luni, 28 ianuarie 2019

Ioana Călina MARCU. PELERINAJUL FIDELILOR (despre amintirile lui Alexander Hausvater)




Referindu-ne la spațiul european, după 1989 istoria a luat o direcție nouă, din nefericire încă nepercepută (cel mai adesea) nici de scriitori, nici de marele public.
Căderea zidului Berlinului și schimbările din estul Europei au adus o altă integrare europeană, diferită de cea de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Această realitate nu a fost încă pe de-a-ntregul reflectată în literatură.
Dacă în anii ʼ80 se putea vorbi numai în Italia de vreo 300 de întâlniri de poezie pe an, la acest ceas abia putem vorbi de apetitul creator al scriitorilor sau să ne mulțumim cu etichetele puse pentru clasarea diferitelor opere.
De la o zi la alta, ne regăsim într-o altă realitate politică, de care unii scriitori nici nu au timp să devină conștienți și care tinde să reducă la tăcere viața vechiului continent. La noi, unii chiar au luat-o la fugă, care încotro.
După 1989 s-a simțit inițial o revigorare a literaturii, în special pe fundamentul schimbărilor petrecute politic. În ultima vreme această „evoluție” pare să fi încetat. Ne întâlnim, dacă nu cu un fenomen de fugă, cum am amintit mai sus, cu unul de repetiție care se vrea a fi considerat avangardă.
În urma unor experiențe turistice care ne fac să credem că am descoperit „elixirul vieții” fără a întrezări vreo orientare pentru a găsi semnificații noi în limba „vie și vorbită”, ne-am trezit cu un faliment din ce în ce mai conturat în lumea scrisului.
Și, în acest moment de fugă în afara „habitatului”, descopăr cartea de memorii a lui Alexander Hausvater: CE DACĂ.
Când a apărut cartea îi văzusem autorului mai toate piesele de teatru puse în scenă și chiar pe ultima Balul cimitirului scrisă de George Astaloș, în casa căruia îl și cunoscusem. Asistasem la discuțiile dintre dramaturg și regizor în legătură cu textele care urmau să se joace, dintre care unele fuseseră deja pe scenele din Franța, Turcia, Germania, Italia. Poate doar acest Bal al cimitirului, cu conotații speciale legate de zona noastră, nu era încă cunoscut.
Astaloș, reîntors și el după 30 de ani de exil (nu accepta cuvântul diasporă, pe care-l considera legat de exodul economic, nu de cel politic), cât ar fi fost de fericit să-și vadă „Balul cimitirului” pus cu succes în scenă, așa cum l-a pus Hausvater, un alt exilat. Un exilat care desființase imediat după 1989 fenomenul de stupoare instalat pe scenele noastre (un actor declama textul propriu și ceilalți rămâneau împietriți). Celălalt regizor întors tot din exil cu o mentalitate novatoare fiind Andrei Șerban.
Și acum, în ciuda confuziei care începe să ne învăluie și pare a ne fi servită cu subtilitate în scrieri ce abundă din alte orizonturi literare, aducătoare întotdeauna de ceva nou în care cel mai adesea nu ne regăsim, descopăr această carte a lui Alexander Hausvater, născut în România și reîntors pentru a se regăsi în urma unui alt EXIL. Dar nu se întoarce singur. Își readuce părinții, rudele, prietenii obligați, la rândul lor, cu toată nostalgia, să părăseacă România. Îi readuce în paginile cărții.
Întoarcerea acasă, în România, e o întâlnire cu vântul, cerul și căldura din copilărie, cu fantasmele din locurile pe care le-a colindat. Aluvionar, Hausvater îi cară pe toți înapoi: este reîntoarcerea la matcă, cum spune George Astaloș într-una dintre piesele lui despre exil.
Ca în basmele românești, până la revenirea la matcă el se confruntă cu o serie de încercări de inițiere. Copilul devine rând pe rând adolescent, bărbat, soldat, iubit, tată. Dispariția celor apropiați este tot o treaptă de încercare. Căutarea vibrației inedite pentru o nouă naștere sprituală îl îndeamnă pe Hausvater să creeze personaje. Portretele celor apropiați ne aduc în sacralitatea personajelor care au rămas rătăcite prin locuri străine ori s-au stins în labirintul parcurs de autor până la întoarcerea în România. Doar imaginea copilului care depășește granița kibuțului și se trezește față în față cu un om înarmat și pe moment nu are înțelegerea pericolului înseamnă o nouă naștere și nu ultima. E salvat cu viață de paznicul kibuțului ce-l urmărise în tăcere. O viață pentru altă viață.
Muzica, teatrul, rudele, prietenii erau „fenomene” obișnuite în București. Henry Mălineanu cu al lui cântec „Îmbătrânesc și-mi pare rău” îl urmărește și acum. Hausvater știe tot timpul de unde vine dar nu știe încotro se duce. Suflul căpătat la naștere aici, în România, îl însoțește în atâtea locuri, îl împinge de colo colo în lume. Acesta îi rămâne concentrat în inimă. Și atunci acest CE DACĂ devine o mantră ce îl ajută să niveleze sau să excludă obstacolele și amărăciunile. Atunci poate rămâne ancorat în minunata iubire pentru oameni.
În timp ce alții din jurul nostru au luat-o la goană, poate în încercarea de a recupera „timpul pierdut”, eroul nostru s-a întors și se zbate cu o vigoare nemaiîntâlnită să găsească sensuri noi, să transmită înțelesuri. O zbatere ca pentru căutarea Graalului.
Iar cartea lui rămâne ca un basm pentru aici, în lumea încă a noastră, numai că din ce în ce mai puțini îi descoperă și îi împărtășesc magia.

Ioana Călina Marcu

25 ianuarie 2019

marți, 15 ianuarie 2019

Referatele membrilor comisiei de doctorat. Teză Scriitorii români și cenzura după 1945

Prof. univ. dr. Alexandru CISTELECAN
Universitatea "Petru Maior", Tîrgu Mureş Facultatea de Ştiinţe şi Litere

Referat
asupra tezei de doctorat intitulată Cenzura şi literatura în România după 1945, realizată de dl. Dan Culcer şi propusă pentru susţinere în şedinţa publică din data de 20. 09. 2013, la Universitatea "Petru Maior"

Pentru o lucrare care bate în mia de pagini, o afirmaţie de pornire care spune textual că "prin definiţie, teza noastră nu poate fi decît o introducere" nu poate părea altceva decît un paradox de modestie - şi încă unul cam exagerat de provocator. Dar după ce intri în pădurea - în codrul ar fi mai potrivit spus - de pagini a tezei şi vezi la ce anume s-a înhămat dl. Dan Culcer, afirmaţia se dovedeşte strict temeinică şi adevărată aproape în literă. Asta pentru că dl. Dan Culcer a deschis aici un şantier pentru care ar avea nevoie de echipe specializate de cercetători - sau de un institut de cercetare. De altminteri, în subsidiar, teza şi poate fi considerată proiectul unui asemenea institut; cum însă o asemenea perspectivă e pur virtuală, dl Dan Culcer se consolează să deschidă cărări şi să presare îndemnuri pentru tinerii cercetători care ar putea porni de la pragul atins prin cercetarea realizată de domnia-sa şi de Ia metodologia folosită. Cum zice singur, tinerii cercetători s-ar putea folosi de cercetarea sa "ca de o cheie" cu care ar putea deschide o mulţime de uşi secrete. Dincolo de ce e ea în sine, teza d-lui Culcer e o ofertă generoasă de cercetări şi caracterul ei catalitic e mereu subliniat. Aşa masivă cum e, ea e, într-un fel, doar o deschidere spre multiple planuri de abordare şi de cercetare concretă. Această "generozitate" e unul din meritele de căpătîi ale lucrării.Cu atît mai mult cu cît sunt puţine asemenea cercetări care angajează o perspectivă de cercetare, oferindu-i, în acelaşi timp, metode şi instrumente, ba chiar şi indicîndu-i locurile de căutare.
Perspectiva Iui Dan Culcer e una din "unghiul unei lecturi sociologice a literaturii", venind într-o strînsă coerenţă cu preocupările sale anterioare, din care răzbat în teză nu puţine ecouri. într-adevăr, în anii 70-80 Dan Culcer era unul dintre puţinii critici literari care s-au angajat în această perspectivă de valorificare şi interpretare, pe atunci mereu supusă, din cauza observaţiilor de acuitate referitoare la actualitatea meta-Iiterară, nu doar la cea literară, unei presiuni ce mergea pînă la interdicţii (şi experienţa personală a lui Dan Culcer survine în teză ca un argument/document concret; e şi un bun prilej pentru a reface, în istoric, dosarul criticii şi sociologiei literare româneşti, de Ia începuturile ei pînă la "schematizarea" şi "descalificarea" lor după "iradierea" ideologică). Libertatea cu care acum exegetul se poate mişca în domeniul ales - şi cu instrumentele alese - e, însă, copleşită de mulţimea temelor şi aspectelor care trebuie cercetate - şi mai ales de uriaşa cantitate de material arhivistic ce trebuie consultat. Pe măsură ce propria cercetare avansează, devine tot mai clar că dl. Culcer şi-a însuşit obiectivele unui institut - fie el şi Institutul Dan Culcer. Căci, deşi cercetarea vrea să se focalizeze asupra relaţiei dintre scriitori şi cenzură, relaţia însăşi impune ieşirea în zona politicului, a socialului, administrativului chiar, trecînd frontierele mai tuturor domeniilor. Raportarea ia "faptele sociale şi politice" e o atitudine permanentă, concretizată în acute şi nuanţate contextualizări, bazate întotdeauna pe documente directe. Spiritul tezei şi exigenţele de metodă pretindeau - şi unul şi celelalte - apelul la documente iar acestea abundă în cercetarea d-lui Culceţjja şi cum ar fi intenţionat să-şi facă singur o arhivă (o şi face). Documentele sunt depcele mai diverse - iar această diversitate face ca ele însele să devină o linie extrem de fascinantă - fie şi sub forma fascinaţiei răului - a cercetării. Documente oficiale şi secrete de partid, rapoarte şi referate, delaţiuni, acte administrative, dosare de urmărire, dar şi depoziţii personale (inclusiv cîteva pagini de jurnal sau pagini de amintiri personale), puse pe firul cercetării, fac o literatură în sine, nu doar o documentare. Aş sublinia aici că fiecare document e studiat cu atenţie, repus în context, şi interpretat fără nici o ideologie a resentimentului sau revanşei. Dacă nu obiectivitate (despre care ne asigură că n-a fost în aspiraţiile sale, întrucît ea nu este decît "un efort al retoricii...la care se poate apela pentru a masca participarea pasională"), atunci măcar-  dar asta sigur - seninătate cercetarea are (dar nu o seninătate prin detaşare, ci prin implicare). După cum va spune spre finalul cercetării, n-a urmărit himera vreunei "imagini complete" a epocii, ba nici măcar pe cea a uneia "veridice", ci doar conturele unei imagini "posibile"; e însă şi imaginea "probabilă" a epocii, căci - afirmă autorul -chiar dacă s-ar apela la alte exemple şi cazuri, concluziile trase aici nu vor putea fi contrazise "vehement". De altfel, ele sunt atît de nuanţate şi blindate în argumente încît nu ştiu dacă vor putea fi contrazise fie şi prin modalităţi tandre.
Firul cercetării, condus cu grijă prin meandre, atrage de la sine probleme şi problematici complexe, tangente - sau chiar pendinte - de tema orientativă a tezei. De fiecare dată dl. Dan Culcer face un popas de nuanţare şi argumentare, fie că e vorba de problema autonomiei estetice (care a fost doar "un ideal utopic" în toată perioada comunistă), fie că e vorba de rolul şi rostul criticilor literari, de problema reeditării clasicilor, a interbelicilor sau de aspectele cele mai concrete ale "muncii" de cenzură (atît de concret abordată încît ne descrie şi cum arăta camera de lucru a "primilor cititori", nu numai operaţiile pe care le făceau). Sunt, fireşte, marcate etapele prin care a trecut cenzura comunistă, de la modificările de organigramă pînă la cele de atribuţii şi statut. O funcţie de acuitate concretă în plus e adusă de faptul că dl Dan Culcer dă numele tuturor celor implicaţi în aceste activităţi, de la marii activişti centrali la mai micii funcţionari locali. Tot pe liniţa acestei asumări în concret - şi implicări în concret
- se înscriu şi "studiile de caz" operate, fie că e vorba de cazul unor cărţi, fie că e vorba de dosare de securitate (cum e cel al Iui Cornel Moraru, dar nu singurul). Toate aceste studii de caz fac proba rigorii şi onestităţii cu care sunt abordate şi a spiritului de nuanţă al discernămîntului cu care sunt interpretate. Ele sunt un fel de acte dramatice de oarecare autonomie în cursul cercetării, dar şi puncte de relansare a acesteia. Fiecare ilustrează o anume latură a fenomenului abordat (bunăoară, Petru Dumitriu elevă "efectele devastatoare ale autocenzurii" - în cazul unui scriitor de vocaţie; Alexandru Jar - cazul unui instrument compromis; ş.a.m.d.). Spiritul de nuanţă se vede cu deosebire în studiul unor cazuri mai ambigue - sau mai complexe - cum e, de pildă, cel al prozatorului Ion Lăncrănjan, văzut deopotrivă cu bune şi rele. Acţiunile de cenzură şi efectele acesteia sunt urmărite metodic, în practica, teoria şi "fenomenalitatea" lor, de la tehnici şi regulamente pînă la state de funcţii, cu aplicaţii punctuale asupra unor cazuri mai pregnante (de Ia peripeţiile nuvelei Leul albastru a lui D. R. Popescu pînă Ia cele ale Ademenirii Iui Romulus Zaharia; alte "cazuri" reconstituite - Romulus Guga, Goma etc). O avalanşă documentară (care se abate şi în note şi-n addenda), o bătălie văzută şi din avion şi din tranşee, incursiuni în toate părţile (de la epurarea bibliotecilor la controlul corespondenţei, de la veniturile scriitorilor Ia circulaţia cărţii - şi multe altele), încheind cu un punctaj sever de istorie literară pe genuri (o schiţă, de fapt, de istoria literaturii române contemporane), toate aduse la rigoarea unei interpretări cu scrupul şi pentru nuanţele infime - teza d-lui Dan Culcer e, aşa cum sugeram, lucrarea unui institut concretizat într-o persoană. Situaţia în care mă aflu e destul de inconfortabilă, nu doar paradoxală: e ca şi cum un elev i-ar acorda profesorului distincţia pe care numai acesta ar fi îndrept să i-o acorde lui. In orice caz, trecînd peste acest disconfort — şi asumîndu-mi-l — subliniez excelenţa dublă a acestei cercetări: întîi prin amploarea documentării şi explorării, apoi prin scrupulozitatea de conştiinţă - morală şi teoretică -a interpretării. Nu rămîne, aşadar, decît să recomand din toată convingerea susţinerea publică a acestei Teze — cu majusculă — şi, totodată, acordarea titlului de doctor.

Prof. univ. dr.                                                              Tîrgu Mureş,
Al. Cistelecan                                                                8. 08,200

Cornel MORARU
REFERAT
asupra tezei de doctorat intitulată Scriitorii români şi cenzura după 1945, de Dan Constantin Culcer

Subsemnatul prof. univ. dr. Comei Moraru, conducător ştiinţific al tezei de doctorat Scriitorii români şi cenzura după 1945, de Dan Constantin Culcer, numit în Comisia de susţinere şi evaluare publică prin Decizia nr. 286 din 6 iunie 2012 a rectorului Universităţii "Petru Maior" din Târgu-Mureş, declar următoarele:

Teza de doctorat a d-lui Dan Culcer impune de la bun început prin vastitatea proiectului propus, aproape imposibil de dus până la capăt de un singur om. Este ceea ce recunoaşte şi autorul, în "argumentul" lucrării, socotind că cea mai fericită continuare a cercetărilor sale, unele dintre ele cu caracter de pionierat, ar fi acţiunea coordonată a unui grup de specialişti care să poată cuprinde în totalitate aria de investigaţie a documentelor de arhivă, dar şi a sertarelor personale (manuscrise, corespondenţă etc), în cazul multor scriitori, dacă acestea mai există pe undeva. Meritul lui Dan Culcer e că deschide o cale de abordare a fenomenului cenzurii cu toate ramificaţiile lui dintr-o perspectivă sintetică integratoare, prefigurând un tablou complet al activităţii de cenzură din 1945 încoace. Cercetări s-au mai făcut în domeniu, autorul însuşi le foloseşte în teza pe care ne-o prezintă, dar toate suferă de parţialitate, de fragmentarism. Pentru prima dată fenomenul cenzurii este privit direct, tranşant, în chiar esenţa lui malignă de natură ideologică şi cercetat sub toate formele de manifestare, inclusiv sub cele ocultate o vreme cu bună ştiinţă în cadrul sistemului. Autorul tezei vorbeşte răspicat despre "ideologia cenzurii" şi despre "cenzura ca ideologie", parte a structurilor sistemului opresiv. Are dreptate când asimilează instituţia cenzurii cu instituţia poliţiei politice. Se pare că aceeaşi mentalitate le era comună. De fapt, în anii aceia, erau cenzurate nu doar texte, ci erau cenzuraţi, în primul rând, oameni, persoane. Sau mai exact, textele erau cenzurate cel mai adesea după criterii duble, în funcţie de statutul autorilor lor. Ce li se permitea unora (care se aflau în graţiile regimului, de pildă) nu li se permitea altora. Acesta e poate aspectul cel mai nebulos al activităţii de cenzură, greu de elucidat, deoarece simpla descoperire de documente nu clarifică nimic, e nevoie de o analiză de nuanţă, coroborată cu multe alte dovezi. Se ajunsese la un moment dat chiar la un fel de complicitate (e drept, pe chestiuni mărunte) între cenzori şi victimele lor - observă autorul lucrării. Era un joc „în care nu se mai ştia exact cine pe cine manipulează". Adevărul e că aceste eventuale tranzacţiuni mergeau numai până la un anumit punct, şi anume până la acele aspecte care ar fi putut aduce atingere purităţii principiului ideologic. "În ideologie nu există coexistenţă paşnică", îi spune cu brutalitate (sau uşor ironic?) Gheorghiu-Dej lui G. Călinescu (stenograma discuţiei dintre cei doi e reprodusă integral şi comentată în lucrare). Exact aşa stăteau lucrurile, aici nu încăpeau compromisuri. Din acest punct de vedere cenzura a rămas aceeaşi în timpul regimului comunist: şi în anii '50 şi în anii '70 şi în anii '80, până la revoluţie. Nu există nicio diferenţă esenţială de la o etapă la alta, cum se insinuează uneori, incriminând numai perioada stalinistă. Cenzorii ulterior reciclaţi, ca şi securiştii, gândeau la fel ca în anii '50, doar că se manifestau sub alte aparenţe, ceva mai puţin agresive (şi ei foloseau un limbaj dublu, care putea fi un limbaj-capcană). Teza de doctorat a lui Dan Culcer surprinde admirabil, fără dubii, această situaţie. Este una din realizările majore ale cercetării de faţă, ceea ce-i conferă o credibilitate sporită, în opinia noastră.
Faptul a fost posibil şi datorită experienţei pe care Dan Culcer a avut-o el însuşi de-a lungul anilor în contactele directe cu cenzura (nu doar cu documentele de arhivă, acum în democraţie). Redactor fondator al revistei Vatra (1971 - 1987), până la plecarea din ţară, autorul tezei s-a afirmat ca un prestigios critic literar, de prima linie, autor a trei cărţi valoroase publicate nu fără peripeţii (Un loc geometric, Citind sau trăind literatura, Serii şi grupuri), revenit de curând în literatură cu volumul de poeme Utopia. A trăit relaţia cu cenzura pe cont propriu, nu e nevoie să apeleze la experienţa sau opiniile altora, eventual doar ca termen de comparaţie. Orizontul său comprehensiv e gata format, în linii mari nu cred că doctorandul a fost luat de nimic prin surprindere, de cine ştie ce revelaţii în urma unor descoperiri de arhivă. Ipotezele sale de lucru sunt solide, preformate aş zice, eventual îmbogăţite şi consolidate faptic pe parcursul cercetării. Nu e nimic complicat aici. Se ştie că în orice abordare hermeneutică de fapt comprehensiunea precede, în sens logic, explicaţia. O precede şi o direcţionează. Altfel, cercetătorul se pierde în detalii mărunte şi se depărtează de perspectiva întregului, singura care produce până la urmă sens şi duce la adevăr. în plus, criticul Dan Culcer a practicat în mod programatic lectura sociologică, nu doar estetică a cărţilor despre care a scris. A văzut în opera literară o oglindă a tectonicii de profunzime a fenomenalităţii sociale. Nu întâmplător lucrarea începe cu o pledoarie în favoarea criticii sociologice, redefinindu-i încă o dată statutul, iar în cuprinsul tezei sunt enunţate teme precum "cartea - «creaţie» colectivă", ceea ce probează neîndoios o anumită consecvenţă a gândirii şi scrisului autorului. Cercetarea pe care o etalează acum în cele trei volume ale tezei de doctorat, de peste o mie de pagini, se înscrie pe deplin în preocupările sale mai vechi. La un moment dat sunt reproduse aidoma pagini din cartea Serii şi grupuri, din 1981, precizând într-o notă că este "singura lucrare din şi despre literatura română dintre 1948 şi 1989 unde s-a subliniat existenţa cenzurii, tocmai proaspăt desfiinţată, şi s-a discutat despre cenzura prealabilă şi efectele ei".
în aceeaşi ordine de idei, perspectiva metodologică de la care se revendică are la bază o concepţie interdisciplinară. Autorul s-a mişcat întotdeauna cu uşurinţă pe unele teritorii vecine, cum sunt istoriografia, sociologia, politica, ideologia, psihologia de grup, etnologia. O face şi acum, când îşi defineşte cu claritate conceptele-cheie cu care acţionează: "Cinci expresii operaţionale constituie axa teoretică a cercetării: 1. «acculturaţia violentă», expresie a colonialismului imperial sovietic; 2. comportamentul «comprador» al intelectualităţii din semicolonia imperială, atitudinea politică şi socială care nu este doar un alt nume pentru colaboraţionism şi trădare de neam; 3. «dubla-gândire», conceptualizată de George Orwell în analiza romanescă a limbajului totalitar, unde menţionăm şi integrăm un precursor român, psihosociologul Zevedei Barbu; 4. «disonanţa cognitivă» prin care comportamentele sociale negative îşi caută şi află scuze, explicaţii, motivaţii superioare intereselor reale meschine, fricii, oportunismului curent bazai şi banal; 5. «logica non-contradictorie», definită de filosoful Stephane Loupasco ca o logică a nuanţei, a integrării sintetice şi dialectice a contrariilor, fără de care înţelegerea fenomenelor complexe nu este posibilă. Comunismul re-impune mânu militari logica religioasă maniheistă, gândirea în alb-negru, după cunoscutul principiu probabil nu doar comunist, în orice caz intensiv solicitat de comunişti, «cine nu e cu noi e împotriva noastră»." Să precizăm că aceste sintagme conceptualizate sunt prezente de mai mult timp în lucrările lui Dan Culcer. Poate că nu le-a enunţat întotdeauna atât de direct şi nu Ie-a folosit într-un mod sistematic pe toate deodată. Cine e familiarizat însă cu textele criticului le-a mai întâlnit şi până acum. Aşadar, încă o dovadă privind consecvenţa în gândire şi atitudine a autorului tezei. De remarcat modul bătăios, radical şi polemic, uneori, în care autorul se confruntă cu fenomenul cenzurii, aşa cum, dealtfel, a făcut-o întotdeauna şi în disputele directe cu funcţionarii acestei "instituţii-pivot în comunism" (cum o consideră pe bună dreptate). Chiar şi proiectul acesta de cercetare a fost gândit mai întâi la începutul anilor '80, cum ne previne autorul, când a propus spre editare revistei Vatra, la care încă lucra, câteva zeci de pagini sub titlul Listele de «uvrajuri prohibarisite», un prim comentariu al broşurii secrete Publicaţii interzise (din 1948). Bineînţeles că cenzura a blocat publicarea materialului. Proiectul a fost reluat abia după revoluţie, când s-au deschis arhivele, şi apoi finalizat în actuala formă, pe care ne-o prezintă în teza de doctorat.
Privind în ansamblu structura lucrării, aparent Dan Culcer ne oferă o expunere a istoriei activităţii de cenzură din 1945 încoace, cu toate ramificaţiile acesteia. In realitate nu e vorba de o perspectivă istorică liniară, într-un sens cronologic strict. Autorul tezei insistă mult asupra începuturilor, fiindcă de acolo vine răul, dar mereu face salturi spre anii "70 - '80, urmărind consecinţele ultime ale instaurării cenzurii de tip comunist, consecinţe care au dus la mutilarea culturii române şi care, din păcate, se mai resimt şi astăzi. Această glisare permanentă între un trecut mai îndepărtat şi un "prezent" mai apropiat de noi conferă dinamism cercetării şi o face extrem de interesantă. Dar ceea ce-i asigură soliditatea şi rigoarea ştiinţifică este fără îndoială abundenţa documentelor de arhivă, inclusiv a unor mărturii personale sau fragmente de istorie orală, care stau la baza ipotezelor şi analizelor din cuprinsul studiului. De apreciat şi luarea în discuţie a unor documente referitoare la cultura maghiară, ca parte integrantă a culturii din România (doctorandul stăpâneşte bine limba maghiară, ceea ce constituie un avantaj în cercetări de asemenea amploare şi responsabilitate, în care nimic nu trebuie ignorat, cu atât mai mult atunci când vine vorba de relaţiile între comunităţile conlocuitoare din Transilvania). Să mai adăugăm aici existenţa în lucrare şi a un/capitol de politică şi ideologie comparată: Ungaria şi România, cu referire la anul 1949, dar ideea este reluată şi în alte contexte. Dealtfel, convingerea autorului tezei este că ar trebui să privim mai mult spre ţările vecine şi, în general, spre ţările din est, cu care avem destule puncte comune, am trecut cam prin aceleaşi încercări.
Desigur, materialul din centrul cercetării "este prioritar literar", chiar dacă investigaţia se extinde mereu asupra întregului sistem social "autoritar şi autocratic" -cum îl defineşte Dan Culcer. Nu se putea altfel. Numai în acest mod de a privi contextual şi transfrontalier datele problemei, devine limpede faptul că cenzura a fost "o instituţie complementară poliţiei politice, adică Securităţii, ambele fiind instrumente privilegiate, organzate reticular, tentacular." Dar să revenim la literatură. Pe baza referatelor şi notelor de lectură arhivate autorul a reconstituit cazuri mai speciale de scriitori şi opere în câteva dosare: cazul Al. Jar (în care vede o provocare politică, orgnizată chiar de Gheorghiu-Dej), cazul "Leul albastru" de D. R. Popescu, cazurile romanelor "Isus şi ceilalţi" de Romulus Guga şi "Ostinato" de Paul Goma, cazul romanului "Ademenirea" de Romulus Zaharia, cazul Ion Lăncrănjan, situaţia revistei Vatra. S-ar mai putea adăuga cazul Petru Dumitriu, cazul Nicolae Steinhardt, cazul Nina Cassian, "situaţia" lui Marian Popa şi multe altele de mai mică anvergură, dar la fel de semnificative. Toate acestea sunt contribuţii de excepţie la istoria literaturii romane, care se răsfrâng şi asupra situării axiologice a operelor şi autorilor menţionaţi. După cum din analizele dedicate unor opere publicate, mai ales din secţiunea a treia a lucrării, criticul extrage, printr-o lectură sociologică fireşte '"un sistem de valori şi o imagine a societăţii româneşti" care nu concordă câtuşi de puţin cu aceea oficială. Criticul avansează ideea nuanţării modelului social prin literatură, în opoziţie cu tabu-urile şi interdicţiile de tot felul. Considerăm că are dreptate când formulează această concluzie: "Am obţinut astfel, sperăm, tabloul unei culturi, al unei literaturi care a reuşit să supravieţuiască în ciuda acculturaţiei violente la care a fost supusă, a reuşit să producă opere viabile, să integreze în acestea un răspuns la agresiune şi un proiect etic-estetic specific, comprehensibil, recuperabil în timp."
Deşi pare construită destul de liber, lucrarea e structurată în trei mari secţiuni, e drept inegale ca întindere, marcate de cunoscutul slogan al lui George Orwell: I. «Cine controlează prezentul controlează trecutul şi cine controlează trecutul controlează viitorul», II. Controlul trecutului. Epurarea şi III. Controlul prezentului, care de fapt cuprinde mai mult de trei sferturi din teză. Aici mai ales criticul literar îşi etalează cu prisosinţă lecturile şi analizele sale, despre care am mai vorbit anterior. De fiecare dată vine şi cu un suport documentar suplimentar, extrem de preţios, aşa cum vom întâlni peste tot în lucrare. "Anexa documentară" de la sfârşit confirmă o dată în plus efortul uriaş depus de doctorand în cercetarea arhivelor şi a tuturor surselor de informaţie pe care le-a avut la îndemână.
Aceasta este impresia ultimă cu care rămânem după ce am parcurs teza de doctorat a lui Dan Culcer. Avem în faţă o lucrare impunătoare nu neapărat prin dimensiuni, ci prin conţinutul ei, prin soliditatea ipotezelor avansate şi confirmate punct cu punct, precum şi prin ingeniozitatea punctelor de vedere şi calitatea scrisului autorului, presărat cu formulări pregnante, adeseori memorabile. Prin contribuţiile sale, autorul tezei deschide un câmp de cercetare inepuizabil, dar nouă ni se pare că deja el a spus esenţialul. Chiar dacă îşi evaluează singur lucrarea drept o introducere la ce va urma, o eventuală echipă de continuatori (de care am vorbit la început), în opinia noastră, ar putea avea eficienţă maximă şi credibilitate numai sub îndrumarea directă a lui Dan Culcer. El se află de-acum pe un teritoriu de cercetare care într-un fel îi aparţine, cu greu ar putea cineva să facă vreodată abstracţie de rezultatele la care a ajuns şi pe care, cu siguranţă, le va fructifica şi editorial. Se înţelege că o asemenea lucrare îndeplineşte cu supra de măsură exigenţele unei teze de doctorat excepţionale, o adevărată lecţie şi un model pentru cei mai tineri, încât o propunem fără nicio rezervă spre susţinre şi evaluare publică, în vederea acordării d-lui Dan Constantin Culcer titlul ştiinţific de doctor în filologie.

5 sept. 2013, Târgu-Mureş                                Prof. univ. dr. Comei Moraru
Universitatea "Petru Maior"

Virgil PODOABĂ
Referat
asupra tezei de doctorat a domnului Dan Culcer, Cenzura şi literatura în România după 1945, susţinuta la Facultatea de Ştiinţe şi Litere a Universităţii Petru Maior din Tîrgu-Mureş, la data de 20 septembrie 2013

Constatînd, din experienţa deja acumulată în Comisiile doctorale, fluiditatea (ca să nu spun babilonia) criteriilor utilizate în aprecierea tezelor de doctorat supuse judecăţii, mă simt obligat să ofer expeditiv şi rezumativ o schemă evaluativă tripartită şi anatreptică, practică, prin care, de altfel, apreciez de mai multă vreme toate tipurile de discurs intelectual, aplicabilă, cred, şi (dacă nu cumva mai cu seamă) acestui gen de lucrări. Conform ei, voi proceda, fie şi doar implicit, şi în cazul tezei doctorale de faţă. Iar asta chiar dacă aceasta e una de excepţie, situîndu-se cu o eclatantă orbitoare acolo unde-i este locul.
Ţinînd cont, prin urmare, de harababura actuală a acordării calificativelor doctorale, îmi propun să repet, fără jena de a plictisi, schema acesta în toate referatele pe care voi fi invitat să le fac, în speranţa că, într-un final, ea va avea priză şi va fi adoptată şi de alţi colegi, eventual îmbogăţind-o şi perfecţionînd-o, cum a făcut, pînă acum, doar Comei Moram[, adăugind, la cele decelate de mine, încă un sub-nivel de discurs intelectual, cel al plagiatorului, situabil la primul nivel în ordinea discursului de fată, dar ultimul sau cel mai de jos în ordinea ierarhică a discursurilor].
Cred, pe scurt, că există trei nivele axiologice de discurs intelectulal, inclusiv doctoral, mai ales filologic, etajate clar de jos în sus, anatreptic, cum le voi descrie aici, chiar acum.
La bază se află discursul compilatorului, pe poziţia mediană, cel al apropriatorului, iar la vîrf, desigur, cel al creatorului. Compilatorul e lipsit de idei personale, nu are propuneri proprii, nu are creativitate, dar, cînd e de clasă, selectează corect informaţia şi organizează bine, didactic, academic sau altfel, cele citite şi, dacă e bun universitar (chiar dacă pretinde şi se pretinde, de regulă, mai mult decît poate face), le transmite, uneori în virtutea unei didactica magna, corect studenţilor sau, dacă nu e, cui se adresează. Să mai adaug că, atunci cînd e „de geniu", el are rezerve de nuanţă şi chiar face corecturi punctuale la ceea ce a citit, a selectat şi organizat. Compilatorii sunt cei mai numeroşi şi scriu cele mai multe cărţi: Universitea şi, în genere, cultura sînt pline de ei. In orice epocă, ei constituie majoritatea zdrobitoare.
Apropriatorul e mult mai mult, chiar dacă nu are chiar o idee, o intuiţie sau o propunere proprie: el preia ideea, uneori şi metoda altuia (sau metodele altora), investighează şi pune ordine pe cont propriu într-o anumită zonă a unui domeniu ori chiar într-un domeniu întreg, dar, cînd e de nivel înalt, poate duce lucrurile mai departe de punctul unde le-a găsit la cel care i-a furnizat punctul de plecare. îşi poate depăşi sursa, vădind un început de creativitate. Apropriatorii nu sînt mulţi la număr şi nu scriu, de regulă, foarte mult. Ei reprezintă o minoritate consistentă şi constituie grupul de elită al Universităţii şi momentului cultural în care se manifestă.
Creatorul, în schimb, e pasăre rară. Cea mai rară. El e singurul care propune şi aduce, din resurse proprii, ceva nou sub soare, împingînd înainte sau îmbogăţind domeniul în care îşi manifestă creativitatea. De regulă, ca Descartes, creatorii înaintează prin lume mascaţi - prodeo larvatus, spune Cartesius - de compilatori, iar uneori chiar de apropriatori, care fac, mai ales primii, jocurile de prestigiu în secol şi-şi atribuie pe sub mînă panaşul de creatori. Cel mai adesea, lor, prestigiul le vine după, nu în timp (util) sau la timp.
Foarte rar, cîte unul mai ajunge să aibă putere în secol. In vremea sa. Să mai menţionez că aceste trei nivele de prestaţie intelectuală (dar şi literară, artistică) sunt interdependente, de la bază spre vîrf: nimeni nu poate fi apropriator fără să fi fost mai întîi compilator diligent, nici creator rară să fi fost şi compilator şi apropriator de clasă. Doar compilatorul e independent.
Fireşte, această schemă poate fi îmbogăţita şi fiecare nivel poate avea subnivelurile sale. De pildă, spre a ne opri doar la extremităţile schemei, deligenţele compilatorului pot scobori, atunci cînd acesta preia cuvînt de cuvint secvenţe rară ghilimele din textele altora, la subnivelul, sugerat de Cornel Moraru, al plagiatorului, iar propunerile creatorului pot fi - în funcţie de puterea de influenţare/de impact asupra şi de modificare a domeniului în care se manifestă - cu raza mică de acţiune, cel mai adesea, cu rază medie, uneori, şi, rareori, cu rază mare de acţiune.
In cele ce urmează, voi încerca să arăt - cît explicit, cît doar implicit - cum candidatul de astăzi la titlul de doctor în filologie, domnul Dan Culcer urcă dint-o singură mişcare cele trei trepte ale acestei ierarhii a discursurilor, instalîndu-se ferm pe cea mai de sus. Dintru-nceput, se poate spune, ţinind cont fie şi numai de portanta bibliografică al propunerii sale doctorale, că prin informaţia compilată dintr-o bibliotecă uriaşă de cărţi de literatură, de sociologie, ca si de istorie, de ideologie, de psihologie, de etnologie sau filosofie, dar mai cu seama prin aria de cuprindere, uriaşă şi ea, a lecturilor sale de documentare în diferite a arhive, supuse toate, fireşte, proiectului propriu şi utilizate economie, cu inteligenţă critică, echilibru şi eficacitate maximă. Adică apropriindu-şi ideile altora şi documentele cercetate, iar cel mai adesea explorîndu-le în plus şi ducîndu-le mai departe, în folosul propriului punct de vedere şi propriei viziuni, dînsul e un compilator şi un apropriator de super-clasă, iar prin nodul central al propunerii sale - o metodă de documentare arhivistică şi de cercetare, precum şi un mod propriu de interpretare a şi o viziune proprie, sociologică şi nu numai, asupra obiectului cercetat - atinge cu brio staza ultimă, cea de creator. Spre deosebire de cele mai valoaroase lucrări doctorale pe care le-am citit pînă acum, în cazul său, această ipostază rară le domină pe toate celelalte. Acestea îi sînt subordonate net: atît în planul bibliografic, cît şi în cel al conţinutului propriu-zis al tezei, al intuiţiilor şi ideilor puse la lucru, iar uneori chiar şi al creativităţii conceptuale şi intelectuale, cum sunt, între altele, conceptul de memoricid sau definiţia autocenzurii.
Teza de doctorat a domnului Dan Culcer - intitulată larg şi indicativ Scriitorii români şi cenzura după 1945 - manevrează, cu îndemînare de expert, o bibliografie vastă, în genere, din domeniile menţionate, asimilată complet, pînă la epură. Dar nu numai atît: ci şi meditată îndelung, filtrată prin propria gîndire şi deturnată în favoarea lucrului propriu. Se poate spune că doctorandul se comportă faţă de bibliografie ca un Cărturar francejfcare, cu excepţia celor de arhivă, nu-şi exhibă lecturile decît minimal, prin citate puţine şi esenţiale, pentru că a asimilat şi şi-a apropriat atît de bine cele citite încît e nevoit să le depăşească semnificaţia de origine şi să le instrumentalizeze în folosul proiectului propriu. A creţiei proprii. In general, despre bibliografia lucrării ei se poate spune că e perfect In cele ce urmează, voi încerca să arăt - cît explicit, cît doar implicit - cum candidatul de astăzi la titlul de doctor în filologie, domnul Dan Culcer urcă dint-o singură mişcare cele trei trepte ale acestei ierarhii a discursurilor, instalîndu-se ferm pe cea mai de sus. Dintru-nceput, se poate spune, ţinind cont fie şi numai de portanta bibliografică al propunerii sale doctorale, că prin informaţia compilată dintr-o bibliotecă uriaşă de cărţi de literatură, de sociologie, ca si de istorie, de ideologie, de psihologie, de etnologie sau filosofie, dar mai cu seama prin aria de cuprindere, uriaşă şi ea, a lecturilor sale de documentare în diferite a arhive, supuse toate, fireşte, proiectului propriu şi utilizate economie, cu inteligenţă critică, echilibru şi eficacitate maximă. Adică apropriindu-şi ideile altora şi documentele cercetate, iar cel mai adesea explorîndu-le în plus şi ducîndu-le mai departe, în folosul propriului punct de vedere şi propriei viziuni, dînsul e un compilator şi un apropriator de super-clasă, iar prin nodul central al propunerii sale - o metodă de documentare arhivistică şi de cercetare, precum şi un mod propriu de interpretare a şi o viziune proprie, sociologică şi nu numai, asupra obiectului cercetat - atinge cu brio staza ultimă, cea de creator. Spre deosebire de cele mai valoaroase lucrări doctorale pe care le-am citit pînă acum, în cazul său, această ipostază rară le domină pe toate celelalte. Acestea îi sînt subordonate net: atît în planul bibliografic, cît şi în cel al conţinutului propriu-zis al tezei, al intuiţiilor şi ideilor puse la lucru, iar uneori chiar şi al creativităţii conceptuale şi intelectuale, cum sunt, între altele, conceptul de memoricid sau definiţia autocenzurii.
Teza de doctorat a domnului Dan Culcer - intitulată larg şi indicativ Scriitorii români şi cenzura după 1945 - manevrează, cu îndemînare de expert, o bibliografie vastă, în genere, din domeniile menţionate, asimilată complet, pînă la epură. Dar nu numai atît: ci şi meditată îndelung, filtrată prin propria gîndire şi deturnată în favoarea lucrului propriu. Se poate spune că doctorandul se comportă faţă de bibliografie ca un Cărturar francejfcare, cu excepţia celor de arhivă, nu-şi exhibă lecturile decît minimal, prin citate puţine şi esenţiale, pentru că a asimilat şi şi-a apropriat atît de bine cele citite încît e nevoit să le depăşească semnificaţia de origine şi să le instrumentalizeze în folosul proiectului propriu. A creţiei proprii. în general, despre bibliografia lucrării ei se poate spune că e perfect adecvată atît complexităţii şi anvergurii, cît şi obiectivelor ei, aş zice, transdoctorale, enunţate in partea introductivă, dar si în cuprinsul ei.
Trebuie să spun de la aici că lucrare de fată e una una exre-ordinară, ieştiă din ordinea comună atît ca volum, aproape 1000 de pagini in format electonic şi mult mai multe in cel tiăografîc, cît şi calitativ, atît sub aspect documentar, cît ît şi intelectual. Pe toate planurile, e o lucrare monstruasă în sensul fenomenologic al termenului, de arătare augumentată, de vizibilizare augumentată, de fenomenalizare excesiva, de apariţie monumentală. Unei asemenea lucrări nu-i este suficientă, spre a fi apropriată cu adevărat, o lună de lectură, nici chiar două sau trei. De aceea, in stadiul in care mă aflu, nu-mi pot permite decît o privire din avion, să spun doar cîteva lucruri esentiele, extrem de puţine, prin care cred ca autorul ei vădeşte caracteristicile majore ale creatorului.
Şi în primul rînd e condiţiile de baza, sine qua non, care fac posibilă această carte şi afirmaţia esenţială, de mai sus, despre ea.
Acum cîţiva ani, cînd am aflat că domnul Dan Culcer se înscrie la doctorat ca să se oblige să scrie o carte despre literatura şi cenzură în comunism, mi-am zis şi a am spus-o si altora: acesta-i criticul şi aceasta va fi, dacă într-adevăr acesta-i criticul potrivit, adevărata carte pe tema raporturilor dintre cele două instanţe. Lucrarea de faţă atesta clar ca nu m-am înşelat. Dar de ce credeam şi cred că Dan Culcer, şi nu altul, e criticul cel potrivit pentru a scrie cartea pe care a scris-o, adică cartea fundamentală despre literatura şi cenzură in România comunistă? Pentru ca, dintre criticii romuri, doar dînsul are tot ce-i trebuie pentru a o astfel de carte. Şi anume, întîi de toate, cunoşte cenzura dintr-o relaţie personală relevantă cu ea, pozitivă si negativă totodată: e chiar experienţa revelatoare a luptei de hărţuială cu cenzura de pe vremea cînd lucra la revista Vatra şi chiar de dinainte, de la începutul anilor 50 şi de după, cum atesta confesiunea din Final­ul sociografic şi moral(pp.843-852). Această experienţă e extrem de importanta fiindcă, după mine, constituie condiţia de intemeiere subiectivă şi autentificare nu numai a operelor literare, dar şi a actului critic sau de cercetare veritabilă, fără de care nu există creaţie şi creativitate autentice. Apoi, pe lînga experienţa revelatoare care reprezintă punctul de plecare genetic, geneza subiectivă a lucrării de faţa şi a viitoarei cărţii, şi condiţia sine qua non a creativităţii autorului ei, dl. Dan Culcer are şi prepareţia necesară şi, după mine,  obligatorie pentru această întreprindere: nu numai pe cea istorică şi literara, dar şi, mai ales, instrucţia sociologică (dar şi politologic, fără de care obiectul cercetat ar fi rămas în incinta uşure a amatorismului. In fine, nu în ultimul rînd, ci, intr-un fel, în primul, dînsul beneficiază şi de condiţia care-i permite să le pună la lucru în mod optim pe celelalte două: anume, beneficiază de cea mai adecvată posibil poziţie sau situare fată de acest obiect. Faţă de el, se se situează depotriva foarte aproape, putîndu-1 privi, graţie seriei de experienţe revelatoare cu cenzura şi literatura, din intimitatea trăită, şi departe, privindu-1 de la distanţa geografică pe care i-o conferă ţara de adopţie, Franţa. Absenţa distanţei faţă de el, experienţa directa a acestuia ii ajuta să-1 înţeleagă dinăuntru si să-i sesizeze, ca să zic aşa, "raţiunile" subiective, în timp ce distanţa spaţială franceză îi permite să descrie detaşat, la rece, ceea ce i-a relevat experienţa subiectivă, revelatoare (ori a aflat pe calea cunoaterii indirecte) şi să-i sesizeze raţiunile obiective. Distanţa aceasta topografica, franceză, e mai importantă decît pare pentru a scrie o carte judicioasă pe tema cenzurii, fiidcă evita dezavantajele celor care, lociind aici, in România şi fiind afectaţi de metehnele locului şi idolii tribului, n-o au: umoralismul, subiectivismul deşănţat, perspectiva moralizatoare, sastiseala, lipsa de sens sau chiar blocajul mental şi chiar somatic. Acest ultim fenomen şi, în genere, absenţa distanţei spaţiale şi temporale le pot atesta prin mărturie eu însumi, care am ratat, in primul lustru al ultimului deceniu al secolului trecut, scrierea a două cărţi despre o zonă tematică situată în proximitatea celei din lucrarea de fată: una despre literatura depozitionala publicata de foştii deţinuţi politici si de alţii, a cărei ecloziune si-a atins atunci acme-ul, si una despre Paul Goma, a cărui recuperare editoriala era in toi tot atunci. Cu ele, voiam să-m-împlinesc o datorie morală autoimpusă şi totodată sa-mi inchei socotelile cu mizeriile si violenta comunismului umplindu-ma, cum se zice, pina la refuz de ele. De asta data, pina la refuz de-a binelea, la propriu. Acum, expresia are acoperire existenţiala 100%. Dar psychea-mi fragilă şi năzuroasă a refuzat, de la un punct incolo, sa inghita conţinutul a ceea ce citea: n-a rezistat aproprierii prin identificare a acelei literaturi si a inceput sa vomeze. Retrăirea echivala orecum cu o trăire directa a experienţei comunismului. Din păcate, apropriindu-mi fie si doar prin lectura viata si lumea reprezentata in acele cârti, am simţit ca mă sufoc si ca sint gata s-o iau razna. Pe scurt, deşi mă pregărisem ardeleneşte pentru cele două proiecte în sens etimologic, de la un punct incolo, am simţit că nu mai pot inainta, că m-am blocat sufleteşte şi somatic. Asa ca am abandonat vitejeşte, ca iepurii!
Dacă preparaţia dă competenţa şi implică performanta, dacă distanţa spaţială si critica da lucrării aspectul ei de de detaşare gnoseologică, obiectivitate al abordării unei teme atît de delicate încă pentru cei care trăim aici, experieenţa revelatare de la originea ei dă bobîrnac creativităţii autorului.
Or creativitatea sa nu se manifestă doar la nivelul inţelegerii şi interpretării puzderiei de aspecte şi subtheme pe care le implică tema genereală ori la cel al viziunii globale, ci, poate în primul mrînd la nivel metotodologic. Venind pe un teren chiar dacă nu viran, insufficient pregătit, .1. Dan Culcer a trebuit inventeze şi să o metodă de cerceteare, de documentere în arhive si de operare cu materialele arhivistice, care se va constitui, cred, pentru cercetarea viitoare a temei un model exemplar de urmat. Pe de altă parte şi poate mai ales creaticitatea sa se manifestă şi în pricinţa metodei critice: o alianţă aparent paradoxală intre critica instrulentală si critica de judecată estetică, din care rezultă cu un discurs difluent, cu treceri fluente de la o critică la cealaltă. Această alianţă reuşită, în secvenţele în care sunt comentate operele, se bazează, cred, pe intuiţia unei compatibilităţi între o critica instrumentală, i.d. critica sociologică, şi critica estetică. Există, cel puţin pentru uzul subsemnatului, trei critici, şi-atît: critica de identificare, în care vorbeşte opera prin intermediul criticului, în care criticul se retrage din sine, devenind doar o disponibilitate - chiar o pasivitate - receptoare, un mediu de realizare a operei, critica de judecată estetică, în care criticul vorbeşte prin intermediul operei, în fond, prin intermediul punctului său de vedere prealabil, şi o critică în care vorbeşte metoda tot prin intermediul criticului, anume, critica instrumentală. De fapt, criticile instrumentale, clasabile, în mare, după cum îşi derivă metodele din ştiinţele umanului sau din cele ale limbajului, în critici instrumentale conţinutistice (unde intră şi mitocritica), abordînd valorile de conţinut ale operelor şi literaturii, şi critici formale, abordînd structurile formale ale acestora. Prima, participativă prin excelenţă, se străduieşte, prin punerea între paranteze fenomenologice a datelor prealabile ale personalităţii subiectului critic, să elimine orice (inter)mediaţie între acesta şi operă, să anuleze distanţa dintre el şi ea, în timp ce ultimele două implică o distanţă intermediatoare şi, implicit, o (inter)mediaţie, constînd, în cazul criticii estetice, în punctul de vedere (personal sau nu) al criticului, în concepţia sa prealabilă despre literatură şi nu doar, pe care se fondeză posibilitatea judecăţii de valoare şi a ierarhzării, iar în cazul criticii instrumentale - în metodă, pe care se bazează posibilitatea studierii fie a structurilor de conţinut ale operei şi literaturii, fie a celor formale vădite de acestea. Or, tocmai existenţa acestei distanţe critice (inter)mediatoare constituie condiţia de posibilitate a alianţei dintre cele două critici, iar aceasta i-a permis Domnului Dan Culcer să realizezecxi alianţa particulară, iar uneori contopirea, dintre critica estetică si o versiune personal a criticii sociologice adaptata la obiectul cercetării.
Despre celelalte inovaţii culceriene, cu altă ocazie Graţie calităţilor marcate mai sus ale tezei sale de doctorat, ca şi graţie altora, din păcate, mai ales a celor încă nemarcate, dl. doctorand Dan Culcer poate primi\ pentru teza Scriitorii români şi cenzura după 1945, titlul de doctor în filologie.
Prof. univ. dr. Virgili Podoabă

Universitatea „Petru Maior" Tg. Mureş, Facultatea de Ştiinţe şi Litere
Titlul tezei de doctorat: Scriitorii români şi cenzura după 1945
Autor: DAN CULCER
Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. CORNEL MORARU
Autorul referatului: Prof. univ. dr. ŞTEFAN BORBELY, Universitatea „Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, Facultatea de Litere
Data susţinerii publice: 20 septembrie 2013
Data întocmirii referatului: 2 septembrie 2013
Subsemnatul ŞTEFAN BORBELY, prof. univ. dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată de la Facultatea de Litere, numit prin Ordinul Rectorului Universităţii „Petru Maior" din Tg.Mureş, nr.......din data de .................2013, referent în Comisia de susţinere publică a lucrării de doctorat Scriitorii români şi cenzura după 1945, elaborată de către dl. DAN CULCER sub conducerea dlui prof. univ. dr. CORNEL MORARU, prezint următorul REFERAT DE EVALUARE, a cărui concluzie este recomandarea ca, pe baza lucrării prezentate şi a susţinerii publice din data de 20 sept. 2013, d-lui DAN CULCER să i se confere titlul de Doctor în ştiinţe filologice.

REFERAT
Analiza mea, concluziv favorabilă tezei şi celui care a elaborat-o, va porni de la distincţia dintre empatie şi obiectivitatea ştiinţifică distanţată pe care şi-o asumă, prin natura statutului, evaluatorul oricărei lucrări de doctorat. în mod incontestabil, ne aflăm în faza unui caz atipic: dl. Culcer este un intelectual pe deplin format, cu o biografie şi bibliografie aparte, specifică, în care intră, pe lângă alte detalii esenţiale derivate din decizia de a părăsi România spre sfârşitul deceniului 9 al secolului trecut, şi acela de a fi promovat la noi, începând din anii 70, o exegeză de tip sociologic şi sociocentric, ceea ce însemna, în esenţă, activism cultural şi literar, într-un context comunitar dominat de prudenţa implicării şi de expectativa elegantă a estetocentrismului. Mai mult decât atât, Dumnealui a avut şi privilegiul de a fi organ decizional în literatura română a anilor 70, prin implicarea în construcţia instituţională şi intelectuală a revistei Vatra, prestigiului de critic orgolios atipic, orientat înspre ştiinţificitate, adăugându-i-se o calitate aparte pentru un scriitor care doreşte să se formeze în mediul spiritual al Ardealului: acela de a fi un om-punte, capabil să citească direct, fără intermediar, literatura maghiară din România şi să ţină legătura cu reprezentanţii ei. într-un asemenea context de integralitate, specifică debutului şi fazei majore de creaţie, se cuvine să spunem din capul locului că îndepărtarea de ţară şi de evoluţia concretă a literaturii române a introdus în percepţia dlui Culcer un filtru izolaţionist, pe care lucrarea îl reflectă cu asupră-de-măsură, în ciuda eroicei încercări de a ţine pasul cu evoluţia ei organică prin intermediul Internetului şi al site-ului Asymetria.
Lucrarea pledează, aşa cum foarte mulţi autori români n-o fac, pe radiografierea obiectivă, neconcesivă a instituţiilor care au deservit cenzura, pe funcţionarea empirică a controlului (oameni, organe, intermediari) şi pe consecinţele acestei proceduri, şi anume ocurenţele concrete, pe cât posibil scrise, a urmelor lăsate de cenzură asupra operelor literare publicate de către scriitori (cazul de excelenţă este acela al Caloianului lui Lăncrănjan, care începe la pag. 728) şi asupra stării lor de spirit. Teza sugerează, în mai multe rânduri, suprapunerea dintre cenzură şi persecuţie, separându-se, totodată, de sechelele psihologice post-factuale inerente ale domeniului, care ţin de eroizare. După o stereotipie pe care o tot întâlnim în mărturiile scriitorilor români care scriu acum despre cenzură, toţi creatorii au fost nişte eroi abili şi isteţi, care au driblat vesel, dar îngânduraţi, rigiditatea monstrului, jucându-se cu el ca David cu Goliat. Pe de altă parte, dihotomizarea dintre torţionar şi victimă sugerează, în majoritatea acestor texte - inclusiv în câteva dintre cele publicate de către foştii servanţi instituţionalizaţi ai Sistemului - debilitatea de structură a Serviciului şi isteţimea versatilă, decomplexată a celor care i-au dejucat coerciţiile. Atitudinal şi metodologic, lucrarea pe care o avem în faţă se delimitează de aceste simplificări, deconstruind, totodată, mitul comunitar generalizat al „rezistenţei prin cultură". De-legitimarea cenzurii prin închiderea ei în raftul cu proşti nu funcţionează aici; dimpotrivă, organigramele pe care Dan Culcer le discută şi le reproduce, în premieră la noi, indică ceva diferit, chiar competenţă. Prezenţilor sau viitorilor cenzori li se cerea cunoaşterea unor limbi străine - sunt reproduse în teză tabele oficiale în acest sens -, eventual chiar capacitatea de contextualizare internaţională a fenomenului de cultură românesc. Teza susţine, cu argumente şi documente, exigenţa de profesionalism a aparatului represiv: unul malefic, fireşte, dar existent ca precondiţie a angajării. Nici unul dintre actanţii siniştri de atunci, cum este Leonte Răutu, de pildă, nu apare ca fiind integral negru în această privinţă; de ex., deşi e dogmatic până la cinism, se consultă cu fata sa - o intelectuală eminamente distinsă, astăzi - pentru a vedea şi opinia generaţiilor mai tinere. Am mai putea adăuga acestor „calităţi" structurarea unui cod de cenzură la nivelul controlorilor, pentru a explica modul de funcţionare a „primului cititor specializat" al textului, care e cenzorul, şi o anumită rigiditate inerentă, pe care statutul o impune: adică, „lucrând cu scriitorii", căutând să-i „surprinzi asupra faptului" (ceea ce înseamnă, de regulă, identificarea la timp a unor mesaje subversive şi a unor „fitile"), o poţi face fie intrând în joc (ceea ce e periculos din punctul de vedere al autoconservării, al menţinerii în funcţie), fie baricadându-te în spaţiul rigid al unor norme, legi şi „directive" nedate publicităţii la timpul respectiv, unde „victima" poate fi prinsă în orice moment cu ocaua mică, pur şi simplu fiindcă nu cunoaşte regulile jocului la care participă.
Lucrarea pledează, aşadar, nu pe dihotomia, devenită clasică (şi propusă până la saţietate în publicistica noastră), dintre neputinţa Sistemului şi eroismul compensativ al victimelor (scriitorii), ci pe înţelegerea funcţionării literaturii române de până în 1989 în perimetrul unor „coduri" specifice: unele aparţineau instituţiilor de represiune şi de control, celelalte - mult mai laxe - beneficiarilor reactivi, adică literaţilor. Sub aspect metodologic (dacă ţinem cont şi de documente, de arhive - adică de spaţiul de cercetare în care lucrarea lui Dan Culcer excelează), complementaritatea indică o ironie care cu greu poate fi evitată: în vreme ce „codul" torţionarului poate fi refăcut cu o relativă obiectivitate - prin legi, documente de înfiinţare a unor instituţii de control şi cenzură, prin instrucţiuni „de interior" şi chiar prin manuscrise adnotate de către cenzori într-o fază preeditorială, „codul" victimei e mai greu de structurat, fiindcă presupune imponderabile: mesaje subversive, simboluri secretoase, savurate complicitar cu „colegii de breaslă", esopisme sau „fitile" şi „şopârliţe". (Sunt, recunosc, termeni neacademici, dar nici domeniul pe care-l discută teza nu împărtăşeşte nobleţea unui turnir academic elevat.) Din acest punct de vedere, am avut impresia că lucrarea suferă, pe ansamblul ei, de un oarecare dezechilibru, prin decreditarea prudentă a esopismului, a criptogramelor şi „codurilor" reactive folosite de către scriitori. In afară de teza, identificată mai sus, a cenzorului ca „lector avizat" (din care derivă şi una secundară, pe care nu aş absolutiza-o, aceea a cărţii ca „operă colectivă"), insistenţa pe cenzură şi creditul adesea crispat, minimalist acordat atitudinii reactive a celui cenzurat ar putea trezi, cred, cele mai înverşunate suspiciuni la o eventuală publicare a tezei.
Am lansat, personal, proiectul unei istorii politice a literaturii române, revenind asupra estetismului discreţionar în mai multe rânduri; dar aceasta nu înseamnă că nu îi recunosc legitimitatea ca gest identitar, derivat din refuzul unor situaţii umane ultragiante, cum au fost cenzura, persecuţia şi controlul. E greu să accepţi teza „decerebrării" culturii române, de la pag. 115 (aş vorbi mai degrabă de oportunism gregar voluntar, de ticăloşie profitoare, cinică din partea unor scriitori, decât de „spălarea creierelor"), şi tot dificil de acceptat îmi pare a fi şi teza „disonanţei cognitive" de la aceeaşi pagină, adică a absenteismului vinovat, rezultat de pe urma afirmării unei superiorităţi în raport cu mizeria, pe care o exprimă scriitorul. Nobleţea intrinsecă a scriitorului român, detectabilă în atitudine şi în valorile superioare pe care el le promovează e oarecum subestimată sau considerată irelevantă în lucrare. Mulţi scriitori români au jucat, chiar şi după 1945, rolul social şi simbolic al unei „aristocraţii compensative", rol vizibil şi în atitudinea faţă de control şi cenzură. O deschidere metodologică înspre Bourdieu s-ar fi impus aici, sociologia „prestanţelor simbolice", deja analizată la noi de către Mihai-Dinu Gheorghiu, oferind sugestii dintre cele mai fertile. E incitantă sintagma „nonconformism integrat" a Iuliei Zaretskaia-Balsente, dar specifică pentru faza primă, de romantism, a literaturii sovietice; s-ar fi putut nuanţa. La pag. 351, dl. Culcer deplânge faptul că, la noi, se mai vorbeşte inadecvat despre proletcultism, când, de fapt, fenomenul pe care l-am trăit e jdanovismul; distincţia a fost lămurită de către Sanda Cordoş, suprapunerea fiind, de regulă, evitată în exegezele mai noi.
Din perspectiva strictă a referentului ştiinţific obiectiv al unei teze de doctorat, ar mai fi câteva elemente care se cer a fi discutate. Preluând - după propria sa mărturie - o practică integrativă de început de secol XX, lucrarea dlui Culcer e aluvionară: strânge la un loc, câteodată de-a valma, într-un corpus de aproape 1000 de pagini, format preponderent din citate, secvenţe obiective de exegeză referitoare la cenzură, documente extensive (de 30-40 sau chiar mai multe pagini, câteodată), unele doar parţial relevante pentru temă (cum sunt, de pildă, inserţiile de jurnal personal sau reproducerile masive de recenzii şi cronici referioare la scriitorii în cauză), ca să nu mai vorbim de preluările tale quale din volumul personal Serii şi grupuri sau ridicarea unor cazuri particulare de cenzură (cum sunt cele din Tg. Mureş, din viaţa revistei Vatra) la rang de reprezentativitate pentru ceea ce se întâmplă, în domeniu, în România. Secţiunea dedicată eseului - de la pag. 539 la 575 (până la secţiunea dedicată fantasticului) e oarecum excedentară. Alte documente, colaţionate integral, s-ar fi putut reproduce parţial, direct focalizat pe aspectele legate de cenzură, sau - dacă luăm lucrarea în întregul ei - o separare netă a corpului exegetic referitor la subiect s-ar fi impus pentru ca lucrarea să dobândească tensiune ideatică, unitate sau coerenţă demonstrativă, prin gruparea documentelor într-o secţiune de susţinere. Se vede foarte bine, de-a lungul întregii sale elaborări colaţionate, că lucrarea reprezintă documentul sumativ al unor obsesii întreţinute de Ia primele pagini publicate de către autor, eticheta de „doctorat existenţial" fiind, probabil, aceea care i se potriveşte cel mai bine. însă, atâta vreme cât se lucrează prin eşantionare - cu cazuri, incontestabil, bine alese de către autor (Al. Jar, Petru Dumitriu, Guga, Goma, Romulus Zaharia etc. -, fără analiza detaliată a unor cazuri frapante (Paler, în primul rând, adus în faţa unor colective muncitoreşti, Preda, cu Cel mai iubit..., sau Breban, cu mai multe romane), lucrurile prind o consistenţă generalizatoare mai dificilă. Optzeciştii au fost cenzuraţi cu înverşunare, inclusiv profesional, prin legi de diseminare geografică neoperante la generaţiile postbelice anterioare: e drept, pentru a discuta acest aspect, trebuie în prealabil să accepţi identitatea culturală a generaţiei respective, ceea ce, aici, nu e cazul. Vom reveni asupra acestor aspecte.
Impresia mea a fost că izolaţionismul bibliografic relativ al autorului explică, întrucâtva, decizia de a lucra pe cont propriu, fără sprijinul exegetic de rigoare. Pe domeniu s-a lucrat obsesiv după 1989 la noi, reflexul de compensare a interdicţiei de până atunci explicând, în bună măsură, abundenţa. Astfel, în 1998, Lidia Vianu publică, la Budapesta, Censorship in România; Tiberiu Troncotă, în 2006, România comunistă - propagandă şi cenzură, şi tot în 2006: Ion Zainea: Cenzura istoriei - istoria cenzurată 1966-1972, despre metodele de avortare ideologică şi tactică a istoriografiei. în 2009, Bujor Nedelcovici publică Scriitorul, Cenzura şi Securitatea; tot în 2009, apare la Cluj cartea lui Gydrffy Gâbor, Cenzura es propaganda a kommunista Româniăban. Tot aştept ca cineva să remarce că volumaşul lui Adrian Marino despre cenzură e versiunea românească a unui capitol din Enciclopedia mondială a cenzurii, a lui Derek Jones, diacronia ei şi partea legată de istorie explicându-se prin specificul comenzii. Marin Radu Mocanu e citat în teză cu o carte din 2001 şi cu un articol din România literară, din 2005, dar nu cu Literatura română şi cenzura comunistă. 1960-1971, din 2003, cărora li se adaugă încă două volume cu documente. Liviu Maliţa şi Marian Popa au scris excelente volume despre cenzurarea teatrului, inclusiv la nivelul montării de scenă. Dialogul exegetic fertil cu aceste volume ar fi întregit, cu siguranţă, teza, conferindu-i un coeficient superior de concentrare.
Unele detalii discutabile, sau expresii pripite, aruncate din fuga condeiului, indică scepticismul zâmbitor al autorului faţă de o cultură de homunculi, căreia i se reproşează - la pag. 112 - „lipsa de valoare a majorităţii producţiei dintre 1944 - 1989"!! (Coeficientul majoritar ar fi trebuit precizat, să ştim ce rămâne, pe ce lucrăm.) în România lui decembrie 1989 nu a fost o „zaveră"; termenul e prea minimalizator pentru a putea fi reţinut. La pag. 172, este citat într-o primă instanţă Mihai Ungheanu, cu o frază discurabilă - „Exceptând reconstruirea instituţiei militare (armată, securitate), a instituţiei economice (în mare vorbind) şi a revizuirii relative a celei diplomatice, Ceauşescu n-a modificat fundamental viaţa instituţiilor, mai ales în domeniul umanistic, propagandistic", pentru ca dl. Culcer să conchidă: „Nu este adevărat că aceste instituţii au fost «ceauşiste», decât cel mult prin frecvenţa citării, prin frecvenţa prezenţei persoanei în cauză pe ecran. Conţinutul muncii instituţionale în esenţa lui era în cea mai mare măsură supus unei linii ideologice şi unor metode provenite din anii '50. Şi asta pentru că Nicolae Ceauşescu n-a schimbat aproape nimic în instituţii de învăţământ, cultură, rămase, din punctul de vedere al componenţei şi competenţei personalului, tributare direcţiilor şi formulelor vechi de lucru." E, pur şi simplu neadevărat, mai ales dacă ne gândim la reforma administrativă din 1968, la înfiinţarea judeţelor şi a instituţiilor lor de lucru, inclusiv culturale. Revista Vatra, ea însăşi, îşi datorează existenţa acestei reforme.
Sunt de părere că greşelile de ortografiere a numelor maghiare ar fi trebuit corectate; atunci când ele apar în documente, s-ar fi impus o notă corectivă. Echinoxistul Egyed, menţionat la pag. 545, e Peter, nu Akos. Alte discuţii suscită însăşi opţiunea metodologică de ansamblu a autorului privind evoluţia literaturii române de după 1965, cu care, eventual, unii dintre noi nu suntem de acord. De pildă, nu împărtăşesc scepticismul autorului în privinţa „aşa-zisei liberalizări culturale din perioada 1965-71": realitatea editorială - prin comparaţie cu ce s-a putut publica înainte - şi pregătirea noastră academică, a celor mai tineri (pe atunci...) infirmă, prin ele însele, reţinerile. Nu cred - aşa cum se menţionează în nota CXXV, de la pag. 951, că „singura direcţie crescută în România dintr-o necesitate culturală reală, de recuperare a unui conţinut pentru perioadele obscure ale istoriei românilor a fost protocronismul"; consultarea monografiei Alexandrei Tomiţă ar fi relativizat, poate, optimismul. Constantă e, la dl. Culcer, aversiunea împotriva generaţionismului (care începe la pag. 533), reluată în nota CXXV, într-o amendare a Ioanei Macrea-Toma, unde se spune: „nu au existat curente literare în România după 1944 (onirism, postmodernism, optzecism)". Măcar dosarul masiv al cenzurării literaturii optzeciste ar fi fost suficient pentru nuanţarea acestei idiosincrazii. Insă, pentru ea, ar fi fost necesară nuanţarea termenului de scriitor tânăr cu care operează teza, prin trecerea dincolo de generaţia 70. E greu să crezi că „scriitor tânăr" este ceea ce Mircea Iorgulescu proclama că este, în anul de graţie 1978. Consecinţa e că literatura vie de după 1980 e, practic,  nediscutată în teză: M. Cărtărescu e pomenit o dată (într-o listă legată de onorarii), M. Nedelciu de două ori (fără să i se discute volumele), ignorat e şi Ghe. Crăciun (o menţionare în corpul de note), iar de Marta Petreu, Adriana Babeţi - pentru a lua, la întâmplare, două nume - nu se spune nimic. O cură benefică de optzecism i-ar fi, aşadar, necesară tezei, pentru a o apropia de adevăr. Insă titlul - Scriitorii români şi cenzura după 1945 — sugerează şi o trecere dincolo de 1989, când autocenzura - dictată de scopuri tactice de tip nou, sau de prudenţă - ia locul anxietăţii sau controlului de odinioară. Mulţi scriitori îşi reeditează volumele suprimând din ele fragmente, fără explicaţii; cazul cel mai flagrant e al lui Cioran, care surprimă arbitrar un paragraf din Schimbarea la faţă a României, la reeditarea din 1990.
Punctele puternice ale tezei lui Dan Culcer se referă la partea documentară a disciplinei (arhive, colecţii personale, fonduri documentare până nu demult secrete), reproducerea unor acte fiind, aici, fundamentală pentru cercetările viitoare. Sub aspect metodologic, sociogonia arhivistică a lucrării invită la desubiectivizare. în al treilea rând, am apreciat superlativ studiul dedicat epurării unor biblioteci publice (documentarea e făcută la BCU Cluj), integrarea în sistemul represiv al comunismului a cenzurării corespondenţei sau invitaţia de a interpreta sistemul instituţional comunist ca sistem flexibil, verticala Puterii fiind dublată de „micul haos controlat" al palierelor orizontale. Destinul scriitorului român cenzurat se decide, foarte adesea, Ia acest nivel orizontal, însă n-ar fi fost lipsită de interes — cred - nici analiza unor axe verticale proeminente, cum au fost, de pildă, cele tutelate la vârf de Cornel Burtică, Silviu Curticeanu (prin fratele său, lector universitar la Filologia clujeană) sau Gogu Rădulescu. Nici relaţiile verticale de rudenie nu sunt de ignorat, când vine vorba de „rezolvarea favorabilă" a unor cazuri. Apreciind orientarea documentară a tezei, cât şi analizele ei punctuale, sunt de acord ca autorului, dl. DAN CULCER, să i se confere titlul de Doctor în ştiinţe filologice.
Ștefan BORBELY
Cluj-Napoca, 2 sept. 2013

Dan Culcer .Despre manipularea prin legendele fotografiilor

9 decembrie 2018
Despre manipularea prin legendele fotografiilor. Aici se vede un ins de vreo 50 de ani tuns scurt, cu o unghie murdară la degetul mare al mâinii care ține praștia (fronde, pe franțuzește) pregătindu-se să tragă într-o direcție necunoscută. Agenția franceză de presă (AFP) sau autorul, fotograful Lucas Barioulet legendează în felul următor : «Un "gilet jaune" armé d'un fronde fait face aux force de l'ordre près des Champs-Elysées, à Paris le 1er Decembre 2018.» Legenda poate părea neutră, deci corectă. De fapt nu este nici neutră, nici precisă, nici corectă. Nu se spune exact unde a fost realizată imaginea, pe ce stradă, la ce oră. Situațiile în aceste zile de guerilă urbană au fost foarte schimbătoare, frondeurii putea fi în apărare sau în atac. Frondeurul are o frizură de militar sau de polițist, eventual de militant al vreunui grup anarhist, de stânga sau de dreapta. Am fotografiat eu însumi astfel de figuri în cadrul unor manifestații organizate de Le Pen în Piața Operei. Manifestații absolut pașnice și legale în onoarea Joanei d'Arc, eroina cu care se identifica după 1970, Le Front national. Printre manifestanți erau figuri cu clare mutre de militari sau foști militari, alături de tipi cu gulere de blană (era o primăvară friguroasă, într-un 1 mai) cu ținute de mari burghezi. Gărzile, paznicii Frontului național vegheau pe toate acoperișurile din jur, ca să evite provocările sau atacurile previzibile ale extremei stângi sau ale echipelor de șoc ale comunității evreilor. Scriu toate astea ca să arăt cât de complexe pot fi situațiile. Deci - cât de necesare sunt precizările din legende. Contra lui Macron se ridică atât stânga cât și dreapta. Deci sloganul de pe jiletca galbenă este ambiguu. Veți observa că un personaj din fundal are o banderolă neagră, fără simbol sau text vizibil. Culoare neagră este adesea legată de anarhiști, care o combină cu roșul dacă sunt de stânga, de tradiție anarho-revoluționară spaniolă.

Închei cu precizarea că aceste fronde se folosesc de obicei pentru a ataca cu bile de oțel, nu pentru a se apăra. Iar expresia din legendă, "faire face", este și ea ambiguă fiindcă înseamnă a înfrunta (nu neapărat prin apărare ci eventual prin atac). Mascații au măști antigaz, deci au venit pregătiți să reziste sau să provoace, să atace. Frondele costă între 10 și 50 de euro pe siturile unde se vând astfel de produse, inclusiv prăștii de atac. Măștile antigaz sunt mai scumpe, pot atinge sume între 50 și 150 de euro, pentru cele mai simple. S-ar putea de asemenea ca frondeurul nemascat să fie chiar și un provocator al poliției. Foarte probabil că în această masă fără identitate precisă, cu o pseudo-identitate, vagă - portul jiletcii galbene - au fost infiltrați și agenți ai serviciilor de informație franceze sau străine. Fronde aici : https://www.fusil-calais.com/fr/244-lance-pierres-et-sarbacanes
Nu sunt jucării pentru copii.
Dan Culcer

marți, 1 ianuarie 2019

Două poeme din 2018

La marginea satului, la răscruce
La marginea satului, la răscruce,
Trasă de un cal costeliv, la marginea satului, la răscruce,
oprește căruța, omul cu privirea măsoară căderea.
Cărăușul coboară, se închină unui lemn cândva înfipt în pământ,
acum căzut, culcat în zăpada moale, rece, răscolită de vânt.
Lemnul acesta poartă încă-n spinare
o tinichea vopsită în culori omenești,
acum cojite, devenite supralumești.
Calul nu mai are răbdare, întinde gâtul
spre ieslea mirositoare pe care o simte de departe
plină cu fân blând, în care zace gol, zgribulit, un vestitor
abia ieșit din pântecele mamei, ocrotitor.
Ieslea se ascunde în centrul satului
În centrul lumii, lume bântuită de cai costelivi, de copii înfometați,
de cărăuși obosiți, de trecători orbi, de supraveghetori.
Toți ies dintr-un somn lung ochind spre pântecul lumii,
în centrul căreia, ca un buric, se înalță, turn de priveghi
la nașterea mântuitorului, ieslea cu fân bun.
Vijelia acoperă crucea. Un nou vestitor moare de frig.
Dan Culcer
 1 secembrie 2017

Rândunica nu e pasăre migratoare

Se dedică victimelor agresiunilor globaliste

Rândunica, hirunda, nu e o pasăre migratoare,
ea revine de unde a plecat, își regăsește,
își apără cuibul, casa, locul nașterii,
când, cenușie, altă pasăre, hulpavă, agresivă, poate doar leneșă,
se înstăpânește, în lipsa ei, pe coliba vecină,
cu greu construită de harnica zburătoare din picături de lut,
în zigzaguri fulgerătoare, sub ștreașina bisericii vechi.
înainte de plecare în lungul drum spre căldură, spre sud,

Nu se declară război întregului clan cenușiu,
nu se bat stoluri sub cer, nici vecinii, ca orbii.
În văzduh se întretaie liber traiectoriile tuturor,
spațiul aerian este fără hotare.

Cuibul acesta nu poate fi închiriat, vândut, dăruit,
nu e subiect de tranzacție.
Pot primi un vecin, pot așterne drumețului trudit
pat, pentru o noapte, de odihnă.
Pot împărți cu el boabe de grâu,
apoi se cuvine să-și vadă de drum,
să se întoarcă la ai săi, la cuibul neamului său.

Dacă nu, dacă oaspetele rămâne la mine fără drept,
fără să-i fi dat voie, atunci coliba spurcată de fur va fi abandonată,
intrarea colibei zidită, cimentată cu alte picături de lut care, zvântate,
fac din cuib, pe vecie, capcană, cavou, urnă funerară, piatră de mormânt
fără nume, lespede de uitare, semn de strigare pentru toți năvălitorii :
Dacă intrați în casa mea, fără voia mea,
acesta vă va fi destinul, soarta, pedeapsa !

Nechematele răpitoare de s-au înstăpânit fără drept pe cuibul meu,
se vor sufoca, trupul lor se va usca, mumificat în pământul meu.
Nimeni nu va avea voie, nici nevoie, să le pomenească numele.

Dan Culcer
1 decembrie 2018

duminică, 30 decembrie 2018

vineri, 28 decembrie 2018

Călin Crăciun. Dan Culcer față-n față cu cenzura


Călin Crăciun

Dan Culcer față-n față cu cenzura


Interesul cercetătorilor din domeniul literaturii pentru cenzura din timpul comunismului este cât se poate de firesc în contextul postdecembrist. S-au organizat sumedenie de simpozioane și de dezbateri în cadrul diferitelor instituții de cultură, precum și în presă, s-au emis opinii pertinente din partea a destule persoane avizate. Dar cu toate acestea, deși a trecut mai bine de un sfert de secol de la momentul anulării oricărei forme de cenzură politică, puține sunt studiile ample, realizate dintr-o perspectivă integratoare și cu instrumente selectate pe baza unor explorări metodologice temeinice. Excelează, desigur, în această direcție de cercetare Liliana Corobca, însă fondul documentar care ar putea servi drept obiect de studiu este imens, ceea ce reclamă automat munca în echipă, poate chiar înființarea unui departament dedicat exclusiv temei în cadrul unui institut.
Tocmai de aceea, Cenzură și ideologie în comunismul real, amplul studiu realizat de Dan Culcer, mi se pare unul fundamental pentru oricine este interesat de cercetarea riguroasă, cu instrumentar și metodologie atent selectate, în urma unor deliberări judicioase, menite clarificărilor conceptuale.
Interesul lui Dan Culcer pentru cercetarea modului de funcționare a cenzurii și a efectelor pe care ea le-a produs în metamorfoza literaturii românești își are primele manifestări cu rezultate concrete, după cum precizează autorul în Argument, încă de la începutul anilor ’80, când chiar redactase o analiză a broșurii Publicații interzise (1948), dar publicarea încă de atunci a studiului său fusese blocată de cei care vegheau adecvarea ideologică și oportunitatea politică a informațiilor propagate prin intermediul presei și tipăriturilor. După 1989, posibilitatea pătrunderii în arhivele secrete, inclusiv în dosarele de urmărire informativă ale fostei securități, îi dezvăluie cercetătorului adevărata natură și dimensiunea a ceea ce a fost cenzura. Unul din atuurile lui Dan Culcer este faptul că „vechimea”, înțeleasă ca experiență, îi este coroborată, mai întâi, experimentării contactului direct, nemediat cu cenzura, pe de o parte, din postura de membru de frunte al redacției revistei „Vatra”, pe de alta, din cea de critic literar și de creator de literatură. Astfel, îi sunt cât se poate de bine cunoscute aspecte ca raporturile scriitorilor și redactorilor cu cenzorii, atmosfera generată de relațiile respective și chiar subterfugiile la care era nevoie să se recurgă pentru a publica texte care altfel, fără strategii de păcălire a vigilenței și fără încifrarea cu maximă subtilitate a mesajului împotriva ideologiei promovate de sistem, ar fi fost respinse, ciuntite sau aduse „pe linie”. Cele două volume impresionante oferă în acest sens și exemple concludente, preluate chiar din practicile subversive întâlnite în „Vatra”, unele folosite tocmai de autor, un reacționar intrat în vizorul „organelor”. Fie că e vorba de inventarea unor autori străini și de publicarea unor false traduceri, de recurgerea la literatura științifico-fantastică pentru construirea unor „utopii negative” subversive, prin care se ipostazia spațiul carceral, sau de promovarea eseului ca gen heterodox, miza era subminarea subtilă a ideologiei oficiale.
Apoi, Dan Culcer are și experiența „urmăritului”, fiind subiectul unui dosar de urmărire informativă. Nu în ultimul rând, are avantajul emigrantului, al omului de cultură care a cunoscut nu doar eliberarea postdecembristă, ci și condiția exilatului. Toate acestea au, desigur, câte un rol aparte, pozitiv, în cadrul demersului său epistemologic, dincolo de interferențele subiectivității, vizibile, ce-i drept, și ele. Am putea spune chiar că Dan Culcer are și un război personal cu cenzura, studiind-o nu doar din curiozitate epistemologică, ci și ca o victimă a influenței ei. E o realitate, desigur, ineluctabilă. Privilegiul de a o studia exclusiv cu răceală epistemologică îl pot avea doar cei care n-au trăit-o direct. Chiar și așa, Dan Culcer nu ignoră că demersul său nu trebuie să fie revanșard, astfel că susține explicit ideea ascultării, în măsura în care mai este posibil, și a unor insideri ai celeilalte tabere, a cenzorilor. O astfel de deschidere nu e deloc întâmplătoare, în cazul unui colecționar de detalii semnificative. Uimește pe întreg parcursul lecturii densitatea informației relevante – rar pagină fără trimiteri la documente sau chiar la fapte despre care prea puțini ar putea ști. În acest sens, cele două volume constituie un tezaur consistent. Toate acestea sunt piese în marele puzzle al epocii și al literaturii ei.
Lucrarea lui Dan Culcer se deschide cu o pledoarie pentru „lectura sociologică a literaturii”, iar alegerea nu este deloc întâmplătoare. În fundalul ei tronează constatarea lucidă că relația dintre creație și contextul politic și social, în sensul unei „presiuni” ideologice, este, cel puțin în cazul perioadei comuniste, incontestabilă chiar și atunci când pare absentă întrucât nu-i sunt expuse la vedere mărcile specifice. Autocenzura este tocmai o formă deghizată a presiunii respective. Motto-ul „Nulla aesthetica sine ethica” se dovedește a fi cel mai potrivit pentru a exprima principiul inerenței ideologice.
Contrar opiniei, des întâlnite, conform căreia cenzura ar fi un derivat instrumental al ideologiei, Dan Culcer își construiește demersul astfel încât relevă că ea este însăși o parte a esenței ideologiei, nu un simplu instrument. O dovadă în acest sens, dintre destule altele semnalate, este tocmai faptul că cenzura nu a fost întreruptă nici măcar o secundă în perioada comunistă, cu toate că a fost dat un decret prin care a fost desființată oficial instituția ca atare. S-ar putea spune, cu alte cuvinte, că, după desființarea oficială a instituției, ea a funcționat chiar și în clandestinitate, în sensul că era nu doar în afara, ci chiar împotriva legii, dacă ar fi să aplicăm o perspectivă juridică formată în context democratic. În contextul epocii însă, desființarea ei nu a însemnat altceva decât manifestarea convingerii că sistemul are mijloace mai subtile și, poate, mai eficiente de exercitare a controlului. În logica ideologică, una ce o subordona inclusiv pe cea juridică, doar instituția a devenit inutilă, nu și obiectul și rezultatele muncii ei. Prin urmare, ceea ce s-a modificat au fost doar metodele. Supravegherea ideologică a creației și împiedicarea apariției textelor considerate periculoase au fost vizate în continuare prin intermediul securității, chiar dacă a crescut gradul de permisivitate, fapt reliefat deplin, cu nuanțele și accentele necesare, în cele peste 1500 de pagini.

*
O altă problemă spinoasă luată în discuție de Dan Culcer este cea a opțiunilor etice ale scriitorilor din epoca antedecembristă, mai ales din intervalul „comunismului violent” (din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej), reflectate, desigur, în manifestările lor estetice. A fi „neangajat”, adică a sta departe de puterea politică și de formula „artistică” acceptată ori pretinsă de aceasta era pentru mulți o formă de rezistență (desemnată de celebra formulă „rezistența prin cultură”), o dovadă de virtute. Dan Culcer este însă în dezacord cu apologia opțiunii respective. El e adeptul glorificării celor care au ales calea protestului fățiș și a asumării riscurilor, după modelul Soljenițîn, în cultura română fiind încadrabili tiparului reacționar, pândit oricând de pericolul unei forme de martiraj, Constantin Noica, I. D. Sârbu, Nicolae Steinhardt și Paul Goma – și nu numai. Aceasta nu înseamnă că nu susține și o pledoarie pentru nevoia de a depăși cadrul păgubos al prejudecăților sau al sentențiozității derivate din aplicarea principiului sancțiunii morale în evaluarea operei. Respinge deci ideea că prin colaborarea cu regimul scriitorul își compromite inevitabil întreaga operă, la fel cum refuzul colaborării sau chiar protestul fățiș nu sunt garanții absolute ale valorii creației, chiar dacă pot contribui substanțial la un grad de înnobilare a ei. În acest sens, sunt mereu necesare nuanțări, raportări la contextul estetic și la cel ideologic, precum se impun și raportările permanente la mecanismele interne exclusive ale literaurii naționale, alături de investigația comparativă, atentă la relațiile convergente sau divergente cu literatura universală.
În scrierea amplului său studiu, autorul vădește o voluptate rar întâlnită de scormonitor în arhive. Mai în fiecare pagină se ițesc scintilațiile unui impus holistic ce determină, de altfel, acribia detectivistică, direcțiile surprinzătoare ale investigației, paralele și explorări în subteranele unui număr mare de opere și destine. De aici vine și întâlnirea pe alocuri a redundanței – firească atunci când un om trebuie să joace rolul unei orchestre.
Cenzură și ideologie în comunismul real e o carte de referință pentru înțelegerea resorturilor instituționale, a modalităților de manifestare a cenzurii, și, deopotrivă, pentru înțelegerea literaturii române sub comunism prin raportarea operelor la contextul cultural, ideologic sau politic.

(Vatra, nr. 12/2018)

miercuri, 14 noiembrie 2018

Scriitorul Ovidiu Bufnilă, boicotat la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!!

Scriitorul Ovidiu Bufnilă, boicotat la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!! Deși s-au făcut demersurile necesare, lansarea cărții Ușa care se deschide, semnată de Ovidiu Bufnilă și publicată în acest an de curajoasa editură Berg, a fost scoasă din Programul Oficial al Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2018!!!
Acest fapt fără precedent pune sub un semn mare de întrebare libertatea de expresie în România și denunță tertipurile josnice la care se pretează mafia editurilor arogante pentru a stăvili adevărata literatură.

La Convenția Națională de Science Fiction, Ploiești, deși mafia editurilor arogante a încercat să scoată de pe lista nominalizărilor romanul bufnilian Jazzonia, publicat de mica și curajoasă editură Plumb, în 1992, planul monstruos a fost dejucat de Ovidiu Bufnilă și Jazzonia a primit Premiul Pentru Cel Mai bun Roman al Anului în ovațiile a sute de participanți.

Deși mafia editurilor arogante a încercat de nenumărate ori să bareze calea cărților lui Ovidiu Bufnilă în România, Ovidiu Bufnilă a publicat două cărți în Israel în acest an!!!

Deși mafia editurilor arogante, prin critici literari sau interpuși, s-a căznit să distrugă proiectele editoriale bufniliene, vezi cazul Dacia, Adenium, Polirom, Humanitas, Ovidiu Bufnilă își continuă destinul literar plin de curaj în Australia, SUA, Olanda, Italia, Israel, Brazilia, Anglia.

În acest an Ovidiu Bufnilă a fost publicat la Cambridge în cadrul unui proiect internațional de mare anvergură.

Lansarea cărții Ușa care se deschide va avea loc 18 noiembrie, orele 14, Standul Autorilor Independenți, Târgul de carte Gaudeamus, ROMEXPO, București, stand 363, nivel 7.70, potrivit editurii Berg.

Vă așteptăm  cu mare drag, plini de curaj și prietenie.