duminică, 28 decembrie 2014

Marian POPA. La comemorarea lui Caragiale

Cu prilejul aniversarii a 150 de ani de la nasterea lui Ion Luca Caragiale, revista Convorbiri literare a initiat ancheta intitulata I. L.  Caragiale Ð azi. Au fost propuse, celor care au binevoit sa raspunda, urmatoarele intrebari  :
1.Cit de actual este astazi Caragiale  ? Depinde aceasta actualitate de raportarea lui la literatura absurdului  ?
2.Se poate discuta despre o actualitate socio-politica a operei lui I. L.  Caragiale  ? Considerati ca aceasta ii sporeste sau ii diminueaza valoarea  ?
3.Care componenta a operei caragialiene credeti ca ar fi mai rezistenta  ?
4.Care din punerile in scena si ecranizarile operei caragialiene v-au intrunit sufragiile  ? Va rugam sa motivati  ?

Marian POPA

1. S-a afirmat, de catre protocronisti si chiar de nonprotocronisti  : Caragiale a anticipat literatura absurdului. S-a afirmat, pe buna dreptate, si contrariul, bunaoară de Nicolae Breban  : „Caragiale nu este deloc absurd în teatru. Caragiale este un cronicar al vieții sociale. Caragiale descrie situații comice de limbaj”. Oricum, literatura absurdului a fost o modă. Moda a trecut, absurdul a rămas, s-a normalizat, ca rinocerii lui Ionescu, nu mai produce neliniste, nici ingrijorare, nici chiar ris. Pare inofensiv, legitimabil, daca nu chiar dezirabil. N-a observat cineva ca detinutii politici, infometati cindva in inchisorile comuniste, au fost de fapt supusi unui regim alimentar acum la moda, care le-a prelungit remarcabil viata  ? Ca pentru niste torturi fizice specifice anchetelor de odinioara, doritorii de senzatii rare platesc azi sume remarcabile si ca aceste torturi nu fac doi bani pentru scenaristul unui film american horror de azi  ? Indiferent de absurd, Caragiale traieste mai departe, si va fi mai departe actual, atita vreme cit vor fi unii care vor avea nevoie de el, pentru a-si justifica prin el propriile mizerii si ale lumii lor marunte. Sint inca unii care, in loc sa stea la Poarta Legii, s-au aciuit la usa domnului Caragiale.
2. Caragiale a fost luat foarte in serios. In felul acesta, a putut fi valorificat si sociopolitic. Un autor de divertisment, de consum (pentru ca asta era in epoca aceea un comediograf si un producator de schite publicate in presa), tipic pentru La Belle Époque, care, in cea mai mare parte, nu depaseste nivelul unor Courteline, Labiche si Allais, in Franta unui timp in care directorii spiritului public sint altii, de alta calitate. Criticile minore si particulare ale unui scriitor de maruntisuri au fost generalizate, coruptia mentala si morala a avansat pina acolo incit s-a ajuns sa se afirme ca aceasta canalie cu geniu a oglindit epoca, dar a si format-o, pe ea si posteritatea moravurilor si psihologiei romane. Este o porcarie dublu explicabila, prin dimensiunea orientala, balcanica, a caracterului valah, si printr-o perfida, temeinica actiune oculta de restructurare psiho-volutionala negativa a etniei romane, de dezvoltare si intretinere a spiritului de autoinjosire, prin care se explica si enormul credit acordat in ultimele decenii unor poeti ai abuliei, agoniei, anomiei etc., de la Bacovia la Turcea, si unor hegemoni ai prozei pesimismului si dezarticularii. Nu prezinta o anume semnificatie faptul ca s-a incercat de mai multe ori declasarea lui Eminescu, in timp ce Caragiale a fost contestat doar o data, de nationalismul interbelic, fiind aproape fara rezerve valorificat de alienii care au introdus realismul socialist si aveau nevoie de un critic, fie el si sub forma umoristului si comicarului pentru a „vesteji” trecutul acestei tari  ? Practic, Caragiale este un strain deghizat in roman  ; ca strain, a observat mai bine defectele unei parti a societatii valahe  ; prin deghizare, a putut viza multilateral intreaga etnie, ca unul de-al ei. Nu-i relevant faptul ca razboiul de independenta a prezentat pentru el un interes mediocru, iar ocupatia tarista a fost bagatelizata prin reductie la nivelul experientelor amoroase ale unor dame locale cu ofiteri rusi  ? Ca a ridiculizat masinatiunile politice fatise si secrete ale unor tari vecine  ? Nu-i semnificativ ca acest individ cu educatie de colportor a redus inteligentia ardeleana la un rizibil Marius Chicos Rostogan, belfer incult si slugarnic, cind toate celelalte regiuni istorice au preluat eminentii carturari ardeleni, fara de care constiinta etnica s-ar fi aneantizat  ? Si nu trebuie uitat ca ideea religioasa i-a lipsit cu totul  ; abia daca este de retinut vreun preot grobian, cu dificultati enterologice. S-a zis, adesea  : romanul inseamna Mitica si Hyperion. Nici macar in distributie inversa. In realitate, n-a fost asa. Pentru ca extremele n-au fost situate decit rareori in echilibru, in coexistenta pasnica. Echilibrul inseamna sanatate  : dar Caragiale a dominat oficial dupa ultimul razboi mondial, reflectind un dezechilibru impus in favoarea patologiei colective. Este intimplator ca, de la un timp, se acuza imposibilitatea progresului social si economic fara renuntarea la Eminescu, care i-ar fi dus spiritual de ripa pe romani  ? Si nu-i la fel de semnificativ faptul ca acest Caragiale, care a atacat formele fara fond, fiind el insusi o forma fara fond, a plecat, ca orice strain, atunci cind lichelismul i-a fost demascat  ? Ca „s-a carat” in vest, ca orice escroc, care si-a putut asuma o pleasca pecuniara cu ajutorul unui avocat misel  ? Iar cei care au avut nevoie de el, la timpul potrivit, au afirmat ca omul a fost plecat in exil, scirbit de moravurile Romaniei burghezo-moșierești, pe care nu le-a mai putut suporta  ! Si asa, cel vestimentat la București in stil fotogenic vest-european, s-a putut înțoli la Berlin in stil folcloric balcanic  !
3. Opera lui Caragiale este rezistenta si actuala exact cit componenta actualizata la un moment dat, de unul sau de altii. De la Maiorescu si Gherea la Zarifopol si Cioculescu, mai departe, prin ideologii realismului socialist afirmati caragialesc la centenarul guvernamental Caragiale din 1952, mai departe prin recuperatorii în funcție de absurd si protocronism, Elvin, Ion Constantinescu, Alexandru Călinescu, până la valorificarea lui Lucian Pintilie, in funcție de o subcultură echivalată, zeugmatic, cu spiritul național. In acest regim, Caragiale va fi totdeauna actualizabil. Daca va fi cazul, va fi fără îndoială actual si prin islamism, grație meșterilor hermeneuți și activiștilor politici, eventual, tot printr-un antiromânism care critica spiritul anti-occidental si justifica antisemitismul. Desigur, este actual si invers  : sa ne aducem aminte ca montarea Scrisorii pierdute a fost descurajata pe vremea Coanei Joitica, vreme care, deloc paradoxal, a favorizat interpretarea in sens abstract, general absurd, a operei caragialiene. Desigur, astăzi, ba chiar începând cu sfirsitul celui de-al doilea război mondial, Caragiale este tot mai puțin actual, desi constant solicitat, fie si prin sfidare barbară. Căci ce poate fi mai odios, murdar si grotesc decât organizarea fastuoasa a unui centenar Caragiale, critic de bagatele specifice societății burghezo-moșierești, simultan cu întreținerea închisorilor de la Jilava, Pitești, Aiud si a lagărelor Canalului Dunare-Marea Neagra  ? Iar astazi, brutalitatea infracțională, vulgaritatea generalizată si patologizarea coruptivă depășesc cu mult intensitatea si amploarea cerute de prelucrarea comică a realității, chiar și în regim de umor negru. Faptul este deja ilustrabil cu un film de Pintilie, care a fortat, „modernizind” pe Caragiale, tocmai in sensul trivializarii spectaculoase. Nu-i relevant si faptul ca într-o lume până la măduvă putredă, in sens propriu si figurat, Cațavencu a devenit patronul unei reviste și al unei academii tot mai academizante  ?
4. Pentru mine, reprezentările de referință rămân cele realizate de Sica Alexandrescu. S-ar putea obiecta  : vechituri prăfuite. Dar si opera caragialiană este o vechitura, preocupantă pentru evocații politicieni interesați, pentru doctoranzi, organizatori de aniversari si pentru scriitorii lipsiti de vigoare sau de curaj, care au nevoie de alibiuri din zonele traditiei. Dar Sica Alexandrescu l-a lasat pe Caragiale in epoca sa si a putut beneficia de cea mai strălucită echipa de actori din istoria teatrului romanesc. Pina si rolurile secundare erau jucate de actori brilianti  : Giugaru, Birlic, Beligan, Costache Antoniu, Finteșteanu etc. Realitate, totuși contracarabilă, dacă nu de regizor, cel putin de „actualizatorii” epocii. Cu ocazia centenarului Caragiale din 1952, Sică Alexandrescu primeste ordin sa realizeze o înregistrare fidelă a textului, pentru Radiodifuziune. Regizorul Naționalului se supune, scrupulele il determină să nu ignore „castul”  ; se citesc, adică, si elementele de distribuție, printre care și precizarea privind acțiunea, care se petrece „În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Scandal cenzorial, politic, sancțiuni. Caragiale.


Koln, 1 ianuarie 2002

vineri, 19 decembrie 2014

N. Steinhardt. VOCAŢIA ESEULUI ÎN CULTURA ROMÂNĂ


 Vocaţia eseului în cultura română de N. Steinhardt, nr. 3(70), martie 2009



Florian ROATIŞ

VOCAŢIA ESEULUI ÎN CULTURA ROMÂNĂ

          Spre sfârşitul anului 1985, Dan Culcer i-a solicitat lui N. Steinhardt, în calitate de „teoretician, istoric literar, critic sau practician al eseului” să răspundă la 8 întrebări (rezumăm: Ce este şi ce nu este un eseu?, Cum a apărut eseul în cultura românească?, Există o specificitate românească a eseului?, Ce eseişti români ar trebui reeditaţi şi ce eseişti străini ar trebui traduşi? etc.) şi să participe la colocviul pe care urma să-l organizeze revista „Vatra” de la Târgu Mureş, în anul următor, pe tema Eseul românesc. Geneza şi expansiunea unei forme literare. Ca şi ceilalţi solicitaţi, N. Steinhardt avea posibilitatea să trimită şi un eseu sau să opteze între răspunsuri şi eseu. Pe lângă publicarea în revista „Vatra”, răspunsurile la întrebările respective urmau să facă parte din Antologia eseului românesc, pe care Dan Culcer intenţiona s-o publice la Editura Eminescu. Se pare că programatul colocviu n-a mai avut loc şi nici cartea concepută de Dan Culcer n-a mai apărut.  Între manuscrisele rămase de la N. Steinhardt la Mănăstirea Rohia, am găsit şi spumosul şi penetrantul „eseu despre eseu” al acestuia, pe care îl dăm acum publicităţii, cu un titlu care ne aparţine.             
Florian Roatiş

N. Steinhardt/

         Îngăduiţi-mi, stimate Dan Culcer, să răspund parţial şi brambura întrebărilor pe care aţi binevoit a mi le pune în cadrul colocviului denumit Eseul românesc. Geneza şi expansiunea unei forme literare.
          În pamfletul său din 1932, Camil Petrescu nu a fost desigur cu totul nedrept scriind cu dispreţ (ori desconsiderare) despre genul eseistic. Eseul e într-adevăr un gen hibrid şi, aparent, pretenţios. Îi lipsesc temeinicia, severitatea, metodica studiului erudit, dar şi dezinvoltura, rapiditatea, semeaţa impacienţă a unui articol. Aşa fiind, eseul poate fi valabil atacat din două părţi şi se pomeni proscris într-un tărâm al nimănui, vag şi nedefinit ca un maidan, şi totodată cu veleităţi foarte asemănătoare celor ale filosofului de cafenea. Nu-l pândeşte la tot pasul subtila ocară: diletantism?
          Acestea sunt himere şi prejudecăţi. Adevărul e cu totul altul: că eseul e un gen dificil, delicat şi deţinător de latenţe oricând gata să se prefacă în realizări de calitate superioară. Eseul presupune un mănunchi de însuşiri prin ele însele rare - şi cu atât mai puţin menite a se găsi strânse laolaltă: cultura, inteligenţa, vioiciunea, facultatea desprinderii esenţelor şi a redării lor fără tărăgăneli, zăboviri şi ocolişuri. Dovadă: Bacon, Montaigne, Emerson, Unamuno, Santayana, T. S. Eliot, G. K. Chesterton, Aldous Huxley. Eseul nu-i un gen corcit şi nici mediu (subînţeles: mediocru); reprezintă o sinteză la un nivel dintre cele mai onorabile, ceva care îmbină (folosind termenii în conformitate cu nomenclatura bergsoniană) intuiţia şi inteligenţa. Da, numai la prima vedere, în urma unei cercetări superficiale sau privit dintr-un unghi pedant şi strâmt, pare eseul a merita condescendenţa şi răbdătoarea toleranţă a tuturor celor temeinic încadraţi în genuri bine caracterizate ori rostuiţi în posturi de observaţie cu venerabilă vechime.
          Despre neamul românesc e plauzibilă bănuiala că a fost anume sortit să aducă o contribuţie de seamă eseisticii. De ce? Pentru calitatea aceea care-i este mereu atribuită şi ajunsă a fi invocată până la saţietate, până la compromitere prin uzare. Intens (excesiv?) folosită, dar şi bine motivată: darul echilibrului.
          Nu în privinţa intelectualului român, ci în privinţa moftangiului român se poate spune că îi este greu să se apuce, căci de lăsat se lasă uşor; şi nici nu văd cum i s-ar aduce poporului căruia aparţin Cantemir, Hasdeu, Iorga, George Călinescu, Mircea Eliade acuza că nu se pricepe la erudiţie. Eseul cu precădere şi parcă dinadins exprimă trăsătura, probabil, cea mai originală a talentului (artistic şi meditativ) românesc: o sensibilitate androgină, compusă, mult misterioasă: feminin-gingaşă, viril-drastică şi dură. Eseul, aş zice, oferă cugetătorului român tiparul (întru totul slobod) unde se poate manifesta mai în voie, mai sprinten decât pretutindeni. Darul românului de a sesiza degrabă miezul, de a nu se lăsa înşelat de aparenţe, de a nu putea fi îmbătat cu apă rece, continua, liminala prezenţă în mintea lui a ferelii de zicala-avertisment: nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi spun eu, înclinaţia de a merge de-a dreptul la subiect, atenţia la microsemnale (neîncetat călăuzitoare către adevărul nemăsluit), îndemânarea rezumativă (care-i tot una şi cu vorbirea pe şleau, altă destoinicie românească), mioritica aptitudine a urmăririi alternanţei deal-vale fără efort (se confundă cu simţul dibuirii dialecticii în orice fenomen), contestarea peretelui, îndârjitului, iluzoriului perete dintre intuiţie şi inteligenţă, minunatul meşteşug al înhămării zburdălniciei şi seriozităţii la acelaşi cal al cumpătării şi dreptei socotinţe justifică toate, îmi place a crede şi rosti, afirmaţia că eseistica e o categorie apriorică a duhului românesc.
          Eseul implică, în egală măsură, scepticismul (zâmbetul) şi convingerea (fermitatea), cunoaşterea şi nevinovăţia. Eseul e modest (e o simplă „încercare”, nu pretinde a oferi soluţii absolute ori a vorbi ex cathedra), e discret (pudic), datele şi informaţiile (materialul documentar) le ţine sub obroc, nu le etalează ostentativ şi de comunicat comunică de preferinţă „cum stau lucrurile” şi concluziile. Referirile constituie o excepţie şi când se ivesc sunt cât mai neaccentuate. Se spune totul, dar allegretto, goethean: mach es kurz. Atât cât trebuie: suficient şi necesar, ca în matematici. Echilibrat ori şi mai bine, mai adâncit: cumpătat. Iar în arierplan: degajata preumblare printre discipline, trecerea ca de la sine înţeleasă de la un domeniu al culturii într-altul (ceea ce astăzi se numeşte interdisciplinaritate), eseul înfăţişându-se ca una din puţinele rămăşiţe ale fericitelor vremi când specializarea încă nu luase caracter de oprelişte şi osândă.
          Un gen literar care îi putea sta la îndemână doar unui norod civilizat şi cult, unuia pentru care nici dihotomia civilizaţie-cultură nu are mai mult sens decât aceea dintre deşteptăciune şi gândirea intuitivă (aş zice: amirosire). Şi nu-i la poftirea oricui: cere mişcări libere, un mers apăsat dar nu greoi, o fineţe, o sobrietate, o graţie şi – mai ales – o comunicabilitate, o încredere în semeni, încredinţarea că pentru a le transmite o părere, un gând, o teorie ori o explicaţie, o ipoteză, un simţământ nu-i nevoie de un balast livresc imens, de tomuri groase, că între oameni de bună credinţă şi egală bunăvoire există putinţa de a te înţelege cu nu prea numeroase şi încâlcite vorbe.
          Eseul e califul înveşmântat în haine de târgoveţ, e principesa travestită în cameristă, discursivitatea la iarbă verde a profesorului plecat cu studenţii în excursie. E, îndrăznesc să cred, un monolog platonician. Iar că este atât de uşor, de firesc, de admirabil adaptat reflexivităţii româneşti, pilde avem din preaplin: şi la Pârvan şi la Iorga şi la Mircea Eliade şi la Cioran şi la Paul Zarifopol şi la Camil Petrescu (sic!) şi la Al. O. Teodoreanu şi la Mihail Ralea, la nu ştiu câţi alţii, n-are nici un rost să-i înşir, potop.
        De aceea au şi fost anii interbelici - pentru cultura românească - epoca înfloririi eseului. De aceea s-au şi întors scriitorii români la el (s-au repezit ar fi mai exact) la jumătatea deceniului al şaptelea, când au scăpat de sub apăsarea, interdicţiile şi cătuşele dogmatismului. A fost ca o explozie, o întoarcere la matcă, o trezire din întunecime şi paralizie a spiritului românesc şi nu-i de mirare că una din primele manifestări ale renăscutei autenticităţi naţionale a însemnat revenirea la o formă literară specific românească, la o modalitate de vorbire şi gândire liberă. (Înciudase, iritase, înfricoşase tocmai pentru că se lăsa anevoie încadrată, pentru că e îndrăzneaţă şi imprevizibilă, potrivită oricărei teme şi oricărui demers al intelectului. Deci primejdioasă, fluidă şi aptă a scăpa suspicioasei vigilenţe a normatorilor culturali cu suflet de caraliu.)
          Poate că exagerez, poate că mă las aprins de un entuziasm copilăros-bătrânesc; n-am ce face: sunt sigur (păcat doar că nu mă aflu în stare a-mi expune judecata mai pe larg şi mai documentar susţinut că românul „cu carte” mai degrabă s-a născut eseist decât poet, că modelul acesta literar îi corespunde, îi vine la perfecţie şi-i dă posibilitatea de a se înfăţişa aşa cum este, cu toate calităţile şi deficienţele sale, luând şi acestea din urmă în zodia psiho-literară intitulată „eseu” aspect de virtuţi ale minţii şi însuşiri prielnice răspândirii gândului. Să nu le fie cu supărare celor cărora, următor lui Raymond Poincaré, le este cu priinţă a crede că la noi toate-s luate cu uşurătate, să nu le fie: eseul - şi el proţăpit ca argument în sprijinul tezei frivolităţii - e mărturia unei lucidităţi, unei precizii, unei metode stringente, unei inteligenţe complete, unei agerimi, unei puteri sintetizatoare proprie marilor detectivi, marilor clinicieni şi naţiunilor evoluate: toţi şi toate iau aminte la amănuntele revelatoare şi înţeleg că realitatea e susceptibilă a fi surprinsă oriunde şi chiar dincolo de bariera clasificărilor cu iz scolastic.
          Iată că în loc de a răspunde pe rând, cuviincios şi cuminte, întrebărilor puse, m-am dat pradă impulsului de a sporovăi şi a mă furişa printre punctele unui chestionar destul de greu de înfruntat.
          Îmi cer frumos iertare şi trag nădejde că divagaţiile mele vor fi totuşi socotite drept „răspunsuri” şi-mi vor chezăşui promovarea la colocviu!
N. Steinhardt


Petre Pandrea. Capital bancar-industrial și capital agricol. Extras din volumul Eseuri

Petre Pandrea. Extras din volumul Eseuri  
Reproducem câteva pagini dintr-un volum de eseuri de Petre Pandrea. Un intelectual lucid și dârz, cum am avut puțini, român, oltean, om de stânga radical, când nu era la modă, deținut politic închis de comuniștii pe care îi apărase ca avocat înainte de 1940.  
Analizele sale care par vechi sunt, în bună parte, aplicabile epocii de Restaurație prin care trece România de două decenii, după experiența fazei în care România ciuntită era cât pe aici să devină și să rămână parte periferică a Imperiului rus și colonie sovietică. Anumite fraze despre importanța colectivismului mai pot șoca spiritele lipsite de luciditate, îndoctrinate de neo-liberalismul post-comunist care se prezintă ca soluție la finele Istoriei, fiind în realitate mecanismul prin care România a fost replasată în câmpul colonial, așa cum fusese înainte de 1940.
Dacă știm ce efecte catastrofale a indus decolectivizarea agriculturii și reconstituirea micii proprietăți, de fapt dezmembrarare cooperativelor care ar fi putut să fie menținute pe baze corecte, solide și legale, în folosul membrilor acestora, vom înțelege de ce analizele lui Petre Pandrea recâștigă valoare de actualitate și valoare de program social pentru o Românie viitoare.
Dan Culcer

«Capitalul bancar-industrial anexează pe cel "eminamente agricoli" cu forţa lui financiară şi la un preţ derizoriu, forțând pe ţărani să cumpere cu preţ ridicat produse industriale şi impunînd preţuri mici productelor agricole.» 
Așa era în anii 30 ca și în anii 50, la data scrierii textelor lui Pandrea, așa este și acum, în 2013. 

«Schimbul e totdeauna deficitar pentru agrarian. Capitalul financiar are într-o mână banca, adică creditul cămătăresc şi în altă mână industria. Cu aceste doua pârghii îşi asigură monopolul, de aceea capitalul financiar se mai numeşte şi monopolistic. Împrumuturile României în străinătate au fost împrumuturi cu dobânzi la nivelul agricultorului apusean îndatorat. 

Capitalul are oroarea vidului. Vrea în spaţiul economic atot-puternicia. Economiceşte, sîntem de facto anexați capitalului internaţional în mod direct şi, indirect, controlați. O colonie cu independenţă politica. Din punctul de vedere formal al dreptului internaţional posedăm toate drepturile politice. Dacă am fi fost o colonie definitivă, capitalul iinternaţional ar fi construit mai mult, probabil. Ne-ar fi format în sclavi indieni şi sud-africani, punîndu-se la sfârșit chestia izgonirilor. Dar, aşa, situaţia e şi mai tragică: ne-au pus juridic şi politic, aparent, pe picior de egalitate, ridicând virtual, stilul de viaţă, fără a-i da infrastructura corespunzătoare. 

Morala muncii în Apus este o realitate. În orice caz, criteriul de valorificare al acţiunilor sociale şi al vieţii publice este  determinat de muncă şi producţie. 
Conjunctura istorică face ca cele patru ţări înaintate moderne - Anglia, Franța, Germania şi Statele Unite - să intre într-o fază, determinată de situaţia internaţională, aflată În crasă contradicţie cu stilul lor de viaţă. Zeci de milioane de oameni în aceste ţări trebuiesc hrăniţi, sub nivelul obişnuit şi evident - fără o contra prestaţie de munca în ciclurile economice depresive. Aceste patru ţări înaintate şi-au construit producția pentru export pe piețele străine. Anglia în special, pentru export în vastele sale colonii. America lucrează proeminent pentru piaţa chineză (400 milioane locuitori), iar în epoca 1910-1923 pătrunsese şi pe piaţa europeana (îndeosebi în 1914-1919). Germania a lucrat pentru coloniile pierdute de Wilhelm II şi pentru export mondial. Franţa făcea exporturi substanţiale În coloniile sale şi pe piaţa Sud-Estului european. 
Trinitatea economică anglo-germană-americană a dat tonul şi indicaţiile pentru structura economică şi a altor ţări. Fiecare unitate politică doreşte a deveni şi o unitate economica. De-aici, zidurile şi războaiele vamale. Încetul cu Încetul, vechile pieţe de desfacere devin independente economic şi scapa de sub raza de influenţă a "înaintaşilor". "înaintaşii" se emancipează. Coloniile nu mai vor să audă de "mama Anglia", care se trezeşte cu un şomaj permanent. Germania pierde coloniile şi pietele vechi de desfacere ocupate de Anglia şi Franţa invingătoare sau aflate în febra lui "noi înşine". America îşi crease vertiginos industrii pentru aprovizionarea ~pe credit !) a Europei războinice sau înfometa te, care trebuia obligată să plătească în mărfuri datoriile de razboi, adică tocmai tn ceea ce nu trebuie niciodată exportului american, iar aurul fiind de mult acumulat acolo. E o quadratură a cercului  fără scăpare. 
Producţia mondială construită pe anumite baze (export la "înaintaţi" şi import la "înapoiaţi") este modificată de la temelii ("înaintaţii" au şomaj permanent, iar "înapoiaţii" se industrializează sau tind să devină autarhii economice). 
În timpul acestor transformari structurale, izvoarele principale ale producţiei rămîn acaparate de o mînă de capitalişti incapabili de a ieşi din cercul lor magic. Masele demonstrează [105] fi scăzut, marfurile multiplicate cantitati" şi cîştigul I11LII mare. Socoteala era făcută Iără un factor esenţial: piaţa de desfacere. 
Piaţa de desfacere a mărfurilor era populaţia muncitoare fiindca productia modernă are astăzi în vedere cantitatea. Prin introducerea maşinei, lucrătorul devenea şomer. :"-Je 111111 avînd salariu, capacitatea lui de cumparare scadea până la zero. Maşinile noi introduse lucrau la început sub mare presiune. Plasarea mărfurilor devenea tot mai grea şi rentabilitatea cît de mică, dar constantă a capitalului investit, chiar dacă suma învestiţiei a fost depăşită prin dividendele din alll; ciclului prosper, capitalistul nu mai lucrează, îşi închide întreprinderea şi concediază lucratorii şi funcţionarii săi comerciali. 
În ţări menite de a avea de-acum Înainte un şomaj endemic, anume, ţările cele mai înaintate, ca Germania, Anglia, Franţa şi Statele-Unite, afară de timpul aşa-zisei economii de război. Soarta prclctariatului acestor tări devine analoagă cu soarta proletariatului embrionar şi sclavagist al antichității decadente. Soarta proletariatului din ţările înaintate contemporane este poate şi mai tragica decît a turmelor umane dezrădăcinate din Roma. Atunci, ca şi acum, marile izvoare ale producţiei erau concentrate nelucrativ în cîteva mîini. Latifundiile romane şi astazi marile trusturi care ţin cheile fabricelor închise se aflau sub apărarea poliţiei, contra plebei dornice de muncă. Dar în antichitate, proletariatul considera munca ca un blestem de sclavi, asemeni "domnilor". Astăzi, proletariatul respectă şi doreşte munca. A mânca fără a munci, este considerat ca o înjosire şi o cerşetorie, iar nu ca o stare normală. Lipsa de munca e sursa unei lente otrăviri suflcteşti. Pentru proletariatul sclavagist antic, circul reprezenta o sursă de bucurie vitală remarcabilă; proletariatul modern ieşit din disciplina de fier a fabricelor ultimelor generaţii, n-are şi nu ştie să ceară circ. Nu are bucuriile culturii și ale contemplatiei. Inactivitatea este o plagă. Pentru circ şi joc n-are înţelegere. Proletarul este tipologic un tip prea grav: gravitatea muncii.
În antichitate era fericit cel care mânca şi nu muncea.l Structura vieţii publice și atmosfera cucei sociale antice, determinată de războinici şi de către cuceritori, crease acest criteriu. Tipul modern-apusean nu are înţelegere pentru asemenea situație : a mânca şi a nu munci, înseamnă parazitism pe stradă cerînd "muncă şi piine", iar capitaliştii își fumează nervoşi pipele, declarînd, că nu pot deschide fabricele înaite de a li se garanta pieţele de desfacere cu profituri acceptabil "înapoiaţii" preferă oarecari lipsuri pînă cînd devin independenţi (România, celelalte ţări din zona Balcanului), coloniile sabotează şi se reîntorc la patriarhalism gandhian, Cel mania este zguduită de febre războinice şi de războiul civil, Sir Deterding sau alţi capitalisei similari incită la cruciade contra "criminalilor bolşevici", etc. etc. Atmosfera generală nu se poate solda periodic decît cu razboi sau revoluţie, Ori cu război şi revoluţie, în orice caz cu convulsiuni sîngerooase şi cu tensiuni de psihologie colectivă. 
Copilul unui lucrator din mincle de carbuni din Renani.(poate fi şi de la Lupeni) a Întrebat odata pe mama-sa: 
Mamă, e frig. De ce nu faci foc? 
N-avem cărbuni. Tata e şomer şi nu ne poate cumpăr.Şi de ce e tata şomer? 
Pentru că sînt prea mulţi cărbuni şi nu se vînd. 
În acest fragment de conversaţie este inchisa toata problema şomajului mondial. Pentru orice om, care n-a înnebunit Încă sau nu simulează nebunia este clar: să se deschidă [a bricele şi minelc, dîndu-se voie lucrătorilor să muncească pen tru a avea cărbuni ca să-şi încălzească locuinţa unde trernur.i copilul şi nevasta. 
Dar aceasta este o socoteală greşită făcută fără cîrciumar, cum spune un proverb german, adica fără proprietarul minei lui, dacă nu i se plăteşte cărbunele la un preţ din care sa aibă profit anual la un capital (din care a scos şi capete şi dobînzi enorme) închide întreprinderea. El poate aştepta. Iar fără un profit calculat după capul lui şi după un criteriu din anii de abundenţă nu lucrează. În anii de abundenţă evaluările unei întreprinderi sînt pur şi simplu un castel construit din joc de cărţi. Acest castel este luat ca etalon. Dacă la "valoarea" acestui castel nu-i iese în fiecare an 5-100/0 profituri, îl închide, 
Jocul preţurilor în capitalism este un joc capricios. Se aude din cînd în cînd din America sau din Apus, că a fost o scădere "catastrofală", un crah la bursă. Reporterii amatori de senzaţional vorbesc de "pierderi de miliarde". Ce însemnează asta? S-au distrus fabricele? Au fost incendii? Nu ! Opinia publicului capitalist s-a schimbat în privinţa câtorva valori 
106 

de bursă. Se clădise un castel de joc de cărţi într-o conjunctură favorabila pentru anumite acţiuni. Piaţa fiind saturată cu marfurile care formau baza acestor acţiuni, dividendele sînt mai mici. Investițiunile rămîn. "Catastrofa" vine pentru lucrători, cînd se închid fabricele, capitalistul păstrînd mai departe proprietatea. Înşelaţi sînt regulat micii acţionari, care se văd furaţi de economiile depuse în cumpărare de acţiuni. 
O criză în sistemul capitalist are doua stadii: stadiul supra-producției, adică abundență, muncă intensivă a maşinelor şi a lucratorilor, urmată la scurt timp de imposibilitatea de plasare a tuturor mărfurilor; panică între capitalişti ; închiderea parţială a întreprinderilor sau lucrul cu 60-40 % din capacitatea lor reală; prin concedierile parţiale, plasamentele de mărfuri în diverse ramuri devin tot mai grele; panica se măreşte de ambele părţi - capital şi muncă - până se ajunge la concedieri de milioane şi la subconsumaţie catastrofală, care formeaza al doilea stadiu al crizei şi cel mai greu. În acest timp capitaliştii, care păstreaza titlurile juridice ale întreprinderilor, se vindecă de iluzia "castelului", adica de dividende fantastice şi continui, mărfurile înmagazinate fiind vîndute încetul cu încetul în anii de criză, cînd intreprinderile stopează şi ciclul se reia lent, de la început. Capitalul începe să renteze. Evident, nu în proporţia anilor de halHse - o ridicare de obicei artificială -, ci obişnuit cu 4-5%, Clădirea jocului de cărţi nu încetează. Aici nu poate fi vindecare, fiindcă lăcomia nu implica reflexia şi productia după un plan. Cea mai mică fantasmă, care atinge direct resortul tainic - (lăcomia, profitul cît de mare) - are darul de a-l readuce pe drumurile "pierzaniei", adică al crizei. Cu atît mai mult cu cît din criză nu pierde instalaţiile şi nădejdile, ca lucrătorul înnebunit de foamea şi nevoile elementare, ci îşi păstrează mai departe drepturile şi are perspectiva de a începe jocul profitului la prima ocazie favorabilă. 
Anarhia producţiei capitaliste şi periodicitatea crizelor însemnează o pierdere considerabilă de bunuri virtuale în tezaurul economiilor naţiunilor respective. Dacă s-ar folosi 100% tehnica modernă aliată cu disciplina şi dorinţa reală de muncă a maselor, orice ţară din lume se poate reface cu o uşurinţă remarcabilă, poate atinge o treaptă de progres material şi de culturalizare a maselor pe care n-a mai cunoscut-o istoria. Ceea ce face noutatea epocei noastre şi o deosebeşte de 107 antichitate şi de evul mediu este apariţia tehnicei — în agricultură și industrie. Tehnica dă posibilitatea unei producţii cantitative si calitative într-o măsură, care n-a mai fost cunoscută vreodată. Totodată ea înlocuieşte munca fizică brutală, unde omul îşi pierde o bună parte din energia vitală, ne mai fiind capabil să aibă acel otium contemplativ şi creator de valori culturale. 

țPentru realizarea acestui "paradis pământesc" se opun forţele formidabile ale inerției. Proprietatea privată burgheză, care a acaparat izvoarele principale ale avuţiei naţionale nu poate renunţa fără luptă la privilegii. Mica proprietate, care nu ar avea de cîştigat o situaţie materială superioară şi sigură, este uşor luată în barca marei burghezii. Muncitorimea agrară şi industrială este greu de organizat. Intelectualii chemaţi prin structura lor sufletească de a întreprinde această organizare — ei pot uşor renunţa la bunuri materiale şi privilegii — se dovedesc destul de incapabili În faţa gravităţii problemei. Naturile contemplative se claustrează onest sau chiar cu preţul prostitutiei conştiinţei numai pentru a avea linişte şi pentru a-şi îndeplini destinul contemplativ. 
Lovitura de graţie a sistemului capitalist a fost dată tot de către tehnică. Oamenii sînt destul de incapabili să se organizeze politic, social şi administrativ. Spiritul tehnic a reuşit în ultimii ani să raționalizeze şi să economisească energia umană în intreprinderi în aşa fel, încît mâna de lucru devine din ce în ce mai rară. Oamenii sînt trimişi ca inutili maşinei în agora, în biblioteci, pe cîmpul de sport, la iubire şi la alte bucurii trupeşti şi sufleteşti. În ţările înaintate tehnic şomajul devine endemic. Evident, că pentru epoca acaparării bogățiilor şi a progresului tehnic în mâna câtorva zeci de mii de privilegiați şi abili negustori este numai scrâşnire din dinți, mizerie şi criză. Din prostia şi lăcomia câtorva, oamenii nu se pot bucura, că munca a devenit inutilă și au timp liber pentru treburi pur personale şi plăcute. 
Economistul vestit englez Keynes, care discuta, cândva, ce vor face oamenii în cazul destul de apropiat, că maşinile vor lucra 100% prin etatizarea lor, munca putînd fi redusă la 3-4 ore săptămînal de fiecare individ prin introducerea zecilor de milioane de şomeri în procesul producţiei, ajungea la concluzii comic-pesimiste. Omul de astăxi e homo faber, adică un animal activ. Nu ştie să întrebuinţeze timpul liber. E un fel de îngrijorare extrem de amabilă și platonică. Bucuriile trupului şi ale spiritului sînt [108] aşa de nemăsurate, încît aceasta e grija cea mai de pe urmă. Economistul Keynes pune căruţa înaintea boilor. După ce se va rezolva chestia socială de către oamenii politici, întrebuinţarea timpului liber al maselor este o problemă care poate fi lăsată fără grijă, pe mîna artiştilor. 
În privinţa realizării "paradisului pământesc", care presupune oarecari schimburi de mărfuri, există între "înaintaţi" "şi "înapoiaţi" o polemică vie. Înapoiaţii (România, celelalte ţări din zona Balcanului, coloniile, semi-colonia) acuză pe înaintaţi (Anglia, America-de-Nord, Germania, Franţa) de banditism. Pe bună dreptate. Pentru o testea de ace, o oglindă şi cîţiva metri de postav, bandiţii cer o tonă de grâu, obţinută cu râuri de sudoare.  Nu merge aşa.  La urma urmei se poate renunţa temporar la dichisurile civilizaţiei pînă cînd le facem "prin noi înşine". Nu este mare lucru. Planul iniţial al autarhiilor listiene încercat şi care a dat faliment pe baze capitaliste în România şi în ţările semi-coloniale, experimentat pe scară înaltă de către bolșevism şi aplicat pe baze clasice socialiste, cu tehnică americană şi specialişti rapid pregătiţi, a dat rezultate favorabil uimitoare. Planurile autarhice au fost formulate prima oară de către Friedrich List şi aplicate prusiano-milităreşte, cu chiag de 5 miliarde franci aur furaţi de la francezi, de către Bismarck. Înaintașii au memorie scurtă, cînd fac negoţ cu înapoiaţi. Îi acuză de obrăznicie. Ce fac "sărmanii" înaintaţi cu fabricele, dacă nu pot exporta la înapoiaţi? S-ar putea exporta, dar făra banditism. Hoţia şi exploatarea fiind legea înaintatului, înapoiatul renunţă. Polemica se închide la aceste două invective : banditism capitalist şi obrăznicie de popoare înapoiate. Războiul se continuă. Un război vamal destul de crâncen. Îl simte consumatorul şi, îndeobşte, consumatorul din ţările semi-coloniale cu tendinţe autarhice. 
Între "înapoiați" şi "înaintaţi" este mereu un razboi economic de vaste proporţii. Fiecare ţară de acest tip vrea tot mai mult să ajungă la o autarhie economică. Zidurile vamale sînt ziduri chinezeşti pe care şi le ridică orice ţară pentru a fi apărată contra exploatării de către altă ţară. "Prin noi înşine" în ediţie nouă a fost realitatea mondială în epoca 1919-1929. Statele-Unite au interzis nu numai emigrarea de oameni, ci și de mărfuri străine între graniţele lor într-o măsura care se apropie de zidul chinez. Anglia, patria şi profitorul [109] liber-schimbismului s-a gândit la formarea unei unităţi pure a imperiului său politic şi economic şi a realizat-o parţial două decenii, Franţa a refuzat anumite mărfuri germane, sovietice etc. Germania nu a mai vrut să importe producte agricole și ministrul de agricultura Schiele se războia savuros cu ministrul român Virgil N. Madgearu în tratative interminabile la acea epocă. 
"Prin noi înşine" a fost arma înapoiaţilor în lupta fatală deschisă înaintaților. ,,Înaintaţii" ar dori graniţe deschise, alţii şi o piaţă internă exclusiv naţională. Adică, să importe de la "înapoiaţii" agricoli numai în măsura în care nu poate pierde agricultura lor naţională. Exportul industrial, în schimb, să fie cât mai rentabil banditesc şi cât mai intensiv. În ultimă analiză ţările agrare, deşi cu virtualităţi de industrializare (materii prime, braţe de munca) să rămână veşnic colonii pentru "înaintaţi" unde să exporteze fabricate scumpe şi de unde să importe materii prime ieftine. Tratamentul pe care ar dori să-I aplice "înapoiaţilor" balcanici (România) sau "eurasiatici" (U.R.S.S.) ar fi tratamentul pe care "l-au aplicat şi-l aplică coloniilor cu negri" şi altor seminţii "inferioare". De data aceasta, ca să ne reamintim de zicala germană, cîrciumarul capitalist ar vrea să facă o socoteala şi o listă de bucate fără a se gândi şi la consumatori. 
România actuală şi Rusia Sovietică au faţa de capitalismul internaţional al înaintaşilor o poziţie absolut analogă. Le-a ameninţat şi le ameninţa pericolul de a fi transformate în simple anexe economice coloniale ale Apusului. Rusia antebelică era o simpla colonie a capitalului anglo-francez. Scandalul pe care l-au făcut Apusul, bolşevicilor, cari n-au vrut să plătească datoriile şi investiţiile capitaliste în Rusia ţarista a fost o noua faţetă a unei vechi polemici: "bandiţi capitalişti" şi "inapoiaţi" obraznici. Investițiunile erau făcute în condiţiuni coloniale. Acapararea petrolului şi a bogaţiilor miniere ruseşti se făcuse pe preţuri minimale, Investitiunile nu numai că au fost scoase integral, dar au primit şi procente apreciabile. Banditul apusean doreşte tocmai o renta eternă de la investiţie iniţială. 
Nu este acelaşi lucru în România ? N-au scos societăţile petrolifere olandeze, engleze şi americane din România miliarde din petrolul nostru pe care l-au transportat anual peste graniţă? Deşi o ţara bogată in materii prime, [110] noi sintem meniți să rămânem etern săraci. Rezultatele bogăţiilor şi muncii naţionale nu rămân înlăuntrul graniţelor, ci trec sub formă de rente opulente în Apus. 
Încercarea burgheziei noastre de a organiza şi perfecţiona economia naţională a dat faliment pe toată linia. Rezultatele sînt în văzul tuturor. Proprietatea privată din România este stupid şi inutil rapace. Caracteristicele capitalismului în epoca finală şi o tehnică modernă nu s-au putut organiza în România din pricina şi a impedimentelor derivate din trecerea de la economia veche la o producţie de tip superior ultra-modern. 
Proprietatea privată capitalistă justificată prin imboldul individual necesar creaţiei de valori materiale — creaţia intelectuală cade sub alte legi, atunci cînd este veritabilă; sub legea inspiraţiei şi a vocaţiei lăuntrice — nu mai este valabilă din pricina schimbărilor aduse de tehnica producţiei moderne. Tehnica modernă (bănci, fabrici, petrol, agricultură intensivă) este prin esenţa ei colectivă. Fiecare ramură are legi proprii şi ţeluri bine definite. Intervenţia iniţiativei individuale ajunsă la conducerea unei ramuri, imediat ce încearcă a o abate din calea ei, o hipertrofiază în dauna altor domenii pe care le distruge sau [cărora] le dăunează, în folosul temporar propriu şi spre paguba altora. Hipertrofia instituţiilor bancare care aveau banul în conducerea lor a ruinat producţia românească. Lipsa de control și de armonizare cu alte ramuri a dus la sincope periodice şi la nerodnicie economică. Acolo unde domneşte fără margini iniţiativa individuală este război şi luptă, care se traduce economic prin concurenţă ucigaşă. Producţia modernă n-are nevoie de concurenţă. Prin introducerea tacită a muncii obligatorii pentru fiecare individ — pe care alte epoce n-au cunoscut-o — se pune numai problema organizării maximale a muncii pentru exploatarea bogăţiilor naturale. Libera concurenţa de la începutul capitalismului a avut menirea de a face educaţia muncii generale. În perioada maşinismului contemporan libera concurenţă duce la acapararea izvoarelor de avuţie generală în mâna unei grupări restrînse şi aruncarea în şomaj periodic a milioane de braţe. Concurenţa dintre grupările restrînse ale naţiunilor — armonizarea cartelurilor şi trusturilor în variantele centre naţionale fiind extrem de dificilă, dacă nu imposibilă — duce [111 ] la războaie pentru pieţele de desfacere şi la carnaj mondial di sfert în sfert de veac. 
"Cine nu munceşte, nu mănâncă", acest paragraf esenţial al constituţiilor socialiste înlocuieşte "imboldul individual" din constituţia burgheză. Constituţiile apusene actuale, inclusiv cea românească din 1923, sînt constituţiile proprietăţii private, care apără drepturile derivate din posesia bunurilor. Lupta de epopee, angajată de câteva decenii în viaţa publică a Europei, poate fi tradusă în limbaj constituţional, ca o luptă dusă contra Constituţiei proprietăţii individuale pentru proclamarea Constituţiei Muncii, de la Constituţia drepturilor inițiativei individuale la Constituţia colectivităţii. De la apariţia iluminismului şi a liberalismului economic, marile comunităţi de istorie au fost distruse. Atomizarea individului, adică singurătatea lui, este perfectă. Acţiunile colective necesare sînt pregătite şi obţinute, nu prin resorturi lăuntrice individuale, ci prin propagandă şi îndobitocirea individului. Rolul reclamei în viaţa capitalistă este un simptom al tragicei discrepanțe dintre comunitate şi atom, comunitatea fiind obținută printr-o punte artificială şi fragilă. 
"Imboldul individual în producţie" este risipă de energii şi duşmănie între atomi. Atîta vreme cît au existat cîmpuri virgine ale producţiei, imboldul individual şi-a avut rolul istoric. Astăzi este o piedică în calea standardizării produselor, necesară stilului de viaţa socială unificat de fapt, creatorul conflictelor de clasă, sursa durerilor şi lentei otrăviri a organismului social contimporan. 

DOUA POTENŢIALURI 

Cine păstrează regulile unei minţi sănătoase pe timpul ciclului depresiv capitalist se întreabă îngrijorat : a înnebunit actuala omenire? Nebunie reală? Nebunie simulată? Mi-aduc aminte că, pe timpul crizei din 1929-1930, toţi se plângeau  de supraproducţie şi parlamentele îndemnau la restrîngerea ei. În acelaşi timp 45 milioane de şomeri în Europa şi Statele Unite erau obligaţi să trăiască, împreună cu familiile lor, cu mult sub nivelul stilului de viaţă contemporan şi cu spectrul foamei zilnic, iar 80% din populaţie îşi restrîngea consumul. Se producea prea mult. Se consuma prea puţin. Ideologia burgheză — ziare, reviste, conferinţe, parlament — nu îndrăznea şi nici nu îndrăzneşte să pună problema repartiției, problemă eminamente socialistă. Nu e nebunie reală, nici nebunie simulată, ci crima cunoaşterii. Tenacitatea în eroarea burgheză. 
Europa şi America sînt de mult coapte pentru socializare. 
Tehnica modernă şi producţia de bunuri, colective în structura lor, au creat condiţiile colectivizării. Prin introducerea mașinei şi prin progresul tehnic, orele de muncă ale energiei umane sînt de prea multă vreme exagerat numeroase. Alianța dintre Maşina şi Om trebuie soldată prin excluderea parţială a Omului de la Muncă şi trimiterea lui pe cîmpul de Sport, pe cîmpul culturii, al bucuriilor şi al plăcerii. Nu e nevoie de închiderea Maşinei, ea trebuie să lucreze în locul braţelor umane de muncă, beneficiarul nu trebuie să fie, evident, decât Omul. Dar din pricina inerției, maşina şi progresul tehnic au căzut în lotul unei singure clase — clasa burgheze-capitalistă — care administrează titlul juridic în interes propriu. Prin concentrarea capitalului, beneficiarii s-au restrîns la un [113]număr infim. In Franța se vorbeşte pitoresc despre "les deux cents familles", cele doua sute de familii dominante şi profitoare ale producţiei naţionale. În toate ţările găsim micul club al miliardarilor. Lucrătorii sînt excluşi din procesul producţiei, fiind înlocuiţi cu maşini, iar rezultatele producţiei, revin, prin sistemul drepturilor cîştigate acelei mici clase privilegiate din cluburile miliardarilor. Puterea de cumpărare a maselor excluse, scade, iar mizeria se întinde fără nici un motiv obiectiv, dictat de înapoierea tehnicei sau de densitatea demografică. Vina o poartă exclusiv lăcomia feroce a clasei conducătoare capitaliste. Exista suficiente bunuri materiale în actuala lume. Dacă instalaţiunile industriale ar lucra 100%, virtualităţile ar fi imense. Foametea în lumea modernă nu a fost niciodată provocată de un surplus de populaţie faţă de alimentația deficitară. Este prea mult grâu. Poate fi şi mai mult. Mulţi cărbuni. Mult petrol. Cantităţi imense aşteaptă să fie scoase din măruntaiele pămîntului sub conducerea spiritului tehnic, a spiritului ştiinţific degajat de la Renaştere şi răspîndit pretutindeni. Cărbunele alb poate electrifica într-un deceniu întreaga Europă și toată planeta. Ştiinţa aliată cu materiile prime și munca umană pot elibera omul de sub blestemul lui Adam, blestemul muncii exccsive şi ordinar-fizice. Omul nu mai are nevoie să lucreze ordinar ca un sclav. A devenit un inginer seniorial pâna la ultimele straturi sociale ale salahorilor taylorişti (muncitori necalificati într-o fabrică nouă). Dar inerţia maselor pe care se sprijină — ca pe o pârghie arhimedică — o poftă tristă (îne sine) și neînțeleaptă a capitaliştilor este incapabilă de a profita de rezultatele splendide pe care le-a dăruit întregii omeniri pleiada de cercetători ştiinţifici ai ultimelor veacuri. Zadarnic au ostenit inventatorii şi intelectualii în laboratoarele şi mansardele lor solitare. 
Economia politică şi sociologia antebelică ajunseră la un relativ consens : etapa capitalistă va fi înlocuită prin etapa socialistă mai întâi în Apusul Europei. Acolo se creaseră toate condiţiunile. Munca privată, care presupune repartiție absolut privată şi directă, se dizolvase în fabrici, creindu-se spiritul colectiv şi o nouă etică a muncii. Individul se transformase din mic intreprinzător, în absoluta lui majoritate, în simplu salariat al ramurilor corespunzătoare de producție. Exproprierea fabricilor şi a băncilor se poate uşor face, fiind apărate numeric de o mică clasă. Munca apuseana este în totalitatea [114] ei colectivista. Prin structură era şi este încă propice socializării, pentru a transforma economia privat-capitalistă, în economie sistematică socialistă, raționalizată şi cu o repartiție dreaptă. Într-un cuvînt: pentru a exclude anarhia concurenţei şi a şomajului fără pâine, trecerea de la sistemul capitalist la sistemul socialist părea o chestiune de ore, o naştere rapidă şi fără durerile forcepsului revoluţionar. 
Dar istoria neînduplecată a amestecat puţin cărţile şi a produs o nouă panică şi o nouă amânare. Oamenii şi partidele politice — ne gândim la social-democraţiile chemate la ocârmuire pretutindeni odata cu ministerialismul memorabil al lui Millerand, Briand, Viviani — şi-au modificat atitudinea. Odată cu războiul au crescut naționalismele. Fiecare naţiune aşteaptă ca naţionalizarea să fie făcută de ceilalţi. Excluzând revoluţia din program, burghezia a câştigat teren sub forma fascismelor de orice grad şi nuanţă. Socializarea e amînată sine die. Macdonald, Herman Muller-Franken, Leon Blum şi alţi social-democraţi europeni ştiu că salvarea nu poate veni decât de la o productie socializată. O declară pe toate cărările. Dar o vor realizată pe cale paşnică şi nu revoluţionară. 
Pe cale paşnică, se pare, totuşi, a fi imposibilă de realizat. 
Burghezia are poziţiile câştigate, pe care le apăra cu o îndârjire remarcabilă. Titlul juridic câştigat asupra proprietăţii în atâtea veacuri de muncă şi de exploatare a muncii maselor anonime nu poate fi psihologiceşte părăsit printr-un gest generos pentru a se reorganiza producţia pe baze moderne şi repartiţia să cuprindă totalitatea cetăţenilor. Titlul juridic şi rolul lor, aflate pe banca acuzării istoriei economice şi sociale contemporane, găsesc mereu avocaţi. Avocaţi politici în primul rînd. Fascismele care joacă pe două cărţi la naşterea lor — critica acerbă a capitalismului şi acuzarea dezordinilor socialiste — au primit sprijin larg financiar din partea burgheziei. Milioanele primite altădată de fascismul italian din partea băncilor şi industriaşilor, precum şi cele pe care le-a primit hitlerismul au fost simptomatice. Titlurile de posesie ale burgheziei nu vor fi dăruite atât de repede maselor muncitoreşti şi ţărăneşti pentru a se putea incepe construcţia unei noi lumi. 
"Noua lume" trebuia să apară mai întîi în Apus. Acolo se pregătise terenul de către tehnica modernă; disciplina de muncă colectivă a maselor era un fapt necontestat; cadrele [115] erau bine educate. Doctrina partidelor socialiste era unanimă în a recunoaşte superioritatea terenului economic şi social apusean pentru introducerea noului sistem. Răsăritul şi Sud-Estul european, nu aveau datele necesare. Resturile de feudalitate şi primitivitate tehnică trebuiau lichidare de către burghezie şi numai după această "etapă" urma socialismul. Conjunctura politică a vroit altfel. Frontul capitalist a fost spart mai întîi în Rusia. Era ţara europeană cea mai înapoiată şi mai nepregătită sufleteşte şi material. Este greu — deşi posibil — să faci producţie socialistă fără alfabet, fără săpun, fără căi ferate şi industrie suficientă. A urmat război civil, blocadă, iar foştii aliaţi — Franţa, Anglia şi America — au trimis armate, bani, munițiuni pentru darâmarea noului regim instalat la ,,scumpii aliaţi". Greutăţile extraordinare au compromis în decada 1918-1928 sistemul economic socialist în ochii maselor muncitoreşti. Ceea ce era o simplă urmare nefericită a analfabetismului, a generalilor albi şi a "scumpilor aliaţi", care au atacat pe trei fronturi, se considera drept urmare noului sistem de producţie colectivă. Potenţialul socialist era considerat inferior ca producţie materială potenţialului individualist burghez. A fost epoca tragică din istoria socialismului european. 
Social-democraţia a pus accentul în această epoca pe democraţie, iar nu pe socialism. Curentul reformist a cîştigat teren. Tactica politicei inaugurată pe vremuri cu ruşine şi eliminare din rîndurile partidelor muncitoreşti de către Alexandre Millerand si Aristide Briand, fundamentată teoretic de Eduard Bernstein, a fost acceptată drept program de luptă zilnică. Se aştepta ca tiparele capitaliste sa fie încetul cu încetul umplute cu socialism. lluzie banală demonstrată ca atare prin ridicarea capului șarpelui capitalist viu, ameţit numai în perioada postbelică de loviturile catifelate ale mişcărilor muncitoreşti. 
Tactica social-democraţiilor europene a mai avut darul de a compromite grav ideea socialismului practic. Prin participarea în coaliţie şi în guverne a partidelor social-democrate, dar păstrându-se de fapt esenţa capitalismului, masele au început să piardă încrederea în binefacerile pe care le-ar aduce economia socialistă. Sistemul capitalist a rămas în picioare. Grevele, supraproducția, subconsumaţia, repartitia capitalistă continua. Social-democraţii primeau posturi [116] şi ajungeau "bonzi", dar nu li se dădea voie să puie in practică nimic din programul lor. Câteva bucăţele de pâine ca să nu moară dar nici să trăiască omeneşte pentru şomeri furnizau lustrul unui edificiu în prăbuşire. Unele condiţiuni pseudosocializante realizate alături de capitalism — fixitatea tarifelor de muncă — anihilau şi minimul de elasticitate al activităţii capitaliste. 
Din această colaborare hibridă (social-democrație şi partidele burgheze) economiile naţionale respective au avut profund de suferit. Între timp programul economiei socialiste a fost destul de compromis în faţa opiniei publice înainte de a se realiza. 
Raționalizarea şi tehnicizarea maximală în industrie, transport şi agricultură a ultimului deceniu, a mărit procentul capitalului fix în comparaţie cu capitalul variabil. În capitalul fix de producţie sînt incluse maşinile şi instalațiunile. Prin raţionalizare şi perfecţionare tehnică investițiunile de capital au crescut. În mod automat capitalul variabil — salariile plătite muncii umane — au scăzut. Prin perfecţionare tehnică brațul muncitoresc se înlocuieşte şi producţia creşte. Dar din diminuarea capitalului variabil, care intra prin canalurile variate ale Muncii în punga şi stomacul maselor muncitoreşti, puterea de cumpărare a pieţii a scăzut. Raţionalizarea şi tehnicizarea sînt fatale şi necesare. Capacitatea de a produce se măreşte. Capitalul fix investit cere procente. Dar o consecinţă firească este reducerea capitalului variabil cu care se cumpărau articolele producţiei. Aci se iveşte discrepanţa. Productia creşte nesăbuit, consumaţia scade prin înlocuirea oamenilor cu maşini şi raţionalizare. În rezumat: virtualităţi neînchipuite de bogăţie, plus bogăţie reală în instalaţiuni şi sărăcie îngrozitoare la masele cumpărătoare. Capitalul învestit neputând lucra fără procente, instalatiunile se închid, capitaliştii pierzând şi masele suferind de lipsuri şi foamete. Cei doi termeni: producție şi consumaţie nu formează astăzi o unitate. 
Producţia se află în mîinile capitaliştilor, o minoritate numerică, iar consumaţia este a majorităţii populaţiei. Devine evident că sistemul actual economic se găseşte grav bolnav. Este producția colectivista o formulă superioară formulei burgheze individuale ? Apariţia Rusiei Sovietice pe piaţa mondială şi progresele tehnice uimitoare, care s-au citit în bilanţurile economice la import şi export a ţărilor cu care făceau 
[117] afaceri sînt fapte care nu mai pot fi trecute cu vederea. [ …] Din punctul de vedere al cantităţii şi calităţii metodele colectiviste sînt incontestabil superioare. Românul-poet recita cu Vasile Alecsandri la momente solemne: unde-i unul, nu-i putere, unde-s doi puterea creşte, dar în viaţa cotidiană îşi vîră înţelepciunea în buzunar. Producţia individualistă este lipsită de elasticitate. Fiecare ţine strâns la ceea ce are — de multe ori numai virtual — şi din această înţepeneală iese imposibilitatea de a regrupa izvoarele şi forţele economice aşa cum dictează legile tehnice. Pentru a organiza raţional şi fecund producţia modernă, drepturile câştigate de particulari cu decenii în urmă prin conjuncturi favorabile sînt obstacole de netrecut. Ca să clădeşti bulevarde şi străzi spaţioase trebuie acordat arhitectului dreptul de a dărâma şi reclădi altfel suprafeţele, conform planului lui studiat cu grijă şi care prevede totul de la canalizare până la parcul copiilor. (Unul din cele mai frumoase bulevarde ale Bucureştiului a fost întîrziat cu cîţiva ani prin procese nesfîrşite provocate de pietatea familiară a unui preşedinte la Înalta Curte de Casaţie !). 
Problema producţiei contemporane e o problemă de regrupare a forţelor şi a izvoarelor avuţiei — în primul rînd. Dacă se adaogă munca obligatorie pe care şi-o impune conştiinţa actuală a lui homo faber avem factorii esențiali. Capitalul este numai mijlocitorul schimbului internaţional şi introducerea experienţelor ultime sub forma de maşini şi specialişti. Acolo unde există materii prime, braţe de muncă şi gruparea naţională a izvoarelor de avuţie, capitalul a jucat întotdeauna rolul secundar de mijlocitor. Se ştie cum Spania n-a putut să facă nimic cu capitalul introdus sub formă de aur şi pietre preţioase din colonii. 
Drumul pentru progresul material este următorul: 1) materii prime; 2) munca quasi-obligatorie pentru cetăţeni ; 3) gruparea favorabilă a izvoarelor de avuţie; 4) posibilitatea unui schimb internaţional în proporţia introducerii de maşine şi de experienţa tehnică (care se face sub forma de credite, adică împrumuturi de capital străin). 
Materii prime — petrol, cărbuni, electricitate (căderi de apă), aur şi tot felul de minerale — există în România în proporţii neobişnuite pe glob pentru un popor de 19 milioane. Obiceiul de a munci 6-7 ore zilnic s-a împămîntenit, afară de ministere şi clasa mic-burgheză unde se munceşte [118] efectiv 2-3 ore. Spectrul şomajului are un rol psihologic de primul rang şi este una din tristele apariţii bune ale crizelor ciclice. Psihotehnica a demonstrat superioritatea randamentului la o muncă neexagerată în timp. Materialul uman din România —în deosebi Oltenia, Ardealul şi Dobrogea — este excelent. Mai rămâne şi o chestie de educaţie, care se capătă în scurtă vreme, atunci, când mecanismul muncii funcţionează. 
Dacă primii doi factori se găsesc în România, al treilea factor - Regruparea - lipseşte cu desăvîrşire. Izvoarele româneşti principale de avuţii sînt acaparate de o mica grupă care nu ştie ce să facă cu ele. Ele sînt sustrase comunităţii. Nici pentru ei nu le administrează superior pentru ca întreaga circulaţie să nu intre în sincopă. Hagi-Tudose, mort pe câteva gramezi de aur şi în mult petrol, plus ceva fabrici, trebuie actualizat de către economişti şi sociologi, ca tablou literar realist al ţării noastre. 
România trăieşte sub regimul şi respectul paralizant al proprietăţii private. Ţara este împărţită în parcele mai mici sau mai mari şi fiecare ţine, cu mâinile strânse la piept, titlurile judecătoreşti ale parcelei. Ca să începi o acţiune economică, în conformitate cu condițiunile dictate de tehnica modernă trebuie să regrupezi altfel aceste mici parcele, să strângi oamenii sub alte acoperişuri şi să le dai noi funcţiuni. În România nu poţi mişca pe nimeni. Aceasta înțepeneală este egală cu moartea. Cu mâini înghețate de Harpagon fiecare ţine de mica lui particică. Ţăranul la cele 2-4 ha deşi tractorul nu e rentabil decât la mii de hectare, petrolistul la petrolul "lui" pe care-I restrînge pentru a-l vinde mai scump, cămătarul la camăta "lui" lăsată de un Dumnezeu laic şi amabil, banca la frumoasele "ei" procente etc., etc. Iar cu toţii intră în catalepsie. 
O economie actuală pe baze exagerat individualiste, neconcentrată în direcţii unitare, este greoaie, nerodnică şi risipitoare în sărăcie. 
O economie colectivă are avantajul splendid al elasticităţii. 
Eliminarea caracatiţei harpagonice şi naţionalizarea (colectivizarea sau etatizarea) producţiei, aceşti trei termeni fiind sinonimi, îngăduie rapid combinaţiile tehnice în conformitate cu cerinţele ei specifice, standardul de viaţă crescând treptat, treptat şi generalizat. Se folosesc toate posibilităţile. Nu poate exista restrîngerea producţiei atât timp cît există cerinţa [119] consumaţiei. Nu poate exista şomaj niciodată, fiindcă dacă consumaţia unanimă începe să se satureze se restrâng automat şi pentru toţi orele de muncă zilnică până la acel minim cerut de consumaţie. Nu mai vorbim de înlăturarea discrepanţelor de opulență şi mizerie, care creează tragedia surdă (greve, invidie, conflicte sângeroase) din sînul organismului social. 
Între cele două potenţialuri : potenţialul colectivist şi potenţialul individualist-burghez, într-o producţie modernă, potenţialul colectivist este de o netăgăduită superioritate. Pe alte trepte istorice şi în alte stadii, fireşte, că lucrurile se schimbă. Capitalismul a reprezentat, în epoca sa de incipiență şi înflorire, un progres organizatoric. Azi — e un regres cataleptic. 
În epoca modernă, problema îşi are rezolvarea ei specifică. 
Noutatea constă în maşinismul capabil de a fi aplicat atât în agricultura cât şi în industrie. Maşinismul nu îngăduie parcelarca în mici proprietăţi. Maşina creează colectivitatea unanimă pentru că nu poate servi rentabil numai unui singur individ, ci la mai mulţi. Trenul, tramvaiul, telefonul, aeroplanul, marele magazin, tractorul, institutele financiare, etc., dezindividualizează şi tipizează prin funcţia lor. Dă acces tuturor. Producția îşi pierde caracterul individual pentru a se standardiza şi colectiviza, Repartiţia nu poate rămâne individuală — în folosul celui care a putut acapara — şi se colectivizează. Beneficiile trebuiesc împărţite pentru ridicarea standardului general. 
Colectiv în producție şi individual în repartiție, capitalismul modern provoacă o mulţime de turburări în însăşi mecanismul general. Cei care au prioritatea la conducere şi repartiție se concurează ucigaş între ei spre paguba comunităţii. Calculul volumului producţiei se face anarhic şi conjunctural ducând la supraproducție şi distrugeri imense de bunuri. Risipă şi lipsă: iată cele două caractere ale capitalismului! Sistematizarea şi luarea în consideraţiune a nevoilor tuturor membrilor muncitori ai naţiunii pentru satisfacerea lor sînt caracterele stilului economic socialist. Capitalismul este imoral prin despărţirea naţiunii în clase cu interese deosebite şi duşmănii fanatice pe când stilul colectiv reface unitatea şi aruncă puţinele neînțelegeri cetăţeneşti. 
Lăsând la o parte latura morală, potenţialul burghez nu poate folosi toate virtualităţile volumului unei economii actuale. Înscriind în codul civil respectul proprietăţii private [120] se asigură monopoluri pentru cei cu drepturi câştigate, Un drept câştigat poate fi la început în concordanţă cu interesele generale. Dar un drept câştigat se poate repede preface într-un serios impediment la adresa intereselor publice. La înscrierea în codul civil a drepturilor proprietăţii individuale se recunoaşte fără limită dreptul profitului individual. Câştigul nu cunoaşte limită. În sfera lui este înscrisă noţiunea de vast, aproape de infinit. De altminteri noţiunea de infinit a invadat în lume odată cu capitalismul. Dar volumul unei economii are limite. Expansiunea se face în detrimentul altor cetăţeni. De aici tendinţa de concentrațiune, adică de acaparare maximală. S-ar putea spune plastic: peştele cel mare înghite peştele cel mic. Dreptul la dobândă este înscris in codul comercial. Capitalul financiar poseda forţa banului. Iată de ce nu prezintă nici un mister faptul că agricultura întregii lumi are tendinţa irezistibilă de a intra în stomacurile băncilor, a marilor capitalişti şi a cămătarilor. Numai acte politice pun stavilă acestui fenomen de concentrațiune. Actele politice sînt paleative aplicate periodic unei legi economice fatale a capitalismului, care proclamă respectul poziţiilor câştigate şi a profitului cu tendinţa de "boule-de-neige". 
Potenţialul individualist nu foloseşte virtualităţile pentru că se află în lupta de guerilla cu semenii săi dotaţi cu aceleaşi potențialuri. Grupările de producţie în loc să se facă după cerinţele tehnice, se fac după hazard şi după alianţe războinice. Petrolul e în luptă cu agricultura. Cărbunele cu transportul. Transportul cu toată lumea. Iar Banca, dacă i se oferă posibilitatea, îi strânge pe toţi sub aceeaşi tutelă frigoriferă a exploatării cămătăreşti. 
În România mai lipseşte factorul III, adică Regruparea forţelor, ținută în şah de actualul sistem de mica proprietate. Într-unul din mesajele de deschidere a unui Parlament democratic român am notat cândva cuvântul surprinzător şi excelent: "ajustarea" economiei noastre. "Ajustarea" presupune eliminarea unor capitole sacrosante din codul civil şi comercial, poate chiar abolirea acestor coduri. 
Bogăţii naturale, Munca, Regruparea (ajustarea) forţelor iată cei trei factori fundamentali. Doi există cantitativ şi chiar calitativ (virtualităţile sînt enorme) în România. 
Pentru factorul IV (capitalul străin) polemica a fost vie. 
Politica zisă "prin noi înşine" a răposatului Vintilă Brătianu [121] se ştie că a considerat capitalul străin ca indezirabil. Pe bună dreptate teoretică. Falimentul politicei economice întrupate de Vintilă Brătianu a fost datorit stâncei asasine, adică imposibilitatea Regrupării (pentru a ţâşni forţele creatoare), într-un regim de mică şi absolută proprietate individuală, iar nu din pricina că a împiedecat venirea capitalului străin exploatator în ţara noastră. 
Nevoind a se recunoaşte cauza reală a falimentului s-a încercat a se deschide toate zăgazurile pentru invaziunea capitalului străin. O invitaţie la dans (până acum), fără consecinţe maritale. Deocamdată mirele aşteptat nu răspunde chemărilor fierbinţi. Condiţiunile pe care le pune mirele sînt despotice, adică transformarea României în colonie integrală. Până acum situaţiunea noastră este acea de semi-colonialitate. 
Este întristător, cât de puţin se cunoaşte structura şi dialectica normală a capitalismului internaţional într-o ţară ca România, intrată în procesul de dizolvare al lumii organice şi transformare în lume burgheză, de peste 100 de ani. Deşi raporturile economice şi sociale în ţara românească sînt ca pretutindeni, în Apus, absolut capitaliste — bancă, circulaţie de mărfuri, schimb, credit — oamenii de ştiinţa sociala şi oamenii politici nu vor încă să înveţe şi să se adapteze la noua ordine de lucruri. Ordinea în Romania contemporană este o ordine capitalistă. Raporturile noastre cu capitalismul apusean nu pot fi făcute decât pe aceste baze. Piatra unghiulară a capitalismului este profitul. Oriunde i se oferă câştig — în Lună, în planeta Marte, în Africa, România sau Australia — capitalul este gata să-şi ofere serviciile şi să-şi încaseze dividendele, 
De ce nu vine capitalul internaţional în România ? Probabil că noi nu-i oferim in situaţia noastră obiectivă câştig suficient şi siguranţa plasamentelor. Dacă avuţiile şi munca noastră în actualul sistem şi în actualul etalon internaţional ar însemna un lucru rentabil, cu siguranţă că banul din toată lumea ar invada aici ca să caute plasamente, ar trece peste legi, peste graniţe, ar ridica munţii din loc şi tot şi-ar face mendrele. 
Adevăratul vinovat a fost şi este sistemul de mică proprietate. Cum poţi să modernizezi o ţară fărămiţată în milioane de bucăţele, fiecare având drepturile marelui capitalist burghez, adică proprietatea absolută şi virtualităţi de capitalist? Profiturile nu trebuiesc parcelate pentru [122]a fi pulverizate în bunuri de consumaţie, ci concentrate şi investite periodic. Sistemul capitalist, capabil de a moderniza tehnic o ţară presupune o mică grupă de mari burghezi în mâna cărora se strânge conducerea, ştiinţa şi capacitatea de a face investiţiuni. Restul naţiunii sînt proletari, adică oameni cari nu mai posedă nimic altceva decât braţele de munca pe care le închiriază şi pentru care primesc salarii cu cari să poată trăi în conformitate cu nivelul economic al ţării. E o lege grea a cărei călcare atrage consecinţele mizeriei unanime. În România avem sistem burghez, dar s-a creat prin acte politice o numeroasă mică burghezie, adica tocmai clasa cea mai incapabilă de a organiza pe baze noi o societate. Mica burghezie este analoagă cu clasa meseriaşilor mici, care ar fi avut pretenţia să ţină piept şi să facă concurenţă fabricatelor marei industrii. Să mai amintim lamentele romantice la dispariţia micilor meseriaşi în toata lumea? Am avut şi la noi aşa ceva. Micul meseriaş, micul comerciant, micul agricultor trebuie să facă loc marelui industriaş, marelui magazin comercial şi fermei agricole gigantice. Indivizii sînt transformaţi în anexe ai marei întreprinderi unde îşi găsesc o muncă mai convenabilă, o viaţa mai igienică şi standardul ridicat. Aşa s-a întîmplat în Ocident şi în America-de-Nord. La noi n-a fost posibil şi nici nu va fi posibil din motivele specificitaţilor economiei româneşti. 
Micul burghez este o creatură hibridă în lumea modernă. 
Se apropie de proletar prin veniturile restrânse, dar costumul, sufletul şi poftele lui aparţin structurii marii burghezii. Pretenţiile lui vestimentare, culinare şi de amuzament sînt chiar extrem capitaliste, de-a-dreptul rentiere. Nu are încă activitatea febrilă a marelui capitalist, creatoare şi utila societăţii. Nici tenacitatea şi disciplina de muncă proletară. Micul burghez e leneş, e pretenţios şi mărginit. Stadionul muncii vremii noastre are două capete: capitalişti şi proletari. Pe acest stadion se află amândoi zilnic. De obicei tovarăşi harnici şi cîteodată in certuri sîngeroase. Îşi măsoară forţele, se cunosc, se apreciaza după criterii precise. 
Micul burghez se ruşinează de veniturile restrânse. Se desparte cu oroare de proletari. Trăieşte pe picior larg cu buget umflat. Visul lui e opulența burgheză, sufletul burghez văzut prin nostalgia depărtării. De multe ori stilul de viaţa — număr de ore active, oboseala, necesităţi — al marilor capitalişti [121] se identifică cu al proletarilor calificaţi. Micul burghez văzând aparențele roze la pildele de sus îşi mobilează sufletul şi casa cu camelotă, care aduce cât de departe cu aceea a adevăratului capitalist. Nimeni nu e mai elegant, mai "rafinat" (un rafinament de prost gust) şi mai pretenţios decât micul burghez. 
Mărginit, îngîmfat, incapabil de a organiza şi gândi tehnic-modern : acesta e portretul micului burghez. Se suprapune şi inaderenţa organică la structura capitalist-proletară a vremii noastre. Deci nu poate învăţa nimic. Îşi permite gesturi de nobleţă rentieră. Micii burghezi au fost deseori antibolşevici. Cu toată farsa presei mondiale care educa şi incita pe mic burghez în acest sens, capitaliştii apuseni au făcut afaceri admirabile cu Sovietele. Le-au furnizat mărfuri, maşini, materii prime. Au cumpărat excedentele economiei sovietice cu plăcere când erau oferite, volens-nolens, pe preţuri de "dumping". Petrolul ieftin are miros de trandafir şi grâul cu preţuri derizorii gust de cozonac. Absolut fără nici o deosebire, şi în ciuda campaniei de presă, toţi capitaliştii lumii au participat la schimbul internaţional şi la comerţul sovietic. Germania a început din 1922 de la tratatul de la Rappallo. America a ajutat la electrificarea teritoriilor imense sovietice. !talia a avut cele mai strînse relaţii comerciale şi a încheiat tratate pentru credite pe termen lung. Anglia a făcut la un moment dat toate comenzile sale pentru lemn la Moscova. Marina de război a sublimei noastre aliate, Franţa, a cumpărat petrol de la Bacu în valoare de aproape 2 miliarde lei anual şi a refuzat petrolul românesc, într-un moment când petrolul nostru n-avea căutare pe piaţa internaţională. Singură, România, cu concepţii mărginite mic-burgheze, a căzut în capcana presei ipocrite şi a refuzat galoşii ieftini ruşi, precum şi alte specialităţi sovietice, plătind biruri intermediarilor apuseni pe o marfă luată de la vecini. Schimburile comerciale dintre România şi Uniunea Sovietică au fost ca şi inexistente. 
Potenţialul şi practica etapei capitaliste din România este potenţialul şi practica micei-burghezii, adică la limită scandaloasă. În termeni profesorali am spune: anul şcolar cu nota 5 şi prin graţia conferinţei milostive. Adică în termeni concreţi: cu o mizerie generală şi dezorganizare crescândă, culcându-se pe perna speranţelor venirii capitalistului străin, [124]
când va curge lapte şi miere pe toate drumurile. Va fi o nouă şi ultimă deziluzie şi poate ceva mai amară. 
Capitalul străin nu va veni, fiindcă actualul sistem de proprietate parcelată nu e rentabil. Zadarnic se trimit emisari în străinătate. Ce om serios poate garanta capitalului străin procente de 10% pentru a face investiţiuni în agricultura românească atâta timp cât se păstrează tipul de mică proprietate? Mai întâi, mica proprietate nu poate face şi nici nu simte nevoia — din lipsă de orizont — de a face investițiuni. 
Investițiuni de capital străin în industria noastră nu se pot face până când nu se asigura piaţa internă de desfacere, adică până când nu se ridica la nivel european capacitatea de cumparare a maselor populaţiei, adica în ultimă analiză a celor 80% a masei ţărăneşti. Ţăranul se ţine strâns legat de lotul lui de pământ, care îi asigura cel mult alimentaţia pentru sine şi familia sa. Cum a încercat să cumpere ceva mărfuri industriale, rentabilitatea tipului de agricultură l-a aruncat în braţele rapace ale creditului cămătăresc. 
Din "etapa capitalistă" am ales forma cea mai nerentabilă: sistemul de a creşte necontenit "mica burghezie". Potenţialul ei în cadrul tehnicei şi lumii contemporane este dezastruos şi falimentul lesne explicabil. 
Generalizarea "micei burghezii" într-o ţară nu dă voie acumulării de capitaluri pentru a se intreprinde investițiuni de mare format. Mica burghezie este egalitate în sărăcie şi pierderea oricărei speranţe de a se ridica vreodată standardul general. Atât potenţialul capitalist cu mare burghezie, cât şi cel pur colectivist îngăduie strângerea de mari capitaluri pentru construcţie. Potenţialul economic al micei burghezii nu îngăduie aşa ceva. Ea consumă imediat. Analiza bugetului românesc, a conversiunii, a celor două reforme agrare, a aparatului administrativ român, a politicei financiare sub acest unghiu "mic burghez" dă cheia falimentului economiei româneşti, incapabilă de a organiza producţia cu toate bogăţiile naturale pe care le posedăm. 


Petre Pandrea

Dan Culcer. Henri JACQUIER, eseist, critic literar, stilistician, traducător.

JACQUIER Henri, n. 25 septembrie 1900, Grenoble, Franţa, m. Eseist, critic literar, stilistician. Fiul lui Pierre Jacquier şi al Rosalieei. Studii elementare la Voiron (Franţa), liceul la Grenoble, studii universitare de lingvistică şi filozofie la Lyon şi Paris, licenţiat în litere-filozofie la Lyon. Doctoratul în litere şi docenţa în România. Carieră universitară în cadrul catedrei de filologie romanică a universităţii clujene. Cetăţean francez, naturalizat în România. Jacquier a scris în franceză şi română, publicând din 1925 articole ştiinţifice, studii, recenzii şi eseuri. Debutează în presă, probabil, cu o Introducere în calculul tensorial (în franceză) publicată în trei numere ale Însemnărilor matematice (Cluj, februarie-martie, 1925). A fost şef de catedră, i s-au conferit ordine şi medalii româneşti pentru meritele culturale şi didactice. Scrierile i-au rămas răspîndite în periodicele: Gînd românesc, Revue de Transylvanie, Studii literare, Bulletin linquistique, Buletinul Universităţii Cluj, Viaţa Românească, Cercetări de lingvistică, Studii şi cercetări, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Philologica, Actes du X e Congres International des Linguistes, Revista Cercului Literar, Tribuna, Steaua, Viaţa studenţească, Zorile, Familia, Secolul 20. Preocupat în special de stilistică, Jacquier a fost o personalitate polimorfă pentru care incursiunile în matematică, în studiul ideogramelor limbii chineze nu erau reconciliabile cu răbdătoarele comentarii pe marginea traducerilor din franceză, ridicate uneori la nivelul unor adevărate catehisme ale traducerii ca act de valorizare şi schimb cultural, cu reflecţii asupra metricii, ale stilisticii sau domeniului literaturii comparate. Între 1940 şi 1945 a fost membru al Cercului literar de la Sibiu şi în această calitate este evocat în corespondenţa lui Radu Stanca (Un roman epistolar, 1980). Bibliofil şi biblioman, Jacquier a donat întreaga sa bibliotecă şi arhivă catedrei de franceză a Filologiei clujene. Studiul acestor fonduri ar putea revela nu doar diversitatea preocupărilor unui umanist, om cu memorie prodigioasă, pe care evocările foştilor studenţi ni-l arată drept un aventurier al spiritului pe căile complicate ale analogiilor, asociaţiilor de idei, pe cărările bifurcate ale grădinilor borgesiene. Dacă a fost cineva care evoca genul de erudiţie înspăimîntătoare şi de imaginaţie aventuroasă ale argentineanului genial, acela a fost profesorul J., cu statura lui balzaciană, cu grădina sa în exteritorialitate, benedictin rătăcit sub dealurile pline de mălini înfloriţi ale unui Cluj semipatriarhal, dispărut. Bilingvismul franco-român a avut interesante repercursiuni asupra performanţelor stilistice ale acestui francez, fin cunoscător al românei, cum în tradiţia culturală românească nu au fost mulţi.
Autor al unor cursuri frecventate şi de studenţi de la alte facultăţi, J. A fost una dintre personalităţile proeminente ale vieţii universitare ardelene. Cînd în refugiu universitatea clujeană s-a stabilit la Sibiu, J., aflat în plină maturitate creatoare, a fost unul dintre mentorii spirituali ai tinerilor creatori grupaţi în Cercul Literar, aşa că în 1945 prezenţa sa în paginile Revistei Cercului Literar cu eseuri care îi vor defini opţiunile va apare firească. Între pictură şi poezie (nr.5, mai 1945), Devalorizarea decorativului (nr.4, aprilie 1945) se alătură eseului lui Radu Stanca, Resurecţia baladei în conturarea unui program estetic.
Între 1956 şi 1958 colaborează la Steaua şi la Tribuna cu articole comemorative, recenzii, note şi eseuri care puneau în circulaţie concepte şi probleme necanonice în raport cu contextul încă dogmatic al criticii româneşti, cînd preocupările de stilistică erau privite cu reticenţă sau respinse, considerate manifestări de estetism şi dezangajare, evazionism teoretic. Privite în cadrul lor istoric funcţia unor astfel de articole a fost catalitică, aspectul lor eseistic, nesupunerea la rigorile şi mecanica dogmei le făcea utile ca exerciţii de libertate, evitînd monotonia sociologismului vulgar. În jurul imaginii, În jurul continentului metaforei, Armonii, Semn şi simbol, Corespondenţe, Literatură europeană şi retorică, O lămurire a noţiunii de literatură comparată, O poetică a privirii, erau citite ca nişte texte de avangardă, de către tineri aspiranţi la intelectualitate aflaţi în carantină culturală. Nu puţine dintre studiile şi eseurile sale pot fi cu folos citite pentru că expunerea este limpede, de un didacticism superior şi discret. Bilingvismul lui J. Era al unui intelectual care s-a identificat cu interesele patriei adoptive aşa încît nu e de mirare că printre proiectele sale figura şi o antologie a poeziei româneşti în franceză, plachetă ce urma să cuprindă poeme de Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Baltazar. (cf. Naţiunea română, I, nr.4-5, noiembrie, 1944, p.2). Nu cunoaştem rezultatele practice. Înrădăcinarea sa în acest sol generos a fost definitivă.


OPERA: Din periodice (selectiv): Introduction au calcul tensoriel, I II III, Însemnări matematice, nr.2, febr., nr.3, martie, nr.4, apr. 1925, Princesse Bibesco, Feuilles de Calendrier, Revue de Transylvanie, V, nr.4, 1939; P. Trahard, Le mystere poetique, Studii literare, II, Sibiu, 1943; Reflexion sur le domaine de la stilistique, Bulletin Linguistique, Institut de Linguistique roumaine, XII, Bucharest-Copenhague, 1944; Discours direct lie, Bulletin Linguistique, XII, Buc, 1944; Notes de linguistique française, ibid, 1946; Introducere în studiul limbilor romanice, Fasc., I, Cluj, 1948; Noţiunea de „limbă analitică” şi problema valorii tipurilor de limbă, Buletinul Universităţii Cluj, I, nr.1-2, 1956; Villon în traducerea lui Dan Botta, Viaţa Românească, nr.4, 1957; Rythme et stichomythie dans le vers roumain, Studii şi cercetări. Omagiu lui Al. Graur, XI, nr.3, 1960; Observaţii despre noţiunea de atmosferă, Studia Univ. Babeş-Bolyai, fasc.1 Series philologica, 1965; Revista Cercului Literar (Sibiu), nr.1, ian., 1945; Marcel Arland, Anthologie de la poesie française; Dominique Aury, Anthologie de la poesie religieuse; Kleber Haedens, Poesie française, nr.2, febr., 1945; Un omagiu elveţian pentru Bergson; Al. Rosetti, Gramatica limbii române, nr.3, martie, 1945; Poezie religioasă franceză, nr.4, aprilie, 1945; Gerald Manley Hopkins, I, Viaţa; Devalorizarea decorativului, nr.5, mai, 1945; Între pictură şi poezie: atmosfera; Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, nr.6-8, iunie-august, 1945; Gerald Manley Hopkins, II; Pseudogastronomicos; La moartea lui Paul Valery; Tribuna (Cluj) I, nr.1, 10 febr. 1957; Prefaceri uimitoare în viaţa limbilor; Baladele lui Françoise Villon, nr.3, I, febr., 1957; Pierre Bayle şi cometa, nr.9, I, 7 apr.1957; Charles Baudelaire, I şi II, nr.26, 4 aug.1957, nr.27, 11 aug. 1957; Lucian Blaga şi tineretul, 14 mai 1970; Gînd românesc: Un preot umanist, Henri Bremond, I, nov., 1933, nr.7; Zorile (Cluj), Amintiri, II, nr.3, oct. 1969; Familia: Osmoza poeziei, seria V, I (102), nr.2, oct.1965; Secolul 20: Babel, mit viu, nr.1, 1965; Steaua: Semn şi simbol, nr.7, 1957; În jurul continentului metaforei, nr.1, 1957; În jurul imaginii, nr.2, 1957; Corespondenţe, nr.3, 1957; Armonii, nr.4,5, 1957; Longos, Dafnis şi Hloe, nr., 1956; O dispută seculară (antici-moderni), nr.1, 1957; O poetică a privirii, nr.2, 1958; Laudă limbii române, nr.6, 1958; Literatura europeană şi retorica, nr.9, 1957; O lămurire a noţiunii de literatură comparată, nr.10, 1957; Un mare umanist: Tudor Vianu, nr.12, 1957.