luni, 18 mai 2015

Anton Cosma despre cartea lui Dan Culcer, Serii și grupuri

Anton Cosma despre Culcer Serii și grupuri, Vatra nr. 127 1981

Portretul criticului la maturitate

Cu cea de a treia carte publicată, Serii şi grupuri (Ed. Cartea Românească, 1981), după mai mult de un deceniu de prezenţă permanentă în critica noastră literară, Dan Culcer se desparte, nu fără o melancolie consemnată în unele pagini ale volumului, de „povara" vârstei tinere, asumându-şi o altă povară, mai severă, a maturităţii. Criticul tânăr îşi caută un loc (geometric) al său, nu se fereşte, acţionând sub imperativul tinereţii, să scandalizeze, baricada sa e tinereţea sa, găsind în literatură o alternativă la existenţă. Criticul matur îşi aşează cetatea în spirit, căci literatura i s-a relevat ca singura formă de existenţă potrivită lui şl ca atare disjuncţia dintre a citi şi a trăi dispare, iar locul atitudinii imperative îl ia cumpănirea şi ponderea.
Reunite în volum, cronicile şi diversele intervenţii presărate de-a lungul anilor (1976 — 1980) în periodice îşi dezvăluie o dimensiune majoră, care a putut trece eventual mai puţin observată la vremea apariţiei. Ele ne apar ca expresie a unei conştiinţe critice de largă deschidere, textele sale implicând simultan atitudinea estetică, social-politică și etică. Căci deși, într-o anchetă (p. 300), declară că admiră doar pe E. Lovinescu şi Pompiliu Con-stantinescu, spiritul lăuntric care însufleţeşte şi magistratura critică a lui Dan Cuicer, ca şi a altor câtorva critici contemporani, precum a principalilor critici dinainte de război, inclusiv cei doi citaţi, este spiritul maiorescian, al rigorii şi al proprietăţii. De la Titu Maiorescu, primul critic român care a înţeles pericolul reprezentat de presiunea şi agresiunea extra-esteticului, strigând acel „În lături !” nechemaţilor, această rezistenţă în faţa presiunii eticului şi social-politicului (rezistenţă care n-a însemnat însă niciodată la noi depolitizare, nici amoralism), a fost până la criticii interbelici amintiţi şi pînă astăzi un principiu vital al dezvoltării literaturii române. Dan Culcer se aliază celor care, azi. Afirmând unitatea culturii şi ideologiei noastre, luptă cu consecvenţă împotriva confuziei de termeni şi de valori, pentru dreptul şi datoria literaturii de a rămâne literatură, cu mijloace şi cu scopuri proprii, inalienabile. Spiritul maiorescian presupune, în cazul său, câteva trăsături care pot fi con­siderate ca definitorii pentru profilul critic, centrate pe miezul unei dialectice contradicţii între aspiraţia la rigoare şi atitudinea partizană, participarea ferventă.
Aspiraţia la rigoare şi adevăr se traduce în primul rând prin sentimentul totalităţii, al contextului în care se încadrează orice act de cultură, fie el critic sau de creaţie, gândul că „dincolo de volum rămîne existenţa politică şi socială care nu poate fi cuprinsă într-o singură carte” (SERII : 245). Lectura operei literare crede, pe bună dreptate, Dan Culcer, trebuie să ţină cont de condiţiile sociale în care a fost opera creată, astfel că critica literară nu se poate limita struţeşte la spaţiul operei : „Cred că multe dintre carenţele criticii, în speţă, de pildă, pierderea credibilităţii prin atitudinea conjuncturistă. sunt reflexe ale unor carenţe sociale a căror înlăturare e posibilă prin accelerarea procesului democratizării vieţii publice, prin aplicarea consecventă a unui cod etic, prin mărirea gradului de responsabilitate individuală, printr-o mai fluentă circulaţie a informaţiei, prin de-tabuizarea funcţiei" (SERII : 297).
Criticul cată să fie o conştiinţă lucidă a vremii, practicându-şi magistratura ca formă dată lui de participare la efortul societăţii spre autoperfecţionare. Astfel, imperativul rigorii se conjugă firesc cu acela al partizanatului (principial). Strădania permanentă de a înălţa faptul brut (estetic, social sau ideologic) la nivelul teoretic al impersonalităţii ştiinţifice, ca şi preocuparea pentru proprietatea lecturii aplicate textelor selectate („inteligibilitatea textelor fiind redusă printr-o cetire inadecvată”), sau exigenţa estetică menţinută la nivel corespunzător în aprecierea valorii acestora favorizează pronunţarea unor verdicte în genere juste, chiar când pot părea aspre (ca în cazul romanului lui Ion Lăncrănjan, Suferinţa urmaşilor), atestă şi ele rectitudinea profesională a criticului. Dar probitatea în exercitarea actului critic nu implică obiectivarea, arborarea pozei neutre. Dimpotrivă, Dan Culcer respinge de plano „obiectivitatea”, ca fiind „doar un efect al retoricii bine mînuite a discursului” (SERII : 5). Ieşind fără ezitare în arena vieţii literare cotidiene, el nu pregetă să adopte tonul tăios şi ironia muşcătoare a începătorului criticii literare româneşti, veştejind pe cei care „încearcă să manipuleze viaţa literară în scopuri dintre cele mai inavuabile" (SERII : 293) şi şfichiuind „nevoia imperioasă pe care o simt unii critici (o minoritate, e drept) de a face temenele, genuflexiuni sau de a ţocăi ritual” (SERII : 297). Rezultă cu suficientă claritate şi din cele mai sus notate că spiritul critic şi combativitatea lui Dan Culcer nu sunt lipsite de suportul mai ambiţios al unui program, întru care sunt orientate şi comentariile sale critice pe marginea cărţilor şi intervenţiile de altă natură în publicistică. O formulare sintetică şi restrictivă este în acest sens aceea de ia pagina 293 : „policentrismul si democraţia sînt şansele culturii române. Consolidarea lor să fie principalul scop al militantismului nostru”. Acestei platforme sociale a programului său criticul îi adaugă in ai ta parte ideea, vizând statutul de „lider de opinie al « cunoscătorilor »”, pe care trebuie să-l aibă criticul literar, după părerea sa. În categoria „cunoscătorilor}. Dan Culcer introduce „literaţii, aspiranţii la profesionalizare, amatorii veleitari, « culturalii » care s-au desprins din masa consumatorilor” (SERII : 278), căci masa însăşi a cititorilor „se manifestă amorf şi nu poate fi influenţată" (SERII : 279). Mi se pare însă destul de greu de stabilit dacă, sociologic vorbind, este oportun „criticul — lider de opinie al « cunoscătorilor »” sau criticul pedagog de tip tradiţional, chiar și pentru aceşti „cunoscători” (care, dealtfel, sub acest aspect, dat fiind şi stadiul educaţiei artistice la noi, sunt mai degrabă nişte autodidacţi).
Privit în ansamblu, volumul Serii şi grupuri ne apare, într-o mai mare măsură decât cel anterior (Citind sau trăind literatura, 1977), ca o radiografie a literaturii noastre de azi, un fel de „cercetare critică” asupra prozei şi criticii române la 1980, care înregistrează şi diagnostichează corect câteva dintre maladiile ce macină organismul literaturii noastre actuale. Fie că abordează „serii” considerate fierbinţi, ca eseul (pus sub marca „hic sunt leones”) ori literatura S.F., ambele mo­derne prin antidogmatismul funciar şi, de altfel, în plină ascensiune azi, fie că, în secvenţele Seismografie critică, Schiţe pentru o retorică a romanului cu teză şi Modificări în proza scurtă, se apleacă asupra problemelor criticii tinere, depistând energiile capabile să stăvilească „proliferarea mediocrităţii”, „conjuncturismului” şi tranzacţionismului, ori inventariază romane sau cărţi de proză scurtă, salutând experimentul artistic şi denunţând „imoralitatea profesională” a romancierului care eludează gravitatea problemelor realităţii prin transcrierea epică barochistă, fie că discută direct Viaţa literară în capitolul final, Dan Culcer îşi precizează cu acest volum profilul de critic al „seriilor şi grupurilor” literare, şi nu atât al textului literar, de observator avizat şi pătrunzător al tectonicii literaturii şi vieţii literare contemporane, al cauzalităţilor obscure ale mişcărilor sau tendinţelor ei.

ANTON COSMA

duminică, 17 mai 2015

Gheorghe Perian despre Serii și grupuri de Dan Culcer

Angajare şi adevăr în critica literară

Criticul literar târgmureşean Dan Culcer a publicat pînă în prezent trei volume  : Un Ioc geometric (1973), Citind sau trăind literatura (1976) iar de curând a apărut Serii şi grupuri la Editura Cartea Românească, Deschizându-l pe acesta din urmă şi cercetându-i conţinutul, se observă imediat că aici liniile de forţă ale criticii sale apar cu toată claritatea, într-un cuvânt „Către cititor”, autorul consideră că trăsătura esenţială a scrisului său este „participarea pasională” care — trebuie precizat — nu duce Ia arbitrar, fiindcă aprecierea valorică este exprimată întotdeauna fără greş. Mai mult decât atît, iluzia obiectivităţii este respinsă eu totul, văzându-se în ea „doar un efect al retoricii bine mânuite a discursului". Ce se înţelege de aici  ? In primul rând că implicarea plină de gravitate în fiecare propoziţie scrisă constituie, în concepţia lui Dan Culcer, esenţa însăşi a criticii literare. În al doilea rînd, că această atitudine acut participativă se manifestă întotdeauna în marginile adevărului şi ale bunului simţ. Angajarea estetică şi respectul adevărului sunt aşadar cele două dimensiuni principale ale textelor cuprinse în Serii şi grupuri.
Una din zonele de interes ale criticului este eseul românesc căruia îi este consacrată prima parte a cărţii, remarcabilă printr-o cunoaştere exactă nu numai a stadiului actual al problemei, ci. şi a trecutului ei. Preocuparea pentru eseistică se înrudeşte cu atenţia acordată criticii literare actuale de care autorul se apropie pe baza afinităţilor elective.
În secţiunea dedicată fantasticului, avem surpriza de a descoperi în persoana lui Dan Culcer un subtil teoretician literar capabil să stabilească relaţii neaşteptate între concepte aparent divergente ca tragic, ironic, pe de o parte, şi fantastic, utopic, pe de alta.
Capitolul cel mai substanţial al cărţii este, fără îndoială, cel dedicat prozei. Este evidentă intenţia lui Dan Culcer de-a urmări, dincolo de analiza concretă a operelor, o problemă generală  : aceea a „romanului cu teză”. Tezismul este o idee apărută în critica franceză a secolului al XlX-lea şi introdusă în spaţiul românesc de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Se pune deci întrebarea  : a păstrat Dan Culcer noţiunea cu semnificaţia ce o avea în secolul trecut sau i-a acordat un sens nou  ? Pentru criticul de la Contemporanul, tezismul implica, se ştie, o judecată de valoare negativă  ; nu la fel stau însă lucrurile în Serii şi grupuri. Dan Culcer îşi propune o cercetare naratologică a fenomenului, încercând să delimiteze o „retorică a romanului cu teză”. El scrie limpede că noţiunea „nu are sens peiorativ, ci numeşte doar tradiţionalitatea convenţiei şi anterioritatea subliniată a op­ ţiunilor auctoriale etice şi politice, transmisă explicit”. Criticul evidenţiază, ori de cîte ori are prilejul, modernitatea romanelor comentate, modernitate ce se opune tezismului prin multiplicarea perspectivelor şi înmulţirea vocilor narative. Concluzia ce se poate trage este că mulţi prozatori actuali împletesc în creaţiile lor două fire  : cel al tradiţiei şi cel al modernităţii. În sfîrşit. scriind despre Mihai Sin. Valentin Şerbu, Ioan Radin şi Mircea Nedelciu, Dan Culcer notează „apariţia unei noi mentalităţi în epica scurtă". Încheiem aceste însemnări cu sentimentul că ne aflăm în faţa uneia dintre interesantele cărţi de critică pe care le-am citit în ultima vreme.
GHEORGHE PERIAN

în ziarul Steaua Roșie (Târgu Mureș), rubrica Viața culturală, nr. 288 (7  359), sâmbătă 5 decembrie 1981, p.  3

sâmbătă, 16 mai 2015

CAMIL MUREŞANU. GÂNDIREA POLITICĂ A LUI EMINESCU

GÂNDIREA POLITICĂ A LUI EMINESCU

CAMIL MUREŞANU

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca


            Sunt cunoscute şi numeroase cazurile creaţiilor culturale neînţelese de contemporanii lor, întrucât ele depăşeau nivelul şi orizontul acestora. Rămânea astfel ca posteritatea să le descopere, pentru a le învesti cu reala lor valoare.
            Gândirea politică a lui Eminescu are o soartă opusă. Ea a fost gravată în matricea ideilor social-politice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbărilor obiective de pe scena istoriei şi cele mai multe îşi pierd pe rând actualitatea. Sunt înlocuite cu noi concepţii, de care oamenii se lasă conduşi prin labirintul existenţei lor colective.
            Una din modalităţile ce se oferă emitentului de judecăţi de valoare este de a încerca să pătrundă în mediul, în intimitatea faptelor asupra cărora are să se pronunţe, să identifice diferenţele de convingeri şi de trăiri între trecut şi prezent, acceptându-le ca pe o realitate incontestabilă. Este perspectiva istoristă, a explicării trecutului prin înţelegerea sa, adică prin înţelegerea raţiunilor specifice care i-au condus pe oamenii unor altor epoci decât a noastră. În această ipostază, judecăţile de valoare îşi interzic să măsoare cu unităţi de măsură inexistente în epoca luată sub lupă.
            Pe asemenea coordonate e necesar a se înscrie analiza nuanţată a gândirii politice eminesciene, spre a nu o lăsa să apară contrariantă unora din contemporanii noştri.
            Contrariantă poate să apară şi numai pentru faptul că poetul, preocupat de marile probleme ale existenţei, de sensul vieţii şi al morţii, sau vibrând de sentimentul iubirii, vădeşte şi o viguroasă fibră de filosof realist, capabil să dezbată, cu o bogăţie de informaţie şi cu o competenţă situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, începând de la planul economic până la cel moral. Având ca tărâm predilect cugetarea filosofică la un nivel cuprinzător şi elevat, sau lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost însă un visător rupt de realitate. Pesimismul său nu-i diminua dragostea de oameni şi nu-i dezarma convingerea în posibilitatea şi în datoria de a le propune cărări ducătoare spre ameliorarea condiţiei lor.

            A fost aceasta, desigur, o expresie spontană a spiritului său complex, cu disponibilităţi multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viaţă descinsă şi de pe o filieră intelectuală, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, recentă şi apreciată în anii studiilor lui Eminescu la Berlin[1].
            Contrariant poate apărea şi faptul că acest creator de o neegalată limbă poetică şi muzică a cuvintelor, se vădeşte în acelaşi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar şi logic articulate, incisive, nu rareori pătimaşe, deşi păstrându-se aproape totdeauna între limitele decenţei expresiei – marcă a culturii sale superioare.
            S-a observat, cu reţinută surpriză, că Eminescu a pus în relief conceptele de societate, stat, naţiune, în sensul de a le considera prioritare faţă de indivizi, de cetăţeni, cărora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept că oarecum dubitativ, de un determinism sociologicce ar fi fost împărtăşit de Eminescu. Or, în fapt, primatul cadrului social-politic instituţionalizat asupra individului-cetăţean e o componentă a doctrinei conservatoare, a cărei asociere cu gândirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu conferă relaţiei respective o rigoare deterministă.
            Eminescu a putut fi influenţat, în aceeaşi direcţie, de şcoala istorică a dreptului şi de şcoala istorică zisă “naţional-liberală” germană. În pofida titulaturii, aceasta din urmă s-a deosebit de liberalismul clasic fiind, în fond, mai apropiată de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicaţii politice, contextuale procesului unificării Germaniei, acea idee hegeliană care, fără a institui la rându-i un determinism propriu-zis, definea statul drept împlinire finală a evoluţiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilităţii realizării progresului, al libertăţii, al desăvârşirii individului-cetăţean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seamă al acestei şcoli istorice, chemat în 1873 la catedra ce fusese ilustrată timp de decenii de Leopold von Ranke.
            Gândirea politică  a lui Eminescu e exprimată cel mai deplin prin sintagma autohtonism românesc.
            La fel ca şi conceptele care-i constituie articulaţiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul şi la specificul spiritului creator şi al etosului colectiv.
            Ideile principale prin care Eminescu a detaliat concepţia sa autohtonistă au fost: tradiţionalismul, naţionalismul, locul şi rolul fundamental al ţărănimii şi credinţa în dezvoltarea forţelor proprii ale poporului său.
            Unii le califică astăzi desuete şi se nevoiesc a le persifla şi pune la index. Eminescu a crezut însă în ele, laolaltă cu o mare parte a spiritualităţii europene şi româneşti a vremii. Au fost idei curente în epocă.
            Numai sub puţine aspecte Eminescu a fost un antemergător, şi atunci nu la mare distanţă, pe calea spre viitorul epocii sale.
            Dar valoarea unei concepţii nu e dată numai de elementele anticipative pe care le conţine, ci şi de forţa ei în a exprima realităţile şi imperativele epocii peste care se suprapune. “Cel ce şi-a trăit din plin timpul său – a spus un alt mare poet – acela a trăit pentru toate timpurile”.
            Tradiţionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelaşi romantism – stare de spirit comună sensibilităţii europene, cel puţin o jumătate de secol. Încă şi mai direct din corolarul romantismului – istorismul, concepţia după care omul nu poate fi înţeles şi explicat decât în şi prin istorie. Trecutul istoric însemnase pentru romanitate fundamentul deşteptării naţionale, cheia deschiderii unei epoci noi, trăite conştient, intens, în primul rând la nivelul intelectualităţii. Eminescu a admirat trecutul naţional dintr-o aderenţă sufletească la momentele şi la valorile acestuia, susţinută însă şi de o pregătire istorică excepţională. Pe aceşti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare din secolul al XIX-lea, şi-a sprijinit opinia că societatea se dezvoltă organic şi că orice pas nou în înaintarea ei trebuie săvârşit în acord cu cei de pe treptele anterioare.
            Anglia, cu soliditatea instituţiilor sale vechi de sute de ani, aflată, cu ele împreună, în fruntea ţărilor înaintate, era un argument frecvent invocat în favoarea modelului organicist al dezvoltării istorice. Doctrina conservatoare britanică nu era, în fapt, reacţionară, ci doar un alt model, cu ritmuri mai lente, de concepere şi aplicare în practică a ideii de progres.
            Că aşa a văzut Eminescu lucrurile, rezultă din cele scrise de el însuşi, dovedind o profundă intuiţie a dialecticii evoluţiei sociale: “Nu este” în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi pe roate acestei lumi se coboară nu numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”[2].
            Tradiţionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare în trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia în prezent.
            Eminescu le apare unora demodat pentru că a idealizat figura şi rolul ţăranului. Se omite că pe vremea lui ţărănimea era, la noi, clasa socială cea mai numeroasă, furnizând cel mai larg suport economic societăţii şi statului.
            Parţial idealizată, era întâlnită în istorie în toate ipostazele: de luptă, de revoltă, de suferinţă, de păstrătoare a limbii, credinţei şi obiceiurilor, într-un cuvânt a fiinţei neamului. În întreg perimetrul geopolitic est şi sud-est european era percepută în aceleaşi culori, şi-i erau cinstite virtuţi ancestrale. În chiar anii activităţii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adânci ecouri în filosofia şi în literatura rusă spera în transformarea societăţii ruseşti pe temelia ţărănimii şi a unor instituţii tradiţionale ale acesteia.
            Prin majoritatea constituită de ea, ţărănimea era identificabilă cu întregul popor român. Iar în popor – o afirmaseră Herder şi romanticii – se afla sursa geniului creator, specific fiecărui neam.
            Din nou, în ataşamentul său pentru ţăran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a împărtăşit o concepţie emergentă din realitatea socială a vremii, o concepţie generoasă cu un netăgăduit substrat democratic.
            “Horribile dictu” – Eminescu a fost naţionalist. A fost naţionalist în veacul deşteptării naţionalităţilor, în care se auzeau la tot pasul cuvintele “patrie” şi “naţiune”, clamate de revoluţia franceză. A fost naţionalist în veacul luptelor pentru formarea statului naţional, a acestui tip de structură politico-socială care, oricât începe a fi contestat în prezent, pe fondul unor condiţii istorice mult schimbate, a constituit vreme de peste un secol un model viabil, convingător şi chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberaţie.
            Eminescu, atât de ataşat ideii naţionale, e capabil a o privi cu detaşare, înţelegându-i relativitatea imanentă: “Naţionalitatea – scria el – este doar un moment în viaţa şi evoluţia omenirii, însă unul peste care nu se poate trece, căci ar însemna să se treacă peste actuala vârstă a omenirii. Dar, aşa cum individul nu poate sări peste a sa proprie, încă mai puţin se poate sări peste a unei întregi epoci…”[3]
            În naţionalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia şi antisemitismul. Aceste două atitudini, apropiate între ele, nu aparţin obligatoriu naţionalismului în genere, ca doctrină. În acest segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecăţi. Indiferent cum se numeşte, şi cât de mult se apropie de cota genialităţii, orice om poate greşi, fără ca prin aceasta ansamblul operei sale să fie infirmat.
            Nu voim să cădem în monotonia unui gen de argumentare care să poată fi acuzat că este o necontenită şi necondiţionată pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scădere omenească. Înţelegând însă că nimeni nu se poate sustrage deplin impactului condiţiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea împiedica de a nota faptul că poporul român se afla pe la 1870–1880 la capătul a secole de dominaţie politică străină. Şi că în acest interval îndelungat în pătura lui suprapusă se infiltraseră elemente alogene numeroase, care, împărţind fără îndoială asemenea păcate cu autohtonii, se manifestau arogant faţă de restul societăţii, şocau prin bogăţie, parvenitism, corupţie, prin ostentaţia pseudoculturii.
            De altminteri, în anii în care Eminescu începea activitatea jurnalistică la “Timpul”, se declanşase în sfera vieţii politice şi constituţionale o aprinsă polemică, tangentă la problemele străinilor, afectând până şi relaţiile ţării cu alte state.
            Combătând ca pe un fenomen social, condiţionat istoric, această cucerire din afară “prin furişare” – cum îi spune într-un loc – atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o poziţie predominant generală, nu cu adresă individuală şi nici cu apel la violenţă. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un naţionalism constructiv: n-a obosit în a preconiza ridicarea materială şi spirituală a poporului, ca remediu final pentru situaţiile ce stârneau, în primă instanţă, acele reacţii xenofobe, din partea lui şi a multor altora.
            Eminescu a spus însă şi lucruri pe care criticii săi, parcă oarecum derutaţi, nu le scot în evidenţă aşa de bucuros ca pe altele. A susţinut că substanţa vieţii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai, prin muncă. A condamnat cu vehemenţă corupţia şi parazitismul social-politic şi cultural. A afirmat că răul cel mai mare în societate e sărăcia, “izvorul aproape al tuturor relelor din lume”… “Omul are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna un sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui … Deci – conchidea el – condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia <<economică>>[4]. Întrebat mai îndeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat să ataşeze acestui ultim termen şi dimensiunea sa etică.
            Explicabilă prin condiţiile timpului în care a fost creată, gândirea politică a lui Eminescu e supusă exigenţelor schimbătoare ale înaintării istoriei.
            Nu poate aspira la o perenitate egală cu a creaţiei sale poetice. Nu mai puţin însă, poartă şi ea o anume marcă a geniului, în febrila vrere şi capacitate de a cuprinde şi pricepe cât mai multe din semnele acestei lumi.
            A trăit, cu dureroasă sinceritate, credinţa în creşterea puterilor proprii ale naţiei, în împlinirea sa într-un mare destin. Mesajul ei, tot mai neînţeles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce în stihurile unui alt poet: “O ţară, s-o zidim prin veac, îndrăzneţi// Ca pentru mii şi mii de vieţi” (Aron Cotruş).
            Staturii lui solitare, dominatoare, i-am închina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urmă a titanului de la Bonn:
            “A simţit totul, până la înfricoşata margine unde cultura se pierde în haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni după el, nu-l va continua: va trebui să înceapă, căci acest precursor a încheiat acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, după ce le-a dat totul. A rămas singur, fiindcă nu şi-a găsit egalul”.

           



[1] Ion Petrovici, Din cronica filosofiei româneşti, Bucureşti, [1935], p.47–48  (Biblioteca pentru toţi, nr.1299–1300).
[2] Eminescu, Opere, vol. III, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 24. Idee prezentă şi în poezii: “Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic”, sau “Când unul trece, altul vine în astă lume a-l urma”.
[3] Eminescu, Opere, III, p. 924925.
[4] Eminescu, Opere, III, p. 4548.

vineri, 15 mai 2015

Mircea Cărtărescu. Un război pierdut sau dezorganizarea haosului

Mircea Cărtărescu este poate, pentru mulți desigur, un scriitor bun. Bun pentru export în Europa sau chiar pentru lumea cea mare. Dar în acest text, care face parte din cartea Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Humanitas, 2003, Cărtărescu scrie o frază care merită să fie reținută pentru momentul în care adulatorii se vor desmetici.

Cărtăresc scrie : «Gîndiţi-vă cum [p. 181] sînt demonizate azi, în cultura română, concepte libera­le fundamentale ca postmodernismul sau corectitudinea politică. încet dar sigur, viaţa culturală s-a-ntors pe fă­gaşul balcanic atît de binecunoscut, cu binecunoscuta con­spiraţie a mediocrităţii, cu binecunoscutele coterii şi încîlceli de interese, cu totala lipsă de apetit pentru însăşi literatura de azi, pentru cultura însăşi dintotdeauna. S-au reîntors criticii care nu citesc nimic, scriitorii care n-au scris nimic, ideologii fără idei, filozofii care nu iubesc în­ţelepciunea.»

Firește coteriile, criticii care nu citesc nimic, scriitorii care n-au scris nimic, ideologii fără idei, filosofii care nu iubesc înțelepciune sunt fenomene reale ale culturii române, Dar generalități de acest tip nu au nici o semificație : un diagnostic vag, identificări făr identitate care nu servesc la nimic, nici măcar pentru descrierea unei stări specifice de criză, fenomenele indicate fiind probabil mondiale. Un exemplu de filosof care nu iubește înțelepciunea : ațâțătorul la război, interevenționistul, fostul maoist, Bernard Henry-Levy.

Un ins care e capabil să scrie o frază în care declară drept valori liberale postmodernismul, adică o etichetă fără nici o acoperire intelectuală, conceptuală, în combinație cu altă etichetă, «corectitudinea politică», lipită peste amestecul de elogii ale marginalității, de interdicții cenzoriale și de propagandă imperialistă, care definește un comportament conformist, anti-intelectual, anti-libertar, acest ins, deci, este un spirit confuz, excesiv de auto-centrat, dacă nu e doar, pur și simplu, un prost, adică un ins incapabil de discernământ, un urechist.

Ca să știe ce-i postmodernismul, acești intelectuali fără de prihană ar trebui să știe ce a fost modernismul. Cum niciunul din ei nu a produs o analiză și o definiție demnă de reținut, mi-e greu să aflu la ce se referă în realitate gândemele lor, care participă la dezorganizarea haosului.
Dan CULCER
Bibliografie http://www.unitbv.ro/postmodernism/

joi, 14 mai 2015

Radu G. Ţeposu despre Citind şi trăind literatura, 1976

CRITICA
Citind şi trăind literatura
Încercarea lui Dan Culcer de a ne oferi un tablou viu al literaturii, în cadrul căruia critica să fie factorul dinamizator, are ceva din impulsul sub care Pierre de Boisdeffre își concepea a sa carte Istoria vie a literaturii… Citind sau trăind literatura (Ed. Dacia. 1976) este o carte incitantă. un „loc geometric” în care profesiunea de credinţa se întâlneşte cu participarea reală la destinul literaturii, iar atitudinea tranşantă eate secondată îndeaproape de opinia constructivă. „În acest sens — scrie criticul — idealul meu este o carte în care sociologia, critica, teoria literaturii, estetica, analiza stilistică si analiza moravurilor obştei scriitoriceşti şl a obştei naţionale să se împletească într-o lucrare concentrată” (Discurs preliminar). Acest ideal rămîne doar simplu proiect pentru „cartea care va veni”, căci, deocamdată, Dan Culcer este preocupat mai mult de înlăturarea obiectivismului („moarte obiectivității”.- — zice el asumîndu-și toate riscurile), de asu-
marea literaturii ca pe un fapt viu. modelator de conştiinţe. A citi. scrie mai departe criticul, trebuie să devină o similitudine pentru a trăi literatura. Critica trebuie să se elibereze de aerul doctoral, inchizitorial şi să dizolve, pe cît posibil, latura meschină a omului, convertind-o îin „luciditate şl acţiune”. Pe Întreg parcursul cărţii autorul relaţio-nează scrisul cu existenţa socială, caută puncte de convergenţă, descoperă „omologii", pledînd pentru o abordare sociologica a literaturii  : „Sociologia literaturii este la noi un dulce vis. Ce ştim despre mecanismul publicităţii literare, cum se impun cărţile şi în primul rînd cum se fac cunoscute (sociologia succesului — în corelaţie cu analiza gustului public), care e rolul criticii în acest proces de decantare, cum se manifestă el, ce răspunderi morale implică…” — se întreabă autorul, pe urmele lui Ov. S.  Crohmălniceanu.
Receptarea vie a literaturii nu trebuie să vizeze însă doar literatura prezentului. Pentru a avea o imagine de ansamblu, criticul trebuie să-șfi apropie şi literatura trecutului, s-o „subiectiveze” (nu s-o subiectivizeze  !), s-o contemporaneizeze spre a fi trăită cu aceeaşi intensitate ca cea actuală. De aceea, el trebuie să apeleze in permanenţa la recurs și sinteză. Judecăţile consacrate nu trebuie să inhibe. ci să incite („cultura are nevoie de dărîmătorl de Idoli precum comunitatea de indivizi care să-i transgreseze opreliştile”). A sintetiza o literatură după norme străine unei anume sensibilităţi critice înseamnă a o îndepărta de cei mai recenţi cititori, a o înstrăina de noua conjunctură. Opinia este valabilă şi pentru literatura contemporană. Astfel de aserţiuni îmi amintesc o observaţie a lui Robert Escarpit  : literatura prezentului nu poate fi avantajată fără o educare a gustului, fără constituirea unui public cititor cultivat care să recunoască acea „naştere sociali” a scriitorului.
Majoritatea comentariilor (cronici literare adaptate, glose conjuncturale, efuziuni critice) ilustrează premisele stabilite de autor şi, fără a neglija totuşi analiza la text, ele devin argumente pentru o posibilă trăire a literaturii. În acest sens, parafrazîndu-l pe Boisdeffre, Dan Culcer profesează „une critique vivante”  : angajare în destinul literaturii  ; pledoarie pentru o etică dezăvîrşită a scrisului (cu luciditate, criticul disculpă aici pe Virgil Ardeleanu şi Mircea Iorgulescu de falsele acuzaţii ale lui Al. Piru, apreciindu-le obiectivitatea consideraţiilor)  ; participarea afectivă la lectură („o lectură fierbinte, nu strict informativă (...), o lectură de participare, atît cît ni se îngăduie, supunînd textul şl nu supunîndu-ne”). Astfel, autorul apreciază la Mircea Zaciu faptul că „trăieşte bucuria tristă a lecturii, transmiţîndu-ne-o. nouă, cititorilor”, acuză romanele „cu teză" (Delirul de Marin Preda, „eseul travestit” al lui Al. Ivasiucu.), preferă proza participativă  : „Prefer deci cărți ale trăirii, cărţilor speculative cu menţiunea, necesară, că deşi nu a venit poate încă momentul, în literatura noastră trebuie să se producă fuziunea naturală între revoluţia socială în curs de desfășurare si modificările la nivelul tipului de naraţiune (Schematism contra schematism).
Citind sau trăind literatura ...nu este o carte de critică propriu-zisă ci cartea unui critic atent la destinul literaturii, judecîndu-i intransigent toate subtilităţile perverse dar și entuziasmîndu-se în fața adevăratelor valori. Ţinta comentariilor sale nu este atît obiectul literaturii, cît imaginea ei de ansamblu cu laturile intrinseci sau adiacente. Cartea, indiferent că este de critică, poezie, proză ori teoria literaturii, reprezintă pentru Dan Culcer, din perspectivă sociologică, posibilitatea aderării la fenomenul literar, partea prin care se accede la întreg, şansa recuperării şi integrării într-un spaţiu afectiv.
Polemică în intenţie, scrisă cu nerv și| cu dorinţa vădită de a brusca spiritele letargice. Citind sau trăind literatura este o pledoarie convingătoare pentru identificarea actului lecturii cu cel al trăirii, pentru a înlocui. cum zice autorul, disjuncţia prin conjuncţie.
Radu G. Ţeposu
în Amfiteatru, nr. 7, 1977, p. 9



Manolescu Nicolae despre Culcer Dan, Serii și grupuri. 1981

PPRIMA carte a lui Dan Culcer (Un loc geometric, 1973) era un amestec de proze, unele probabil autobiografice, în care o undă de fantastic vălurea suprafaţa notaţiilor realiste, de poezii, ezitante între confesiv şi cerebral, de un patetism reţinut in marginile conciziunii, şi de articole critice, într-un stil de la început format şi expresiv („Chip de martir, aproape profesional, chipul lui Bacovia ne evocă, cu pomeţii agresivi, cu barba ţepoasă şi privirea blinda, rătăcită printre oameni, obsedată de împrejurări sociale cu toate acestea, aparent închisă, dar dureros de sensibilă, figurile tabloului lui Bruegel Parabola orbilor”). Citind sau trăind lite­ratura, a doua carte, din 1976, cuprindea cronici şi articole, într-o regie personală, aceeaşi pe care o găsim azi în Serii şi grupuri : cîteva mari teme (maturizarea eseului, literatura fantastică, romanul cu teză, proza scurtă ş.a.) sînt ilustrate prin analize de cărţi ale momentului lite­rar. Cu alte cuvinte, Dan Culcer nu-şi republică pur şi simplu recenziile apărute la vremea lor în „Vatra” de la Tg. Mureş, ci le leagă în „serii” şi „grupuri” (de unde titlul), avînd şi umorul să deschidă cartea recentă cu definiţiile, după Dicţionarul de neologisme, ale celor două noţiuni. Mai mult, o încheie cu o povestire admirabil scrisă intitulată Serii complete. Jocul de cuvinte e împins deci ceva mai de­parte. E vorba, în povestire, despre o ciudată întimplare cu o colecţie de timbre. Naratorul este un colecţionar pasionat, pentru care timbrele înfăţişează o mică lume de privit. O scurtă furtună răvăşeşte într-o zi clasoarele şi risipeşte timbrele in lumea mare. Ele cad unde se nimereşte, lipindu-se de mîinile sau de chipurile trecătorilor. Voind să le recupereze şi să-şi refacă frumoasa colecţie, narato­rul se vede silit, de data asta, să colecţioneze nu pur şi simplu timbre, care nu se mai dezlipesc de cei peste care au căzut, ci oameni-timbre. Îi convinge să-l urmeze în locuinţa lui, îi aşează pe serii (fireşte, complete, căci o serie n-are valoare dacă nu e completă) şi-i lasă să înţepenească. aşa, să moară şi să putrezească. Originala colecţie este pe de o parte indestructibilă — nici un vînt nu o mai poate risipi — iar pe de alta supusa morţii şi putreziciunii, alcătuită cum e din oameni-timbre. Povestirea sugerează, poate, în felul ei ambiguu, borgesian, raportul dintre critică şi viaţă. Criticul este, mai întîii, un colecţionar interesat să posede seriile complete ale operelor : nici o analiză nu e relevantă în absenţa sintezei, a sistemului. Cărţile, apoi, reprezintă pentru el viaţa : o viaţă de un fel anume, care nu există decît separat de aceea reală, deşi nu e decît imaginea ei : riscul ştergerii graniţelor dintre una şi alta este tocmai acela, figurat în morala povestirii. Subtitlul Seriilor şi grupurilor conţine, cu modificarea conjuncţiei, titlul cărţii anterioare : Citind şi trăind literatura. Aceasta poate să însemne că, după părerea lui Dan Culcer, nu există disjuncţie pentru critic : a trăi sau a citi literatura, ci doar conjuncţie : a trăi şi a citi. Literatura se trăieşte de către critic citind-o, nu altfel. Legătura cu povestirea de la urmă o vede oricine.
Critica lui Dan Culcer pare intens preocupată de ideea de eficacitate : a spune cît mai mult în cît mai puţine cuvinte. Precizia şi conci­zia sînt esenţiale în articolele lui, atît de asemănătoare cu nişte, fişe menite să încarce memoria uneia din acele maşini de stocat cu­noştinţe, care se folosesc mai ales în domeniul ştiinţelor. Critica literară nu rămîne, iată, nemarcată de progresul informaticii. O filială a marii bănci de informaţii literare : acesta ar putea fi rostul oricărei cărţi care cuprinde articole despre literatura unui anumit mo­ment. Critica lui Dan Culcer va fi, deci, înainte de orice, operaţională şi va apela Ia un limbaj simplu şi ordonat : cutare carte este „un eşec semnificativ” (interesează exclusiv ceea ce are semnificaţie) din mai multe motive, legate logic : „ruperea intenţionată a lanţurilor cauzale”, „enunţarea unor false cauzalităţi” şi „cultivarea unei logici contradictorii care manipulează dialectica socială” ; cutare scriitor „face în fiecare carte a sa cel puţin patru acţiuni : 1) se scrie pe sine ca parte şi interpret al reaului 2) scriind cartea 3) apărînd-o printr-o interpretare şi 4) polemizează cu alte formule”. Acest stil despuiat de artificii retorice, redus la esenţa lui informaţională, la numărul de biţi pa care-i conţine fiecare frază, a devenit uzual în articolele lui Dan Culcer. Urmărind mai ales ceea ce este „traductibil” în limbajul maşinii care stochează şi transmite informaţia, criticul sacrifică deliberat restul : accesoriul, vagul, nuanţa sau inefabilul. Zadarnic azil căuta savoarea ori parfumul impresiilor în această critică austeră, directă şi francă pînă la brutalitate, în care acurateţea este aproape singurul element de expresivitate îngăduit. Procedeul curent este „rezumarea” impresiei produse de lectura uneia ori mai multor cărţi : la care se adaugă furnizarea datelor necesare unei juste situări. E o critică „elementară” (nu primitivă, ci operînd numai cu elementele principale), şi cu o puternică notă pragmatică. Nu lipseşte doar interesul pentru culoare, pitoresc ori farmec, dar şi acela pentru gratuitate. Critica lui Dan Culcer urmăreşte, dacă pot spune aşa, performativitatea : vrea, — analizând, înscriind, sistematizînd, — să schimbe ceva în realitatea de dincolo de text, o mentalitate sau o metodă de lucru ; nu se adresează doar cititorului virtual al studiilor de critică, dar şi acelor cititori reali de care, editori, profesori, jurnalişti etc, atîrnă funcţionarea instituţiilor literare. Aşa trebuie înţeles, cred, aspectul preponderent sociologic al acestei critici : nu atît (este şi asta) întrucât studiază textul operelor din unghi sociologic, dar întrucât vizează deobicei contextul lor imediat. Structura cărţii e o dovadă : „seriile”, „grupurile” sînt astfel de contexte socio-culturale, ilustrate prin cazuri particulare. Ceea ce contează e mereu, in ochii lui Dan Culcer, caracterul de simptom al operei, în definitiv, analizele lui (foarte laconice) sînt ca acele sonde meteorologice destinate cunoaşterii atmosferei. Dan Culcer ne va oferi, poate, într-o zi, un tratat de simptomatologie literară. Serii şi grupuri îl promite.

DINCOLO de aceste constante, există in critica lui Dan Culcer diagnostice juste (oricîtă labilitate ar intra in judecăţile ei de valoare, cri­tica de azi este departe de a fi, pentru cine vrea să vadă, confuză ori debusolată), idei şi definiţii ingenioase, ba chiar, ici colo, ca o pată de culoare într-un peisaj mohorît (căci de o anume mohoreala nu-i scutită o critică atît de dezinteresată de grațiile limbajului), un portret, o vorbă de spirit, o caracterizare sarcastică. „Tragicul şi fantasticul sînt categorii apropiate şi aproape inseparabile (spune, luîndu-ne oarecum prin surprindere, criticul). Căci ambele ne dau posibilitatea unei extrapolări, contemplarea din afară a unui sentiment agresiv. Prin aceasta extrapolare se realizează o victorie împotriva Spaimei. Fiecare Weltanschauung îşi secretează propriile sale temeri, propriul său tragic, propriul său fantastic. Proza fantastică îşi extrage fo­rţa dintr-un mare vis comun căruia nu-i poate da o formă unificată. E o mitologie neputincioasă care nu poate orienta acţiunea, iar unificarea, coerenţa ar aduce după sine gruparea în mituri şi ieşirea din sfera literaturii. Aceste proze au la origini mituri sfărîmate, dezagregate, cum sint cele despre epoca de aur, surse pentru utopii”. Definiţia fantasticului, care se încheagă la sfîrşitul acestor consideraţii, este magnifică. Dar iată şi un portret al unui confrate (epicizat de gustul unui cititor de westernuri) : „Gabriel Dimisianu face parte din « clanul » criticilor paşnici. Aceştia nu dezgroapă securea de război decît în împrejurări excepţionale, atunci cînd integritatea terenului lor de vînătoare este ameninţată de o agresiune, fie dinspre aceia care nesocotesc deschis regulile convieţuirii, fie dinspre aceia care poartă mască pentru a-şi ascunde relele intenţii, golul sufletesc. Cu toţi ceilalţi « străini », Criticii Paşnici sînt dispuşi să fumeze pipa păcii, să discute răbdători, să-şi expună protocolar şi calm opiniile, să le asculte pe ale celorlalţi, chiar dacă se află intr-o vizibilă divergenţă”. Polemica lui Dan Culcer. în marginile adevărului, e cu atît mai eficientă, cu cît are aproape totdeauna o notă de gravitate (ca şi cum n-ar voi să i se reproşeze că ia în joc lucruri serioase) şi chiar de asprime, cu ceva de didahie laică în ton : „O nouă promoţie de critici îşi aşează cu temei cărţile în bibliotecile noastre. Oameni citiţi, spirite echilibrate ; cunoscători ai cîtorva limbi europene, mulţi printre ei universitari, ca mîine dascăli docţi şi pasionaţi ce vor încuraja vocaţii, aceştia ar putea să fie răzbunătorii atîtor studenţi ce au suferit, în cele două decenii imediat postbelice, din pricina stavilelor pe care le punea in calea curiozităţii lor o programă şi o informaţie lacunare [...]".

Nicolae Manolescu


Dan Culcer. Serii şi grupuri, Editura Cartea Românească, 1981.

în România literară nr. 41/1981, p.9

luni, 11 mai 2015

Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute de Cornel Ungureanu

Sursă România literară
2014 > Numarul 22 > Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute

Actualitatea:
Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute de Cornel Ungureanu

Istoria literaturii, de ieri şi de azi....

A gândi romanul la Târgu Mureş, iată primul titlu pe care aş fi vrut să-l pun unei recenzii despre Marea miză. Mihai Sin, autorul remarcabilului, ambiţiosului eseu din 2003, avea o experienţă de romancier, de publicist, de eseist – de ins care a trăit o viaţă sub semnul experienţei literare. A experienţei literare, politice şi geopolitice. Era un om al revistei „Vatra” – aşa cum arăta ea pe vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin, Cornel Moraru, Anton Cosma – revistă de curaj şi de iniţiative publicistice excepţionale, de solidarizări cu cei mari ai scrisului. Era format acolo. Întâmplările frumoase ale revistei n-au fost legate de transformarea echipei. Unii au murit, alţii s-au dus prin alte locuri, mai apropiate sau mai depărtate. Experienţa de romancier din Târgu Mureş, de la „Vatra”, din dialogul sau din competiţia cu Romulus Guga, Dan Culcer, a fost completată, în cazul lui Mihai Sin, de întâlnirile de după 1989, cele care judecau într-un anume fel, rezistenţa, literatura de opoziţie, opţiunea pentru un loc anume. Pentru o istorie. Întâlnirile cu Ivasiuc, cu Goma, călătoriile prin străinătăţi au consecinţe. Orice călătorie înseamnă o ieşire din cochilia provincială, dintr-un spaţiu care, poate, rămâne al său. Dar Mihai Sin are un fel al său de a trăi „întoarcerea acasă”: primele pagini din Marea miză l-ar avea drept model pe Rebreanu. Paginile lui Rebreanu, confesiunile lui Rebreanu sunt argumente decisive: „Pot să afirm că opera mea nu ar putea exista fără Ardeal, care-i dă totul. Fără să fie locală prin aceasta şi să aibă culoare regională, ardelenismul, în ce are mai preţios, e toată opera mea. Socot că ardelenismul e un fel de eticism în artă, o lege a artei, cu locul, cu aerul, cu pământul şi viitorul ei. Eticismul are un stil – un stil artistic şi moral – care colorează o operă”. E o profesiune de credinţă, precizează Mihai Sin, făcută în 1941.

Recitesc cărţile lui Mihai Sin şi observ că despre ultimele nu s-a scris aproape nimic. Dar despre cărţile prozatorilor din generaţia sa? În antologia de proză Arhipelag realizată de Mircea Iorgulescu în 1981 – antologie care voia să demonstreze că există şi o proză „scurtă” care ar putea ţine în cumpănă romanele de succes, În memoria unui atlet începător de Mihai Sin este alături de prozele, mai mult sau mai puţin scurte, ale lui Horea Pătraşcu, Ştefan M. Găbrian, Nicolae Mateescu, Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu, dar şi alături de cele semnate de Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Eugen Uricaru, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu, Maria-Luiza Cristescu, Alexandru George. Despre primii se vorbeşte din ce în ce mai puţin, ceilalţi au rămas într-o actualitate vie nu prin proze scurte, ci prin romane care au reţinut atenţia. Sau printr-o publicistică angajantă, care i-a menţinut în centrul actualităţii culturale. Laurenţiu Ulici, în Literatura română contemporană, Promoţia ‘70 (Ed. Eminescu, 1995) îl aşează între prozatorii de elită ai promoţiei, alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru. În seria următoare ar fi, după părerea lui Laurenţiu Ulici, Vasile Andru, Alexandru Monciu-Sudinski, Tudor Octavian, Alexandru Papilian, Ioan Radin, Eugen Seceleanu, Marius Tupan. Mihai Sin se află, aşa cum vor scrie şi alţi critici de seamă ai perioadei care se încheie în decembrie ’89, în vârful ierarhiilor. E, trag concluziile criticii actualităţii literare antedecembriste, un mare prozator.

Recitind cărţile lui Mihai Sin, putem descoperi o unitate a proiectului epic : este un scriitor care îşi respectă ideile care îi guvernează scrisul. Am spune azi, oprindu-ne asupra cărţilor sale scrise înainte de 1989 : stilul rebel, inconfortabil, care îi guvernează nuvelele şi romanele «de demult» e mai semnificativ, mai polemic, mai dur decât al altor prozatori iubiţi de critica literară – de istoriile literaturii la zi.

E, în 2014, un scriitor uitat? Mircea Iorgulescu nota în prezentarea numitei nuvele (selectată în antologia din 1981): „Mihai Sin scrie reţinut, lapidar în austeritatea sugestivă a expresiei resimţindu-se o violentă comprimare: proza lui, obsedată de concretul existenţei, este una a tensiunilor surde, controlate prin exprimarea laconică şi enunţul alb de încordare. Producându-se rareori, explozia e mai mult potenţială, neliniştind într-o măsură încă mai mare. Analiză minuţioasă a unei rupturi lăuntrice, a unui refuz obscur motivat, nu însă inexplicabil, În memoria unui atlet începător...poate fi citită şi ca o parabolă construită cu mijloacele unei nuvele tradiţionale”. „Explozia mai mult potenţială”, neliniştitoare, refuzul obscur motivat, proza care poate fi citită ca o parabolă pot fi regăsite în fiecare dintre cărţile lui Mihai Sin şi mai ales în romanul său apărut tot în 1981, Ierarhii.

...Şi personajele ei, de azi şi de odinioară

În centrul romanului este Mamina, ins care îşi trăieşte «rupturile lăuntrice» „exploziile mai mult potenţiale”, „neliniştitoare”. Este, se subliniază în romanul din 1981, un om care a ieşit din închisoare. Păstrează amintirea perioadei din închisoare. Căsătorit, îşi perfecţionează însingurarea prin angajarea în cercetarea unui personaj extraordinar, David Urs de Margina. Vrea să intre cu el în istorie. Un personaj ilustru pe care l-am trecut prea uşor cu vederea, aşa cum i-am trecut cu vederea pe alţii care au definit un timp al graniţei.

Baronul Urs de Margina este o prezenţă importantă în istoria românească şi, prin romanul Ierarhii, şi în literatura română. David Urs de Margina a fost una dintre personajele ilustre ale „graniţei”. Putem deschide o paranteză, fiindcă trebuie să explicăm cum „graniţa” a definit nu doar o istorie, ci şi o literatură. Ca să protejeze imperiul, Maria Tereza transformă iobagii graniţei în militari – le asigură altă identitate. Nu mai sunt oameni ai pământului, nu exprimă supuşenia, relaţia cu pământul, devin luptători. Sunt oameni liberi. Neam ocupat prea puţin de aceşti „oameni liberi” şi de felul în care ei au afirmat un tip de spiritualitate. Ovidiu Cotruş nota că literatura lui Coşbuc, a baladelor şi a idilelor, a bucuriei de a trăi defineşte (şi) un om al graniţei. Unul dintre eroii graniţei, Tănase Todoran a fost tras pe roată în mai 1763, la 104 ani. A prefaţat istoria lui Horia. Tănase Todoran este, spun documentele, străstrăbunicul lui Dorin Tudoran.

Mamina, personajul lui Mihai Sin, vrea să afle documente despre David Urs de Margina. Despre înnobilarea lui, despre luptele lui. Este coptat într-o organizaţie (secretă?) care îi propune o participare vie, o luptă de idei. Dialogurile cu Richard Şipa, Porancea, Solomon („înţeleptul Solomon”) au derapaje anticomuniste care fac din Ierarhii unul dintre romanele de vârf ale anilor optzeci. Una dintre cărţile semnificative ale anilor optzeci ai scrisului românesc.

Alte modele, alte istorii uitate
Există un „model Breban” de a scrie pagini anticomuniste: personajele vor alte idei, alte religii, alte modele. Mihai Sin descoperă modelul nu într-o altă religie, ci într-o istorie frumoasă a românilor. David Urs de Margina, cel despre care Mamina ar vrea să vorbească la simpozionul grupului Şipa, Porancea, poate Solomon, are un anume fel de a gândi lumea. Reconstituirea biografiei lui David Urs de Margina se propune documente citabile azi:

„Regimentul I de graniţă ţinu o adunare naţională la Orlat, hotărând înaintarea unei petiţii către împărat, prin care cerea libertate, egalitate individuală şi naţională şi o mai completă militarizare a comunelor de pe teritoriul regimentului, numai astfel putând românii să-şi apere pământul”. Petiţia a fost semnată de şase delegaţi în frunte cu Urs. Urmează asaltul împotriva trupelor alcătuite „din nemeşi şi secui”. David Urs de Margina primeşte „Crucea pentru merite militare”. „Se poate pune întrebarea: nu cumva David a luptat în cadrul unor trupe contrarevoluţionare, nu cumva el însuşi a fost un contrarevoluţionar?”

Pentru Simpozion, dacă avea să se hotărască până la urmă să participe, Mamina ar fi putut prezenta o comunicare, „un mic studiu” în care să dezvolte fie doar şi câteva din ideile baronului. Mamina descoperă o circulară din 18 februarie 1872 prin care baronul Urs, preşedinte al Comitetului administrativ al şcolilor grănicereşti o trimite învăţătorilor cerându-le „a stărui în tot modul , ca dintre tinerii care au terminat cu succes şcoala primară să îmbrăţişeze unii şi meseriile. Cu meseriile, românii ar cuceri oraşele – în oraşele în care intrarea lor fusese interzisă. „Neglijând individul, necultivându-l cum se cuvine sau cultivându-l lacunar, riscurile sunt enorme pentru naţiune, cam asta ar putea fi una dintre ideile viziunii lui Urs de Margina. O retragere orgolioasă în izolare ar fi tot o înfrângere”.

Simpozionul nu se mai ţine, posibilii aliaţi, oamenii ideilor care ar trebui să învioreze lumea „se retrag în singurătate”. Toate personajele lui Mihai Sin se retrag în singurătate. Îşi trăiesc, într-un anume fel, sfârşitul. Poate sinuciderea.


sâmbătă, 9 mai 2015

De consultat : CENTRE INTERNATIONAL DE RECHERCHES ET ÉTUDES TRANSDISCIPLINAIRES



CIRET






CENTRE INTERNATIONAL DE RECHERCHES ET ÉTUDES TRANSDISCIPLINAIRES


ACCUEIL

TRANSDISCIPLINARITÉ


PROJET MORAL


ACTIVITÉ


ASSOCIATION


CHARTE


THÈSES DE DOCTORAT TRANSDISCIPLINAIRES


et autres travaux universitaires


(* signifie que Basarab Nicolescu, Président du CIRET, a été membre du jury)



TRANSDISCIPLINARY PhD THESIS


and other academic diplomas


(* signifies that Basarab Nicolescu, President of CIRET, was member of the jury)



2014


Angélica Castañeda Martínez, The Human Rights of Third Generation: A New Model of Life for All Mexicans / Les droits de l'homme de troisième génération: Un nouveau modèle de vie pour tous les mexicains / Los derechos humanos de tercera generación: Un nuevo modelo de vida para todos los mexicanos, thèse de doctorat en Sciences Humaines (Éthique), Universidad Autónoma del Estado de Mexico, Toluca, Mexique, 2014, 205 pages.


*Gabriela Ligia Popescu, Religious Behaviour - From Psychology to a Transdisplinary Perspective / Comportamentul religios - de la psihologie la o perspectivă transdisciplinară, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2014, 276 pages.


Donna L. Baird, The Emerging Discourse of Transdisciplinary Neurorehabilitation: Building Healthcare and Health Capacity on the Moral High Ground, thèse de doctorat en Philosophie, University of Calgary, Alberta, Canada, 2014, 330 pages.


Matthew J. Zylstra, Exploring Meaningful Nature Experience, Connectedness with Nature and the Revitalization of Transformative Education for Sustainability, thèse de doctorat en Philosophie, Stellenbosch University, South Africa, 2014, 688 pages.
2013


Barbara E. Truman, Transformative Interactions Using Embodied Avatars in Collaborative Virtual Environments: Towards Transdisciplinarity, thèse de doctorat en Computer Sciences, University of Central Florida, USA, 2013, 324 pages.


*Raluca Bădoi, Emmanuel Levinas. Subjectivity and Language / Emmanuel Levinas. Subjectivité et langage, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2013, 216 pages.


*Elena Luiza Mitu, Eugène Ionesco and The Logic of Contradiction. A Transdisplinary Approach of the Dramaturgy of Eugène Ionesco / Eugène Ionesco şi logica contradictoriului. O abordare transdisciplinară a dramaturgiei ionesciene, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2013, 155 pages.


*Pascal Verniory, For an Ethics of Copyright - Authors and Creations in the Information Society: Symbolyzing the Human Being or Hostages of the Cultural Industry / Pour une éthique du droit d'auteur – Repenser la place de l'auteur et de sa création dans la société de l'information : révélateurs de l'humain ou otages de l'industrie „culturelle”?, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2013, 943 pages.


*Marin Constantin Grigorean, A Transdisciplinary Understanding of the Ladder's Symbol / O înţelegere transdisciplinară a simbolului scării, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2013, 215 pages.


*Houriya Abdelouahed, Body, Language, Image. From Aesthetics to Psychopathology - At the Limits of What Could be Translated / Corps, langue, image. De l'esthétique au psychopathologique - Aux limites du traduisible, thèse d'Habilitation à Diriger des Recherches (HDR), École doctorale «Recherches en Psychanalyse», Université Paris Diderot, France, 2013, 273 pages.


Astrid Guillaume, Transferability of Meaning, Past and Present - Words, Signs, Cultures / Transférabilité du sens d’hier et d’aujourd’hui - Des mots, des signes, des cultures, thèse d'Habilitation à Diriger des Recherches (HDR), École doctorale 138 «Lettres, Langues, Spectacles», Université Paris Ouest Nanterre La Défense, France, 2013, 110 pages.


Ana-Maria Fomin, Mircea Eliade. The Paradigm of a New Humanism./ Mircea Eliade. Paradigma unui nou umanism., thèse de doctorat en Philologie, University "Ştefan Cel Mare" / Universitatea "Ştefan Cel Mare", Suceava, Roumanie, 2013, 209 pages.


Sydney Mavengahama, The Contribution of Indigenous Vegetables to Food Security and Nutrition Within Selected Sites in South Africa, thèse de doctorat en Philosophie, Stellenbosch University, South Africa, 2013, 188 pages.
2012


*Irina Dincă, Lucian Blaga - Transdisciplinary Openings. Style, Metaphor, Reception / Lucian Blaga - Deschideri transdisciplinare. Stil, metaforă, receptare, thèse de doctorat en Littérature, University of Timişoara/ Université de Timişoara/ Universitatea de Vest din Timişoara, Timişoara, Roumanie, 2012, 511 pages.


*Aliteea-Bianca Turtureanu, Translinguism and Transculture in the Work of Nancy Huston / Translinguisme et transculture dans l'æuvre de Nancy Huston, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2012, 230 pages.


* Adrian Mirel Petrariu, Levels of Reality in Social Systems / Niveluri de Realitate în sistemele sociale, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2012, 296 pages.


*Cantemir Mambet, A Transdisciplinary Approach to the Management of Risks and of Decision Making Processes / Abordarea transdisciplinară a gestiunii şi management-ului riscurilor şi al proceselor decizionale, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2012, 225 pages.


*Maria Lucia Muresan, A Transdisciplinary Model of Communication / Un model transdisciplinar al comunicării, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2012, 262 pages.


*Gabriela Nica, Gothic Cathedrals as Means of Transmission of Knowledge / Catedrala gotică - mijloc de transmitere a cunoaşterii, thèse de doctorat en Philosophie, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2012, 240 pages.


*Bernard Carmona, Transdisciplinary Formation, Anthropological Journey and Tibetan Tradition - Research on Ingenium on the Gelugpa School's Practice of the Debate / Formation transdisciplinaire, trajet anthropologique et tradition tibétaine - recherche sur l'ingenium de la pratique du débat dans l école Gelugpa, thèse de doctorat en Sciences de l'éducation, Université François Rabelais de Tours, Tours, France, 2012, 441 pages.


Janez Cerar, Transdisciplinary Sustainable Development, thèse de doctorat en Économie, University of Ljubljana, Slovenia , 2012, 167 pages.


Renata Lemos, De Ars Sublime Infinitis Minimo: sobre o sublime nanotecnológico, thèse de doctorat en Communication & Sémiotique, Pontifícia Universidade Católica de São Paulo, PUC/SP, São Paulo, Brazil, 2012, 184 pages.


Eric Caulier,, Contribution interculturelle à l'étude de modélisations de l'agir créatif contemporain, thèse de doctorat en Anthropologie, Université de Nice "Sophia Antipolis", Nice, France, 2012, 479 pages.


Silvane Maria Marchesini, Le sujet du droit dans le transfert - Une perspective transdisciplinaire à travers la théorie lacanienne des discours. La psychanalyse appliquée à la casuistique du droit en rapport avec l'adoption homoparentale, thèse de doctorat en Psychologie, Université de Nice - Sophia Antipolis, Nice, France, 2012, 372 pages.


Josephine Musango, Technology Assessment of Renewable Energy Sustainability in South Africa, thèse de doctorat en Philosophie, Stellenbosch University, South Africa, 2012, 307 pages.
2011


*Marius Cristian Ene, René Daumal (1908-1944) - From Poetry to Experimental Metaphysics / René Daumal (1908-1944) - de la poezie la metafizică experimentală, thèse de doctorat en Philosophie, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2011, 214 pages.


*Dana Lăcrămioara Oltean, From Esthaetical Competence to Transcultural Competence: the Transdisciplinary Approach in Didactics of the French Language-Culture / De la compétence esthétique à la compétence transculturelle: l'approche transdisciplinaire en didactique de la langue-culture française, thèse de doctorat en Philosophie, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2011, 256 pages.


Daniel Proulx, The Role of the Imagination in the Spiritual Experience of Ibn Al-Arabi and Jakob Boehme / Le rôle de l'imagination dans l'expérience spirituelle d'Ibn Al-Arabi et de Jakob Böehme, mémoire en Science des Religions, Montreal University / Université de Montréal, Montréal, Canada, 2011, 216 pages.


Frédéric Paul Rey, Le jonglage et les sciences - D'une étude pluridisciplinaire à une vision transdisciplinaire, thèse de doctorat en Sciences du Sport, de la Motricité et du Mouvement Humain, Université Paris Descartes, France, 2011, 270 pages.


Adriana Teodorescu, Poetics of Death as Dialogic Principle in the Work of Camus and Sartre / Poetica morţii ca principiu dialogic în opera lui Camus şi a lui Sartre, thèse de doctorat en Littérature, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2011, 560 pages.


Virginia Popovic, Poesis and Mathesis in the Poetry of Ion Barbu / Poesis și Mathesis în poezia lui Ion Barbu, thèse de doctorat en Philologie, Novi Sad University / Université de Novi Sad, Novi Sad, Serbie, 2011, 257 pages.
2010


*Petrisor-Claudiu Militaru, Surrealism and Modern Science - A transdisciplinary approach / Surréalisme et science moderne - Une approche transdisciplinaire / Suprarealismul si stiinta moderna - O abordare transdisciplinara, thèse de doctorat en Philosophie (Etudes Transdis-ciplinaires), Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010, 233 pages.


*Silvia Mihaela Grigorean, The Gospel According to Thomas - Transdisciplinary Hermeneutics / L'Évangile selon Thomas - Herméneutique transdisciplinaire / Evanghelia dupa Toma - hermeneutica transdisciplinara, thèse de doctorat en Philosophie (Etudes Transdisciplinaires), Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babes-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010, 283 pages.


*Anca Cristina Mustea, Transdisciplinary Approach of the Need for the Sacred in the Contemporary Society / Approche transdisciplinaire du besoin du sacré dans la société contemporaine / O abordare transdisciplinara a nevoii de sacru în societatea contemporana, thèse de doctorat en Philosophie (Etudes Transdisciplinaires), Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca / Université Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca / Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010, 230 pages.


Bruno Kestemont, Les indicateurs de développement durable - Fondements et applications, thèse de doctorat en Sciences, Université Libre de Bruxelles, Belgique, 2010, 256 pages. et attacher le fichier ci-joint.


Moshe E. Ncilashe Swartz, Restoring and holding on to beauty: The role of aesthetic relational values in sustainable development, PhD in Philosophy (Public Management and Planning), Stellenbosch University, Stellenbosch, South Africa, 2010, 514 pages.


John Carbone, A Framework for Enchancing Transdisciplinary Research Knowledge, Doctoral Dissertation in Mechanical Engineering, Texas Tech University, USA, 2010, 111 pages.


Thomas Kollman, Survey and Framework for Transdisciplinary Research Activities, Doctoral Dissertation in Mechanical Engineering, Texas Tech University, USA, 2010, 269 pages.


Georgina Vivanco, Experiencia de Aprendizaje Transmediado: una aproximación a la acción pedagógica desde la perspectiva de la complejidad y el desarrollo del pensamiento, Grado de Magíster en Desarrollo Cognitivo, Facultad de Ciencias Humanas y de Educación, Universidad Diego Portales, Santiago de Chile, Chile, 2009, 127 pages.


*Sergiu Berian, Research Concerning the Transdisciplinary Potential of Mechatronics / Recherche concernant le potentiel transdisciplinaire de la mécatronique / Cercetari privind potentialul transdisciplinar al mecatronicii, thèse de doctorat en Ingénierie Mécanique, Technnical University of Cluj-Napoca / Université technique de Cluj-Napoca / Universitatea Tehnica din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010, 236 pages.


Evlampia Daldaki, L'ontologie érotique du beau, thèse de doctorat en Sciences de l'Art, Université Paris 1 Sorbonne, France, 2010, 392 pages.
2009


Christopher M. Adams, Developing Transdisciplinary Metrics Using Data Mining Techniques, Doctoral Dissertation in Mechanical Engineering Texas Tech University, USA, 2009, 153 pages.


Bobby G. McPeak, A Transdisciplinary Systems Approach for Defining Tornado Characteristics and Debris Impact Analysis, Doctoral Dissertation in Mechanical Engineering, Texas Tech University, USA, 2009, 275 pages.


Christy Dean, Transmedia Practice: Theorising the Practice of Expressing a Fictional World across Distinct Media and Environments, Doctoral Dissertation in Letters, University of Sidney, Australia, 2009, 372 pages.


André Scherb, La fable et le protocole: une dialectique fondatrice de processus de création dans la peinture cotemporaine, thèse de doctorat en Arts Plastiques et Photographie, Université Paris 8 Vincennes-Saint-Denis, France, 2009, 446 pages.


Danielle Boutet, Paysages de l'holocène : une expérience de connaissance par la création d'art, thèse de doctoraten Sciences de l'Art, Université Laval, Québec, Canada, 2009, 222 pages.


Paulo Nuno Torrão Pinto Martins, A mecânica quântica e o pensamento de Amit Goswami, thèse de doctorat en Histoire et Philosophie des Sciences, Universidade Nova de Lisboa, Portugal, 2009, 340 pages.


*May Tony Akl, La scientificité de la traductologie - Vers une épistémologie d'une science de la traduction ?, thèse de doctorat en Langues Vivantes, Université Saint-Joseph (USJ), Beyrouth, Liban, 2009, 289 pages.
2008


Jochen Hinkel, Transdisciplinary Knowledge Integration, PhD thesis in Environmental Studies, Wageningen University, Wageningen, The Netherlands, 198 pages.


Jessica M. Laccetti, New Media Stories: Interactivity, Feminism, and Narrative Structures in New Media, PhD thesis in Philosophy, Institute of Creative Technologies, De Montfort University, Leicester, United Kingdom, 2008, 301 pages.


*Antonella Verdiani, L'éducation à la joie: un exemple d'éducation intégrale dans les écoles d'Auroville, thèse de doctorat en Sciences de l'Education, Université Paris 8 - Vincennes St. Denis, France, 2008, 309 pages.


*Carla di Donato, Alexandre Salzmann et le théâtre du 20e siècle, thèse de doctorat en Etudes Thèâtrales, Université Sorbonne Nouvelle / Paris 3 en co-tutelle avec l'Université de Rome 3, Paris, France, 2008, trois tomes, 1624 pages: 1er tome (491 pages), 2e tome (618 pages), 3e tome (515 pages).


José Manuel de Morais Anes, Hermes redivivo - a alquimia, simbolo, mito e rito e seus ressurgimentos actuais: novos movimentos religiosos franceses de alquimia operativo-laboratorial do ultimo quartel do s?culo XX, thèse de doctorat en Anthropologie Sociale et Culturelle, Universidade Nova de Lisboa, Lisbonne, Portugal, 2008, 348 pages.


*Olivier Penelaud, L'opportunisme cognitif - De la conduite automobile à la psychologie cognitive, 2 tomes, thèse de doctorat en Psychologie des Processus Cognitifs, Université Paris 8, Paris, France, 2008, 274 + 51 pages.


Yannick Bressan, Du Principe d'adhésion dans la représentation théâtrale. Des anciens à une expérience de neurosciences cognitives, thèse de doctorat en sciences humaines (esthétique, études théâtrale, sciences cognitives, philosophie), Université Paris 10-Nanterre, Paris, France, 2008, 2 tomes, 420 pages.
2007


Michel Alhadeff-Jones, Education, critique et complexité: Modèle et expérience de conception d'une approche multiréférentielle de la critique en Sciences de l'éducation, Thèse de doctorat en Sciences de l'éducation, Université de Paris 8 Vincennes-Saint-Denis, France, 2007, 638 pages.


*Philippe Nicolas, De l'enfant pêcheur et rêveur, à l'enfant devenu adulte, acteur du monde - Approche écologique et pensée de la complexité à partir d'une pratique éducative de plein-air : vers une philosophie de l'homme relié, thèse de doctorat en Sciences de l'Education, Université Paris 8, Paris, France, 2007, 410 pages.
2006


Pascal Galvani, Pour une phénoménologie herméneutique des moments d'autoformation - Une démarche transdisciplinaire de formation - recherche - action,thèse d'habilitation à diriger des recherches en Sciences de l'Education, Université François Rabelais de Tours, Tours, France, 2006, 167 pages.


Raquel Yustis, Enfoque transdisciplinario de la investigación educativa en el ámbito de la formación del docente de la Universidad Pedagógica Experimental Libertador (UPEL) Maracay, Grado de Magister en Educación, Mención Educación Superior, Universidad Pedagógica Experimental Libertador (UPEL) Maracay, Vénézuela, 2006, 115 pages.
2005


Frédéric Lacoste, L'oiseau dans la poésie de Saint-John Perse, Kenneth White et Philippe Jaccottet - Une pensée analogique au service du mystère, thèse de doctorat en Littérature, Université Michel de Montaigne - Bordeaux 3, Bordeaux, France, 2005, 470 pages.


*Gérard Gigand, Approche systémique et ingénierie de l'événement, Mémoire Master 2 SIFA "Stratégie et ingénierie en formation d'adultes", Univesité François Rabelais de Tours, Tours, France, 2005, 273 pages.


Silvia Fichmann, A gestão transdisciplinar de uma comunidade virtual de aprendizagem: projeto Telemar Educação, diplôme de maîtrise en Sciences de la Communication, Université de São Paulo, Brésil, 2005, 238 pages.
2004


Charlotte Sunde, The Water or the Wave? Toward A Cross-Cultural Ecology of Understanding for Environmental Practice, thèse de doctorat en philosophie, Resource and Environmental Planning, Massey University, Palmerston North, New Zealand, 2004, 330 pages.


*Yves Trochel, Paysages lumière - Pour une transculture de la spacialité, thèse d'habilitation à diriger des recherches en Architecture, Université Paris I Panthéon-Sorbonne, Paris, France, 2004.


Valéria Moura Venturella, Rumo a uma abordagem transdisciplinar para os processos de ensino e de apredizagem de língua inglesa em sala de aula,diplôme de maîtrise en Sciences de l'Education, Pontificia Universidade Católica do Rio Grande do Sul, Porto Alegre, Brésil, 2004, 178 pages.
2003


Mariana Lacombe, Les décollectionneurs - Pour une pédagogie du risque, thèse de doctorat en Education : Culture et Société, Université de Campinas (UNICAMP), Brésil, 2003.


Américo Sommerman, Formaçao e Transdisciplinaridade - Uma pesquisa sobre as emergências formativas do CETRANS, grau de Mestre em Ciências da Educação e do Diplôme d'Université, Universidade Nova de Lisbonne et Université François Rabelais de Tours, France, 2003, 353 pages.


Vera Lúcia de Souza e Silva, Educar para o conexão, thèse de doctorat dans l'Ingenierie de la Production, Université Fédérale de Santa Catarina, Florianópolis, Brésil, 2003, 190 pages.
2002


Joëlle Macrez, L'autorisation noétique: Par quels cheminements parvient-on à la réalisation de soi ?, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Université Paris 8, Vincennes, France, 2002, 636 pages.


Véra Margarida Lessa Catalao, L'eau comme métaphore éco-pédagogique: Une recherche-action auprès d'une école rurale au Brésil, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Université Paris 8, Vincennes, France, 2002, 465 pages.


Martha Séïde, Pour une éducation chrétienne significative : Sciences de l'éducation et théologie de l'éducation en dialogue interdisciplinaire vers des résultats transdisciplinaires, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Università Pontificia Salesiana, Roma, Italie, 2002, 426 pages.


Fernanco Almarza-Risquez, Lectura del arte y caos : Isomorfias entre niveles de significación del arte y sistemas dinámicos no lineales, thesis of Magister Scientiarum in Arts, Universidad Central de Venezuela, Caracas, Vénézuela, 2002 , 270 pages.


Emanuela Bambara, Alle radici della transdisciplinaridade: Edgar Morin e Basarab Nicolescu, thèse de doctorat en philosophie, Università degli Studi di Messina, Messina, Italie, 2002, 388 pages.
2001


Ana Cecilia Espinosa Martinez, Un modelo transdisciplinario de education para la universidad, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Universidad del Valle de Mexico, Santiago de Queretaro, Mexique, 2001, 506 pages.


Vitória Catarina Dib, A sociedade do conhecimento: Mito ou realidade ?, thèse de doctorat en sciences sociales, Pontificia Universidade Católica de São Paulo, São Paulo, Brésil, 2001, 287 pages.


Patrick Paul, Pratiques médicales, formations et transdisciplinarité - contribution à la construction d'un modèle bio-cognitif de formation de la personne, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Université François Rabelais de Tours, Tours, France, 2001, deux tomes, 877 pages.


Jérôme Bernard, Influence des "TIC" sur les comportements langagiers - Approche interactionniste à visée transdisciplinaire à partir d'un cas d'étude: "Parthenay, ville numérisée", thèse de doctorat en sciences du langage, Université de Toulouse le Mirail, Toulouse, France, 2001, deux tomes: Tome 1- 223 pages, Tome 2 - 438 pages.


Pierre-Arnaud Chouvy, Les territores de l'opium: Géopolitique dans les espaces du Triangle d'Or et du Croissant d'Or, thèse de doctorat en géographie, Université Paris I Panthéon-Sorbonne, Paris, 2001, France.


John D. Garrett, Building Bridges: Toward Mutual Understanding Among Web-Related Professions, thesis of Master of Arts in Communication, Culture and Technology, Georgetown University, Graduate School of Arts and Sciences, Washington, USA, 2001, 100 pages.


Mohamed Oudihat, De la complexité du monde à la complexification de la pensée, mémoire de maîtrise en philosophie, Université Paris I Panthéon-Sorbonne, Paris, 2001, France, 129 pages.
2000


*Diane Laflamme, Observation de second degré et regard transdisciplinaire appliqués à un exercice d'attestation de la capacité éthique, thèse de doctorat en sciences humaines appliquées, Université de Montréal, Montréal, Canada, 2000, 184 pages.
1999


John Andrew James Wolfenden, A Transdisciplinary Approach to Integrated Resource Management: A Pragmatic Application of Ecological Economics, thèse de doctorat en philosophie, University of New England, Australie, 1999, 234 pages.


Dominique Bachelart, Transactions socio-écologiques et formation-développement: Recherche-formation avec des bergers transhumants pluri-actifs dans les Pyrénées-Atlantiques, thèse de doctorat en sciences de l'éducation, Université François Rabelais de Tours, Tours, France, 1999, 527 pages.

1997


*Lluis Maria Xirinacs Damians, Un model global de la realitat, thèse de doctorat en philosophie, Barcelona, Espagne, 1997, 279 pages.
1996


Mireille Vial-Henninger, Essai de mythe-analyse du processus de création musicale, Septentrion Presses Universitaires, Paris, 1996.
1992


Costin Cazaban, Temps musical / espace musical comme fonctions logiques, thèse de Doctorat d'Université sous la direction de Costin Miereanu, UFR d'Arts Plastiques et Sciences de l'Art, Université Paris 1 - Panthéon-Sorbonne, 1993, Atelier de Reproduction des Thèses, Université de Lille 3, 363 pages.





Centre International de Recherches et études Transdisciplinaires


http://ciret-transdisciplinarity.org/biblio/theses.php - Dernière mise à jour : Dimanche, 29 mars 2015 20:44:40


Bibliographie transdisciplinaire


Copyright © 2012 - All Rights Reserved - CIRET


Logo créé par Lima de Freitas