sâmbătă, 12 decembrie 2015

Lansare la Bucureşti: Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, de Mircea Anghelescu

Marţi, 15 decembrie, ora 18.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti (Calea Victoriei nr. 45), va avea loc lansarea volumului Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, de Mircea Anghelescu, recent apărut la Editura Cartea Românească, disponibil şi în ediţie digitală.

Invitaţi, alături de autor: Mihai Zamfir, Cosmin Ciotloş, George Neagoe

Lîna de aur prezintă literatura românească de călătorii din secolele al XIX-lea – al XX-lea, adică din faza modernă a culturii şi literaturii române. Chiar la începutul secolului al XIX-lea, vechiul tipar al călătoriei şi al jurnalului de călătorie (călătoria unei delegaţii de boieri la Istanbul) se întîlneşte cu călătoria unui spirit modern, a lui G. Asachi, la Roma. Între aceşti doi poli geografici şi mai ales culturali, între Orient şi Occident, se desfăşoară istoria călătorilor români şi a literaturii care consemnează călătoriile lor. Prezentarea acestor călătorii, ca şi analiza felului în care ele sînt visate, realizate şi scrise, se face în cele trei părţi ale cărţii: pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd ia naştere turismul modern; de la Odobescu şi Macedonski pînă la Primul Război Mondial, şi călătoriile epocii interbelice. Împreună cu alte evoluţii din spaţiul public, acest parcurs reflectă treptata cristalizare a unei identităţi naţionale.

„Am fost un copil şi un adolescent normal şi am devorat deci toată literatura de călătorii din biblioteca părinţilor mei, începînd cu Jules Verne în ediţiile ilustrate de la Hetzel, pînă la Abisinia lui Mihai Tican Rumano, pe care o am şi acum. Cînd am crescut, am editat textele multor scriitori călători (Filimon, Ralet, apoi Heliade Rădulescu, Dinicu Golescu ş.a.), ba chiar am îndrăznit să scriu şi eu o asemenea cărticică în 1999: Paris, oameni şi locuri. Am studiat şi am predat această literatură, românească şi nu numai, încercînd să pun textele şi călătoriile autorilor români pe marea hartă culturală a Europei şi chiar pe aceea a lumii: mi s-a părut că aşa se vede mai clar pe ce drumuri mergeau ei. Această carte este aşadar un fel de concluzie a vreo patruzeci de ani de «călătorii»”. (Mircea Anghelescu)

Din cuprins:

Cum călătoresc oamenii vechi şi cum călătoresc oamenii noi: Jurnalul deputăţiei la Ţarigrad şi Gheorghe Asachi • Dinicu Golescu: călătoria ca roman utopic • Ion Heliade Rădulescu: „Voiam să văd Parisul” • Matila Ghyka: „Pofta mea neostoită pentru călătorii” • Mihai Tican Rumano: „M-am pomenit pe un vapor...” • Mircea Eliade: „Tărîmurile de vis le voi cunoaşte” • Ocolul pămîntului în trei cărţi

Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti. A fost paleograf la Secţia de manuscrise a actualei Biblioteci Naţionale, cercetător ştiinţific principal şi director cu delegaţie (1991-1994) al Institutului de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române (1994-2003) şi preşedinte al Asociaţiei de literatură generală şi comparată din România (2009-2011).
A publicat 16 volume de istorie literară şi mai multe ediţii din operele lui Vasile Boerescu, Dumitru Caracostea, Nicolae Filimon, Moses Gaster, Dinicu Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Ralet, Radu Rosetti ş.a. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţii critice (1983) şi Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române pentru istorie literară (1986).

marți, 1 decembrie 2015

Cristina MANOLE despre Camera de alături de Paul Goma

Sursa : LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Cărţi de la Gaudeamus

Autor: Cristina MANOLE 
O altă carte care în mod cert va trece neobservată (şi, la fel de cert, necomentată), din motive pe care refuz să le mai amintesc, este reeditarea volumului de debut al lui Paul Goma, Camera de alături (Editura Ratio et Revelatio, 2015, serie de autor îngrijită de Flori Bălănescu, care semnează şi o notă asupra ediţiei, „Paul Goma, un debut editorial de pe un secol pe altul“, în fond, o bună şi necesară prefaţă, nu doar o simplă notă). Anul acesta, Paul Goma a împlinit 80 de ani – în Observator cultural, Radu Jorgensen i-a dedicat un articol empatic –, fără ca această aniversare să aducă vreo schimbare în destinul receptării prozatorului basarabeano-parizian, fără să anunţe, deci, o reaşezare a operei acestuia în organigrama actuală a literaturii române. Este bine că s-a retipărit acest volum de povestiri, cu totul necunoscut astăzi – dar citit şi comentat la, vremea apariţiei, doar de Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, prestigioşi critici literari, excelenţi cititori de proză, practic uitaţi pe nedrept, la rîndul lor, astăzi. De ce e important acest volum al lui Goma? Pentru că dovedeşte că a fost de la începuturile sale literare scriitor – mereu i s-a refuzat acest titlu! –, pentru că nu talentul literar i-a lipsit, pentru că spiritul său de observaţie şi fineţea stilistică l-au caracterizat întotdeauna. Sînt proze scurte, concise, scrise parcă americăneşte, şi nu ruseşte, cum i-ar fi fost mai la îndemînă. Textele rezistă foarte bine timpului, le-am parcurs rapid, cîteva – remarcabile – nu par a fi scrise în anii 1966- 1967, cînd chiar au fost scrise. Ne mai aducem aminte şi de Monciu Sudinski? I s-au imputat lui Paul Goma multe, dar, din nefericire, i s-a refuzat şi i se refuză, iar şi iar, un loc în literatura română. Păcat. Unde poţi să te refugiezi cînd ţi se închid toate porţile? În tine însuţi, în scris. Limba română devine o ţară. Ţara ta, ţara lui Paul Goma. Cartea de faţă ar merita citită fără idiosincrazii şi umori, ar merita o lectură atentă şi analitică după ce atîtea decenii a fost ignorată. De voie sau de nevoie. A venit acum momentul de a fi citită, reevaluată şi, eventual, pusă la locul ei, aşa cum se cuvine, în biobibliografia lui Paul Goma. Scriitor român. Noile generaţii de filologi români ar putea să nu-l ignore precum cele precedente.

Sursa : LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Cărţi de la Gaudeamus

marți, 24 noiembrie 2015

Miruna Lepus Tanara generatie interbelica

Tanara generatie interbelica

Editura Vremea. Colectia: Fapte, Idei, Documente
Tanara generatie interbelica
Tânăra generație interbelică
Prefaţă de Mircea Martin

„Generaţia '27”, cum îi zic unii, nu-i o formulă acceptată pentru că ea, în fine, nu spune nimic, iar ceea ce s-a întâmplat esenţial şi semnificativ pentru programul acestor tineri s-a produs după 1930… I s-a mai zis „generaţia tragică” sau „generaţia în pulbere” (aşa a numit-o Zaharia Stancu), iar Șerban Cioculescu i-a zis generaţia „trăiriştilor” [...] Trăirismul este numele existenţialismului românesc, anterior celui francez şi sincronic cu cel german. Iată de ce trebuie să acceptăm acest concept şi să-l impunem (să încercăm să-l impunem prin argumentele noastre) în cultura română. Prin avangardă şi existenţialismsuntem contemporani cu Europa spiritului.
Eugen Simion

Cu modestie, discreţie şi obiectivitate, cu un anume minimalism interpretativ decurgând dintr-o voinţă fermă de neutralitate, Miruna Lepuş spune ce trebuie spus în legătură cu subiectul său cât se poate de dificil şi, mai ales, pune în faţa noastră datele, textele şi documentele fără de care o sinteză, atât de necesară, în legătură cu „generaţia neliniştii” ar fi imposibilă.
Mircea Martin

Avem de-a face cu o investigaţie minuţioasă, făcută pe un teritoriu amplu, greu de prins într-o ochire de ansamblu, bazată pe o coborâre în publicistica şi factologia perioadei interbelice. Ceea ce rezultă este o cercetare care pune în prim plan un peisaj literar şi cultural credibil.
Mircea A. Diaconu

 Sunt investigate la pas şi prin lectură neintermediată, ci direct a sursei, practic toate documentele  cunoscute ale tinerei generaţii interbelice. Investigaţia urmează o schemă tematică ce are în vedere mai întâi centrul tare al generaţiei criterioniste, alcătuit iniţial din „haretişti” şi lărgit treptat şi grupat în jurul lui Eliade ca lider şi, ca mentor spiritual, al lui Nae Ionescu. [...] Maniera aceasta erudită se continuă în studiul a ceea ce doctoranda numeşte „cercurile înrudite”, ca şi în celelalte capitole, vizându-i pe avangardişti, pe tinerii sburătorişti şi pe „iconari”.
Nicolae Mecu

Miruna Lepuş s-a născut în 1986. Este absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi a programului de masterat Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. În 2015 a obţinut titlul de doctor în filologie (calificativ „foarte bine”) în urma susţinerii unei teze cu tema „Conceptul de generaţie în cultura română modernă. Studiu de caz – Generaţia ’27”, lucrare coordonată de prof. univ. dr. Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române; referenţi ştiinţifici: acad. Eugen Simion, prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, c. ş. I dr. Nicolae Mecu.
Este autoare a volumelor Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Editura Vremea, 2009) şi Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri (Editura Vremea, 2010).
A îngrijit antologia Drumurile destinului românesc (Editura Vremea, 2011) cuprinzând articole semnate de Nae Ionescu, volumul Iubesc acest popor (Editura Vremea, 2015), culegere de fragmente din publicistica eminesciană, şi volumul O carte de dragoste. A ta de tot. Al tău de tot. File de corespondenţă, Nae Ionescu, Elena-Margareta Ionescu (Editura Vremea, 2015).

Volumul va fi livrat după 23 noiembrie 2015.

luni, 23 noiembrie 2015

Gabriel ANDREESCU Excluderea membrilor Uniunii Scriitorilor din Romania. Aspecte etice și juridice


NRDO
Noua Revista de Drepturile Omului | RO | EN |
Cautare in site:
Home
Despre
Ultimul numar
Arhiva
Contact
Abonament

Va propunem..[SURSA] http://www.revistadrepturileomului.ro/propunere.html

2014 Nr 4

Gabriel ANDREESCU

Excluderea membrilor Uniunii Scriitorilor din Romania. Aspecte etice și juridice

Tensiunile prezente dintotdeauna în cadrul Uniunii Scriitorilor din România (USR) și, până la un punct, firești, au devenit mai acute în ultimii ani și cu o miză mai mare și mai personalizată. Evenimentul care a motivat radiografia etică și juridică a situațiilor create, propusă aici, este excluderea din USR a poetului Ioan Vieru, directorul revistei Contrapunct. Litigiul dintre scriitor și Uniune se află în momentul scrierii acestui studiu în faza apelului, însă temele principale ale bătăliei în instanțe pot fi analizate fără să așteptăm verdictul final. Între ele sunt de menționat raporturile dintre structurile de conducere ale USR și membrii ei, tradiția organizației, implicațiile statutului de asociație de interes public și în special, prerogativele de natură publică ale USR. Acestea pun în evidență condiția aparte a statutului de membru al Uniunii Scriitorilor, de a asigura recunoașterea în viața literară, accesul la patrimoniu și la un adaos la pensie care atinge procentul deloc oarecare de 50%.

Alături de gravitatea „cazului Ioan Vieru”, analiza a fost motivată de evoluțiile generale din viața USR, tendința de concentrare a puterii de către organele de conducere. Membrii acestor structuri au puterea să decidă asupra unor importante bunuri simbolice și materiale, generând interese proprii. Excluderea lui Ioan Vieru arată că în loc ca puterea obținută să fie asociată cu mai multă responsabilitate și un control mai bun asupra structurilor de conducere, din contră, ea este utilizată pentru a submina contestațiile din interiorul Uniunii. În atare condiții, instanțele de judecată au responsabilitatea apărării membrilor USR de abuzul/ arbitrariul liderilor organizației. Enunțăm câteva din argumentele asumării acestui rol.

I. Litigiul: Ioan Vieru versus Conducerea USR

Ioan Vieru, poet, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în anul 1993. Debutase în 1977 (în revista Cronica, Iași) și a continuat activitatea literară în publicații precum Amfiteatru, România literară, Luceafărul, Tomis, Convorbiri literare, Teatrul, Arta. La începutul anilor 1980 a depus la editură cartea de versuri Căile șoimului, susținută prin referate elogioase. A refuzat intervențiile cerute din motive ideologice, astfel că volumul a văzut lumina zilei de abia în 1990. Au urmat Cearcăn(1991), iar după intrarea în USR, Abisul mîinilor (1994), Coloana oficială (1994), Transparență cu Pietà (1997), Capodopera cinematografică (1998), Intervalul răbdării(2003), Arhiva din spatele asinilor (2007) și mai multe antologii de autor.

Ioan Vieru este directorul revistei Contrapunct. Începând cu luna ianuarie 1997, a editat această publicație într-o încăpere pusă la dispoziție de Comitetul Director al USR. În același spațiu a înscris și sediul Fundației pentru literatură și arte vizuale înființată de el. În anul 2011, conducerea USR i-a cerut eliberarea spațiului. Comitetul Director a adoptat trei decizii consecutive în acest sens. Ioan Vieru a refuzat să plece, conducerea USR a pătruns prin efracție, l-a forțat să părăsească spațiul în cauză și atunci poetul a inițiat un proces împotriva conducerii USR. A pierdut procesul. În aceeași perioadă, a continuat să publice texte critice cu privire la literații care conduc Uniunea Scriitorilor.

La data de 4 decembrie 2013, Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, constituită din scriitorii Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu, Mircea Mihăieș, Nicolae Prelipceanu, Ion Vartic a propus Consiliului USR. excluderea din Uniune a lui Ioan Vieru.[1] Ca argument, Comisia a făcut referire la „prejudiciile … decurgând din privarea USR de folosința unui spațiu absolut necesar desfășurării activității USR și în cheltuielile pentru repetatele procese intentate USR”. Conform prevederilor Statutului USR (art. 9 lit. b), acest comportament al poetului ar fi fost un motiv de excludere a unui membru al Uniunii.

La 11 decembrie 2013, membrii Consiliului USR au luat în discuție propunerea Comisiei și au hotărât excluderea lui Ioan Vieru din Uniunea Scriitorului. Hotărârea a fost transmisă poetului la 24 ianuarie 2014. Textul era succint: „Prin prezenta vă aducem la cunoștință faptul că în data de 11 decembrie 2013, Consiliul de Conducere a votat în unanimitate excluderea dumneavoastră din Uniunea Scriitorilor din România, pentru grave prejudicii morale și de imagine (subl.n.) aduse acesteia, conform cap. 3 art. 9 lit. b din Statutul USR”. Ioan Vieru nu a fost anunțat de ședința în care s-a hotărât excluderea lui și, evident, nu fusese invitat să participe, motivându-se că prevederile Statutului USR nu introduc nicio obligație în acest sens.

Ioan Vieru a depus o contestație, dar Consiliul USR a ignorat-o. S-a adresat din nou justiției. La fond, Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând că decizia de excludere a fost luată cu respectarea art. 9 lit. b și a celorlalte prevederi din Statutul USR. La apariția acestei analize, procesul este în desfășurare la Curtea de Apel București.

II. Câteva aspecte ale deciziei de excludere a poetului Ioan Vieru din USR

Procesul-verbal din 11 decembrie 2013 al Consiliului USR a trecut, la rubrica „Diverse”, un punct cu titlul: „Excluderea din USR a domnului Ioan Vieru pentru prejudicii grave aduse Uniunii”. Conform documentului, Consiliul USR fusese informat (de către Comisie) că prejudiciile constau în privarea USR de „spațiul strict necesar” pentru desfășurarea activității sale și cheltuieli cu procesele pe rol. Și instanța s-a referit, în susținerea opiniei sale, la „prejudiciile materiale grave” aduse USR.

Totuși, conform hotărârii semnate de Președintele USR, Nicolae Manolescu, citate mai sus, motivația votului de excludere din USR, adoptat în unanimitate, ar fi fost gravele prejudicii morale și de imagine. În întâmpinarea pe care USR a susținut-o în instanța de fond, motivației excluderii i s-au adăugat detalii: „În motivarea propunerii de excludere au fost avute în vedere mai multe criterii determinante, începând cu atitudinea sfidătoare față de organele de conducere .....”. Avocata de apel a lui Ioan Vieru, Livia Cinteză, a observat în Apelul său că „… art. 9 lit. b din Statut impune condiția unui prejudiciu grav, drept temei al excluderii. Prin urmare, prejudiciul materialtrebuia cuantificat, iar cel moral și de imagine trebuia individualizat și argumentat, pentru a se stabili dacă se poate considera a fi fost cu adevărat grav. În toate cazurile, însă, prejudiciul trebuia dovedit! Instanța de fond se rezumă să rețină un prejudiciu material, evident în aprecierea sa și pe care, evident fiind, îl consideră implicit grav”.

O altă observație a avocatei: decizia de excludere trebuia comunicată sau depusă la dosar, procesul-verbal nefiind suficient și nereprezentând nimic altceva decât un act în care se consemnează ordinea de zi și modul în care s-a desfășurat respectiva întrunire. Procesul-verbal nu are niciun număr de înregistrare, extrasul depus inițial de USR conține modificări de formulare față de varianta integrală depusă ulterior urmare a dispozițiilor instanței, lista semnatarilor este separată de procesul-verbal și reprezintă, de fapt, lista membrilor Consiliului USR căreia i s-a adăugat olograf datarea: „Ședința din 11.12.2013”.

Rămâne faptul că instanța a considerat „prejudiciile materiale grave aduse USR” prin refuzul de a părăsi încăperea primită sub formă de comodat argumentul de fond al deciziei sale, deși la data acesteia, tema fusese tranșată în justiție. Uniunea Scriitorilor câștigase procesul cu Ioan Vieru (sentință definitivă la 18.10.2013), drept urmare, cheltuielile ocazionate de procese sunt recuperabile prin punerea în executare a sentinței. Prejudiciul cauzat de privarea de folosință poate fi deasemenea recuperat, dacă se obține o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

Cele descrise mai sus, enumerate în apelul avocatei Livia Cinteză, vorbesc despre superficialitatea acțiunii în justiție deschise de Uniunea Scriitorilor, dar nu mai puțin, a înțelegerii situației de către instanța de fond.

III. Prejudiciile de imagine și „atitudinea sfidătoare față de organele de conducere”

Este paradoxal că instanța București pune accent pe tema prejudiciilor materiale (poziția Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a USR), iar Comisia și Președintele USR, pe cele morale, de imagine și pe atitudinea sfidătoare față de organele de conducere.[2] Lezarea sentimentului de onoare al membrilor conducerii Uniunii Scriitorilor a fost echivalată cu o problemă de imagine a USR. Ce anume a putut leza într-atât această conducere încât să vadă în ea un atac la Uniunea Scriitorilor în ansamblul ei, motivând măsura excluderii? În textul deciziei de excludere, Consiliul USR nu a dat detalii: a rămas la calificativele generalizatoare reproduse. Câteva referințe la ce a deranjat găsim în interogatoriile părților: „articole de presă denigratoare”, „denigrarea activității noastre atât prin presă, cât și în sfera privată”, afirmația că „Uniunea Scriitorilor din România … este condusă de un « clan » cu « cele mai sinistre practici », ce au transformat-o într-o anexă a gospodăriei de partid”. Există o trimitere și la interviul din 9.12.2011, pentru Cotidianul.ro, apărut sub titlul „Revista Contrapunct amenințată de politrucii Uniunii Scriitorilor”.

Iată câteva din afirmațiile critice la adresa a ce se întâmplă în USR dintr-un interviu al lui Ioan Vieru, din 2001[3]:

Mediul literar românesc, format înainte de ’89 conţine o toxicitate extremă şi, mi-e teamă, un fanatism tipic. Nu mai există independenţă intelectuală, morală, există numai interese strict personale, tot felul de combinaţii. Voi crede neîncetat că fără o reală condiţie uman-intelectuală nu se poate întâmpla nimic semnificativ în sfera cuvântului. Suntem martori la instalarea unui vid al imposturii care se poate generaliza într-o nouă paradigmă totalitară, sufocantă, datorită unor structuri care nu sunt altceva decât un suport legal al intereselor strict personale. Opţiunea mea este solidaritatea cu eforturile celor liberi, neîncolonaţi, ştiut fiind că adevărul se află acolo. În mare parte, ei sunt lumina literaturii.

[…] din cauza formei de organizare, drepturile legitime ale scriitorilor sunt luate de nişte persoane din conducerea superioară. Aceste persoane dau impresia că binele pe care îl fac este un merit al lor. Sigur, sunt scriitori foarte sprijiniţi, alţii, majoritatea, brutal marginalizaţi. În asemenea situaţie, de fapt, nici nu se poate altfel. Îmi aduc aminte cum, cu peste un deceniu în urmă, unii, care stau astăzi la masă cu N. Manolescu, unelteau să-l demită de la România literară. Cam acesta-i specificul unei organizaţii concentraţionare. Atmosferă cominternistă sută la sută! Unii sunt în comisii, comitete din antichitate, au slujit toţi preşedinţii, toate mărimile zilei, au gura tot mai mare. Scriitorii ar trebui să meargă la USR ca la ei acasă, nu ca la o secţie de miliţie. În prezent, ei tremură când intră în sediul USR.

Alte intervenții critice ale lui Vieru la adresa conducerii USR au toate tonul și temele enunțate în pasajul citat. Stabilirea semnificației acestor susțineri este de făcut în contextul furtunoaselor dezbateri din interiorul Uniunii Scriitorilor care privesc problemele breslei. Alegem o mostră, una din nenumăratele cu un conținut asemănător: declarațiile lui Dan Mircea Cipariu, la un moment dat președintele secției de Poezie a Asociației Scriitorilor București, făcute în revista Contrapunct[4] în perioada în care Ioan Vieru își exprima opiniile sale acuzatoare:

În ultima vreme, Uniunea Scriitorilor din România, mai bine spus conducerea acestei organizaţii non-guvernamentale!, a fost ţinta mai multor critici ce au argumentat demisii (Nicolae Breban, Daniel Cristea-Enache, Iulian Tănase), autosuspendări (O. Nimigean) sau incredibile cereri de excludere pentru Adrian Suciu şi Liviu Ioan Stoiciu. La mijloc, pro şi/sau contra, a fost pusă sub evaluare, critică sau obedienţă, guvernarea USR în cei 6 ani sub preşedinţia lui Nicolae Manolescu.

….

„Zile şi Nopţi de Literatură” şi Gala Premiilor USR pot fi aduse drept argument pentru evenimentele importante ale USR. Amândouă evenimentele stârnesc, însă, în fiecare an, controverse legate de criteriile de selecţie şi de măsurarea impactului. „Zile şi Nopţi de Literatură” este la discreţia selecţiei lui Nicolae Manolescu şi a vicepreşedintei domniei sale, Irina Horea. Chiar şi atunci când a fost mimată democratizarea selecţiei, prin solicitarea făcută secţiilor şi filialelor USR de a desemna colegi care să meargă la festivalul de la Neptun, selecţionerul(ii) a(u) refuzat propunerile făcute […]. Pentru acest eveniment de câteva zile este, însă, plătită o întreagă echipa de angajaţi ai USR. Am cerut de mai multe ori bugetul pentru acest eveniment şi pentru cei care sunt angajaţi să-l pună în pagina realităţii şi, ca de fiecare dată când am cerut informaţii despre execuţia bugetară a USR, am fost tratat cu un categoric refuz!



Când anul trecut am iniţiat Greva fiscală împotriva suprataxării drepturilor de autor, preşedintele Nicolae Manolescu a tăcut mâlc. Fiind reprezentantul Guvernului Boc, Nicolae Manolescu era legat de mâini şi de picioare în a avea o opinie critică. Speriat de căderea în sondaje şi de criticile deţinătorilor drepturilor de autor, Emil Boc l-a chemat pe subordonatul său Nicolae Manolescu pentru a găsi o soluţie de contracarare a grevei fiscale: bani pentru revistele literare ale USR. Banii aceştia n-ar fi venit dacă Nicolae Manolescu n-ar fi sacrificat interesele deţinătorilor drepturilor de autor care sunt acum suprataxaţi. Astfel a cumpărat Boc tăcerea câtorva scriitori! Să te lauzi cu această victorie a unor bani primiţi, fără licitaţie!, de la Boc, e indecent.

Un alt pasaj din textul citat este relevant pentru felul în care se întretaie acuzele reciproce și cum „apelul la excludere” devine, în așteptările unor scriitori, soluția de a-și învinge adversarii:

Liviu Ioan Stoiciu a scris pe blogul lui următoarele: „În a doua parte a Consiliului USR s-a discutat de eşecul nominalizării Premiilor USR în acest an, juriul nominalizărilor făcându-se de râs (promovându-şi apropiaţii). Voi relua altădată povestea premiilor acordate de către USR, deşi nu-mi face nici o plăcere. Mi-e ruşine să mai arăt cu degetul membri ai juriului plini de umori, care fac jocurile lor, acordând lauri nu cărţii, ci autorului-prieten”. Această opinie a lui Liviu Ioan Stoiciu a stârnit reacţia disproporţionată a lui Horia Gârbea prin care cere, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Nicolae Manolescu, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea din USR a lui LIS: „Domnule Preşedinte, Subsemnatul Gîrbea Horia […] vă rog să luaţi act de calomnia proferată public la adresa (şi a) mea de către domnul Liviu Ioan Stoiciu […]. Faţă de faptul josnic de a prezuma reaua-credinţă a unui juriu care a lucrat în deplină independenţă pe baza opţiunilor estetice proprii. Faţă de faptul că niciunul dintre autorii votaţi de mine sau nominalizaţi la final nu se numără printre ≪apropiaţii mei≫ (formulă de altfel voit ambiguă), faţă de faptul că la Consiliul evocat de domnul Liviu Ioan Stoiciu, nu s-a pronunţat formula ≪eşec al nominalizării≫ fiind vorba oricum de o liberă exprimare a opţiunilor, Vă solicit respectuos următoarele: Convocarea unei şedinţe a Comisiei USR responsabilă cu apărarea demnităţii şi onoarei membrilor USR pentru a discuta ceea ce eu consider o abatere gravă de la regulile minimale de comportare între numiţii membri USR. Solicit să fiu convocat la această comisie pentru a propune excluderea domnului Liviu Ioan Stoiciu din Uniunea Scriitorilor având în vedere şi antecedente pe care le pot evocă şi dovedi.

O altă excludere din USR e cerută de preşedinte filialei Sibiu a USR, Ioan Radu Văcărescu, în urma unui text critic, scris de poetul Adrian Suciu, proaspătul laureat al filialei Sibiu pentru cartea să Viaţă fără urmări, Editura Brumar, 2010, şi căruia, înainte de a începe acest scandal al excluderii, i-am luat un interviu pentru AgentiadeCarte.ro. Adrian Suciu şi-a exercitat un drept constituţional şi unul prevăzut chiar de articolul nr.2 al Statutului USR: libertatea de opinie şi de expresie! Apropo de Statutul USR şi de transparenţa organizaţională: acesta nu există pe pagina web a USR şi nici nu e de găsit la filiale!

Nu poţi să dai pe cineva afară pentru că are o opinie negativă! […] Când Nicolae Manolescu m-a calomniat folosind sintagma „dobitoc agitat”, nici Horia Gârbea şi nici Ioan Radu Văcărescu nu au sesizat Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere. Să spui ceea ce gândeşti, chiar şi că „Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani”, nu reprezintă în faţa oricărei instanţe un prejudiciu moral grav! În faţa acestei reacţii incredibile a unui ales al scriitorilor din Sibiu, Ioan Radu Văcărescu, în numele cărora vorbeşte cu prea mare uşurinţă, i-am aprobat lui Adrian Suciu cererea de transfer la secţia de Poezie, unde ar putea avea o bună comunicare cu un alt critic al conducerii USR, Liviu Ioan Stoiciu. Mi-e tare teamă că dacă scriitorii din USR ar scrie cu toţii ceea ce gândesc despre felul cum e gestionată astăzi organizaţia lor, Nicolae Manolescu ar rămâne doar cu fidelii săi Irina Horea, Gabriel Chifu, Horia Gârbea şi Gelu Vlaşin!

Nu este loc pentru un inventar (și nici nu este necesar), al polemicilor, criticilor, scandalurilor prin care trece lumea literară; în particular, a acuzelor privitoare la conducerea ei. Am reprodus pasaje atât încât să asigurăm intuirea atmosferei existente între scriitori și să acoperim categoriile de alegații. Pentru a sublinia acuitatea limbajului folosit adăugăm un ultim exemplu, sumarul unei prezentări din Cotidianul.ro[5]:

■ Mafia literară şi manipularea literaturii române. Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali ■ Paul Goma interzis să apară în paginile revistelor editate de USR! ■ Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale ■ N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască [banii] după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi) ■ Maşini de lux. Cei care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident” ■ Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR” ■ La toate aceste „minuni” se adaugă detunările de fonduri, proprietățile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate ■ Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”… ■ Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru ■ Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu...

Cuvintele aspre ale unor literați la adresa conducerii USR, în ansamblul ei, sau cu referire nominală la unii membri sunt folosite, în oglindă, de către colegii lor aflați în conducere. Este de remarcat că oricât de „colorate” pot fi uneori comentariile, ele se raportează cu obstinație la funcționarea USR și la interesele scriitorilor din România. Scandalurile interne care se înlănțuiesc an de an, legate de nominalizări, premii, pierderile de patrimoniu ale USR, reprezentarea diferitelor secții în întâlnirile internaționale, schimbarea statutului, alegerile în cadrul Uniunii, generale ori la nivel de filiale, subvenționarea revistelor creează preocupări și ating interese legitime. Produc reacții, aproape un vacarm de susțineri și contrasusțineri, de aprecieri și dezaprobări. În ansamblul acestora, Ioan Vieru este o voce oarecare, nici măcar una dintre cele mai stridente.

IV. Uniunea Scriitorilor din România. Statutul membrilor, litigiile lor, excluderea din Uniune

Uniunea Scriitorilor nu este o asociație obișnuită. Actul normativ care stă la baza înființării asociațiilor și fundațiilor specifică pentru aceste organizații „desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi”.[6] Între ele, Uniunea Scriitorilor, recunoscută drept succesoare a Societăţii Scriitorilor Români[7], este o „asociaţie profesională de creatori literari constituită în scopul de a apăra interesele de breaslă, economice, sociale şi morale ale membrilor ei şi de a-i reprezenta în raporturile cu autorităţile, cu alte asociaţii de creatori, cu persoane juridice şi fizice din ţară şi din străinătate”.[8] În cazul USR, realizarea obiectivului de interes general și profesional are în centru susținerea condiției de scriitor, a statutului de creator al fiecărui membru, ca scop în sine, încărcat cu valoare socială. Acest atribut acordat de actul constitutiv al USR este apărat, complementar, de cerințele impuse pentru acordarea statutului de membru al asociației. Asumarea obiectivelor generale ale organizației împreună cu condițiile minimale de natură etică, nu este suficientă în cazul persoanei care aspiră să devină membru al USR, cum se întâmplă pentru membrii asociațiilor obișnuite. Întotdeauna, primirea în USR a fost condiționată de îndeplinirea unor standarde de excelență. Conform Regulamentului în vigoare, intrarea în USR este condiționată de publicarea a cel puţin trei cărți (una, dacă aceasta a primit premiul Uniunii Scriitorilor) și a cel puţin două cronici, sau recenzii pentru fiecare volum publicat, apărute în reviste literare prestigioase.

Dacă statutul de membru al USR este unul de excelență, rezultatul îndeplinirii unor condiții de realizare profesională, contribuind la rândul lor la prestigiul USR, atunci excluderea unui membru are altă natură decât la majoritatea asociațiilor obișnuite. În cazul ultimelor, statutul de membru, deși poate presupune niște calități, ține esențial de participarea la realizarea scopului general sau colectiv. Este firesc ca excluderea să aibă ca motivație încălcarea unor elemente indispensabile funcționării asociației, cel mai des, din cauza neparticipării la activitățile ei. A fi membru nu reprezintă o confirmare a calităților individuale. A nu mai fi membru nu are un efect major asupra statutului social și profesional al fostului aderent al asociației.

Este adevărat că USR nu este singura organizație care se deosebește de mulțimea asociațiilor „obișnuite”. Până la un punct, USR este similară altor organizații de utilitate publică, precum Uniunile membre ale Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori din România, sau, din alte domenii, Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor.[9] Și în cazul ultimelor, statutul de membru și deci includerea sau excluderea unui membru impun condiții asupra cărora nu există o gândire ori o jurisprudență corespunzătoare. Ar fi de bănuit că un criteriu-pișot de judecare a situațiilor este eliminarea arbitrariului. Dar, mai mult decât în cazul tuturor celorlalte asociații de utilitate publică, statutul de membru al USR cere o protecție specială.

Uniunea Scriitorilor din România impune pentru membrii săi condiția indispensabilă oricărei alte organizații de a respecta Statutul. Cerința include câteva obligații birocratice (precum plata cotizației) și una mai generală, interpretabilă: „să respecte normele deontologice ale breslei scriitoriceşti şi să manifeste grijă faţă de păstrarea prestigiului U.S.R.”.[10] Cerințele birocratice ale păstrării statutului de membru au, ca în toate situațiile asemănătoare, un caracter fix. Ar fi cazul plătirii cotizației. De altfel, sancțiunea pentru neplata cotizației este de suspendare, și nu de excludere. Alte cerințe sunt discutabile și ar putea fi contestate. Ne gândim, spre exemplu, la cererea de la art. 8 c) al Statutului, ca membrul USR „să opteze, în cazul editării operelor proprii, pentru virarea taxei de timbru către U.S.R.”. Acest tip de „coerciție” creează Uniunii Scriitorilor un statut de „monopol”. Nu ne oprim asupra subiectului.

Întrucât „condiția de scriitor” reprezintă în sine obiectivul implicit și un capital al USR, aceasta nu poate fi „revocată” decât în situații în care scriitorul devine incompatibil cu condiția sa profesională. Ar fi situația falsificării cerințelor de intrare în USR, precum în cazul plagierii, sau al folosirii scrisului în scopul manipulării opiniei publice. Statutul USR privind excluderea unui membru enunță motivații generale: „a adus U.S.R. prejudicii materiale, morale şi de imagine grave”,[11] vagi și interpretabile, folosite pentru excluderea poetului Ioan Vieru.[12] Însă tocmai pentru că articolul privind excluderea are un caracter vag, argumentarea excluderii impune interpretarea lui explicită în raport cu cele mai generale principii și obiective ale organizației, cele care îi dau sens și legitimitate.

În cazul analizat, excluderea a fost motivată de conflictul cu conducerea USR, rezultând din litigii de natura imaginii și a daunelor materiale. Rămâne deschisă întrebarea dacă criticile lui Ioan Vieru și conflictul asupra spațiului dat în comodat de USR (spațiu primit de Uniune, la rândul ei, de la Ministerul Culturii) sunt de resortul Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere și apoi a Consiliului USR. Faptul că cele două structuri ale USR „suspendă” și „exclud” nu înseamnă că activitățile lui Ioan Vieru cad între competențele lor. Membrii USR pot avea diferite litigii. Ele pot fi cu persoane fizice sau juridice din afara Uniunii, pot exista litigii între membrii USR, ori ale membrilor USR cu conducerea organizației. Acestea se rezolvă în condițiile legii, prin justiție. Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere și Consiliul USR sunt legitime să ia decizii strict în raport cu obiectivele de funcționare ale Uniunii.

V. O moștenire instituțională cu avantaje și obligații

Actuala asociație moștenește Uniunea Scriitorilor din România din perioada comunistă printr-o legătură juridică directă, prin membri (statutul de membru a fost păstrat la trecerea de la un regim politic la altul), prin patrimoniu, prin preluarea procedurilor (primii reprezentanți ai scriitorilor din USR din structurile de conducere de după 1990 au fost aleși pe baza vechilor proceduri) și prin tradiții. Practicile, simbolurile și capitalul social (prestigiul) istorice reprezintă la rândul lor „bunuri” ale acestei organizații. În ciuda folosirii USR ca instrument al ideologiei Partidului Comunist Român în domeniul literaturii, „moștenirea” este importantă și pentru că, în istoria ei tumultoasă, Uniunea Scriitorilor a reușit să emancipeze într-o anumită măsură pe scriitori de controlul politic.

Înfruntarea în cadrul Uniunii Scriitorilor a fost o constantă a vieții organizației. Ea s-a manifestat chiar și în perioada comunistă. Conducerea Uniunii Scriitorilor ajunsese să înfrunte tocmai agenţii de influenţă ai Securităţii precum Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Documentele reflectă şi disting fenomenul care a fost descris de comentatorii de atunci şi ulteriori ai perioadei drept conflictul dintre protocronişti şi prooccidentalii care dominau conducerea US. O notă datată 1 octombrie 1980 vorbea chiar despre scindarea Uniunii Scriitorilor, care ar fi „devenit o certitudine, iar prăpastia dintre cele două tabere se adânceşte vizibil. Luarea de poziţie a Şefului Statului împotriva acelor scriitori care făuresc lucrări pentru « elite » şi pentru « elevaţi » a marcat oficial momentul rupturii”.[13]

Putința însăși a existenței a două tabere, în acea perioadă când exista un control politic imposibil de înfruntat direct, dar aflat undeva, sus, la o anumită distanță față de lumea literară, era urmarea unui detaliu structural: alegerea Consiliului Uniunii Scriitorilor, organul de decizie al USR, se făcea prin vot secret. În perioada stalinistă nu s-a putut fructifica această prevedere, dar în anii 1970 şi la începutul anilor 1980 ea a început să funcţioneze. Structura de conducere devenind voinţa şi vocea unei majorităţi antiregim, Consiliul Uniunii Scriitorilor apărea în ochii Securităţii, în acei ani, conform documentelor, o grupare aflată într-o conspiraţie permanentă împotriva măsurilor partidului. Erau urmăriţi absolut toţi membrii Consiliului USR. Dosarele de urmărire informativă sau de reţea ale scriitorilor înregistrează dezbaterile şi criticile membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor la adresa măsurilor ce afectau libertatea de publicare ori sumele mari cu care se plătea arta fals patriotică şi de propagandă.

Excluderea unui membru a fost întotdeauna un caz excepțional în viața USR. Chiar în ultimele decenii ale comunismului, când din ce în ce mai mulți scriitori vorbeau deschis despre refacerea cenzurii, reducerea hârtiei la revistele de cultură şi la cărţi și alte subiecte care le afectau creația, literații care au fost eliminați din Uniune se numără pe degete: Paul Goma, Dumitru Țepeneag și încă puțini. Pe vremuri, decizia de excludere era una politică, aflată în afara USR. Uneori, membrii USR au avut înfruntări fizice între ei. Dincolo de provocare și comenzi securiste, este relevant faptul că bătaia dintre Mircea Dinescu, Dorin Tudoran cu Iulian Neacșu a făcut subiectul unei acțiuni în justiție, nu a unor excluderi din USR.[14]

Cu atât mai discutabilă ar fi transformarea cazurilor de calomnie și insultă în motive de excludere. Sunt notorii confruntările verbale sau în scris, cuvintele grele care se schimbă între scriitori, unele marcând istoria Uniunii Scriitorilor. În anul 2008, Uniunea Scriitorilor din România a ales calea să-l dea în judecată pe Liviu-Ioan Stoiciu pentru „a fi calomniat instituţia”. A cerut instanţei sancționarea scriitorului cu plata „cu titlu de daune de câte 1.000 de lei pe zi pentru toată perioada de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa şi până la întreruperea efectivă a calomnierii”.[15]

În particular, este de notat susținerea unor literați că romancieri ori critici au colaborat cu Securitatea. În câteva asemenea situații, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins prezumția de colaborare cu Securitatea a scriitorilor acuzați (Nicolae Breban, Mircea Iorgulescu). Faptul putea constitui argumentul existenței unor fapte calomnioase, căci alegațiile fuseseră negate prin hotărâri judecătorești. După știința noastră, niciunul din cazurile de altfel notorii nu a fost luat în considerare de către Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere și de Consiliu pentru eventuale propuneri de excluderi. Și într-adevăr, asemenea situații se rezolvă de instanțe, dacă partea lezată o consideră necesar. Judecătorii sunt cei care au de tranșat situațiile când membrii breslei se înfruntă dincolo de limita limbajului ofensator. Ei se află într-o poziție mai bună decât o comisie de etică a USR.[16]

În sfârșit, ar fi de subliniat că prin natura profesiunii de scriitor, utilizarea limbajului în public are nevoie de un plus de libertate, subliniată prin asumarea libertății de opinie și expresie între principiile de temelie ale Statutului. Valoarea fundamentală a libertății de creație și expresie pentru viața USR a fost subliniată prin înființarea unei organizații specifice precum PEN Club-ul România, având ca scop susținerea scriitorilor în „lupta lor pentru libertatea cuvântului și pentru drepturile universale ale omului, dar și cu scopul de a-i proteja fizic, juridic și moral pe scriitori împotriva cenzurii”.[17]

VI. Statutul de utilitate publică, prerogativele publice. Concluzii

Statutul de utilitate publică înseamnă acordarea USR a „dreptului de a i se atribui, în folosinţă gratuită, bunurile proprietate publică”. Uniunea Scriitorilor beneficiază de această prevedere[18] primind mai multe spații pentru desfășurarea activităților sale. Unul din cele două procese ale lui Ioan Vieru cu USR este urmarea neeliberării unui sediu în care-și desfășoară activitatea revista Contrapunct, editată de poet, în clădirea primită în folosință de USR de la Ministerul Culturii.

Acordarea utilității publice pentru USR este rezultatul activității membrilor acesteia, nu atât o recunoaștere a management-ului organizațional.[19] Performanța membrilor include inițierea și conducerea de publicații literare. Faptul că acestea folosesc altă egidă decât a Uniunii nu are vreun efect asupra performanței evaluate la obținerea titlului de utilitate publică. Existența unor reviste conduse de membri USR care nu se află sub controlul organelor de conducere ale USR constituie de altfel o resursă a diversității lumii literare.

Referirea la statutul de utilitate publică a USR, cu avantajele aduse de acesta, poate să abată atenția de la faptul că USR posedă și prerogative publice: beneficiul taxelor,[20] dreptul de a iniţia de acte normative referitoare la profesiunea de scriitor sau la obştea scriitoricească.[21] Dar pentru membrii USR, cea mai mare miză o constituie asigurarea unei îndemnizaţii de 50% la pensie. Statul asigură scriitorilor, prin intermediul USR, un sistem de pensii speciale susținute de la bugetul public, cum se întâmplă în câteva alte cazuri (e.g., magistrații). Conform legii actuale, excluderea unui membru al USR duce la pierderea acestei îndemnizații. Prin analogie, dacă un magistrat ar ieși din magistratură, el nu s-ar mai bucura de pensia pentru anii în care a lucrat.

În aceste condiții, asistarea de către instanțe a excluderii lui Ioan Vieru ar întări tentația folosirii structurilor USR într-un instrument al autorității scriitorilor care preiau conducerea Uniunii. Interesul de a abuza de autoritate apare întotdeauna când o persoană ajunge într-o poziție de decizie. Or, organele aflate în vârful lanțului decizional al USR au competențe ample, incluzând interpretarea prevederilor de includere sau excludere a scriitorilor și accesul la resursele USR: importantele bunuri de patrimoniu, publicarea, burse, folosirea caselor de vacanță, contacte cu scriitori din străinătate și călătorii etc. A pune la dispoziția unei structuri de decizie piramidale, deci fără componente care să se controleze reciproc, mijloace de amenințare, amenință funcționarea USR pe viitor. Excluderea indezirabililor este tentantă, iar fiecare nou caz de acest gen creează o presiune inerentă asupra celorlalți membri. Pericolul concentrării puterii în USR, în ultima perioadă, este confirmat de evoluțiile statutului Uniunii. Statutul a întărit și extins competențele organelor de conducere, în particular, ale președintelui USR prin creșterea numărului mandatelor și a duratei fiecărui mandat. Instanțele de judecată capătă într-un astfel de context un rol decisiv în cenzurarea acțiunilor conducerii USR.

Un aspect căruia desfășurarea procesului Ion Vieru – USR nu i-a dat suficientă atenție, și la care instanța de fond nu s-a referit deloc deși constituie o cheie a cazului, este caracterul demonstrativ, deci arbitrar, al excluderii. Decizia de excludere este luată de Consiliul USR, la propunerea unei structuri pe care tot el o alege prin vot: Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere. Nu există nici măcar principial o independență între Comisia care propune și Consiliul care hotărăște excluderea.[22] Legătura formală este dublată de una a intereselor, căci distribuirea „bunurilor” pe care le gestionează USR se face de către Consiliul USR. Argumentele membrilor Consiliului USR aduse în „cazul Ioan Vieru” se pot aplica oricăruia dintre zecile de scriitori care critică sistematic și violent conducerea USR.[23] Doar că Ioan Vieru pare mai vulnerabil decât un număr de colegi ai săi, cu posibilități de contrareacție la măsura draconică.[24]

Cea mai puțin acceptabilă este argumentarea excluderii motivându-se criticile la adresa conducerii. Este firesc să existe litigii între membri și conducerea USR: pot privi acuzele unilaterale sau bilaterale, legate de competențele conducerii etc. O eventuală insultă sau calomnie la adresa unui membru al conducerii USR nu este „mai vinovată” decât atunci când ținta este un membru fără poziții în structurile USR. Din contră, în logica unei interpretări de autoritate, când persoanele în cauză au responsabilități mai mari, și libertatea de a pune în discuție prestația lor este mai mare. Susținem că argumentul de doctrină din cauza Lingens c. Austria are în totalitate relevanță juridică și pentru alte surse de autoritate decât cele propriu-zis politice. Cităm: „…libertatea dezbaterii politice este crucială pentru conceptul unei societăți democratice... Limitele criticii acceptabile sunt, prin urmare, mai largi în ceea ce privește pe politicieni decât în privința persoanelor particulare. Spre deosebire de acestea din urmă, cei dintâi se expun în mod inevitabil și conștient supravegherii fiecărui cuvânt și fiecărei fapte… și trebuie prin urmare să arate un grad sporit de toleranță”.[25]

În context este vorba despre libertatea dezbaterii în cadrul lumii literaților, despre democrația din cadrul USR, despre limitele criticii acceptabile privindu-i pe liderii USR, mai largi decât în cazul scriitorilor din afara structurilor de decizie ale acesteia, despre inevitabilitatea expunerii lor la fiecare cuvânt și la fiecare măsură pe care o iau. În spiritul aceleiași decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, limbajul care șochează ori provoacă trebuie să se bucure de libertatea de exprimare și „Trebuie făcută o distincție între clară între fapte și judecăți de valoare. …adevărul unor judecăți de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. … În ce privește judecățile de valoare, această cerință [de a dovedi adevărul] este imposibil de îndeplinit și constituie o încălcare a libertății de exprimare….”.[26]

În concluzie, membrii diferitelor structuri ale Uniunii Scriitorilor din România sunt mai puțin apărați, în numele dreptului lor la onoare, atunci când colegii își exercită libertatea de exprimare în legătură cu ce se întâmplă la USR. Măsura de excludere din Uniune a criticilor conducerii USR este incompatibilă cu drepturile acestora.

În contextul specific al Uniunii Scriitorilor, posibilitatea ca un membru să critice liber conducerea organizației este o necesitate. A critica liber înseamnă a critica fără temeri de consecințe. Statutul de membru al USR joacă pentru scriitori un rol atât de important, încât este de evitat orice semnal care să sugereze că acuzarea conducerii devine un risc pentru viața profesională a scriitorului. E adevărat că un astfel de risc poate fi asumat și critica expusă, dar acceptarea consecințelor nu face actul critic respectiv, „liber”.








[1] Pe procesul verbal al ședinței apar doar semnăturile lui Mircea Mihăieș și Nicolae Prelipceanu.

[2] Comunicatul USR din 15 decembrie 2013 folosea o formulă generică: „a fost aprobată excluderea din URS a dlui Ioan Vieru, pentru prejudicii grave aduse Uniunii” -http://www.uniuneascriitorilor.ro/15-12-2013-comunicat/ (accesat 1 decembrie 2014).).

[3] Virgil Diaconu, interviu cu Ioan Vieru: „Scriitorii ar trebui să meargă la USR ca la ei acasă, nu ca la o secţie de poliţie”, 1 ianuarie 2012 -http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4625:interviu-cu-ioan-vieru&catid=404:cafeneaua-literara-ianuarie-2012&Itemid=113 (accesat 1 decembrie 2014).

[4] Dan Mircea Cipariu, „Recapitulare pentru guvernarea Nicolae Manolescu”, Contemporanul, nr. 7, iulie, 2011.

[5] Liviu Ioan Stoiciu, „Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu. US nu mai reprezintă scriitorii muritori de rând, ci pe cei care o conduc",Cotidianul.ro, 13 iunie 2013.

[6] O.G. nr. 26.2000 pentru asociații și fundații, art. 1. De la 15 ianuarie 1990, U.S.R. şi-a desfăşurat activitatea conform Decretului-lege 27/1990. Prin încheierea din 31 martie 1995, pronunţată în dosarul 158/PJ/1994, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus înscrierea Statutului U.S.R., adoptat de Adunarea Generală la data de 3 februarie 1995, în Registrul persoanelor juridice (non-profit) conform Art. 93 din Legea 21/1924.

[7] Societatea Scriitorilor Români a fost înfiinţată în anul 1908 și desființată în anul 1948.

[8] Articolul 1 al Statutului Uniunii Scriitorilor din România – 2013.

[9] Surprinzător, Asociația crescătorilor de albine din România.

[10] Articolul 9 d) al Statutului USR.

[11] Articolul 9 b) al Statutului USR.

[12] Articolul 9 b) al Statutului USR.

[13] Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, Polirom, Iaşi, 2010, p. 158.

[14] Evenimentele s-au încheiat printr-o hotărâre judecătorească care i-a condamnat pe participanți la amendă penală.

[15] Oana Ghilă, „Uniunea Scriitorilor l-a dat în judecată pe Liviu-Ioan Stoiciu pentru calomnie”, mediafax.ro, 8 septembrie 2008.

[16] Eventual, USR poate să facă bune oficii pentru rezolvarea pe cale amiabilă.

[17] Mai pe larg: „PEN Club România este o asociație de scriitori creată în 1990 în jurul ideilor nobile și umaniste promovate de organizația mondială PEN International. Aceasta este cea mai veche și mai mare organizație mondială a scriitorilor, creată în 1921 după Primul război mondial, cu țelul de a întări comunicarea în vederea păcii dintre mânuitorii condeiului din toate țările, cu dorința de a-i susține în lupta lor pentru libertatea cuvântului și pentru drepturile universale ale omului, dar și cu scopul de a-i proteja fizic, juridic și moral pe scriitori împotriva cenzurii, închisorii sau execuției fizice de către regimuri politice tiranice” (http://www.penromania.ro/?cat=6).

[18] Uniunea Scriitorilor din România „a intrat” în lumea de după 1990 cu acest statut, în conformitate cu decretul 267/1949 prin care USR a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică.


[19] Un motiv pentru ca excluderea unor membri pe motiv că au adus acuze conducerii să fie contrară ideilor generale pentru care a fost acordat USR statutul ei special.

[20] Încasarea, în condiţiile legii, a taxei de timbru - Art. 5, o).

[21] Articolul 5, m).

[22] Articolul 1 al Anexei 4 a Statutului USR.

[23] Aceste argumente nu au făcut referire la daunele materiale generate de procesul dintre Ioan Vieru și USR pentru sediul revistei Contrapunct, luate în considerare de Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere și oricum, tranșate de justiție.

[24] Nu intrăm în detaliile mult prea particulare ale acestui enunț, pentru a-l susține. Un cunoscător al vieții literare poate recunoaște imediat valabilitatea lui.


[25] Cauza Lingens c. Austria, para. 42.

[26] Idem., para 46.
© 2009 Noua Revista de Drepturile Omului. All rights reserved. | Sitemap |
Design by NodeThirtyThree Design

duminică, 22 noiembrie 2015

Maria Mailat Culcer, Scurte proze scurte


ROMAN PSIHOLOGIC
Sandu Gîrneaţă este un băiat de viaţă, (şab-şabadabab). Lumea zice că seamănă cu Hary Belafonte. Lui îi place să semene cu cineva mare. Cei mari habar n-au. dar fetele locale se dau în vînt după el. Sandu Gîrneaţă (şi una, şi două, şi şaptezeci şi nouă) are norocul să pice mereu în cîte-un post unde şeful e şefă. Şefele au faţă de el un puternic instinct matern, (vorbeşte-mi de prima ta ţigară...). La fel chelneriţele şi asistentele medicale. Sandu Gîrneaţă are cite-o vorbă bună pentru fiecare, (how do you do ?) La patruzeci de ani e încă un holtei atrăgător. Vrea linişte. Se însoară. Trece un an (adică trei sute şi ceva de zile descrise prin monologuri interne şi dialoguri eseistice). Sandu Girneaţă a făcut burtă, e taciturn şi bea seara, singur, în faţa televizorului. Mioara Gîrneaţă e o mondenă veselă, vorbăreaţă. Cînd se nimeresc alături în casa mare (sau de bloc), ea îl ignoră cu dispreţ sau mormăie câ-i un imitator slab. El o urăşte pentru că ea-l dispreţuieşte, considerîndu-l slab chiar şi-alunci cînd simulează ura pe cate susţine c-o are faţă de ea, dîndu-şi seama că ea îl dispreţuieşte încă din primele zile ale iubirii lor unice, fapt pentru care sînt amindoi iritaţi şi nu-şi vorbesc luni în şir.
Şi uite-aşa trăiesc ei pînă la nunta de argint.

TRADUCERE LIBERA
Ţuţu Plăvan se priveşte în oglindă cu simpatie. Scund, cu-un bun începui de chelie, ochi bulbucaţi, tors rotund şi moale, ghiul de aur pe degetul arătător, costum bleumarin cu nasturi aurii, cravată roşie cu buline, ei, da. Tutu Plăvan se crede, se ştie frumos. Toată lumea îl iubeşte şi pentru asta el face de toate. se agită mereu, vrea să fie util în orice împrejurare, cu orice preţ. Cînd trece pe stradă, trage cu coada ochiului spre vitrine. Geamurile mari reflectau imaginea lui. Se convinge încă o dată că-i un element admirabil, de încredere. Execută  paşi mari,  săltăreţi,   gesturi   largi,   dar  decise.  Simte  că  are succes.
Țuțu Plăvan ştie tot. Are iniţiative, planuri, prieteni, maşină. Îşi dă seama că poate mai mult. Trebuie mai mult. Cere mai mult. Respect. Mai multă iubire. Mai mult respect. Mai multă stimă. Cînd cere, omite să zîmbească. Nu mai cere. Pretinde. Urlă. Comandă.
Lui i se iartă totul. Este simpatizat, ştie asta demult. Ordonă. Ştie sigur că face bine.
Cineva spune despre el că e un porc nesuferit. Țuțu Plăvan aude. îşi dă rapid seama că cel care a îndrăznit să crîcnească moare de invidie pe succesul lui. Îl învaţă minte, cu prima ocazie, îl rade. E mulţumit. Lumea tace, îl priveşte de la distantă pentru că — înţelege el — îl respectă profund. Se uită în oglindă  şi  recunoaşte că pe bună dreptate este cel mai grozav om de pe pâmînt.

DIN APROAPE ÎN APROAPE, SPRE PROGRES
Cine nu-l cunoaşte pe Ciucă Fănel, bărbatul cumsecade cu o sută de meserii ? Bun tovarăş și-n timpul liber. Nu se dă înapoi nici la greu, nici la bine. Poartă mustaţă şi măsura patruzeci şi patru la piciorul drept (stîng ?). Cine nu-l cunoaşte,   cine  n-are  amintiri  comune,  cine  n-a  copilărit  cu  el  măcar  cinci  minute, cine nu i-a fost coleg de cartier sau de varicelă, cine nu l-a auzit, cine nu l-a ascultat, cine nu l-a văzut înainte şi după, în toate împrejurârile dificile, la orice răscruce, în toate clipele de cumpănă, înfruntînd cele mai imposibile primejdii ? Elev eminent. Fiu devotat. Bun coleg. Expert. Tovarăş stimat. Bărbat bine. Şmecher. Descurcăreţ. Parşiv. Dat dracului. Sperţar. Turnător. Afemeiat.   Incult. Trădător. Un   vierme.
MARIA MAILAT  CULCER


(extras din Viața Românească, LXXX (1985), nr. 3 (martie), p. 59-60

vineri, 20 noiembrie 2015

Un președinte împotriva României de Radu Portocală

Un președinte împotriva României

de Radu Portocală


Colecția CARTIER Rotonda

An editie: 2015
Editia: I
Stoc: Disponibil
152 pag. Format 130x195. Broșat. ISBN 978-9975-86-022-2


Despre libertatea de opinie
Cum se distruge cartea intitulată Un președinte împotriva României
ACCENTEDIN GÂNDIREA

Orice om care scrie ajunge într-o zi (bună sau rea) să simtă nevoia de a aduna textele pe care le-a răspîndit ici şi colo între coperţile unei cărţi. E nu numai un mod de a-şi rîndui astfel producţia, ci şi o încercare – iluzorie, desigur – de a înşela timpul.

Am scris o serie de articole şi cronici de-a lungul „deceniului Băsescu” – şi sînt gata să recunosc că nu am acordat nici o simpatie, nici o indulgenţă marinarului din dealul Cotrocenilor. Ca spectator angajat – pentru a folosi expresia lui Raymond Aron – nu aveam vreun motiv să gîndesc şi să scriu altfel sau altceva. În aceeaşi stare de spirit am scris în acea perioadă şi despre grupul aşa-zişilor intelectuali prezidenţiali.

Acum un an, cînd se termina mandatul lui Traian Băsescu, am pus cap la cap aceste texte, aşezînd înaintea lor cîteva rînduri în care spuneam eventualului cititor că ele constituie nu atît o cronică a preşedinţiei lui, ci mai degrabă consemnarea furiilor şi dezgusturilor mele din acea perioadă.

Multă vreme, căutarea unui editor n-a dus la nimic. Nu eram refuzat, dar – mult mai subtil şi totodată mai laş – nu mi se răspundea. Cunosc bine procedeul. N-a fost inventat în România, dar i s-au descoperit repede avantajele şi, imediat după redobîndirea unei libertăţi de exprimare de care nu oricine trebuia să se bucure, s-a procedat la importarea lui.

Abia pe 22 septembrie, scriindu-i directorului Editurii Cartier de la Chişinău, am primit un răspuns a cărui promptitudine m-a uimit. Îmi promitea că va citi manuscrisul şi că-mi va comunica verdictul. După doar trei zile primeam un nou mesaj: „Am văzut manuscrisul. Îl apreciez. (Aţi avut admiraţia mea şi până la 1989).” S-au stabilit condiţiile editării şi am semnat contractul.

După aceea, lucrurile au mers foarte repede. Pe 26 octombrie, macheta era făcută, iar redactorul-şef al editurii, dl Emanuel Galaicu-Păun, îmi scria: „A fost o încântare să vă citesc!” Totul părea să fie făcut pentru ca volumul să poată fi prezentat la Tîrgul de carte Gaudeamus. De comun acord cu editura, i se alesese titlul Un preşedinte împotriva României. Cînd, pe 11 noiembrie, dl Erizanu mi-a scris pentru a mă anunţa că primise cartea de la tipografie, i-am răspuns: „Mi se pare firesc să vă adresez mulţumirile mele. Vă felicit pentru felul în care aţi lucrat.” Urmarea n-a mai avut de ce să-mi producă vreun entuziasm.

Miercuri, la nici o oră după deschiderea Tîrgului Gaudeamus, un redactor de la TVR, ştiind de apariţia cărţii, s-a dus s-o cumpere la standul Editurii Cartier. Nevăzînd-o nicăieri, a cerut un exemplar. După o mică ezitare, i s-a înmînat unul extras de sub tejghea. În aceeaşi zi, un alt cumpărător, după ce şi-a primit cartea scoasă tot de la ascunzătoare, a întrebat cînd va putea fi găsită în librării. I s-a răspuns că asta nu se va întîmpla niciodată. Lucrurile deveneau interesante.

Joi, situaţia a rămas neschimbată. Cartea mea intrase de-a binelea în clandestinitate. I-am scris dlui Galaicu-Păun, întrebîndu-l de ce sînt condamnat la un astfel de regim, dar nu mi-a răspuns. În nici o lună, de la „A fost o încântare să vă citesc!” am trecut la statutul de persona non grata.

Vineri, la fel. Dar, totuşi, au apărut unele precizări. Cînd o cumpărătoare a întrebat de ce cartea e ascunsă, i s-a răspuns că e o decizie a editurii. Puţin mai tîrziu, la o întrebare similară, un domn aflat acolo şi-a arătat furia faţă de mine: „Cum îşi permite să se lege de cei mai mari intelectuali ai ţării?” Şi a adăugat: „Publicarea acestei cărţi a fost o greşeală.” Nimic nu putea fi mai semnificativ.

Scriu aceste rînduri vineri după-masă. La standul Editurii Cartier cartea mea e tot sub obroc si, fără îndoială, acolo va muri înainte să se fi născut cu adevărat. Nu-mi rămîne decît să mă întreb ce s-a întîmplat. Nu pot să cred că amabilitatea dlor Erizanu şi Galaicu-Păun n-a fost decît o mascaradă în spatele căreia se pregătea omorîrea cărţii pe care le-o propusesem spre editare. Nu cred că o ciudată perversitate îi face să ţină ascunsă o carte la care au lucrat şi despre care mi-au arătat că au o părere bună.

Cred, mai degrabă, că în ultimul moment li s-a spus că au greşit, că au tipărit o carte ticăloasă care nu merită să existe. Fără nici o intenţie de a dramatiza, pot să afirm că volumul Un preşedinte împotriva României, publicat la Editura Cartier în noiembrie 2015, face în momentul de faţă obiectul unei cenzuri. Nu ştiu cine a hotărît-o, dar pot să bănuiesc. Şi, în orice caz, ştiu de ce s-a luat această hotărîre, pe care n-o pot califica decît drept mizerabilă.

Nu-mi place să renunţ, să mă dau bătut. Această carte – chiar dacă îi va enerva pe unii, sau tocmai pentru că îi va enerva – o să trăiască. Voi cere Editurii Cartier anularea contractului care ne leagă pentru o perioadă de cinci ani, chiar dacă această cerere va trebui să treacă prin justiţie. Apoi, voi căuta un editor mai puţin susceptibil de a se lăsa intimidat. Nu e o ambiţie de autor. E o chestiune de principiu: aspiraţia legitimă de a-mi vedea respectat dreptul la opinie.


RADU PORTOCALĂPublicat acum 2 ore şi 6 minute



miercuri, 18 noiembrie 2015

CinePolska - Zilele Filmului Polonez la București

Foto: Piotr Bzdura

CinePolska - Zilele Filmului Polonez la București
Publicat: 17-11-2015
Unde şi când?
București, Cinema Elvira Popescu 27-11-2015 - 29-11-2015 (Ora 20:00)
București, Cinema Elvira Popescu 04-12-2015 - 06-12-2015 (Ora 20:00)
Bilete
15 lei - tarif întreg; 10 lei - tarif redus (studenți, pensionari, înscriși la mediateca IF, pe baza legitimației); 5 lei - tarif super-redus pentru copii cu vârsta până în 14 ani; 50 lei - carnet tarif întreg valabil 5 proiecții; 30 lei - carnet tarif redus valabil 5 proiecții; 60 lei - carnet tarif întreg valabil toate proiecțiile; 36 lei - carnet tarif redus valabil toate proiecțiile.

Filme despre curaj - acesta este genericul sub care se desfășoară proiecțiile din cadrul CinePOLSKA 2015, când spectatorii din București vor vedea șase dintre cele mai interesante filme artistice realizate în ultimele luni în Polonia. Proiecțiile încep pe 27 noiembrie și constituie cea mai de amploare prezentare a cinematografiei poloneze în România.

Programul proiecțiilor

„Majoritatea filmelor prezentate în cadrul ediției din acest an a CinePOLSKA înfățișează povești reale. Privindu-le, poți cunoaște evenimente puțin cunoscute din istoria Poloniei și Europei, dar și oameni care au participat la ele.” – spune Agnieszka Skieterska, directorul Institutului Polonez din București, care organizează CinePOLSKA în România. „Unele dintre filmele alese de noi au bătut recordul la frecvență – au fost vizionate de peste 2 milioane de spectatori. În cadrul CinePOLSKA vrem să arătăm ce fel de teme îi interesează pe regizorii polonezi și care dintre ele atrag publicul. Am speranța că mulțumită acestei selecții publicul român ne va cunoaște mai bine.” – adaugă Agnieszka Skieterska.

CinePOLSKA începe pe 27 noiembrie, la ora 20.00, cu filmul„Dumnezeii”, o poveste despre Zbigniew Religa, un cardiochirurg eminent, care în anii ’80 ai secolului al XX-lea a pus, prin forțele proprii, bazele unui program de transplant de inimă în Polonia. Filmul, realizat în stil hollywoodian de tânărul regizor Łukasz Palkowski, a obținut premiul cel mare la prestigiosul Festival de Filme Artistice Poloneze din Gdynia, Polonia.

Al doilea film din program este „Jack Strong”, în regia lui Władysław Pasikowski, unul dintre cei mai buni regizori de filme de acțiune din Polonia. Filmul prezintă istoria reală a lui Ryszard Kukliński, un ofițer polonez, care dorind să salveze lumea de la izbucnirea celui de-al treilea război mondial a transmis americanilor documente secrete din Tratatul de la Varșovia, riscându-și propria viață și pe cea a familiei sale. Din cauza acestor acțiuni, Kukliński a fost nevoit să fugă din Polonia comunistă cu ajutorul serviciilor americane.

Tinerii de astăzi, cu sistemul lor de valori și cu modul în care relaționează între ei sunt portretizați de Anna Kazejak în filmul„Promisiunea”. Tragedia prezentată aici este urmarea unei înțelegeri radicale a unor valori precum fidelitatea, devotamentul și curajul, dar și a barierelor în comunicarea dintre adulți și tineri.

Proiecția de filme artistice poloneze de la București este și un bun prilej pentru a vedea una dintre cele mai importante superproducții poloneze din ultimii ani - „Varșovia 44” -, povestea epică a unei generații de tineri care în perioada Poloniei aflate sub ocupație germană au participat la Revolta de la Varșovia din anul 1944. Regizorul Jan Komasa, în vârstă de doar 34 de ani, și-a luat o sarcină foarte grea, și anume aceea de a intra în dialog cu deja clasicul cinematografiei mondiale - „Canalul” lui Andrzej Wajda. Filmul lui Komasa se adresează publicului tânăr de astăzi și vorbește despre eroismul tinerilor din trecut folosind un limbaj, o imagine și o muzică familiară spectatorului contemporan.

În cadrul CinePOLSKA spectatorii vor putea vedea și„Fotograful” lui Waldemar Krzystek, un film polițist cu istoria recentă pe fundal. Dincolo de acțiunea tensionantă, regizorul prezintă în filmul său mecanismele aversiunii și fricii între două popoare înrudite, dar și oameni care nu vor să se supună acestor mecanisme.

Zilele Filmului Polonez la București se încheie pe 6 decembrie cu o comedie pe care criticii o compară cu o „ciocolată amară”.„Cetățeanul” lui Jerzy Stuhr, cunoscut actor și regizor, râde de mitologia istorică a Poloniei. Stuhr însuși, interpretând rolul principal al cetățeanului obișnuit, „cenușiu”, care se strecoară printre evenimentele din Polonia ultimilor 50 de ani, se uită la polonezi cu ochi aspru și critic, dar cu inima deschisă. Provoacă și animă. Filmul a obținut la festivalul de film din Gdynia premiul special pentru curajul de fi a abordat teme dificile.

Proiecțiile CinePOLSKA sunt organizate de Institutul Polonez din București și Asociația Cineaștilor din Polonia, cu sprijinul Institutului Polonez de Artă Cinematografică și în colaborare cu Ambasada Franței și Institutul Francez din București.

marți, 17 noiembrie 2015

Gaudeamus.Volume legate de preocupările Cooperativei G.usti




NEWSLETTER COOPERATIVA G
AN 3, No. 66 (16 nov. 2015)

La Târgul de Carte « Gaudeamus », care va avea loc între 18 – 22 noiebrie 2015, la sala Romexpo, Bucureşti, vor apărea următoarele volume legate de preocupările Cooperativei G.

Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura EIKON, 2015
Anton Golopenţia, ÎNDREPTAR PENTRU TINERET, Ediţie îngrijită de prof. em. Sanda Golpenţia, Editura Enciclopedică, 2015
HENRI H. STAHL: EPISTOLAR GUSTIAN, O culegere de Zoltán Rostás, Editura PAIDEIA, 2015

Zoltán Rostás (editor), INTRE PROIECTII URBANISTCE ȘI SĂRĂCIE LETARGICĂ. BUCUREȘTIUL ARHITECȚILOR, SOCIOLOGILOR, MEDICILOR, Editura VREMEA, 2015

http://www.cooperativag.ro/wp-content/uploads/2013/04/logo-cooperativaG-250x95.png

Petru Comarnescu: „America de azi. Puterea ziarului” (1930)

Petru Comarnescu: „America de azi. Puterea ziarului” (1930)

http://www.cooperativag.ro/?wysija-page=1&controller=email&action=view&email_id=9&wysijap=subscriptions&user_id=254

AMERICA DE AZI

UNIVERSUL, Anul XLVIII, Nr. 230, Luni 22 Septembrie 1930 p. 3
PETRE COMARNESCU
Presa americană
Pentru cititorul deprins cu ziarele europene, lectura ziarelor americane este o dificultate, pe care nu cu uşurinţă o poate învinge. Ziarul american impresionează prin cantitate şi reclame. Uneori conţine patruzeci de pagini, precum şi numeroase secţii literare, ştiinţifice, agricole şi nelipsitele descrieri comice, de-o neîntrecută naivitate.
Accentul e pus pe ştiri, iar nu pe opinii şi directive. Într’un ziar se întretae toată viaţa omenirii şi se confruntă ultimele manifestări ale întregului glob. În America, însă, ziarul nu selecţionează ştirile, nu le ierarchizează şi nu ia atitudini. Din această cauză totul pare un haos fără început şi fără sfârşit şi lectura ziarului devine obositoare. El arată ultimele „news” (veşti) şi nicidecum „views” (adică opinii şi interpretări ale veştilor).
Ca limbă, ziarul e scris în „Slang”, adică în argo-ul cel mai popular. Poţi şti perfect englezeşte şi citi ziarele engleze, fără a însemna că vei putea descifra uşor limbajul propriu al ziarelor americane şi convenţiunile, poreclele şi abrevierile lor. Pe de altă parte, articolele ziarelor americane sunt scurte şi neiscălite. Aşa numitele „editoriale” încearcă anonim a lua poziţie în anumite chestiuni, dar în chip scurt şi timid. Uneori numele însuşi al directorului ziarului e necunoscut.
PUTEREA ZIARULUI ÎN AMERICA
Statisticile arată limpede că fiecare cinci familii americane cumpără opt ziare sau un ziar la două persoane în stare a citi. În 1929, venitul din vânzările şi abonamentele ziarelor a fost de 325 milioane dolari, iar venitul din reclame 900 milioane dolari. Fără ziare, comerciancii şi industraşii americani ar fi paralizaţi.
În Statele Unite apar astăzi 1944 ziare (381 de dimineaţă; 1563 de seară). Din acestea, a şase parte sunt proprietatea a 57 de grupuri. În general sunt câteva mari grupuri de proprietari ca Paul Bloc, Hearst, Scripps-Howard, care au ziarele lor mai în fiecare oraş mare al Statelor Unite. Grupul Scripps-Howard are 25 de ziare, iar Hearst are 24 ziare, dar cu un tiraj dublu decât al precedentului grup. Tendinţa de monopolizare este atât de mare, încât ziarele personale abea de pot exista. În ultimii cinci ani au dispărut 95 de ziare, proprietate a unor indivizi nesusţinuţi de nici un consorţiu. Prosperitatea ziarelor monopol este, însă reală. Într’un ştiinţific studiu, ziaristul W. P. Beazell arată cum se desvoltă această tendinţă de standardizare a produselor presei. Toate ziarele americane reproduc acum aceleaşi veşti, aceleaşi idei, aceleaşi fotografii. Aproape că nu mai există diferenţă de conţinut. Ziarele pun atâta interes pe veştile generale, încât cu tot numărul mare de pagini ale lor abea pot tipări jumătate din veştile primite.
ZIARELE AMERICANE ŞI CELE EUROPENE
Dar în ciuda curiozităţii pe care o stârnesc, ziarele americane n’au autoritatea şi nici individualitatea ziarelor europene. Ele atrag cititorii prin reclama pe care o fac, dar nu prin atitudinea lor personală. Cu excepţia a 2–3 ziare în toate Statele Unite, restul sunt inferioare ziarelor româneşti. Ideile serioase, directivele politic,e propunerile educative, foiletoanele ştiinţifice, articolele de fond se tipăresc în reviste, dar nu în ziare. În acestea din urmă, se publică doar ce se întâmplă şi nimic din ceeace ar trebui de făcut. Publicul este ajutat cu greu în iniţiativele lui bune de cître presa americană, pe când la noi subscripţiile publice şi iniţiativele de educaţie găsesc o nobilă încurajare din partea presei.
AVEREA LUI LAWSON
Când am fost în statul Wisconsin, am avut ocazia de a vizita domeniul şi castelul pe care Victor Lawson l-a cumpărat din banii pe care i-a câştigat ca jurnalist. A început ca umil vânzător d eziare pe străzile Chicago-ului şi a isprăvit prin a fi proprietarul puternicului „Chicago Daily News”. În primii cinci ani, Daily News a avut un profit net de 1 milion şi jumătate dolari anual.
Am vizitat domeniul pe care la moartea sa, neavând copii, Victor Lawson l-a lăsat grădinarilor şi îngrijitorilor acestui domeniu. Aceştia, întrunindu-se într’o societate, au vândut domeniul cu casă cu tot unui conuntry-club, format de bogătaşii din Chicago.
Aflată pe margine de lac, casa ese foarte mare şi de un gust amestecat, cu o foarte frumoasă terasă, însă şi largi camere cu orglinzi până şi pe plafoane. Domeniul e atât de mare încât te poţi rătăci deabinelea chiar cu automobilul. Are un fel de pădurice, terenuri de tenis, observatoare astronomice, etc. Taxa de membru la acest club este de 1000 dolari anual!
O dovadă, printre sute alteel, de ceeace energia şi prielnicile condiţii pot ocaziona în America.
ZIARELE AMERICANE ŞI ROMÂNIA
De la vizita Reginei Maria în Statele Unite, România se bucură de o publicitate pe care statele scandinave, balcanice sau ţări ca Belgia şi Olanda nu o au. Regalitatea noastră este cunoscută de fiecare american. Unii americani ne mai cred de rasă slavă şi mai amestecă în mintea lor Rumania cu Bulgaria, Armenia sau chiar Austria, nu există, însă, cetitor care să nu ştie de M. S. Regele Carol, Regina Maria şi Voevodul Mihai. Fotografiilor tuturor membrilor familiei noastre regale sunt arhicunoscute. D-nii V. Brătianu şi I. Maniu iarăş sunt pomeniţi deseori în ziarele americane. Că uneori ziarele americane încurcă fotografiile personalităţilor noastre politice nu trebuie să ne mire dată fiind depărtarea şi graba cu care se tipăresc acolo ziarele. Fapt este că publicul  american a prins interes şi curiozitate de cele ce se petrec la noi şi aceasta e un început bun.
CURIOZITATEA AMERICANILOR
Americanii sunt poporul cel mai plin de curiozitate. Dacă ştii cum să-i interesezi, ei te ascultă şi despre cele mai particulare lucruri. Au mare încredere în fapte şi statistici. Ruşii sovietici le-au prins această predileţcie şi pentru a-i convinge de ce bine e în Rusia îi omoară cu cifre şi statistici tendenţioase în numeroasele cărţi de propagandă pe care le împart gratuit.
Americanii se interesează de problemele Chinei şi ale Indiei, ca de chestiunea prohibiţiei şi a alegerilor lor prezidenţiale. Oriunde vorbeşte un indian, un chinez, un comunist ei se îngrămădesc să culeagă ştiri „de la sursă”.
Ei n’au nici principii, dar nici prejudecăţi. Au însă, o largă şi nestăvilită curiozitate. Dacă românii ar şti cum să-i intereseze, România ar câştiga şi mai mult în ochii lor.
Dacă statul nostru ar organiza în America câteva expoziţii de artă românească şi ar tipări câteva cărţi despre România, am putea fi siguri că mâine zeci de turişti americani vor veni să viziteze ţara noastră.
Americanii au bani şi curiozitate. Distanţele pentru ei nu contează. Cei cari au fost la noi nu uită Curtea de Argeş, Sinaia şi Braşovul, costumele ţăranilor şi pitorescul naturii.
Ele dau fapte şi întâmplări din întreaga lume. Când se pasionează asupra problemelor antartice cu atât mai uşor se vor interesa de ceeace-i în România.
Şi să nu uităm că o veste despre România se multiplică simultan dealungul celor 48 de state americane.

duminică, 8 noiembrie 2015

Mircea Eliade, Libertate

Există un aspect al mişcării legionare asupra căruia nu s'a stăruit îndeajuns : libertatea omului. Fiind în primul rând o mişcare spirituală, având ca scop creiarea unui om nou şi ca nădejdemântuirea neamului - legionarismul nu se putea naşte şi nu putea creşte decât valorificând libertatea omului ; această libertate asupra căreia s'au scris biblioteci întregi, şi s'au tinut nenumărate discursuri democratice, fără ca să fie trãitã şi valorificată.

Vorbesc de "libertate" şi se declară gata de a muri în numele ei, oameni care cred în dogme materialiste, cred în fatalităti: clase sociale, lupte între clase, primatul economic, etc. Este cel pulin straniu să auzi vociferând în numele "libertătii" un om care nu crede în Dumnezeu, nu crede în primatul spiritului, nu crede într'o viată de după moarte. Un asemenea om, când e de bună credintă, confundă libertatea cu libertinajul şi anarhia. Nu poate fi vorba de libertate decât în viata spirituală. Cei care se refuză primatului spiritului, cad automat în determinismul mecanicist (marxismul) sau în iresponsabilitate.

Oamenii se leagă între ei fie prin concupiscentă, fie printr'un destin familiar sau economic. Sunt tovarăş cu X, pentrucă s'a întâmplat să-mi fie rudă, sau pentrucă s'a întâmplat să-mi fie coleg de muncă, şi deci de salariu. Legăturile între oameni, de cele mai multe ori, sunt involuntare, sunt date. Nu-mi pot modifica destinul familiar. Iar in ceiace priveşte destinul economic, oricâte eforturi aşi face, pot cel mult să-mi schimb tovarăşii de câştig - dar întotdeauna voi fi, fără voia mea, solidarizat cu anumiti oameni pe care nu-i cunosc şi de care mă leagă numai întâmplarea de a fi bogat sau sărac.

Sunt însă mişcări spirituale în care oamenii se leagã prin libertate. Oamenii sunt liberi să adere la această nouă familie spirituală. Niciun determinism exterior nu-i sileşte să devină frati. Bunăoară, creştinismul a fost, în timpurile sale de prozelitism şi martiraj, o asemenea mişcare spirituală la care aderau oamenii prin libertate, mânati numai de dorinta de a-şi valorifica spiritualiceşte viata şi a birui moartea. Nimeni nu silea pe un păgân să se creştineze. Dimpotrivă, Statul pe deoparte, instinctele sale de conservare pe de altã parte, ridicau necontenite obstacole convertirii la creştinism.

Dar cu toate acestea, setea de a fi liber, de a hotărî asupra destinului tău, de a înfrânge determinismele biologice si economice, - era mai puternică. Oamenii aderau la creştinism, desi ştiau bine ca pot sărăci peste noapte, pot fi rupti de familiile lor rămase păgâne, pot fi închişi în temnite pe viată, sau chiar cunoaşte cea mai crâncenă moarte, moartea de martir.

Fiind o mişcare profund creştină, avându-si justificarea înainte de toate în planul spiritual - legionarismul încurajează şi se întemeiază pe libertate. Vii în legionarism pentrucă esti liber, pentrucă te-ai hotărît să depăşeşti cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferintă, etc.) şi ale determinismulul economic (frica de a rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarului este un gest de totală libertate : el îndrăzneşte să se rupă de toate lanturile robiei sale spirituale, biologice şi economice. Nici un determinism exterior nu-l mai poate influenta. In clipa când s'a hotărît să fie liber, toate spaimele şi toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel care intră în Legiune, îmbracă pentru totdeauna cămaşa mortii. Asta înseamnă : legionarul se simte atât de liber, încât nici moartea nu-l mai înspăimântă. Dacă Legionarul cultivă cu atâta pasiune spiritul de jertfă, şi dacă a dovedit că ştie să facă atâtea jertfe - culminând în moartea lui Ion Mota şi Vasile Marin - asta stă mărturie de nesfârşita libertate pe care si-o dobândeşte legionarul. "Cel care stie sã moarã nu va fi rob niciodată". Şi nu e vorba numai de robia etnică sau politică, - ci, în primul rând, de robia sufletească. Dacă eşti gata să mori, nu te mai poate robi nici o frică, nicio slăbiciune, nici o timiditate. Impăcându-te cu gândul mortii, atingi cea mai totală libertate care îi este îngăduită omului pe pământ.

MIRCEA ELIADE

în Revista «Iconar», Cernãuți, Anul III, Nr. 5, Ianuarie 1938