miercuri, 29 aprilie 2015

Turnirul Scriitorilor de la Sighişoara, ediția a II-a

Turnirul Scriitorilor de la Sighişoara, ediția a II-a

Apr 27th, 2015 | By admin | Category: Proiecte
Joi, 30 aprilie 2014, și vineri, 1 mai 2015, în Sala Barocă a Primăriei din Cetatea Sighișoarei se va derula ediţia a II-a a Turnirului Scriitorilor. Proiectul cuprinde un program dens de dezbateri, seminarii şi întâlniri ale scriitorilor cu cititorii, printre care amintim “Contribuția etnicilor germani la viața culturală și socială a Transilvaniei”, un Remember al Norei Iuga la Festivalul Național de Poezie care s-a desfășurat în acest mic oraș medieval în anii ’80, un Turnir al Poeților (Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Magda Cârneci, Simona Grazia-Dima, Alice Valeria-Micu, Ion Mureşan, George V. Precup, Vasile George-Dâncu, Radu Vancu, Marco Di Pasquale), cu ”ambuscade” actoricești și muzicale, o ”asediere” a Gabrielei Adameșteanu de către tinerii cititori, o confruntare a scrierii creatoare cu scrierea jurnalistică și, nu în ultimul rând, aducerea în atenție a traducătorilor ca personaje principale ale câmpului de interschimb cultural. Steinar Lone, Gabriella Koszta, Lora Nenkovska, Dan Shafran, Florica și Jean Louis Courriol, Dana Ligia Ilin sunt cei care vor dezbate actul traducerii perceput ca act de intermediere între culturi. Inițiatorul și coordonatorul Turnirului Scriitorilor: Mariana Gorczyca. AgenţiadeCarte.ro este partenerul media al evenimentului.
Turnirul Scriitorilor, Sighişoara, ediţia a II-a
Program
Ziua 1, 30 aprilie 2015Sala Barocă a Primăriei
10.00 Ardealul multiculturalităţii (I)
11.00 Gabriela Adameşteanu faţă cu tinerii cititori
12.30 Lansarea seriei de autor „Gheorghe Crăciun“.
13.00 Vizitarea Secţiei de Carte Veche, Secţia documentară
15.00 Prezentarea invitaţilor
15.20 Ardealul multiculturalităţii (II)
Participă Christel Ungar-Țopescu, Johannes Halmen, Anne Türk-König, traducătoare, istoric, Ştefan Gorczyca – Preşedintele Forumului Democrat German din Sighişoara
16.30 Nora Iuga: Remember Festivalul Naţional de Poezie de la Sighişoara
Dezbatere Poezia pe baricade Unde ni sunt poeţii?
Se vor expune suliţelor pe metereze: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Magda Cârneci, Simona Grazia-Dima, Alice Valeria-Micu, Ion Mureşan, George V. Precup, Vasile George-Dâncu, Radu Vancu, Marco Di Pasquale
Vor juriza şi monitoriza estetica bătăliei Al. Cistelecan, Dan Shafran, Ştefan Damian
Vor crea ambuscade şi diversiuni Puiu Ivaniţchi şi Nelu Roman
Recital… colegial : Ioana Crăciunescu
Ziua a doua, 1 Mai 2015
Sala Ovală a Primăriei
11.00 Seminar Jurnalism şi scriere creatoare
12.30 Prin ce se diferenţiază PEN Club de alte organizaţii, asociaţii, uniuni ale scriitorilor profesionişti din lume?
16.00 Seminar: Traducătorii – mediatori între culturi
Dialog Marko Bela  Al. Cistelecan, pornind de la cartea Ruleta maghiară, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014; traducerea cărţii, Anamaria Pop, traducerea poeziilor, Paul Drumaru; cartea este subintitulată Convorbiri cu Marko Bela despre literatură, politică, societate. Autorul şi iniţiatorul cărţii este scriitorul şi editorul maghiarKőrössi P. József.
Moderatori: Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca
Prezintă: Carmen Muşat
Editura Cartea Românească a lansat un nou proiect editorial dedicat unuia dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Este vorba despre Seria de autor „Gheorghe Crăciun“, serie ce s-a deschis cu două titluri:Acte originale/ Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în contralumină) şi Mecanica fluidului. Copertele celor două volume cu care debutează seria sînt ilustrate cu desenele originale ale autorului. Seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun apare sub îngrijirea criticului literar Carmen Muşat şi a fiicei autorului, Oana Crăciun.
Custode Răzvan Hobai
Cuvinte de bun venit adresate de Dan Bândea – Primar interimar, Mariana Gorczyca – inițiator și coordonator de proiect Turnirul Scriitorilor
Ce sunt şi ce vor saşii din Ardeal, un studiu al lui Nicolae Iorga apărut la scurtă vreme după unirea Transilvaniei cu Regatul, retipărit la Editura TRADIŢIE, Bucureşti, 2014, în anul în care la Preşedinţia României a venit, după alegerile din toamna trecută, etnicul german Klaus Iohannis. Studiul recent tipărit are o Addenda, scrisă de dr. Karl Scheerer despre soarta saşilor din România, de la 23 August 1944 şi până azi. Karl Scheerer este istoric şi în egală măsură, una dintre personalităţile exponenţiale ale Forumului Democrat German din România.
Prezintă: Dorin Ștefănescu
17.40 Turnirul poeţilor
Runde cu halebarde, recitiri auctoriale, recitări actoriale
În foaierul Sălii Baroce vor expune cărţi Editurile Curtea Veche, Eikon, Xantusz Könyv KFT, Şcoala Ardeleană, Tradiţie…
Moderator: Ovidiu Şimonca
Participă: Gabriela Adameşteanu, Simona Chiţan, Carmen Muşat, Liliana Nicolae, Radu Vancu, Mariana Gorczyca
Moderator: Carmen Mușat
Participă: Magda Cârneci, Preşedinta în exerciţiu a PEN Club România, Simona Grazia-Dima, Secretar General, Gabriela Adameşteanu, Preşedinta PEN Club România între 2004 şi 2006
Moderator: Ovidiu Şimonca
Participă: Corina Bozedean, Florica Courriol, Jean-Louis Couriol, Ştefan Damian, Dana Ligia Ilin, Gabriella Koszta, Steinar Lone, Lora Nenkovska, Ivan Radev, Dan Shafran.

marți, 28 aprilie 2015

Emil CHENDEA. Mă duc în Țară. Fragment din Între două lumi

Reproducem, cu acordul autorului, un capitol din amintirile graficianului și pictorului Emil Chendea. 
Stabilit în Statele Unite ale Americii de mai mulți ani, Emil Chendea evocă episodul regăsirii României imediat după  Zaveră.


MĂ DUC ÎN ȚARĂ

4 Martie 1989. Sosesc pe aeroportul Otopeni. Trec cu bine de controlul pașapoartelor și ajung la controlul vamal. Dau din nou pașaportul, deschid geamantanele și îi intind vameșului punga. Mă refuză. Îmi spune că la sfârșit, după control, să duc punga după colț. Începe cotrobăiala. Găsește un mosor de ață.

- Ață de pescuit?

- Nu, ață de cusut...

Îmi spune că trebuie să plătesc garanție o mie de dolari pentru videocameră. Începe discuția:
- Domnule - că tovarăș nu puteam să-i spun - camera asta nu rămâne aici, o iau cu mine, la fel și aparatul de fotografiat. Cedează. Îmi face semn să închid geamantanele și îmi arată vag direcția unde să mă duc, reținându-mi pașaportul. Încep să mă uit unde să îl caut cu punga. Îmi las geamananele mai la o parte și încep să mă uit unde naiba să-l găsesc. Mă duc după un colț și îl văd venind cu pașaportul meu în mână. Mi-l dă, îi dau punga cu Kent și cafeaua și plec. Îmi culeg geamantanele, le pun înapoi pe cărucior și ies tremurând de oboseala drumului, dar mai ales de nervi. Îi zăresc pe ai mei: Anton, cumnată-mea Pupe, nepotul meu Sandro, așteptându-mă nerăbdători. Îmbrățișări, pupături. Primul popas în piața Romană, la Pupe. Seara, pe tren spre Cluj. Încă o noapte nedormită. Cum să dorm? Aveam atâtea de povestit fratelui meu, și el mie că am stat pe culoarul vagonului de dormit pănă dimineața.

Am găsit-o pe mama zăcând în pat. Cum să descriu întâlnirea după nouă ani? Bucuria lor, o bucurie udată cu lacrimile îndelungatei lor suferințe pe care le-am creat-o prin plecarea mea, prin faptul că le-am luat și nepoții pe care îi iubeau atât de mult. Momentul greu al revederii a trecut. Totul trece... Da, dar cum? Alți părinți au fost mai înțelegători, au acceptat mai ușor drumul spre libertate al copiilor lor, dar nu ai mei. Era de înțeles, pierderea lui Val care a declanșat totul...

În fine, ce era de făcut? Nimic... Bine că ne-am revăzut. Am petrecut zile întregi cu ei, stând de vorbă ore în șir, arătându-le fotografii proaspete de acasă și povestindu-le... S-au împăcat cu gândul. Mai ales că știau prin ce trece țara în acel Martie al reîntoarcerii mele.

M-am dus cu tata să mă înregistrez la Miliție, cum cerea legea. Clujul era parcă în stare de asediu. Patrule militare pe străzi, multă miliție, pază peste tot. Și cozi, binecunoscutele cozi la orice...

M-am dus să-mi revăd bunii mei prieteni, pe Adriana și Nour Olinic. A fost a doua seară după ce am sosit. Întâlnirea, o sărbătoare. Am stat la povești până noaptea târziu, la un pahar horincă, de vins de ce o fi fost. Era timpul să mă ducă acasă. Să chem un taxi...

- Nu, lasă că te ducem noi. Nu eu, că am băut cu tine - îmi spune Nour, dar conduce Dănuț. Câți ani au trecut de când îl ținusem în brațe pe Dan, la botez?

Adresa: la Anton, în Gheorghieni. Aproape ajungem. Era miezul nopții. Ne oprește o patrulă: un milițian și doi sau trei soldați. Dan în față, la volan. Eu cu Nour în spate. Ce vor? Că unde mergem la ora „aia”? Nour se legitimează că e medic și că are o urgență la bloc... soția „tovarășului” (arătând spre mine) e grav bolnavă! Îi convinge și ne lasă să trecem. Noroc că nu m-au legitimat și pe mine, că Nour ar fi dat de dracu. Cu un străin în mașină la ora aia!? Ce complotează, ce caută aici!? Ce, ce, ce? Paranoia era totală. M-au lăsat în dreptul scării și au plecat. Abia a doua zi am realizat că nici nu aveam pașaportul la mine, că îl uitasem la Nour în borseta unde am avut și fotografiile. A riscat să-și piardă postul de director al Clinicii Medicala Unu din Cluj, dar a fost inspirat și a salvat situația cu o minciună bine justificată. Eram speriat. M-am plimbat prin oraș și n-am îndrăznit să fac o fotografie cu statuia lui Matei Corvin de frica de a nu fi luat la întrebări sau chiar și arestat... Scandalul cu dizidenta Doina Cornea era în plină desfășurare. Europa Liberă, Radio Londra comentau zilnic protestele și atitudinea curajoasă a acestei femei. Când, într-o, zi m-am dus cu Anton la cimitir, urcând pe cale Turzii am trecut destul de aproape de strada unde locuia, stradă păzită de milițieni care îți făceau semn să treci pe dincolo.

Mai mult am stat acasă cu părinții cu familia. Am fotografiat toate lucrările rămase de la Val care erau depozitate într-o magazie în curte și câteva în casă, m-am dus în pod și am căutat vechi lucrări de ale mele și am mai făcut două sau trei vizite la foști prieteni.

La sfârșitul șederii mele, m-am dus la agenția de voiaj să-mi iau bilet de tren pentru întoarcere la București. Era o zi însorită dar rece de Martie. Îmbrăcat cu o jachetă și pantaloni de jeans cu mânile în buzunare, am luat-o pe jos spre centru. Ajung în piața Libertății și, chiar în fața sediului partidului, văd un grup de cunoscuți: Vasile Igna și Titi Cubleșan de la editura Dacia, Augustin Buzura - mi se pare redactor șef la Steaua și încă una sau două persoane. Mă opresc în dreptul lor, mă văd și izbucnesc:

- Emile, ce faci mă, nu ne-am văzut de mult! Strângeri de mână, îmbrățișări și întrebări. Veneam des la Cluj, la părinți, drumuri la editura cu care colaboram, dar nu și-au dat seama pe moment că eu nu vin de la București și că de fapt vin din America... Când când s-au dezmeticit, s-au scuzat repede că au treburi pe nu știu unde, strângeri de mână, dacă... și au dispărut ca potârnichile. Am rămas cu Buzura, care m-a luat de braț plimbându-ne câțiva pași împreună:

- Gusti dragă, ți-am citit „Drumul cenușii”... Cum Dumnezeu ai scris-o? N-am putut dormi toată noaptea...

- Nici eu - îmi răspunde el zâmbind. L-am crezut. Volumul fusese scos din librării. Ne-am despărțit fără să bănuiesc că ne vom revedea la New York mulți ani mai târziu.

În noaptea aia m-am întors la București. În capitală aproape aceeași atmosferă de tensiune ca la Cluj. Aceeași mizerie materială. În magazine, doar conserve. Rafturi întregi de conserve de fasole, castraveți, gogonele. Orez. Făină cu gărgărițe... Măcelăriile goale... Cum se poate trăi, Doamne, da’ uite că se poate. Vorba lui Vulpescu: „și ce se mai poate când totul se poate?”

M-am dus să fac o vizită soților Vulpescu. I-am găsit acasă pe amândoi. Într-un colț al sufrageriei era... bradul împodobit, rămas de la de Crăciun! Arătau la fel, doar că anii mai adăugaseră niște riduri pe fețele lor. Ileana lucra la un roman. Romulus mi-a spus că nu mai scrie nimic. Nu l-am crezut, dar i-am acceptat minciuna. Le-am spus că în drum spre casă mă opresc la Paris și dacă au ceva să-i transmită bunei noastre prietene Dana Petrișor. Ce să-i transmită, decât pupături? Erau obosiți, blazați, terminați. I-am revăzut unsprezece ani mai târziu. Nu mai erau aceiași... A fost pentru ultima dată, și am să vă spun mai încolo de ce nu am mai vrut să-i mai întâlnesc...

Acasă la Ina și Pupe, masă mare. Lume multă. Cumnatul meu Paul cu băieții și nurorile lui, Sandro, Grig Panicov și nu mai știu cine. Cum e în America? Întrebări, întrebări cu carul, atmosferă caldă, povești de tot felul. Mai ales când ne-am dus la Epurești, unde Paul avea o gospodărie. Paul era medic ftiziolog cu mulți ani de închisoare politică, reabilitat și având o slujbă de medic, mi se pare la Giurgiu, unde făcea și Pupe naveta zilnic. Nu-i plăcea să povestească despre anii „ăia”. L-am tras de limbă cât am putut. Vroiam să știu mai multe despre Gherla, Aiud pe unde fusese în cei nouă ani de detenție.

Într-una din zile, am urcat la mansardă și am intrat în cămăruța unde am lucrat la cărțile mele ani la rând... Miorița, Meșterul Manole... Totul vraiște. Am crezut că-mi găsesc agendele. Nu, nu erau acolo. Am găsit albumele cu fotografii și am început să le dezlipesc una câte una să le iau cu mine. Le-am luat aproape pe toate. Am mai găsit și câteva cărți. Le-am luat și pe alea. Tot nu aveam cu ce să-mi umplu valizele la întoacere decât cu străchinile de Oboga sau Hurezu cu care mă înzestrase fratele meu. După trei săptămâni trăite în România, am plecat spre casă cu o oprire de câteva zile la Paris. Vroiam să văd orașul ăsta încă din anii de școală. Prea mult citisem despre el ca să nu merite o escală, mai ales că aveam unde să trag: la Dana Petrișor, care rămăsese în Franța la câțiva ani după plecarea noastră. M-a așteptat la aeroport împreună cu vechiul meu prieten din Cluj, Titus Cosmuția, refugiat și el cu familia, având și o mașină numai bună pentru plimbări prin împrejurimile Parisului. A fost o săptămână de neuitat. Am umblat zilnic prin oraș, pe străzi, am făcut kilometri întregi pe bulevardele orașului lumină: Montmartre, Sacre-Coeur, Turnul Effel, Domul Invalizilor, Malul Senei cu buchiniștii, și câte altele. Aș fi vrut să mă duc și la Louvre, dar coada de la intrare era atât de lungă că n-am avut răbdare să aștept. Titus m-a dus la Versailles și la Barbizon. Am vizitat muzeul impresioniștilor. O mică lucrare a lui Andreescu pe un perete. Grigorescu lipsă... Am făcut o mulțime de diapozitive, de fotografii. M-am oprit în fața atelierului unui pictor local unde, în vitrină, avea câteva pânze, iar pe frontispiciu următoarele cuvinte care m-au impresionat mult. Le-am reținut: „J’ai tout donné au soleil, TOUT, sauf mon ombre”. Superb... Da, am umblat mult și nu mi-a părut rău. Dar ce poți să vezi într-o săptămână, când nu-ți ajunge nici un an măcar!

Bine și atât. Înapoi acasă. Din nou probleme la intrare. Sunt oprit de un agent de emigrație care mă întreabă arogant cum de m-am dus într-o țară comunistă când am cerut azil politic în America. Am încercat politicos să-i explic situația că nu m-am dus să-l văd pe Ceaușescu, ci pe mama care era pe patul de moarte.

M-a frecat mai bine de o jumătate de oră. Nu vroia să-mi dea viza de intrare, cu toate că aveam pe pașaport ștampila de „re-entry permit”. Până la urmă, l-am convins. N-a fost ușor. Am reușit să trec prin vamă și trei trandafiri cumpărați la Paris, pălinca, trei puieți de vișin și oalele zămislite din pământul țării mele!

După aproape nouă ani, am reușit să primesc, în sfârșit, green card-ul: 5 Iunie 1989. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu ? Trei săptămâni mai târziu s-a stins din viață mama. Avea 78 de ani. Eram împăcat sufletește că am reușit să o văd măcar înainte de a se prăpădi.

Când am plecat în România, compania aeriană mi-a oferit un „deal” foarte convenabil: cumperi un bilet pentru Europa dus-întors și ai o călătorie gratuită oriunde în Statele Unite, valabilă până la sfârșitul anului. Bună afacere. Biletul îl aveam, dar unde să zbor cu el? Hai să mă duc în California, să le fac o vizită rudelor Luisei, lui Lulu Tanoviceanu și familiei lui.

Mă duc pentru o săptămână doar. Îmi ajunge. Suntem în Decembrie, dar la Torrance, lângă Los Angeles, trebuie să fie mai cald. Așa a fost, mai cald și mi-a plăcut... Ce ar fi să ne mutăm acolo? O să vedem, dar... - că mai este și un dar - viața, casele, totul e mai scump în California. Mai așteptăm. Am așteptat mulți ani până când să facem și pasul acesta, însă mai la nord. Am avut o săptâmână plină. Plimbări peste tot când cu Lulu, când cu Marga, cumnata lui. Sunset Bulevard, Beverly Hills, Hollywood Walk of Fame – unde își au amprentele pe trotuar celebrități - mai mari sau mai mici - din cinematografia americană, apoi transatlanticul Queen Mary II, ce să spun, minunat... totul frumos și altceva decât pe coasta Atlanticului.

Am vrut să fiu acasă Sâmbătă 16 Decembrie. A doua zi era ziua Patriciei și nu puteam lipsi de la eveniment, mai ales că urma să avem un party chiar în seara întoarcerii mele. Totul bine și frumos la petrecere. A doua zi Luisa a cumpărat bradul de Crăciun și am început să-l împodobim, așa cerea tradiția la noi, în amintirea zilei când Patty s-a născut, 17 Decembrie 1970.

L-am instalat în sufragerie, lângă șemineu, ca în fiecare an. Seara primesc un telefon de la Romeo Stana: a început revoluția la Timișoara. Așteptam vestea asta de multă vreme, adică din vară. Europa de răsărit era în plină revoluție. Zidul Berlinului căzuse, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia erau în plină revoluție, numai la noi nu se întâmplase nimic... Mă așteptam. Îmi cumpărasem de la un garaj sale un aparat vechi de radio din cele cu lămpi. Cred că era militar. Avea șase extensii de unde scurte și mergea foarte bine. Instalasem o antenă lungă în curte, la înălțime ca să pot prinde cât mai multe posturi de radio. De necrezut, am prins nu numai Europa Liberă, BBC-ul , Radio Paris, Deutsche Welle, dar până și radio Tel-Aviv cu emisiune în limba română. Auzeam mai bine Vocea Americii de la Salonic decât de la Washington DC! Sigur, de cele mai multe ori erau cu feedinguri, dar le reascultam și la alte ore. Nu mă mai săturam ascultându-le, cu dorința să reușească și în România. L-am auzit pe un om cu legătura în direct din subsolul securității din Timișoara relatând la Munchen ce se întâmplă în oraș. De necrezut. Duminică, Luni, Marți... Joi demonstrația din Piața palatului. S-a tras în mulțime. Conectasem aparatul de radio la magnetofon și înregistram. Bandă după bandă. Instalația era sus, la etaj, în bibliotecă. Când mă striga Luisa, fugeam la parter să mă uit la televizorul care transmitea imagini din toată Europa de Răsărit.

Vineri am stat toată ziua ascultând radioul. Am luat toate sticlele din vitrină - vodcă, scotch, rom - cu ce mai era în ele și le-am golit pe rând... Ceaușescu a fost prins! Seara, când a venit Luisa de la salon, n-am putut să îngăim un cuvânt ca lumea. Eram terminat. Abia am reușit să mă duc în dormitor, așa eram de amețit. M-am prăbușit în pat și dus am fost până a doua zi. Se știe ce a urmat. N-am avut pe nimeni la Crăciun nici n-aveam nevoie.. Am văzut procesul, execuția. Ce am simțit atunci? Greu de spus. Nesiguranță, neliniște, confuzie. Îi vedeam pe cei de la televiziune; pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Urmăream cu sufletul la gură desfășurarea evenimentelor. Doamne, numai să fie bine, să reușească! În țară, luptele continuă. Primesc un telefon nu mai știu de la cine. Părintele Calciu Dumitreasa adună voluntari pentru România. Va pleca un avion de la Washington DC, prin Iugoslavia, cu destinație Timișoara. Sunt gata să plec. Unde trebuie să sun? Alt telefon. Așteaptă, că nu e sigur... Aștept. Apoi totul s-a contramandat. Vroiam să mă duc, să ajut revoluția, să fiu pe baricade... Dar mi-a trecut! Am urmărit în continuare evenimentele. Când unul dintre prietenii noștri mi-a spus că la Washington - tot acolo - se organizează la sediul Băncii Mondiale o expoziție de artă românească cu vânzare în sprijinul revoluției, am dat și eu o lucrare. Ce s-a ales de ea nu știu. S-a vândut? Nu s-a vândut? N-am aflat niciodată. Nimeni n-a știut să-mi spună. După ce am văzut la televizor încendiul de la Biblioteca Centrală Universitară din București, în toiul luptelor, m-am gândit să le trimit niște cărți. Aveam destule, chiar prea multe. Am început să le împachetez: Seturi complete din Enciclopedia Britanică, Collier’s Encyclopedia, cărți de informatică, albume de artă, zece colete. Le-am dus la Centrul Cultural Românesc ca să fie trimise în țară pe cheltuiala lor - nu a mea că nu aveam de unde. Peste cinci sute de cărți. Au zăcut în beciul centrului mai bine de un an. Când profesorul Liviu Petrescu, pe care-l cunoscusem cu mulți ani înainte la Cluj, a venit ca director al centrului și am stat cu el de vorbă la o cafea în biroul lui, ce avea în spatele lui în bibliotecă? Encicolopedia Britanică... Ca să fiu sigur de bănuielile mele am scos din raft primul volum și am citit dedicația pe care o făcusem bibliotecii. Era acolo, pe prima pagină. Deci aici a ajuns. Spre sfârșitul anului am primit o scrisoare de la o doamnă care lucra la radiodifuziunea română și care mi-a scris că tocmai se găsea la Biblioteca Universitară când se deschideau coletele trimise de mine. Îmi cerea să-i fac abonament la reviste de radio și televiziune, dar în limba franceză, că știți, domnule Chendea... Stai cucoană, pe ce lume te afli? Cărțile astea erau din ce strânsesem eu timp de zece ani de pe la garage sale-uri, sau cumpărate din anticariate, din librării sau biblioteci, când se vindeau cu preț redus, și matale vrei să-ți fac abonament și încă în limba franceză? Dar nu numai asta. Doar din scrisoarea ei am aflat că au ajuns cărțile mele la destinație. O parte... Nici un rând de la directorul bibliotecii, de la nimeni. Să-i mai ajut? Nu o blamez pe autoarea scrisorii în ignoranța ei, m-a deranjat modul în care mi-a scris și pretențiile. N-a scris „dacă veți putea... ”, ci direct, ca o comandă.

Zece ani mai târziu, când m-am dus din nou în țară, i-am făcut o vizită directorului bibliotecii - același domn Sasu - numai să aud din gura lui istoria cărților trimise de mine.

- Chiar nu ați avut timp să-mi scrieți două rânduri, să aflu și eu ce s-a întâmplat cu cărțile, dacă au ajuns și în ce condiții?

Vădit descumpănit de neplăcuta mea întrebare, a început să se scuze că, vezi Doamne, în condițiile de atunci, că așa și pe dincolo, dar că la anu’ când va veni la New York vrea să ne întâlnim, că ce ar fi dacă mi-aș deschide o expoziție personală la bibliotecă.

- Nu, mulțumesc de invitație, nu e cazul deocamdată dar, dacă tot sunt aici, aș dori mă uit într-o carte pe care sunt sigur că o aveți în bibliotecă și anume ”Pagini de artă” a lui Zambaccian.

- Da, desigur cu cea mai mare plăcere, m-a dus într-o altă secție a bibliotecii unde una dintre salariate mi-a adus volumul dorit după ceva așteptare. Ce vroiam erau două motto-uri din două capitole diferite ale acestei frumoase cărți apărute în 1943 la editura Casa Școalelor, carte pe care am citit-o și răscitit-o în adolescența mea, când frecventam o altă bibliotecă universitară, cea de la Cluj. Iată unul dintre ele:

”Un șold, un braț molatec de piatră sau de lut, grăi-vor peste timpuri, mai mult decât romanul întregei omeniri. O linie sinuoasă, o curbă care prinde eterna frumusețe, rămâne în veșnicie, prinos pentru iubire, zălog de înțelepciune. Și, dacă vreodată, fatala întâmplare, va stinge cea mai din urmă suflare de aci, vor mai rămâne razele de lună, surâsul însorit, să îmbrățișeze Forma Truditului Pământ”.

Emil CHENDEA

 Alt fragment din Între două lumi de Emil Chendea, volum apărut la editurile Eikon și Caiete Silvane, poate fi citit aici http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=2208

Cartea din care a fost extras capitolul a fost lansată la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania. Alături de António Lobo Antunes, la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania vor mai fi prezenţi, în calitate de invitați speciali: Hanne Ørstavik, scriitoare norvegiană contemporană, tradusă în peste 15 limbi, câștigătoare a Premiilor Klassekampen și Brage pentru activitatea sa literară, Jean Poncet, poet şi lingvist, traducătorul operei integrale a lui Lucian Blaga în franceză, Emil Chendea, cel mai mare grafician de carte din România înainte de 1989, stabilit în SUA, Vasile Tărâţeanu, scriitor şi ziarist român din Cernăuți (Ucraina), membru al Academiei Române, autor a peste 20 de cărţi de poezie şi publicistică, al unor antologii de poezie şi deţinător a tot atâtea premii naţionale şi internaţionale pentru literatură. 

vineri, 10 aprilie 2015

Petre Țurlea. „Români şi evrei în secolul XX” ◄în curs de apariție)

Aflăm din Ziarul de Duminică apariția iminentă a unei cărți de Petre Țurlea. Subiect arzător și la ordinea zilei, „Români şi evrei în secolul XX”.
Editura SemnE pregăteşte al doilea volum al lucrării „Români şi evrei în secolul XX”, semnate de istoricul Petre Ţurlea. Volumul I, care se ocupă de perioada 1900-1938, a apărut anul trecut. Autorul scria: „În 1938 se încheia perioada democratică din secolul XX a Isto­riei Românilor, perioadă în care relaţiile dintre români şi evrei au fost foarte complexe şi cu o importanţă mare în evoluţia gene­rală a României; ca urmare, prezentarea lor este necesară. Dar, o prezentare conformă cu adevărul istoric, fără partizanate; ceea ce se încearcă în cartea de faţă. Istoriografia românească a rămas datoare, pentru că sunt pu­ţini istorici români care au tratat subiectul depăşind generalităţi­le. Mai mult, majoritatea acestora au vrut, în mod evident, să facă plăcere istoricilor evrei, modelându-şi concluziile după ale lor. Dar, istoricul nu trebuie să scrie pentru a face plăcere cuiva, ci să pre­zinte doar ceea ce crede el că reprezintă adevărul, chiar dacă spune şi lucruri neplăcute unora sau altora.”
Volumul al doilea se concentrează pe relaţiile dintre români şi evrei în perioada războiului, 1938-1944. Istoricul Petre Ţurlea scrie: „Cel mai important conducător al evreilor din România, în timpul Regimului Antonescu, Wilhelm Filderman, adversar ferm al acestui regim, scria în Testamentul său (New York, 1956): «Eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste ş...ţ Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile Imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor.ş...ţ El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol.» Cei care au inventat formula «negaţionist» şi o aruncă precum o injurie asupra tuturor celor ce nu cred că în România ar fi fost Holocaust, artrebui să-l eticheteze astfel şi pe Wilhelm Filderman.”

Volumul al treilea, aflat încă în lucru, se va ocupa de relaţiile dintre români şi evrei între anii 1945-2000.

joi, 9 aprilie 2015

Radu Mareș. Ursăcheștii


Ursăcheștii
Cu treburi de editor, aflat la Piatra Neamț într-o toamnă, m-am găsit la o masă de restaurant cu soții Ursache, veniți de la Iași. Era cina festivă de la finele unui simpozion dedicat cărții și scriitorului, participanții fiind selectați de poetul Alui Gheorghe, care era gazda, cu venerabilul Ciopraga și cu Cimpoieșu, de la Bacău, dar și cu alții. Cazarea era în hotelul cel mai arătos din Piatra, cu lungi coridoare stranii care, nu știu de ce, mi-a evocat mereu filmul Shining. Se făcuse târziu, după cina cu protocol, lumea cuminte pleca la culcare, mai adăstau, cu paharele încă negolite dinainte, câțiva poeți – îi știam doar după nume – scufundați până peste cap în treburile lor poeticești și, într-n colț, noi, cei trei amintiți, printr-o întâmplare ale cărei condiții nu le mai pot reconstitui. Profesorul Ursache, cu care atunci mă găseam prima oară față în față, asista tăcut, cu un zâmbet politicos, atoateînțelegător. Eu degustam vinul care, trebuie spus, într-o zonă de mânăstiri și nu departe de marile podgorii moldovenești, nu putea fi decît colosal, cu gândul la treburile care-mi stăteau pe cap de a doua zi : întâlniri cu librari și datornici, cu scriitori interesați să-și tipărească operele la Cluj, la Editura „Dacia”. Important e că tot ce urma, ca treabă efectivă, nu era deloc o joacă, adăugându-se telefonul care mă suna măcar o dată la câteva minute, chiar și noaptea, de la cei de acasă, cu treburi editoriale, toate legate de bani, varii reclamații, somații, rugăminți ș.a.m.d. Anturată de doi bărbați cu nasul în pahare, Magda Ursache vorbea. Mi-o amintesc cu precizie : o vervă torențială, inepuizabilă, care, de ce să n-o recunosc, te ia în stăpânire cu o autoritate la care ești obligat să cedezi pasul. Se făcuse, cum ziceam, târziu. Cerusem în câteva rânduri alte cafele și vin, fumam ca turcii. Presupun, dar nu mai sunt sigur, că la plecare din restaurantul golit finalmente, lăsasem în urmă doar un poet celebru, care, singur la masa lui, spunea ceva sau recita versuri înconjurat de pahare și scrumiere pline de mucuri, cu o cană de vin auriu dinainte care, desigur, nu putea fi abandonată…
Adus la Neamț sub recomandarea și protecția lui Cimpoeșu, nu cunoșteam dintre scriitorii locului decât pe părintele Ploscaru, cu care avusesem o scurtă întâlnire editor-poet. Citisem și știam câte ceva despre „grupul de la Durău” însă doar pentru că făcea parte din grup Luca Pițu, bun și vechi prieten. De data asta era una din inițiativele literare ale moldovenilor, care se pricep să creeze evenimente și să adune lumea, cunoscuți și necunoscuți. După mai bine de un deceniu, anii 80 pe care mi-i petrecusem baricadat în tranșeea personală clujeană, având legăturile cu lumea reduse la minimum, evitând festivaluri, întâlniri cu cititorii, consfătuiri etc. era însă acum ocazia să iau act și să măsor un acut deficit de comunicare cu confrații : n-aveam nimic de împărtășit altora, mă interesa altceva decât pe cei cărora, din politețe, le ascultam discursurile. Ce m-a apropiat de soții Ursache a fost chiar acest tip de relație intimă cu lumea, ruptă la un moment dat și încă nerefăcută de tot, tratată strict în baremurile minimei civilități. Niciunul din noi nu spera și nu dorea mai mult. Ne recunoscusem însă cu instinctul fiarei care a fost hăituită prin deșișurile obscure ale codrului și identifică din prima clipită nedușmanul.
Nu e simplu de descris acest moment de naștere a unei prietenii. Familiile în care ambii soți scriu – o știam din numeroase observații – sunt de o natură aparte. Pe mine, recunosc, mă intimidează, mă pun în gardă, ca un animal cu două capete pe trunchi unic. Despre cei doi ieșeni nu știam absolut nimic, cred că nici ei n-aveau habar de ce hram port. Cunoscusem sancțiunile absurd de severe care, în vechiul regim, în lumea redacțiilor de reviste, a editurilor, îi loveau pe cei vinovați de vreo greșeală interpretabilă politic. La Tribuna, în Cluj, cazul poetului Victor Felea, întrucâtva asemănător cu cel al Magdei Ursache de la revista Cronica din Iași, avusese un deznodământ mai puțin drastic datorită exclusiv intervenției lui D.R.Popescu, la data respectivă șeful absolut al scriitorimii române – pentru Magda U., la Iași, n-avusese cine să sară în foc s-o salveze. Cunoșteam, și am și scris despre asta, și situația când te afli la ananghie și remarci privirea albă, oarbă cu care te ațintesc cei din jur, confrații de la care zadarnic aștepți măcar o vorbă bună, fie ea și una de complezență. Cazul Magdei U. e însă deasupra tuturor baremurilor știute, de-o atrocitate aproape suprarealistă. Cunoscându-i mai bine, asta am și admirat la cei doi : solidaritatea la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung și când nu e în zare nicio speranță. Solidaritate la succes am văzut. Când însă soarta te strânge în clește și curge sângele abstract al intelectualului, al artistului – am studiat și asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeași uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a șaptea minune. Recunosc : nu se poate să nu-i invidiezi în secret… !
Pentru o biată greșeală de corectură scăpată în revista Cronica unde era angajată ca redactor, Magda U. rămăsese șomeră. La acea dată, abia debutase cu un volum de critici literare, era în floarea vârstei și se anunța ca una din cele mai promițătoare voci ale generației noastre, cea a copiilor războiului rece, școliți cu Roller și Crohmălniceanu, cu un aport de cultură literară, o frază și o judecată care sfida toate comparațiile. Din acest punct biografic, destinul ei e rupt. Decenii la rând nu i se pun în cale decât obstacole. E, cu mintea de azi, greu de înțeles, dar era aproape o condamnare la moarte socială, obstacolele fiind de netrecut. Cu tot zâmbetul lui și aerul lui pacific, profesorul Ursache n-avea nici el vocația compromisului, mare sau mic, a căderii la pace închizând ochii, fără de care, în anii 70 și mai târziu, o carieră normală în Universitate era imposibilă. În Iașii acelor ani, soții Ursache deveniseră niște excluși. Am citit, cred, toate textele de dare de seamă ale Magdei U., cele unde, cu o îndârjire inepuizabilă, își spune povestea – și sunt multe, se poate face cu ele o carte. Rezum : o bună bucată de viață, poate cea mai importantă ca vitalitate și poftă de muncă, strânși în doi ca degetele unui pumn dar și ca țepii ariciului, cei doi soți Ursache și i-au petrecut sub asediu, într-un mediu ostil, nu în totalitate, căci e imposibil, ostil totuși, trecuți definitiv pe o listă oficială a inamicilor. Asta, în pofida faptului că ambii erau din categoria celor cărora dacă îi lași în bibliotecă cu creion și hârtie nu le mai trebuie nimic.
Când i-am cunoscut și, pot spune acum, am devenit buni prieteni, soții Ursache își consumaseră cele câteva experiențe ale libertății de după 1990 : mitinguri entuziaste, în primul rând. Înafară de asta, publicaseră în dreapta și stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se aventuraseră și în editare de cărți, începând cu Doina lui Eminescu, dar și cu alți autori proaspăt scoși de la index, plini de entuziasm, dar și cu inocența un pic caraghioasă trăită de noi toți, ceștilalți, cu credința că asta înseamnă ceva important pentru obștea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluți. Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat de sus de zâmbetul până la urechi al lui Iliescu și de ceilalți tartori aflați la butoane, pentru care necesar și important era altceva. În această hărmălaie aiuritoare, Magda U. avea să înceapă să-și facă publică povestea sperând totodată să-și plătească și unele polițe ținute la frigider ani de zile. Am luat act de toate astea de la distanță și cu un anume recul cinic, condiții care permit să măsori mai bine efectele. Or, efectul era zero barat. Războiul declarat inamicilor din proximitate al Magdei U., ca scriitor kamikadze, n-avea nicio șansă. Era pierzător pe toate fronturile și fără nicio satisfacție luminoasă. Cei care puseseră umărul să-i distrugă viața erau acum decorați, primeau premii, ocupau funcții importante, glorioase și câștigau bani, nu le avea nimeni grija : se vedea cu ochiul liber, nu era nevoie de lupă. N-am o considerație specială pentru cei dispuși să vină la ocazie cu „sfaturi de viață”. Și, după multe experiențe proaste, mă feresc să intru eu însumi în acest rol. Amicalmente am sfătuit-o totuși : lasă-i naibii ! Nu-i ierta, dar ignoră-i. Șterge-le numele din agendă. A fost însă un sfat de-a surda. Ca samuraiul rămas cu sabia în dinți, singur în junglă, ani de zile după terminarea războiului, Magda U. și-a continuat, lovind crâncen, în dreapta și-n stânga, nedispusă la cruțare, acest box cu umbra sau, mai bine zis, cu aceleași fantome. N-ar fi reușit s-o potolească nimeni și nimic. Și cred acum că așa e bine să fie.
Există nedreptăți peste care, la bilanț, să nu poți trece închizând ochii ? Substanța iertării, la care facem trimitere când și când, e – sau poate fi – și de altă natură decât cea a învățăturii creștine ? Goma a spus : iert dar nu uit. Și, dacă l-am citit corect, pentru el uitarea e un păcat grav. În lumea superficială cu tot ce e comandament moral în care trăim la aceste întrebări se ridică din umeri. Dar ofensele grave pot fi șterse ele cu guma ? Am auzit și teza după care din minte trebuie eliminate toate sentimentele negative care rod, macină, mortifică, îmbolnăvesc. Uitarea care „e-nscrisă-n legile omenești” ar fi, așadar, o operațiune de igienizare mentală. Ștergi fișierul virusat. Politica mea, recunosc că un pic oportunistă, spune că e de evitat să te substitui altcuiva ca să-l judeci. Deși absolut totul ne îndeamnă s-o facem, ba chiar adesea ne și obligă.
Ca să te apropii de profesorul Ursache, trebuie urcate cîteva trepte, e ceva mai complicat decât relația de cunoaștere cu un scriitor de beletristică și opera sa : mi-am dat seama foarte repede de asta. El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îl simțeai tu, ca radiația corpului încins, dacă nu erai nesimțit și te comportai ca atare. Cunoștea, trăise până-n fibră condiția de exclus a Magdei U. și toată nebunia coșmarelor fără capăt dar reacția sa de răspuns nu devenea sesizabilă. Între el și lume era un zâmbet plin de amenitate, ca o pavăză. Și, în tot cazul, cele mai străine îi erau reacția viscerală de răspuns, imprecația, epitetul coroziv. Prin natura lucrurilor era însă constrâns să viețuiască la un pas de lumea de clovni tragici a literatorilor, atrași magnetic de Magda U., să le suporte toanele (ca și cum nu le-ar observa), micile mizerii, obositoarea, sâcâitoarea egolatrie. O făcea – l-am studiat – cu o demnitate de statuie. Linia insesizabil de subțire dintre el și ceilalți era, dacă știai să privești, imprescriptibilă.
Deși până la prietenie mai era mult – ea, prietenia, însemnând altceva –, ne-am urmărit și citit între noi. A mai fost și amănuntul că ne-am găsit de aceeași parte a baricadei, prin cele câteva credințe intelectuale elementare care, azi, grupează lumea ca polii magnetului. Cărțile savante ale etnologului Ursache sunt un capitol distinct în legătură cu care nu risc să mă pronunț. El a avut însă și trei scriitori citiți cu pasiune și despre care a scris : Eliade, Goma și Cezar Ivănescu și cred că asta spune mult despre opțiunile sale esențiale din care calculele de oportunitate erau eliminate. Monografia despre Goma, despre care m-am mai pronunțat, pune pe masă o bombă nedezamorsabilă pentru opinia literară curentă de la noi și a și fost receptată ca atare. E însă un eseu monografic exemplar care, peste ani, va fi un titlu de referință.
Ca și alți universitari constrânși de viață să iasă cât de cât din ghetto-ul academic, profesorul Ursache a recurs și la publicistică, propunând teme care erau doar ale sale. A făcut-o cu ireproșabila acuratețe dar și cu acribia eruditului, a omului de bibliotecă. Casian Maria Spiridon a știut perfect ce face oferindu-i în Convorbiri literare o rubrică permanentă, ceea ce înseamnă zece articole pe an calendaristic. Cunosc prea bine cum se stabilesc colaboratorii externi ai unei reviste, dar și cum se fac listele neagreaților, tactici redacționale deconspirate și de Arghezi. C.M.Spiridon știa însă ce înseamnă să ai semnătura profesorului Ursache, cât ridică ea nivelul de calitate a unor sumare destul de pestrițe. Că veni vorba, la fel a făcut și cu Ion Papuc, condei de primă linie, ștampilat ca indezirabil în altă redacție.
Pe scurt, textele publicate în revistă de Petru Ursache și pe care le urmăream cu interes sugerau un vast șantier. De aici s-au construit cărțile sale : cultură populară, estetică, mituri, religie etc, domeniile sale de competență în care era o autoritate. Și, din câte am putut să-mi dau seama, l-au înconjurat mereu nu doar stima foștilor studenți și doctoranzi, a discipolilor, ci și prețuirea cititorilor obișnuiți, pe care, deși totalmente neofensiv, fără vicleniile captării benevolenței, reușea să-i cucerească de la primele cuvinte : o spun, întrucât am asistat de aproape la câteva asemenea biruințe auctoriale.
Tot de la celălalt capăt al firului de peste munți s-a edificat în timp și comunicarea mea confraternă cu Magda U., pe care o evoc aici pentru calitatea ei necomună. Ne-am citit unul pe celălalt conștiincios, fiecare pagină tipărită și chiar și unele încă netipărite. Dar, în plus, ne-am asumat fiecare și rolul de critic, fără amabilități de prisos și, în general, fără fasoane. În ce mă privește, sunt un mare norocos. De un cititor cu supercalificarea Magdei U. are nevoie, zic eu, orice om care scrie – o și caută, ca pe doctor, foarte mulți și am constatat și că necruțarea ei dintr-o simplă frază face cât o sută de cronici. Sunt un gen de operații fără anestezie pe care nimeni nu știe să le facă la aceiași parametri de reușită.
În tot intervalul ultimelor două decenii, cu care sunt oarecum în cunoștință de cauză, cei doi soți Ursache și-au scris cărțile fără a pierde o clipă din vedere ce e în jur, în România, în primul rând, dar și în Australia sau în Kamciatka. Mai cu seamă Magda U. și-a asumat greaua (și ingrata) misie de observator și martor. Asta reiese din felul cum și-a susținut rubricile la care s-a înhămat în mai multe reviste, de la Acolada lui Ulmeanu din Satu Mare până la Contemporanul lui Breban din capitală. Și se constată imediat : ea știe tot, domeniul pe care-l atacă, tema, autorul, titlurile, îi e cunoscut în toate detaliile sale, nu știu s-o fi prins nimeni (eu, în tot cazul, n-am reușit s-o prind) cu vreo licență, vreo scăpare, vreo lectură neglijentă.
Cei doi Ursache nu seamănă, fie și judecând doar după felul de a face explozie. Timpul, vitregiile nu puține, viețuirea – care se împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate și comuna, totala dăruire pentru citit-scris i-au sudat însă până la a nu putea fi imaginați decât împreună. (De asta „Ursăcheștii”.) Ei alcătuiau una din acele familii de modă veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo în generația noastră, a dinozaurilor și vor deveni curând amintire. În portretul de cuplu, Magda U. are însă profilul distinct al personalității accentuate, chiar foarte accentuate.
Ea nu face parte din categoria profesioniștilor criticii literare negri în cerul gurii, care strâmbă din nas la orice, deși pentru un scriitor – o spun din experiență – relația cu un asemenea ins e medicament : nu te lasă să ațipești. Ea nu e însă nici de o generozitate ridicolă, să laude la nimereală. Deși au fost dăți când ne-am găsit pe poziții opuse, n-am prins-o niciodată cu judecăți de gust adaptate la necesități, îndulcite. E feminină, deci capricioasă, radicală atunci când se plasează deliberat în răspăr, dar știe, cum puțini, să-și comunice entuziasmul cînd și dacă e cazul. Repet : Magda U. e prietenul ideal la care să apelezi în momente de incertitudine, când o observație justă dinafară te poate pune pe șine în direcția optimă. Micile defecte umane ies totuși uneori la iveală, de o parte sau alta, aproape inevitabil. Ea știe însă să nu facă un caz din fleacuri – căci toate litigiile noastre scriitoricești sunt, în definitiv, fleacuri.
Picată din cer în primii ani 90, cu sabia în mână (repet „sabie”, pentru că, după mine, i se potrivește) pe terenul de joacă al literatorilor unde sunt și vor fi tot felul de rătăciți și bezmetici, monitorizatorii n-au știut din prima clipă cum s-o situeze. De criticul tânăr și talentat de la revista provincială Cronica se uitase. Ieșită în lume, la suprafață, cu două romane „cu cheie” abia că reușise să stârnească viesparul lumii bune ieșene, cea grupată pe lângă redacții și universitate, iar asta se teleghidează pe lanțul slăbiciunilor și-n alte orizonturi. S-a găsit, într-o revistă serioasă din București, un deștept, s-o atace hodoronc-tronc grobianistic : știu că a durut-o îngrozitor, nefiind din categoria celor cu pielea tăbăcită și intrați în rutina ciomăgelilor. A mai venit un altul să semnaleze într-un articol, cum se întâmplă cu o anume consecvență, după ritual, căci există inși care doar asta fac, nu știu ce incorectitudine politică. Magda U. a răspuns civilizat dar tăios, la care, ca să revii, să faci un caz, ar fi fost caraghios, preopinentul neavând calificarea unei controverse serioase. Era, și cred că mai există pe undeva, semidoctul de serviciu gen Brucan care, în anii imediat postbelici, cerea condamnările la moarte. De data asta, semnalizarea de alarmă a sunat în gol, fără consecințe. După care s-a făcut tăcere, una pe care o consider ca atare, fără a ști ce anume semnifică, dacă-i de bine sau de rău.
Criticul Magda Ursache, căci înafară de romanele scrise și cele la care visează să le scrie, are câteva calități speciale. Întâi, stăpânește limba română și literatura română, veche și nouă, ca o fostă filoloagă cu zece pe linie. Ea știe tot, fără nicio glumă. Când atacă o temă sau un autor, e ca și cum le-ar fi pus radiografie în prealabil. Să mai adaug că citește cu o conștiinciozitate rară în ziua de azi și are o memorie fabuloasă, nu uită nimic, iar bibliografia la care face trimitere, când e cazul, și aș zice că aici sesizez școala lui Petru Ursache, e de aceeași exhaustivitate intimidantă. Mărturisesc că m-a testat o sigură dată, didactic, și m-a făcut de rușine, căci era un domeniu unde ne consideram egali. Spun asta pentru a arăta cât de atentă e cu amănuntele, ținute sub un scrupul fioros.
S-a observat, s-a scris și, presupun, s-a vorbit, că Magda U. e un autor cu care nu-i de glumă. Eseistica ei nu-i divagantă, suptă din deget, cu grațiozități și parade. Informațiile ei sunt adesea deranjante, pentru unul sau altul, însă chiar și pentru ochiul rău voitor e limpede că suportul argumentativ stă în picioare și-i inatacabil. În numeroasele noastre discuții despre cărți și scriitori ne-am găsit de destule ori în divergență, acceptând însă tacit că e chestie de forma mentis și de gust. Mi-au plăcut în plus la Magda U., chiar și când se dezlănțuie, când e de altă părere, tonul argumentației și termenii folosiți, de o eleganță chirurgicală.
Și așa am ajuns la capitolul cel mai important : Magdei U. nu-i e teamă. Ea știe să spună lucrurilor pe nume cu o directețe care-ți taie piuitul. N-are de apărat interese mari sau mici, de genul burse, decorații la care să tânjească, premii, stagii de creație sau mai știu eu ce. E orgolioasă atât cât e orice artist sănătos, dar se poate lipsi călugărește de multe. Spus altfel, e dintre cei, mulți-puțini, care trebuie crezuți pe cuvânt în judecățile lor, nesuspectabili de vreun interes subteran, dar și fără preconcepții proaste.
În fine, teamă cu privire la ce anume ? Azi, după modesta-mi părere, în definiția intelectualului locul nr.1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sunt morți și martiri în același chenar cu călăii lor dar și cu profitorii de toate calibrele. A te pronunța cât privește pe unii sau pe ceilalți implică riscuri, să nu ne ascundem după deget. Magda U. e net situată deoparte a liniei separatoare prin tot ce scrie. Vladimir Tismăneanu, ca să dau un exemplu nu chiar la întâmplare, autor la care ea s-a și referit de câteva ori, de cealaltă. De jur împrejur e pădurea deasă de oportuniști zâmbitori, care ridică din umeri sau uneori se și indignează că li se tulbură confortul pacific al nepăsării.
Productiv cum sunt puțini, la limită grafoman, cu lungi texte oferite aproape zilnic, V. Tismăneanu are la activ zeci sau sute de cărți, numeroase în colaborare, probabil mii de articole. Între altele, ca să dau un exemplu, a scris și despre morții și supraviețuitorii nomenklaturii comuniste, nu doar românești, cu o veritabilă risipă de factologie și anecdotică. Poziția sa față de toți cei scoși în față și portretizați e însă cea a fostului vecin de cartier sau de stradă, fostului coleg de clasă cu părinții, de asemenea cunoscuți, ai colegului de serviciu, al cunoștinței despre care știa tot felul de chestii (cunoștință a părinților săi, a vecinului cutare etc.), dacă nu chiar de-a dreptul a rubedeniei ș.a.m.d. El scrie, așadar, din interior despre o lume strict balizată cu care fatalmente are o remanentă relație empatică, indiferent de subterfugiile disocierii la care recurge. Am citit undeva o remarcă de reținut : Tismăneanu e un Serghei Mizil (vedeta TV) fără tatuaje și cu mai multă carte. Observație, sigur, un pic otrăvită, dar care conține un adevăr de nerecuzat. Mai mult decât legătura, strict de sânge, trecutul îi unește pe toți, degeaba se supără Tismăneanu când cineva îl invocă și pe Nikolski călăul în lungul șir al comuniștilor de cumetrie și inutilă e gesticulația cu care vrea să facă figură separată. Or, acest trecut se poate truca și chiar asta se face, uneori subtil, alteori grosolan. Și mai e ceva : ce-mi displace, cu titlu personal, la proza lui Tismăneanu, e poziția de forță a celui ce știe că a-l contrazice e contravenție. (Deocamdată, slavă Domnului, nu-i infracțiune.) Merg până acolo încât accept că e un reflex de apărare omenește de înțeles. Să acceptăm că și poziția celor care îl citesc pe Tismăneanu și au altă opinie – și care nu sunt puțini – are rațiunea sa și dreptul la existență publică. Deoparte și de alta sunt două poziții, după părerea mea, în egală măsură legitime.
Hoardele înarmate de Stalin și expediate să moară aiurea în țara lui Cervantes în anii 30 – alt exemplu – sunt definite prin dimensiunea eroismului comunist, mătușica Boiko sau tatăl lui Petre Roman sunt asemenea eroi reveniți pe pământ românesc nimbați de glorie. Narațiunea lui Orwell – și sunt încă mulți alții – e, despre același subiect, doar cu atrocități infernale, cu sânge și lacrimi, și fără nici o picătură de glorie de pus în expoziție. Cele două poziții se află într-un antagonism definitiv și fără soluție, ca apa și focul. Pentru Tismăneanu, Ana Pauker e o minte strălucită care se va jertfi pentru binele cauzei, pe scurt, o eroină tragică. Pentru alții, e, într-un pașalâc sovietic, o târfă criminală, și așa cred că va și rămâne. Dar Goma ? În cazul său, e acum superfluă discuția asupra liniei depărțitoare : un caz de școală prin exemplaritate. Cine a urmărit schimbul de replici polemice Tudoran – Tismăneanu din decembrie 2014 își poate face o idee foarte precisă despre raportul dintre starea de fapt a adevărului și corectitudinea politică, singura referință care contează, în definitiv. Repet. Între cele două poziții bariera nu se va coborî și faptul că știm cine e câștigătorul dă splendoarea tragică a vremii noastre.
Ca observator de la distanță, convingerea mea e că Magda Ursache e necesară, absolut necesară în vacarmul actualului postmodernism românesc. Ea știe pentru ce a optat și nu ignoră care e prețul, mi-a mărturisit-o nu odată. Se luptă cu morile de vânt ? La un moment dat, cu coletul de cărți în brațe luat de la poștă, colet expediat de cei doi Ursache, mi-am făcut datoria prietenească și am colindat redacțiile clujene să le distribui destinatarilor, carte cu autograf pentru fiecare. A trecut timp de atunci și n-am înregistrat nicio recenzioară măcar, nicio consemnare. Pronosticul meu e că va fi tot așa încă un secol.
Radu Mareș

(Textul a a apărut inițial în revista Contemporanul Ideea Europeană și este reprodus cu acordul expres al autorului.)