miercuri, 14 noiembrie 2018

Scriitorul Ovidiu Bufnilă, boicotat la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!!

Scriitorul Ovidiu Bufnilă, boicotat la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!! Deși s-au făcut demersurile necesare, lansarea cărții Ușa care se deschide, semnată de Ovidiu Bufnilă și publicată în acest an de curajoasa editură Berg, a fost scoasă din Programul Oficial al Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!!
Acest fapt fără precedent pune sub un semn mare de întrebare libertatea de expresie în România și denunță tertipurile josnice la care se pretează mafia editurilor arogante pentru a stăvili adevărata literatură.

La Convenția Națională de Science Fiction, Ploiești, deși mafia editurilor arogante a încercat să scoată de pe lista nominalizărilor romanul bufnilian Jazzonia, publicat de mica și curajoasă editură Plumb, în 1992, planul monstruos a fost dejucat de Ovidiu Bufnilă și Jazzonia a primit Premiul Pentru Cel Mai bun Roman al Anului în ovațiile a sute de participanți.

Deși mafia editurilor arogante a încercat de nenumărate ori să bareze calea cărților lui Ovidiu Bufnilă în România, Ovidiu Bufnilă a publicat două cărți în Israel în acest an!!!

Deși mafia editurilor arogante, prin critici literari sau interpuși, s-a căznit să distrugă proiectele editoriale bufniliene, vezi cazul Dacia, Adenium, Polirom, Humanitas, Ovidiu Bufnilă își continuă destinul literar plin de curaj în Australia, SUA, Olanda, Italia, Israel, Brazilia, Anglia.

În acest an Ovidiu Bufnilă a fost publicat la Cambridge în cadrul unui proiect internațional de mare anvergură.

Lansarea cărții Ușa care se deschide va avea loc 18 noiembrie, orele 14, Standul Autorilor Independenți, Târgul de carte Gaudeamus, ROMEXPO, București, stand 363, nivel 7.70, potrivit editurii Berg.

Vă așteptăm  cu mare drag, plini de curaj și prietenie.

duminică, 11 noiembrie 2018

Magda Ursache. 1918-2018


Magda Ursache

1918-2018
„Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”
Proverb românesc

Eminenţii intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.
Soldaţii români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul nemţesc dezbrăcaţi.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz , deşi Crucea de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.
În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim „cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „ Nu e chiar aşa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile.De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga şi Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în şedinţa guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit în Transilvania, dar în rândurile româneşti.
Într-o carte - preambul la Centenar, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor”. Şi încă : „Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toţi? Nu şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate.”
Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară „toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?
Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar : „Merităm un centenar decent, fără naţionalisme şi alte porcării” (subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman ( din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’, că , gata, n-avem ţară.
Udemeriştii, tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari, că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupaţie hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Şi mă aştept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai improvizată editură, la docu-romanul Universitatea care ucide. Şi Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluţia”.După un mensonge gros comme le siècle (mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.
Mulţi sunt enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet naţional (germanii,nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor. Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (Camera Sambô, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa istorică şi realitatea mitică.”
N-aş fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţia naţională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional –comunism? „O struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci.”
În aceeaşi carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se îndoieşte de această realitate, dar concede : „Aşa să fie!Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!”(lucr. cit, p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înţeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel ,pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia,nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi ea secundară”.
Ce dacă sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Şi-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”, nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?
Antiromânismul triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment naţional sunt constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărul şi miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puşi pe dez-naţiune, care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de Alecsandri?
Îţi vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii operativi. Acuma ştiu răspunsul.În ce-l priveşte pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile naţionale” aparţin trecutului,că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.
În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea – zic istorici de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiţi.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională.Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, preşedintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat.Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?
„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovina care ne doare ( cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României, an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo sovieticus, s-a stins.Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism şi terorism.
Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Şanţurile, Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.
Magda URSACHE

miercuri, 10 octombrie 2018

Orient Expres de Ovidiu Bufnilă


Vogoride mi-a trimis o scrisoare printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget. Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. O ninsoare puternică m-a oprit la Fălticeni dar am reușit să trec, în sfârșit, vizitiul, un marțian cam tembel, s-a descurcat binișor.
Un val electromagnetic a deschis un portal și așa, în sfârșit, pe un soare năpraznic, am ajuns la Istanbul. Locomotiva duduia, du, dum, du, dum. Vagoanele străluceau, le frecau niște feroviari venusieni, oacheși, sâsâitori. Niște copii liliachii, sosiți de pe Lună, țipau de mama focului jucându-se printre tampoane. Câțiva ieniceri se plimbau țanțoș pe peron, Stalin se certa cu Dali dintr-o pricină încă neștiută de mine, la fel Elvis cu Marghiloman, Carol al II-lea cu Macron, Coandă cu Sophia Loren, Dalida cu Meghan Trainor, Ceaușescu, și el, se certa cu Camus și cu Donald Trump și cu Havel, Santana îi zicea nu știu ce lui Adrian Păunescu, Adrian Păunescu îi zicea nu știu ce lui Arghezi. Unul dintre conductorii trenului, unul blondiu, electromagnetic, își rupea mâinile de supărare, avea unghii date cu lac, Vogoride întoarce-ți fața către mine, am zis.
Zic asta și întreaga suflare tace ca prin farmec, tu ești Vogoride, nu eu, ba tu, zice Stalin acuzator, gata să ne împuște pe toți, ambasadorul Indiei, zice, cu calm, acționați cu calm tibetan. Carol al II-lea îmi zice, Lupeasco, trebuia să mă aștept de la tine la o astfel de parascovenie. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Elvis întreabă de Johnny Răducanu, eu zic ceva de Adamo, Adamo mă ia de guler, îmi zice, musiu, ce-i cu tevatura asta, e o brambureală de nedescris, valurile electromagnetice vin unele după altele, cine să le oprească? Generalul Rădescu parcă l-ar sâcâi pe Sadoveanu un pic, că de ce se dă cu comuniștii, Regele Ferdinand îmi șoptește, mă roagă, îmi zice, pune-mi o vorbă la Vogoride, zău așa, nu te codi. Dar și Einstein vrea asta, și Birlic, vine și Putin, e și Berlusconi, a sosit și Garet cu tot cu vioara lui și vioristul Nigel. Instanbulul se face mititel în urmă. Parcă e Alba Iulia, zice Madam Protopopescu, plecată într-o călătorie de bonjurisme la Paris.
Pe ce te bazezi, întreabă Finteșteanu luându-l de guler pe Brânzovenescu. Au ei o pricină, ce să mai vorbim. Ninge tomnatec. Tomnatec? Uită-te la mine, zice Aurel Vlaicu. Tu ești Gagarin? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Titulescu caută și el un loc în vagonul cu numărul 1986. Tocmai acolo, ce să fie oare? Paulo Fresu slobozește un ton înalt, din trompeta lui măiastră, îl scapă pe fereastra vagonului cu numărul 1925. 1925? Tocmai atunci?
Cineva a încurcat rău borcanele. Hercule Poirot mă întreabă de Vogoride. Eu îl întreb pe conductorul blondiu de Vogoride, un val electromagnetic șterge clipa asta, momentul ăsta, uite-așa. Einstein zice că în vagonul cu numărul 1957 e un tip care zice că universul e vălurit și că Big Bang-ul e o gogoriță, cum așa, zice Angela Merkel, Gorbaciov e supărat că nu știe care a plecat hai-hui cu valiza lui, undeva prin vagonul cu numărul 1944. De ce tocmai acolo?
Și nu aici? Acum și aici, în simultaneitatea vălurită. Vogoride are el niște idei despre asta.
Vogoride ăsta al tău știu unde se ascunde Troțky, zice Stalin sfredelindu-mă cu privirea lui oțelită de avântu-i revoluționar, nu mișcă nimeni strigă un polițioto, gata, gata să ne arestuiască, nu știu care a făcut o crimă în Orient Expres, lumea se agită, vagonul cu numărul 1984 e blocat, se zvonește, Orwell ar de gând să ia niște ostatici, niște cititori fervenți din Cadrilater. Enrico Fermi umblă cu un aparat de radio după el, ascultă Europa Liberă. Ce zice Caraion la Europa Liberă? Cine întreabă, dacă nu e cu supărare, întreabă Botnăraș, pornit să tragă și el cu pistolul pe Calea Victoriei. Nu e Calea Victoriei, e Orient Expres, nu e Alba Iulia, e Instanbul. Un turcit râde cu gura până la urechi, s-a urcat la Balcic, se duce la război, Primul Război Mondial cică nu s-a terminat, Kissinger are el ceva de spus în privința asta, ascultă Reagan, îmi zice, adică eu sunt Reagan, așa zici? Ce confuzie.
Evidentă, sigur foarte evidentă! Și câte vagoane are Orient Expres, vrea să știe o duduie din Olanda, cică ar fi o principesă, acolo, ceva mai răsărită, niște vikingi urcă la Sofia și coboară la Berlin, și la București coboară și se îmbată criță, unde, tocmai în vagonul cu numărul 1965.
Nu cumva în vagonul cu numărul 1968? Nuuu, în vagonul cu numărul 1968 e un tip, Svoboda care se tot ceartă cu Depardieu, au și ei o pricină, Depardieu zice că el ar fi de fapt Cyrano de Berjerac, Svoboda nu-l crede, dumneata ești agent sovietic, întregul tren o ia razna, trecem printr-o avalanșă de zăpadă pe Coasta Dalmației, nici în Făgăraș nu scăpăm de avalanșe, Arsenie Boca ne oprește enigmatic la barieră, la Giurgiu, are ceva să ne zică, nu ne zice, un val electromagnetic pornește o cometă peste Europa, se face seară de vară. Se aude un tulnic.
Din vagonul cu numărul 1920 apar niște avangardiști puși pe fapte mari, Tristan Tzara zice o poezie fără rimă, Zinoviev se ascunde de el pe o străduță din Galați, sau din Paris sau din Toronto, e jocul de-a v-ați-ascunselea, vezi, poeții sunt orgolioși, copilăroși, n-ai ce să le faci, ei se ascund unii de alții, unii-ntralții, Beniuc se ascunde de Bacovia, Sorescu se ascunde de Dinescu, Pound se ascunde de Osho. Osho se ascunde prin Gradina Icoanei, se ascunde, cred, de Nichita Stănescu. Nichita Stănescu zice el un vers de-al lui și se ascunde de Rimbaud chiar la el în cămară, călare pe un cal călare, nu e de glumit. Orient Expres are o sută de vagoane, toate vălurite electromagnetic. Aha. Duduia principesă s-a lămurit acum. Madam Protopopescu intră în vorbă cu ea și, arătând spre mine, zice, vezi, drăguță, dumneaei, adică eu, dumneaei știe multe secrete, vezi drăguță, e chiar Mata Hari și știe toate secretele României din toate timpurile. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Dar Vogoride? Se interesează duduia principesă și ea de Vogoride. Ah, Vogoride e un derbedeu melancolic. Acum cinci minute era prin vagonul cu numărul 2000 dar nu e sigur. În vagonul 2000 e foarte multă apă, conductorul blondiu tot o cară cu găleată, o cară așa cu găleata și o aruncă între tampoane și apa se preface în pești roșii care înoată prin văzduh ciripind vesel. Ciripind vesel? Nu sunt pești, sunt glaonețe bolșevice, așa să știi Vogoride, păzea, că-i vai de mama ta! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Toma Caragiu ne ia pe toți în râs.
Tudor Gheorghe ne dojenește iar Dan Puric ne spune câte ceva despre ființa de la fundament. Fundamentul nostru e cam vălurit, ba chiar foarte vălurit. Tocmai de aia m-a pus pe drumuri Vogoride, spre Băiceni, să descopăr acolo nisipurile Mării Sarmatice și să văd sclipirile Mării Thetis. Acolo ar trebuie să fie Marele Secret. Charles de Gaulle mă trage de mânecă. Spiridoane, ai găsit Marele Secret, zi-mi degrabă!? Spiridon? Dar eu nu sunt Spiridon. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Dar Charles de Gaulle nu e Charles de Gaulle.
E Jupân Dumitrache pe care istoria vălurită a României îl perpelește uite-așa, tocmai astăzi, 20 octombrie. La 20 octombrie 1920 începe greva generală a proletariatului din România, strigă conductorul blondiu trecând prin vagoane în mare viteză. Ce să fie? Emil Racoviță întreabă și el. Ce să fie? Istoria se vălurește electromagnetic, în chip amețitor.
Einstein stă la un trabuc cu Fidel Castro. Se află amândoi în vagonul cu numărul 1989.
Acolo șuieră niște gloanțe, niște proiectile. Apar niște conspiratori care vin din vagonul 1917 căutându-l și ei pe Troțky, Nicolae Manolescu îl caută și el pe Vogoride cu gând să-l facă membru la Uniunea Scriitorilor, adică să fie și el în rând cu lumea. Regele Ferdinand cheamă la ordine Poliția și Marina. Marina lansează la apă un submersibil. Toată suflarea din Orient Expres stă cu ochii pe submersibilul care e colorat în galben. În nacela lui, Beatles cântă de mama focului, Yellow Submarine, Yellow Submarine, Phoenix le ține hangul cu Mica Țiganiadă, în timp ce Nicu Alifantis cântă și el despre iubire, ce să-i faci, iubirea e încă la mare preț.
Submarinul Galben torpilează Titanicul din greșeală, un remorcher albastru, din Brăila, trage Titanicul până în rada portului Mangalia, în șantier, hamalii se pun pe descărcat. Asta ne povestește un astronom amator din Săcele care merge la fratele lui la Viena. Astronomul se uită cu luneta pe fereastra vagonului. Ce vezi, ce vezi, vrea să știe Madam Protopopescu.
Vede viitorul, zice Adrian Păunescu. Cum e viitorul? E așa, cum să vă zic, mic, mic și negru, zice Adrian Păunescu puțin încurcat. Cafele, cornulețe calde, Pepsi, zice un chelner trecând în goană pe culoar. O cafea? Cine întreabă, o ce voce minunată!? Marquez. Aha, el e, marele scriitor. Marquez zice că a fost în vizită la Adjud la un unchi de-al lui care trăiește acolo de ani buni și nebuni. O fi. Dar de ce Uniunea Scriitorilor n-a aflat? Nu s-a dat la ziar? N-a zis la Antena 1? Nu au scris postacii pe Facebook? Dar dacă e Vogoride în travesti? Că de ce așa, pe nepusă masă, să intre Marquez cu mine în vorbă? Și-a pierdut și el valiza prin vagonul cu numărul 1970 sau prin vagonul cu numărul 1980. Santana râde de el.
Sting ar râde și el dar trebuie să cânte în vagonul cu numărul 2012. Vangelis ar râde și el.
Dar de ce? Doar și el și-a pierdut valiza, vezi bine. Valiza cu clapele lui îngerești și cu tot cu cele o mie de discuri de platină. Cine fuge cu ea, acolo pe peron? E chiar Nicolae Ceaușescu, fuge cu valiza, Ceaușescu, Iliescu fuga după el, asta-i pricina lor, cele o mie de discuri de platină ale lui Vangelis! Donald Trump din din cap dojenitor, Soros pune iar la cale, Bill Gates pune și el iar la cale, Titulescu pune și el la cale, Marghiloman, aidoma, Coandă pune și el la cale, Margareta Pâslaru cântă de iubire, Anda Călugăreau cântă de iubire, Andra cântă de iubire, Aurelian Temișan cântă de iubire, Holograf cântă de iubire, Sarmalele Reci cântă de iubire, Mircea Badea cântă de iubire, Vogoride cântă de iubire. Trenul se animă de iubire. Vogoride, hei, Vogoride, dar tu n-aveai ureche muzicală, stop, haltă în Ferentari.
Locomotiva pufăie, Transilvania se dă cu țara, țara se dă cu Transilvania, lumea se agită, nu e cometa, e Unirea, magazinul Unirea, ah nu, chiar Unirea, coniacul Unirea, nu, chiar Unirea.
Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Vagoanele se văluresc, se amestecă, mecanicul rânjește periculos, un val electromagnetic îl dă peste cap, Regionala Căi Ferate Colentina îl înlocuiește, au dat un anunț în Universul Românesc, angajăm mecanic oacheș, ce chestie, oacheș, auzi la ei, s-au înființat la interviu un venusian, un portorican, un chinez, un jupiterian. Santana s-ar angaja mecanic, Stalin și el, Fidel Castro nu s-ar codi. Regionala Căi Ferate Colentina plătește regește mecanicul plin de curaj care ar conduce trenul prin valurile electromagnetice direct la destinație, la Paris, ah la Paris, ce nebunie, Hemingway, Sophia Loren, El Greco, Aznavour, Brel, Celine, Gertrude Stein, Dalila, Bardot, ah Brigite Bardot, Sean Connery, Jules Verne, Moulin Rouge, Francis Scott Key Fitzgerald, Juliette Greco, Eugen Ionescu, Emil Cioran! Parcă aud glsul lui Vogoride la al XIV-lea Congres, tocmai el, în vagonul cu numărul 1989, hei, Vogoride, ce faci tu tocmai acolo, acolo nu sunt valuri electromagnetice, nu e cosmogonie înaltă, acolo e comunismul în carne și oase, ce e comunismul, ce e fascismul, ce e franchismul, dar Napoleon Duarte, dar Saddam, dar Pol Pot?!
Se face liniște. Pufăie locomotiva. Croncăne un corb, nevermore, zice corbul, vulpea se zgâiește la cașcavalul lui, la telejurnal am văzut cașcaval, zice Alexandru Andrieș, cine mi-a umflat cașcavalul, cașcaval, adică bogăție, Richard Branson ține un curs despre bogație în vagonul cu numărul 2010, bogăția zice el e o problemă de percepție, Napoleon Hill apare și el pe acoperișul unui vagon, coborând val-vârtej dintr-un avion bimotor, zice și el ceva despre bani, Stalin ciulește urechile, Fidel Castro Ciulește urechile, Becali ciulește urechile, Videanu ciulește urechile, Udrea ciulește urechiușele, Vogoride ciulește și el urechile parcă-l văd, ah, derbedeul! Banii au fost întotdeauna un subiect de discuție foarte fierbinte pentru noi doi, bitcoin, ha, ha, ha, fie și bitcoin, de ce nu, să ne destrăbălăm pe facebook, pe twitter, pe youtube, de ce nu, de ce nu! Lumea e complet virtuală, curat virtuală, zice Vogoride vălurindu-se de colo, colo atât de rapid, instantaneu, încât nu reușesc să-l mai văd în tumultul ăsta de personaje, de evenimente istorice, de locuri comune, de revoluții și războaie, de crize financiare și iar de războaie, de foarte multe războaie. Tu ești Nicolae Breban? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Tu ești Italo Calvino? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Saul Bellow? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Louis Borges? Sau poate ești chiar Leonardo Da Vinci! Rembrandt! Picaso! Monet! Luchian! Iser! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Mihail Sadoveanu? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Nicolae Grigorescu? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Hortensia Protopopescu? Tu ești Sandra Brown! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești HG Wells? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Pe Nicolae Manolescu îl trec toate căldurile, vai cum îl mai trec toate căldurile. Tu trebuie să fii atunci Adrian Marino! Sau poate ești Umberto Eco! Ah, literatura! Ah arta! Vai eu nu sunt eu!
Chiar așa, Vogoride! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Trenul cade într-o groapă de potențial, norii s-au comprimat, soarele s-a comprimat, îmi țiuie urechile, ochii îmi sunt oblici acum, nu mai am urechi, mâinile mi s-au transformat în înotătoare, ah, ne dăm cu submarinul, ei da, strigă pe deplin lămurit Nicolae Manolescu, tu trebuie să fii Căpitanul Nemo, sigur el, e clar, e foarte clar, ești chiar el! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Străbatem mările și oceanele universului și motoarele fac dum, du, dum, du. Nici nu știu dacă mai e vreo stație, pe undeva, poate la Torino, poate la Viena, poate la Milano, poate la Monte Carlo! În mod evident, întreg universul este un ocean, ocean este, nu mai încape îndoială, meduzele, uite, meduzele iau în stăpânire oceanul, meduzele sunt o altă stare a apei, Victor Babeș mă trage de mânecă, domnule, nu sunt meduze, sunt niște microbi foarte mari, atât de mari încât îi poți vedea cu ochiul liber. Suntem de acum în vagonul cu numărul 1989 și Victor Babeș îmi arată câțiva microbi foarte mari, uite acolo, printre cadavre, vezi, în Piața Universității, acela e un microb foarte mare. Coborâm din Orient Expres și ne uităm cruciș la microbul acela foarte mare care înfulecă o bucată de realitate, adică înfulecă energia lumii, a țării, a Unirii, desfăcând legăturile, înțelegi? Păi încerc să înțeleg dar sună țignalul, șuieră locomotiva și mă urc din mers, spre Paris, doamnelor și domnilor, spre Paris, Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? L-am văzut pe Țăndărică, am văzut Fanfara Zece Prăjini, l-am văzut pe Nicu Alifantis, l-am văzut pe Nicu Patoi, i-am văzut pe băieții de la Roșu și Negru și de la FFN dar pe Duke Ellington nu l-am văzut, trebuie să fie în vagonul cu numărul 1944.
Buuuum! Explozie. Fum. Pucioasă. Napalm, napalm, napalm. Elicoptere. Foc și pară. Nu e vagonul cu numărul 1944, e vagonul cu numărul 1957. E o greșeală, zice Nixon, Vietnamul e o greșeală. Domnule Nixon dar ce ziceți despre chestiunea Basarabiei, Nixon răsuflă grăbit, întreabă-l pe Vogoride, Vogoride s-a întâlnit cu extratereștrii nu eu.
Asta trebuia să fie, e mâna extratereștrilor. Nu sunt valuri electromagnetice, nu e vis. Nu e realitatea virtuală. Nu am cască. Nu-s conectat la smartphone. Nu-s nici android, nu-s nici cyborg, nu-s nici cyberpunk, nici new wave, nici mainstream, nici fantasy. Nu sunt un string vălurit prin matematicile înalte, am avut cinci la matematică, vai de capul meu. Stai că trag, strigă Comisarul Mallory, trag dacă nu ești conectat, să-mi sară inima din piept, e clar, în mod evident, că am greșit trenul, asta e tiribombă virtuală în toată regula. Comisarul Mallory, vine către mine, mo ochește cu revolverul, mai să tragă, zi-mi unde e derbedeul de Vogoride, el are cheia. Cheia? Asta nu era pe un afiș electoral? Vogoride e capul răutăților, m-a închis în trenul ăsta și tot schimbă frecvențele temporale, trage de manete, bagă cărbuni, toarnă acid citric în venele mele, asta e, știu acum, sunt un cobai! Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? Uită-te la mine, zice Aurel Vlaicu. Tu ești Gagarin? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Trenul se animă de iubire. Vogoride, hei, Vogoride, dar tu n-aveai ureche muzicală, stop, haltă în Ferentari. Locomotiva pufăie, Transilvania se dă cu țara, țara se dă cu Transilvania, lumea se agită, nu e cometa, e Unirea, magazinul Unirea, ah nu, chiar Unirea, coniacul Unirea, nu, chiar Unirea. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Ei, bine, îmi stă bine, uită-te la mine! Cobai sadea. Dar dacă nu?
E pur și simplu o vălurire electromagnetică. Bohr s-a păcălit. Hawking și el s-a păcălit.
Ce să mai zic de Gibson?! Atomul e ca o chiftea. Chiftea? Mâncăciosului de Vogoride i-ar fi pe plac. Nu, atomul nu e ca o chiftea dar electronii sunt aidoma unor valuri. Și bozonii. Și criptonii. Și bombironii. Bombironii? Ăștia ce mai sunt că nu-i găsesc printre quarci! O fi vreun gând de-al meu, sprințar, jucăuș. Dar oare sunt gândurile mele? Povestea cu unda și corpusculul e doar o poveste. Dacă mă uit în jur, totul e vălurit. Păi cum să nu fie așa când de mii de ani, steagurile războinicilor fâlfâie și fâlfâie?! Și steagurile de la Alba Iulia au influențat evenimentele viitoare. I-am spus asta lui Vogoride dar el mi-a râs în nas, n-ai înțeles vălurirea, tu o înțelegi în sens fizic. Ba, în sens virtual, ripostez eu lui Vogoride. Vogoride e aproape știrb în scena asta. A primit un pumn în nas de la Stalin care e foarte supărat pe el. Pe bună dreptate, Vogoride! Dacă știi unde e Troțki, zi-i omule lui Stalin, oricum nu poți influența istoria. Ba bine că nu, zice Vogoride. În scena asta are părul portocaliu pentru că tocmai a participat la revoluția portocalie din Ucraina. Vogoride călătorește prin timp, are el un schepsis, călătorește și gata. Eu i-am spus că de la 1 Decembrie 1918 i se trage, că l-a vălurit steagul țării, uite-așa l-a vălurit.
El nu crede. Îmi trimite tot felul de depeșe prin comisarii politici din Armata Roșie. Îmi dă mesaje pe WhatsApp. Îmi trimite poze. Își tot face selfie cu tot felul de personaje istorice ca să-mi demonstreze că el, pe bune, se trambalează prin timp. Dar e aici, în Orient Expres. Știu că e aici. Aici suntem cu toții. Un ciudat fenomen electromagnetic a aruncat trenul pe coama unui val electromagnetic. Yuhuuuuu! O să cădem pe o plajă, pe undeva, o să ne rostogolim așa, printre dunele de nisip. Pe urmă ne mâncăm unii pe alții și ultimul care rămâne o să fie salvat de un elicopter și o să scrie un roman bestial și se îmbogățește din drepturile de autor.
Care o să fie? Stalin? Marquez? Madonna? Lady Gaga? Joe Limonada? Sau poate Vangelis? Sau poate Birlic? Sau poate Toma Caragiu? Cine știe? Locomotiva șuieră, călătorii par să se dezmeticească, curg întrebările din toate părțile, acum vine partea aia cea mai nasoală, o să vezi, și-așa s-au încurcat valizele, și-așa nimeni nu stă pe locul pe care l-a rezervat, e o brambureală de nedescris. În sfârșit, când credeam că am găsit răspunsul, iata, m-am încurcat și mai rău, văd acum două luni pe cer! Și soarele e verde. Verde? Întocmai. Verde, verde. L-or fi pictat impresioniștii așa, din nou, poate postmoderniștii. Saul Bellow îmi zice ceva despre Teoria Romanului dar eu dau din umeri, hai că m-am săturat, îl strig pe Balzac, vino dom’le și lămurește lumea cum e cu romanul ca specie ficțională. Balzac se uită la mine cruciș.
Deschid fereastra, căldura verde mă cuprinde în brațele ei. I-aș trage niște pumni lui Vogoride, numai să pun mâna pe el, praf îl fac, ai să vezi. Se zvonește că vagonul cu numărul 2017 are necazuri cu frânele, așa sunt și vagoanele cu numerele 2010, 1966, 1924, 1988. Trecem de Torino, carbonarii trag cu flintele în noi, în nori, în niște pterodactili aduși de la Hollywood pentru niște efecte de pliant turistic răsuflat, Brad Pitt se ia la harța cu Johnny Deep, discurile de platină ale lui Vangelis sunt pricina lor. Eu mă duc după conductorul blondiu, dom’le îi zic, s-a cam dus toată tevatura, nu mai are haz, el râde, chiar ai crezut? Da, am crezut. De ce să nu cred? Ar fi banal acum să zic, am dat o grămadă de bani aiurea pe programul ăsta, nu face atâtea parale. Ce mai aplicație, zic, conductorul face pe niznaiul, i-aș trage una de să vadă stele verzi. Stalin mă trage de mânecă, păi cum adică, Stalin mă trage de mânecă? Păi vezi, nu e o aplicație, e pe bune. Îi trag un pumn lui Stalin și el chiar urlă de durere. Îi zic, ăsta-i pentru măcelul de la Odessa. Îi mai trag un pumn pentru măcelul de la Chișinău. Vine Fidel Castro să lămurească diferendul și-l pocnesc și pe el, uite-așa, pentru criza rachetelor din Cuba. Fidel Castro îmi trage și el un pumn, îl pocnește și pe Stalin, vine Troțky, ia și el un pumn, apare Reagan și ia și el un pumn, Louis de Funes vine și el, ia un pumn, dă un pumn, lumea se aprinde în întregul tren. În întregul tren plouă cu pumni, na, pentru Dresda, na pentru Vietnam, na pentru Bagdad, na, pentru tripoli, na pentru Dobrogea, na pentru Sofia, pentru Balcic, pentru Verdun, na și na.
Nu știu dacă a rămas careva nepocnit, e unul care râde acolo, ceva mai încolo, poc, o ia și el, poc, dă și el un pumn, e Nichita Stănescu, bravo Nichita, caftul e în toi, e care pe care, se dau pumni pentru te miri ce, care pentru premiul Nobel, care pentru Campionatul Mondial de Fotbal, care pentru Dardanele, care pentru cocaină, care pentru nu știu care festival, care nu știu pentru ce Elenă, elenii dau cu pumnul rău de tot, se trag pumni pentru desenele de la Nazca, pentru Titanic, pentru Katyn, pentru Woodstock, pentru Zidul Berlinului și pentru Marele Zid Chinezesc, pentru Soare Răsare și pentru Soare Apune, pumni cu nemiluita, poc și poc. Și acum?! Plutește întrebarea asta pe buzele tuturor! Aha, se luminează întreaga suflare, după el, ne bulucim cu toții între șine, coborâm în valuri, sute, mii, milioane, fuga după el, pune mâna pe el, dă-i un pumn, l-ai prins, mi-a scăpat, aha, marțafoiul, e dincolo de locomotivă, vezi ca a luat-o spre peron, în latrină nu-i, poate a șters-o cu drezina spre Paris, lasă că-l prindem noi, noi cu toții alergăm, gâfâim, ne îmbrâncim unii pe alții, eu îl pocnesc primul, eu vreau să-l pocnesc, ba bine că nu, stai la rând, de-abia aștept să-i trag una, să vezi ce-l pocnesc, alergăm cu toții de nebuni, sute, mii, milioane, ne călcăm în picioare, gâfâim, ajung în primele rânduri, îi las pe toți în urmă, vin cu toții în urma, se rostogolesc fantomatic, lărmuitor, un val uriaș de forme umane în mișcare, alerg și alerg și, uite, aud răsuflarea lui întretăiată, hai că pun mâna pe el, uite-așa, zău că pun mâna pe el și-o să-i trag un pumn de-o să vadă stele verzi, alerg și alerg, nu scapi, unde fugi, stai că te prind.

miercuri, 3 octombrie 2018

Radio Erevan. Bancuri din Epoca de Glorie a Bancurilor


1 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este bine să dormim cu fereastra deschisă? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu o femeie este mai bine.
2 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărar că poetul Maiakovsky s-a împuşcat? Radio Erevan răspunde: Da, este adevărat, pentru că ultimele lui cuvinte au fost: Nu trageţi, tovarăşi.
3 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre capitalism şi comunism? Radio Erevan răspunde: Într-o societate capitalistă omul exploatează omul, în cea socialistă este exact invers.
4 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist? Radio Erevan răspunde: Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat
5 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre basmele ruseşti şi englezeşti? Radio Erevan răspunde: Basmele englezeşti încep cu: A fost odată ca niciodată. Ale noastre încep cu: Va fi odată...
6 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Comunismul se vede deja la orizont, ni se spune. Dar ce este un orizont? Radio Erevan răspunde: Orizontul este o linie imaginară care se îndepărtează de fiecare dată când te apropii de ea.
7 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Poliţia va mai exista încă atunci când va fi construit comunismul? Radio Erevan răspunde: Sigur că nu. Până atunci toţi cetăţenii vor învăţa cum să se aresteze singuri.
8 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărat că în urma dezastrului de la Cernobîl toată conducerea centralei atomoelectrice s-a sinucis? Radio Erevan răspunde: Da, în afara secretarului de partid, care nu a fost găsit acasă!
9 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat ca după accidentul nuclear de la Cernobâl, oamenilor le-au căzut dinţii ? Radio Erevan răspunde: Da, dar nu tuturor, ci numai acelora care nu şi-au ţinut gura.
10 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce se spune că acum capitalismul a ajuns la marginea prăpastiei? Radio Erevan răspunde: Pentru că ne priveşte de sus.
11 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat că în România porumbul creşte ca stâlpii de telegraf? Radio Erevan răspunde: Da, uneori chiar mai des.
12 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim socialismul în Elveţia? Radio Erevan răspunde: Da, dar de ce, ne-au făcut eleveţienii ceva rău?
13 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce ar trebui să facem mai întâi dacă brusc simţim dorinţa de a munci? Radio Erevan răspunde: Doar odihniţi-vă un pic pe canapea. Va trece.
14 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce Lenin purta pantofi obişnuiţi, iar Stalin purta cizme? Radio Erevan răspunde: Pentru că în vremea lui Lenin, Rusia era încă doar până la glezne în rahat.
15 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este durata zilei de lucru într-o ţară socialistă? Radio Erevan răspunde: Desigur, este o zi de muncă de opt ore: de la ora opt a.m. la ora opt p.m.
16 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce este un duet muzical sovietic? Radio Erevan răspunde: Este un cvartet muzical sovietic întors după o excursie în străinătate.
17 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce guvernul nostru nu se grăbeşte să trimită cosmonauţi pe lună? Radio Erevan răspunde: Dacă vor renunţasă se întoarcă?
18 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim comunismul în America? Radio Erevan răspunde: Se poate, dar de la cine vom cumpăra cereale?
19 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este totul ok în Armenia cu carnea? Radio Erevan răspunde: Da, totul este ok cu ea, dar e totul este groaznic fără ea.
20 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce poliţiştii merg mereu pe străzi în echipe de trei? Radio Erevan răspunde: Cei care fac echipă la patrulare sunt întotdeauna aleşi astfel încât unul dintre ei să ştie să citească, altul să ştie cum să scrie, iar cel de-al treilea trebuie să supravegheze pe aceşti doi intelectuali.

miercuri, 19 septembrie 2018

Fabula Toporul şi pădurea de Grigore Alexandrescu

Toporul şi pădurea
                        Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
                        Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
                        Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
                        Nici nu s-ar povesti.
                        Şi caii lui Ahil, care proorocea,
                        Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
                        Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
                        Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
                        Şi care îmi zicea
                        Că şi el o ştia
                        De la strămoşii lui,
                        Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu
                        De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
                        Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.
                        Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
                        Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
                        Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
                        Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
                        Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te
                        Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
                        Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
                        Începu să slutească pădurea cea bătrână.
                        Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
                        „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –
                        Începură să zică – toporul e aproape!”
                        – „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”
                        Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
                        Şi care era singur ceva mai la o parte.
                        – „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
                        Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
                        Decât să ostenească.”
                        Stejaru-avu dreptate:
                        După multă silinţă, cercări îndelungate,
                        Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
                        Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
                        Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
                        Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

                        Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
                        Îmi pare că arată
                        Că în fieşce ţară
                        Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
                        Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
                        Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

luni, 2 iulie 2018

Gabriela Feceoru. «În copilărie m-am dus pentru o ciocolată» și alte poeme


în copilărie m-am dus pentru o ciocolată

în copilărie m-am dus pentru o ciocolată lângă un bărbat

și el mi-a făcut mult rău crezusem că-i copil ca și mine

în ciuda înfățișării credeam că oamenii mari sunt tot ca

noi copiii de unde să știu corpul meu poate aparține eu

vedeam cum îmi punea mama mea ciorăpeii cei roz

și mi-i ridica până peste talie erau dungați și dintr-un

material mai gros și peste ei îmi dădea o rochiță

mereu o rochiță roșie de catifea cu mâneci lungi

și o inimioară de culoare albă pe piept eram cu mama

și mama mă pieptăna dar niciodată nu mi-a spus

că scamele nu sunt un motiv pentru ca oamenii răi să

nu se apropie erau scame pe hainele mele și acum eu

încerc să fiu cât mai curată și pielea se descuamează

și e tot un material care lasă scame fac duș cu două geluri

de duș pe rând și tot pe rând mă clătesc nu știu dacă

apa mai e destul cât să poată spăla folosesc mult clor ca

motiv că albesc totul să știți că am făcut curățenie

înainte să vin și mereu spăl pe jos cu laveta nu-mi

place cu mopul am impresia că nu se ia murdăria

praful și scamele de pe jos, firele de păr și anumite

mărgele mici roșii deșirate de pe fir și ei prind aceste

cuvinte ale mele și le cred și eu mă-ntorc înapoi

la mine acasă după ce am fost cu toții foarte senini

și mie mi se pare că m-am împărțit în două persoane

și pe una o caut că-i mereu plecată și una dintre

persoane este acrilică și rubinie și una dintre persoane

încadrează faptele la convulsii și una dintre persoane

își preface înstrăinarea în contopire noi ne dedublăm

forte și ne arătăm tuturor echidistanți dar noi nu știu de

ce ne prefacem când ghilotinele sunt date la topit nu

știu de ce nu recunoaștem că nu se poate trăi așa scindat

nu știu de ce nu ne construim un context favorabil

vocilor care așteaptă să vină și vocilor care așteaptă să

cânte semănând atât de bine cu vocile noastre și

vocile noastre nu se disting și limba noastră

e aceeași și ritmul nostru e același și tonalitatea

noastră e aceeași nu poți să mă uiți și nu poți să

mă lași și nu poți să-ți duci spicele departe de mine

că ești un lan care-a crescut solar și puternic un

lan cu acoperiș albastru curat plutitor o mare

întoarsă ești și turiștii s-au răsturnat în lan dintre

turiști eu am și gustat din grâu și spicele m-au

alintat și spicele mi-au intrat în gură în urechi

spicele m-au zgâriat și-am înroșit lanul și turiștii

când au văzut că lanul e roșu au zis iată câmpul

plin de maci iată ce minune turiștii au ignorat fluidul

și-ntr-adevăr grâul era roșu la coacere și la secerat

și s-a făcut pâine roșie și nu vă temeți va mai fi așa

câtă vreme eu rămân aici și va fi așa de trei ori pe zi

sau de patru ori pe zi lanul mă-nconjoară și mă

ridică în brațe atâtea brațe că nu mă mai tem de bărbatul

care mi-a dat ciocolată și mi-a spus minciuni și m-a

călcat cu roțile mașinii lui de jucărie și mașina lui de

jucărie m-a zdrobit când m-am trezit eram în lan și

ploua fără să facă din roșu roz roșul meu nu s-a diluat

lanul m-a iubit și mă iubește și deloc nu s-a atins

de mine nici ploaia pentru că spicele mi-au făcut adăpost

și spicele m-au învelit noaptea când îmi era frig mi-au

învelit corpul dezbrăcat spicele lanului n-au așteptat

de la mine lucruri pe care n-aș fi putut să i le dau

pentru că nu sunt lucruri pe care nu pot să i le dau

dacă lanul îmi zice întinde-te eu mă-ntind și dacă

lanul îmi zice ridică-te eu mă ridic și îl îmbrățișez

cu mâinile mele subțiri dragostea mea e corectă

dragostea mea se repetă când stau în mijlocul lanului

nu pot să-mi țin mâinile departe și chiar dacă aș vrea

uscăciunea lui am hidratat cu sângele meu și lanul

a băut sângele meu și s-a mânjit și toți au cunoscut

că el s-a mânjit cu sângele meu și n-a mai putut nega

și nici ignora ceea ce se întâmplase între noi în mijlocul

lui și toți au convenit că după atâtea căutări m-am oprit

unde trebuia și inima mea a convenit așa și dumnezeu a

convenit așa și lanul va da cocă bună pentru hrănit copilași

și bătrâni și lanul prin mine va face multe fapte bune și eu

voi săpa acest pământ unde s-a plantat și eu voi chema când

trebuie ploaia când trebuie soarele lanul mi-l voi învăța să

comunice mai mult cu mine și voi aduce și-o stropitoare

pentru când norii nu m-ascultă și pentru când norii sunt distrați

și ocupați să se lupte de-adevăratelea voi aduce apă de la marea

răsturnată și dacă va fi foarte sărată va trebui să-mi adaptez lanul 
și să-l învăț cu sarea și va trebui să-l fac să-i placă și asta vai lanule

n-am udat nicio plantă cum te-am udat pe tine n-am simțit deloc că

muncesc și chiar durerile de spate au fost pură delicatețe și chiar

durerile de spate au fost blândețea mea și cumințenia au zis

ești prea cuminte fă și tu ceva uau eu nu știu să fac ceva uau

dar eu știu că din mijlocul lanului meu nu plec și dacă lanul

îmi spune că l-am îmbătat cu vorbele mele eu o să tac

la fel ca și el dar nu pentru multă vreme că eu numai prin

cuvinte mă apropii de el că lanul e aerul și sunetul se propagă

datorită lui când am auzit că vor inventa în China sisteme de

obturare a sunetelor venite de afară ca să poți ține fereastra

deschisă și totuși să nu auzi nimic m-am gândit că pentru ceea

ce spun eu n-au să inventeze sisteme sau oricum sistemele

lor n-ar folosi la nimic când te strig se aude oricum și când

vii și vii tiptil și mă sperii chiar de țip mă-nduioșez cum

ar fi să nu auzi nimic din ce-ți zic cum ar fi să nu vezi ce scriu

cum ar fi să nu mă vezi cum ar fi să nu te văd

mâinile îmi sunt prețioase mintea inima ficatul plămânii

esofagul epiglota picioarele venele arterele pielea

părul degetele brațele gâtul urechile fața nasul buzele

sprâncenele genele ochii mai ales ochii de nu mai obosesc

cu tine

te-aud recitând poeme
 

vocea ta cu inflexiunile ei
dirijează ansamblul de furtuni
pornite din sudul şi nordul

patului. o curgere inversă de apă
ne-ntoarce unul cu spatele
spre celălalt. vorbim cu gura-ntre
perne şi râdem şi râdem şi
râdem. ne intră multă apă în ochi.
ochii se îneacă nu mai putem
privi ceea ce priveam. înainte
să adorm spun „Tatăl nostru”
în gând de câteva ori, chiar
dacă-mi dau seama că oricare
3 cuvinte ale tale sunt calmante
mult mai puternice. nu voi mai lăsa
lumina să intre aici în grămada
noastră de ţărână !


 
da, da, da
 

să mixez amintirile, acest flux, cu pelerinaje de vis, lista
scurtă a greşelilor, un patinoar, fracturarea oaselor
şi bandajul. am mizat pe un şantier şi nimic mai mult.
dacă nu plouă vom intra desculţi în groapa cea mare. ştii,
voiam să construiesc pentru tine un bloc. să-ţi zic:
„acesta este cadoul meu pentru tine”. începusem lucrările
(îţi comunicam acest început). chiar după ce muncitorii
construiseră fundaţia şi etajul unu, trebuia să ne oprim. sus-
-pendam lucrarea şi nu ştiam cât avea să dureze această
suspendare. ne temeam tot timpul de un posibil cutremur
şi o replică. ultimul biscuit. ştergerea numărului tău.
nu. întunericul-beznă. prăpădul. convorbirile noastre
ca nişte motive pentru oprirea jocului. nu. va fi război. nu.
nu ne jucăm de-a ruleta, deşi am avea toate resursele.
rostim iluzii şi ne răzgândim. nu se poate.
nu se poate.


Din volumul Blister și din alt volum în curs de apariție