miercuri, 17 iunie 2015

Despre un program eminescian la 15 iunie 2015

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.” (Mihai Eminescu)

Cititorii sau gânditori care vor citi aceste rânduri și vor mustăci presupând că ar fi vorba de un gând xenofob și rasist, sunt rugați să se ducă mai încolo ca să se plângă cui vor. 

A nega valoarea socială și poiltică a evoluției unui teritoriu, după milenii de istorie, spre un stat național este greșeală ce conduce direct la provocarea conflictelor recente dificil de stâmpărat. 
Se numește Evoluție și progres mișcarea demografică și politică care a dus la stabilizarea statelor naționale în Europa făcându-le să coincidă, chiar dacă nu perfect, cu extinderea teritorială a unei limbi și a unei culturi, într-un echilbru precar dar necesar dezvoltării interne și menținerii relațiilor de colaborare stenică.

Chestiunea de căpetenei a oricărei țări actuale este menținerea situației combinată cu găsirea unor noi soluții de colaborare și de cointeresare. 
Orice încercare de modificare a acestei situații este o agresiune. Să ne amintim că una din preocupările regimurilor comuniste estice de dinainte de 1990 era definirea agresorului. Singurul stat agresor actual, care se comportă ca polițaiul lumii, este un stat multi-etnic care se pretinde stat național și democratic.
În vreme ce face totul prin extinderea zonei de control spre Estul Europei și spre Asia apropiată și mijlocie, pentru a dezechilibra lumea în interesul unei oligarhii financiare mondialiste, propovăduiește dreptul său de intervenție la distanță bombardând cu droni populația civilă. 
Orice țară existență are dreptul moral și politic să pretindă la aplicarea principiului formulat de Eminescu. Singura condiție de îndeplinit este ca efortul său să se îndrepte spre interior și să nu-și agreseze vecinii cu pretenții teritoriale.

Dan Culcer
15 iunie 2015

marți, 16 iunie 2015

Magda URSACHE, Ce e rău sau ce e bine…

Magda URSACHE
Ce e rău sau ce e bine… „Te simţi rău dimineaţa, te simţi rău seara, Te doare capul, te dor măruntaiele, Obrajii ţi-i acoperă Mucegaiul, Ochii ţi se înfundă în cap Ea spuse : – Iată ce cred : Tu ai un cuvânt în pântec ; dacă nu-l spuiMori şi laşi toate bogăţiile,Acesta e adevărul”. Din poezia africană, autor Nged-Nso-Ta

Dragă Luca Piţu,
Îţi răspund târzielnic la Confirmare de receptură din 5 noiembrie, 2014. Explicaţia scurtă o ai în motto. Pentru mai clară şi dreaptă înţelegere, reproduc e-mailul tău :

„Bogdaproste, dragă Magda, pentru carte şi frumoasele voroave dedicatorii. Exemplarul din ediţia anterioară (e vorba de Antropologia, o ştiinţă neocolonială, nota mea Magda U.) l-am hărăzit deja Bibliotecii Academiei.
Mândră ediţia nouă, mândru portretul Bătrânului Urs ca dandy universitar. Am văzut destule poze cu el, dar asta le întrece în strălucire pe toate. Ai ales-o, aşa cum ne aşteptam, cu gust infailibil.
Toate cele bune, A + L
P.-S. Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice”.

Aş vrea să ştii că Bătrânu s-a risipit necondiţionat, ca florarul lui Blaga. Convins că a cunoaşte, a şti nu prea au sens dacă nu sunt însoţite de a făptui şi credincios muncii lui, n-a vrut să-şi ţină erudiţia sub oboroc. La exact 70 de ani, nu i s-a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examene, în timpul concursului de admitere, Iulică Popescu, decanul şi i-a adus ad hoc decizia la cunoştinţă. Nici n-a aşteptat să se încheie concursul. I-a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu şi-a lăsat de izbelişte doctoranzii. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil pentru ei, în a-i îndruma. Singura condiţie pusă ? Să-şi treacă „pe rod” cunoştinţele. Adică teza să fie publicabilă ; rod deplin.
Îmi scrii, în 2 oct. 2014 şi citesc printre rânduri părerea ta de rău pentru exitus-ul lui, despre „experienţele negative” cu doctoranzii, „pilduitoare” : „În locul lui, mi-aş fi văzut de cărţi, de scris, de călătorit, de neîntâlnit neoficial, informal adicătelea, cu amici şi foşti studenţi”.
Dar poate nu-s, cum spui, cele făcute de el „agitări din vanitate a codurilor mundane”. Bătrânu n-a lucrat la imaginea de sine (nici n-a fost lăsat s-o facă), barat continuu de activişti şi de turnători. A încercat să se opună procedurilor de evaluare şi de promovare incorecte, în numele performanţei academice.
Într-o notă infrapaginală din „Acolada”, scrii că ai optat pentru „o voluntară şi jubilatorie” „lăsare la vatră postuniversitară”. Şi, autoironic, te prezinţi „văduv după universitatea cusana”. Văduv ? Aşadar Universitatea care ucide s-a sinucis ? Oricum, e pe cale s-o facă după ce s-a aşezat pe lei, la propriu şi la figurat.
Procesul muritudinii (folosesc anume această antipatică vocabulă) a început din prima şedinţă postceauşistă. Petru a venit acasă abătut şi palid. „Ştii cine-i primul pe lista de excluderi din catedră ? N-ai să ghiceşti : Mihai Drăgan”.
„E o sentinţă fără sens. Cu Drăgan n-o să le meargă, nu-i o natură paşnică”, am sperat şi eu, şi Petru. Minimalizam puterea cabalei frustraţilor şi mediocrilor, a autorilor de conspecte, în frunte cu o plat didactică doamnă care-l invidia, de decanul (emanat de „loviluţie”) D. Irimia. Drăgan a fost constrâns zilnic să-şi dea demisia. Agresarea morală l-a dus la cancer şi, în scurtă vreme, la moarte. Numai în mormânt a scăpat de cabală.
În rezerva de spital, împuţinat la trup după a nu ştiu câta operaţie, i-a spus cu greu Bătrânului : „Sunt 145 de ani de la naşterea lui Eminescu. Neapărat trebuie să fiu în amfiteatru. Ies eu de-aici şi recuperez cu studenţii mai toate prelegerile”. A murit la 1 noiembrie, 1993, după ce s-a înverşunat trei ani să lupte pentru dreptatea lui. Numai că i-au vărsat potop de insanităţi peste cap. Grupul de presiune, format din restanţieri (dirijat de vechea colegă de catedră, pe post de igienist social) scrisese foarte tehnic pe pancarte : „Drăgan – dictator !. „Mihai Drăgan – Ceauşescu !, agitându-le în faţa Almei Mater. Un fost utecist ameninţa cu greva foamei la statuia lui Xenopol, dacă nu era „expulzat” din facultate răul. A obţinut un post de asistent. Un individ fără cărţi, poreclit Nicadoru, decretase : „Studenţii au spus deja nu cărţilor semnate de Drăgan”. Altul, supranumit Locotenentul, intonase altă arie a calomniei : că respectul exagerat pentru valori româneşti ţine de ceauşism. Or, efortul de editor al colecţiei Eminesciana demonstrase cât de… ceauşist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieţii n-a fost invitat să participe, deşi chiar el se zbătuse să-l înfiinţeze. Fusese pusă în circulaţie o imagine falsă, deja în chenar negru. Dar când s-au respectat la „Cuza” erudiţia, efortul, tenacitatea, egal truda pe carte ? Nu s-a lipsit „faculta” noastră de Lovinescu, de Călinescu, de Şerban Cioculescu, de Gh. Ivănescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu… ? Dar ce i s-a întâmplat lui Mihai Drăgan este – cred – cea mai groaznecă (vorbă de cronicar) faptă comisă de o Universitate contra unui profesor al ei. Au chemat-o pe „Doamna de Eminescu” de la Cluj, Ioana Em. Petrescu, să-l înlocuiască pe „Domnul de Eminescu” de la Iaşi. Doamna a refuzat cu eleganţă.
Da, Luca, mereumereumereu universitarii au încercat (şi de cele mai multe ori au reuşit) reducerea la neant a celor pe care îi credeau adversari în carieră : Gavril Istrati l-a eliminat pe eminentul lingvist Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Theofil Simenschy, Elvira Sorohan pe I.D. Lăudat. Şi aşa mai departe. Asta era una dintre expresiile pe care le întrebuinţa Petru la finele unei argumentări, ca să lase „uşa” deschisă. O să merg cât pot de departele departe, ca toate astea să nu fie uitate şi iertate, aşa cum se încearcă. Imperativul meu este anamneza. Întâmplător o fi că Al. Myller, cel care a prezidat comisia de epurare în martie 1949, are statuie pe aleea de onoare a Universităţii ?
După blestemata Reformă din 1948, care a adus „înlocuitori” semi-alfabetizaţi pe post de profesori universitari, se glumărea, aşa, de râsu-plânsu : „Cine poate – nu poate, iar cine nu poate – poate”. Cerea cineva performanţă universitară activiştilor cu facultate muncitorească ? În postsocialism, ca şi-n socialism, s-a mers în afara tuturor regulilor, cu reguli pre reguli călcând. Ai auzit de vreun activist să treacă prin excludere conform Punctului 8 ? Bondrea o face pe Spiru Haret ; la noi, la Ieş, Vasile Adăscăliţei, la peste 70 de ani, intra beat cleşte în sală ; îl adormea pe el însuşi ce spunea ; se plictisea de sine şi-l lua somnul. Iar Noemi Bomher, la 75, mai are ore cu masteranzii, ca să le gâcească în palmă şi-n cafea. Care Noemi, în calitate (!?) de conferenţiar, nu poate depăşi în funcţie 65 de ani.
„Am fost « lucraţi » de activişti, acum suntem « lucraţi » de băieţii deştepţi, cei cu stele pe umeri, şi de fiii lor”, s-a dumirit Bătrânu. Cei din linia întâi PCR-Secu n-au (prea) fost deranjaţi de schimbare. S-au făcut profi „pe scurtătură”, de la lector la profesor, prin proceduri aiuristice de evaluare şi de promovare, mimând obiectivitatea. „Desfăşurarea de mijloace” a avut în spate „gâtlejul”, „vocea răguşită, probă că la ordin au răspuns „persoanele de sprijin pentru Securitate”, din lista publicată de „România liberă” (noiembrie, 98).
Experţii în tehnica delaţiunii şi a agitaţiei s-au transformat în lunetişti pentru cel mai bun dascăl al Catedrei, în timp ce politrucii, mai ocrotiţi decât stejarii seculari, au fost recuperaţi, recondiţionaţi, refolosiţi. Ca legendarul decan Al. Andriescu. Trebuia să-l fi văzut pe marginea gropii lui Drăgan, erect şi satisfăcut. Şi câţi n-au avut o satisfacţie nemaipomenită că ei au pământul sub picioare, iar eminescologul îl are deasupra capului ! De câte ori trec pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan îmi vine în minte acel Descartes de bronz, din biserica Saint-Germain-des-Prés, culcat în sarcofag în mână cu o carte. Cum a fost posibil să intre, ca argumente în legea excluderii, tocmai cărţile lui ? Prea multe după unii, basta ! Ranchiuna, invidia, ura, setea de vendetă l-au băgat în pământ. Cineva (ştiu cine) cu steluţe pe cravată croise cu rime-n pat un rondel şi-l lipise pe uşa closetului, unde-i era locul. Bătrânu l-a rupt de acolo şi l-a păstrat.
Restanţierii erau întărâtaţi ca buldogii contra Profesorului Drăgan. Svetlana, o studentă cu probleme mentale, ar fi fost (aşa se bârfea) lăsată repetentă pentru că nu-i cedase odiosului seducător. De ce s-o fi sinucis fata aceea nu mult după moartea celui acuzat ?
Acuzele cabalei erau : „exigenţă excesivă la examene” (Drăgan a fost un profesor foarte sever, dar drept), imoralitate şi alte aberaţii. Decanatul i-a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. Anchetatorii ? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învăţământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Şi Cornea vorbeşte de „toleranţă intelectuală”, de „recunoaşterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost” în varianta proletcultistului. Tânărul propagandist, mereu în vârful trebii politice, scria extaziat, în „Tânărul muncitor” din 11 sept.’47, de „expunerea tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, iniţiatorul şi realizatorul reformei noastre. E atât de bogată în fapte şi atât de plină de miez expunerea aceasta, încât s-ar putea umple cărţi întregi vorbind de ea” (Din munca noastră rodeşte viitorul). Şi câţi „reformatori”, ca Paul Cornea şi Ov. S. Crohmălniceanu, nu s-au „iluminat” şi au devenit, după faza fanatic comunistă, anticomunişti, gata să demaşte (verb utilizat în proletcultură) cu conştiinţă justă, aşa cum i-a învăţat Lenin !
Îmi amintesc că un fost decan din vremea studenţiei mele, Gavril Istrati, mi-a spus într-o librărie, după ce răsfoise ediţia Eminescu a lui Drăgan apărută postum, că Mihai ar fi trăit dacă ar fi fost prudent, dacă ar fi cedat, dacă ar fi evitat complicaţiile. Vorbind etnologic, „cumintele nu moare de sabie : pleacă la vreme capul”. Ba nu. Profesorului Mihai Drăgan nu i-a priit amestecul sordid de supunere trei pătrimi la o pătrime de laşitate. N-a evitat complicaţiile şi-i mulţumesc pentru lecţia asta. Locul lui de la BCU a rămas gol, iar Gavril Istrati a trăit aproape o sută de ani, pentru ca, postum, să fie declarat „apostol al filologiei româneşti”. N-am o inimă indulgentă. Despre morţi nu vorbesc numai de bine : mi-l amintesc pe „apostol” cum vorbea, la Zilele Sadoveanu, despre eminenţa lui Mitrea Cocor, crezând că vorbea despre Nicoară Potcoavă. Geaba se agita, striga, tropăia, hohotea publicul că face o eroare. Gavril Istrati nu auzea nimic.
Şi aici îţi dau dreptate. Cum altfel ? Trebuie să ştii să te retragi la timp. Dar cei citaţi de tine, ca dialectologul Giosu, care venea la Facultate fără să ştie de ce, n-au avut niciodată ceva de spus. Nici la tinereţe, nici la bătrâneţe. Şi dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt.
Dragă Luca, n-am afirmat că nu te-ai bucurat de „statutul pensionarului doctor indocent”. Sigur că „penzionarea” a fost o salvare, de vreme ce te săturaseşi până peste cap de imposibila navetă (esenţială ?) Iaşi-Focşani, ca şi de „turme întregi de studenţi ignari, demotivaţi, manelizaţi”. Şi Petru era uluit că masteranzii nu ştiau, de pildă, în ce secol a trăit Maiorescu. Unul dintre ei l-a rugat să scrie pe tablă numele lui Baudelaire. „Cum se scrie Baudelaire, Domnule Profesor ? Îl supărau non-receptivitatea, opacitatea mentală. Era terorizat de ignoranţă. Numai că Bătrânu ar fi spus, apud Hegel : „Adevărul este întregul”. Iată şi o încercare a mea de a-l întregi. Dar să ştii că nu sunt neapărat opuse căile voastre. Şi-l citez pe Lévy Strauss, mult citat de Petru : „Deosebirile sunt adesea cele mai asemănătoare”.
Bătrânu a fost un profesor onest şi modest, dar mai ales generos. N-a luat niciodată distanţă faţă de tineri. Îi iubea, i-a ajutat cât a putut (a făcut-o discret, nu zgomotos, fără să vrea să se observe asta ; nu i-a plăcut să sară-n ochi, ca o colegă de catedră care-şi trimitea singură flori, să se vadă cât o iubesc studenţii). Ce-i de subliniat e faptul că şi pe el îl ajutau întrebările studenţilor (rari, dar buni ; „avem, printre tineri, personalităţi responsabile”, îmi spunea deseori) şi doctoranzilor, să-şi clarifice probleme, teme, idei. Era important pentru el să rămână în contact cu tinerii, îl ţinea treaz acest contact, ceea ce îi aducea o bună dispoziţie intelectuală. Asta înseamnă, cred eu, a avea vocaţie didactică. Bătrânu şi-a valorificat „talantul” (talentul ?), l-a dat sporit studenţilor şi doctoranzilor (cei chemaţi şi aleşi de el, pentru că au fost şi rateuri, îţi conced), nu l-a păstrat sieşi, nu l-a depozitat, ascuns, îngropat. A rămas activ până la capăt ; patima pentru carte nu îmbătrâneşte, dimpotrivă. Bătrânu, am mai spus-o, era un tânăr de 82 de ani. Şi da, a vrut să aibă discipoli, dar revoltaţi, non-conformişti, contestatari. N-a fost un profesor autoritar, cum recunoaşte unul dintre preferaţii lui, Adrian G. Romila.
Cred că s-ar fi mirat (sau nu ?) că, din Catedra de literatură comparată, tinerii scoşi doctori de el n-au venit la înmormântare. Că nu l-au vegheat, cum a făcut el cu Petru Caraman, cu I.D. Lăudat, cu Const. Ciopraga, cu Ioan Constantinescu… Mai mult încă, n-au răspuns la cererea lui Cassian Maria Spiridon, din 24 iulie 2013, de a dona sânge. Doar Andrei Mocanu şi alţi doi istorici au făcut-o. Mihai Drăgan a lăsat vorbă familiei că nu vrea coroane, nici discursuri la groapă. „Nu cumva să-i laşi să-mi pună cârpa aia neagră în balcon”, mi-a cerut Bătrânu. N-am putut să-i îndeplinesc dorinţa asta. Îmi dăduseră Xanax. Prea mult. Pentru panică.
În vis, Bătrânu mi-a cerut să ajung la linişte interioară (HESYCHIA) prin rugăciune, dar nu pot să-mi scot din minte răul care i s-a făcut acestui om, deloc pizmătareţ, pe care Vasile Gogea îl numeşte „omul bun al culturii româneşti” I-ai mai fi dedicat tu două cărţi dacă n-ar fi fost aşa ? Să uit cum l-au scos din Universitate cuţitarii, cu arhiva lui cu tot şi că istoricul Facultăţii de litere necenzurat a rămas nescris ? Nu pot întoarce şi celălalt obraz, la pălmuit.
Dar uite că ideea dragă lui, că identitatea are rădăcini creştineşti adânci, la fel adevărul, la fel omenia, rodeşte ; La Naşu din 19 mai 2015, Valentin Ajder s-a întrecut pe sine în prezentarea Bătrânului, de cărţar devotat cărţii. Când i-am mulţumit, mi-a răspuns : „Păi… editorele s-a smerit firesc în umbra Bătrânului, mai ales că realizatoarea emisiunii Ora de veghe, Nicoleta Savin, i-a fost studentă”.
A spus Nicoleta Savin : „Am avut onoarea să-l am profesor şi n-o să-l uit niciodată”. Dintr-o materie aridă, Folclor, a făcut ceva de senzaţie. Pe cale de consecinţă, n-a mai avut loc în Universitate. „Nu ştiu cine a pierdut”, a zis Ajder. „Universitatea a pierdut, cu siguranţă”, a replicat realizatoarea.
Da, Bătrânu s-a supus acestei ultime umilinţe (ordin de evacuare în 6 exemplare) din drag de Alma Mater.
Ce e rău sau ce e bine,/Tu te-ntreabă şi socoate…
Eu îţi doresc Bine & Bine !
Magda U.


Iaşi, mai, 2015
Un ultim e-mail de la Luca Piţu, Duminică, 14 iunie, ora 10 şi 15 :
„Eu m-am retras la ţară, nemuritor în păpuşoi, rupt de lume…”
L.P.

Ani Piţu a adăugat : „Înmormântarea va avea loc marţi, 16 iunie, la Focşani”.


joi, 11 iunie 2015

Solomon MARCUS. Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama

Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama

Solomon MARCUS

Alte articole de
Solomon MARCUS
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

 Pentru tipar

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și învățării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.
1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar
Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că privești cerul și pământul; că te miști; trăiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie suficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
2. Nevoia de împrospătare
Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentația ca ele să devina rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum, de fapt, se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă, din păcate, frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătam corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minţii, a simțurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
3. Nevoia de întrebare și de mirare
Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în fața spectacolului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viață, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești? îi răspund: pentru a mă mira. De prea multe ori, școala, în loc să întrețină și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.
4. Nevoia de îndoială și de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru René Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a ființei umane. Un același lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere și, în aceste condiții, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduc la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilități, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție. În educație și în învățare este recomandabil să adoptăm prezumția de suspiciune. Ne naștem criticând; plânsul nou-născutului este reacția sa critică față de o nemulțumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărți, din orice fel de publicații, așa cum un polițist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenți, să le spună acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție, dar să nu acceptați nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele; dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai departe, să-mi cereți să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestați argumentat dezacordul”. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată față de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un atoateștiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruiește: „nu știu”, „nu înțeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greșeală, să-i mulțumească pentru atenția acordată. Uneori introduceam deliberat o greșeală în prestația mea, pentru a testa vigilența studenților. Nevoia de îndoială și de suspiciune funcționează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenție. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumției de complicitate la convenția de ficțiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcționeze și avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacție, să pretindem că autorii spectacolului au înșelat așteptările noastre, creditul pe care l-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, al unui roman etc.
5. Nevoia de greșeală și de eșec
De câte ori am eșuat până să deprindem să folosim furculița, cuțitul și lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchiipână să învățam să ne ținem pe picioare și să mergem! Este clar că învățarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament,trece prin greșeli și eșecuri; ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți înțelegerea și pentru a acumula noi capacități. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeala și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii sau / și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională. Auzim mereu: „cine a greșit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăța să se țină pe picioare, și niciun părinte normal nu se gândește să-l pedepsească pentru acest eșec, trebuie să ne stea mereu în față.
O veche vorbă latinească de înțelepciune ne amintește că a greși este omenesc. Dar reflecția respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greșeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeți mereu traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului este într-adevăr de condamnat și de sancționat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancționat și aici intră în funcție justiția și morala; dar să comiți mereu greșeli, alte greșeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abundă în exemple de greșeli și eșecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoașterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greșeli și pe eșecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acțiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaștere și în acțiunea socială, au inclus greșeli, ca un produs secundar al noutății ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greșeli comise în lucrări sau acțiuni temerare, s-a ajuns la apariția unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greșeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua știință a haosului a fost inițiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greșeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal și bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei și teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greșeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaște, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esențial, dacă vrem să înțelegem natura profundă a creației umane. Personal, am făcut această experiență pe unele situații din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ținând seama de inevitabilitatea eșecurilor, este esențial să educăm rezistența la eșec, înțelegerea faptului că eșecul este normal; mai mult: dintr-un eșec este totdeauna ceva de învățat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal și tenis la șah și golf. Ele au un rol important și merită atenția tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înțelege cele percepute prin simțuri şi prin observație directă, nevoia și dreptul la greșeală și eșec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învățăm să ne ținem pe picioare și să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafața Pământului trece prin această experiență. Acum mă voi referi la un alt joc, și el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toți copiii lumii: de-a v-ați ascuns. Eu mă ascund, iar tu mă cauți și dacă mă găsești, ai câștigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică față de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: „cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial”. Învață să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeți de el – și din nou să simți că viața merită să fie trăită. Căutarea se dovedește de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Mai e și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit. Găsești ceva ca o bănuială, o intuiție, o extrapolare a unor observații empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Așa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt „găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric cu mult înainte de Pitagora.
Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.
7. Nevoia de identitate
Aici se află o provocare majoră, dramatică, și o șansă de a da vieții noastre o motivație superioară. Direct implicate sunt toate celelalte  nouă nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă viețuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alfabet este același pentru toate ființele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt așezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetică de la părinți şi, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejudecăți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una națională, de limbă, de credință. Această identitate pe care natura și istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulți oameni singura lor identitate. Prea mulți oameni nu simt nevoia unei identități mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescență ar trebui să înceapă conștientizarea nevoii de construire a unei identități mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile, asupra noastră acționează, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le explicăm tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneeană, europeană, occidentală, planetară, dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate, sau pe niciuna. Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane diferite sunt, în ultimă instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scara mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne, deocamdată, doar un proiect.
8. Nevoia de omenesc și de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esențial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenență politică, la filozofie a vieții, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toți copiii lumii au o prospețime cuceritoare, toți alternează râsul cu plânsul, toți râd la soare, toți îndrăgesc mișcarea și jocul, toți ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una dintre fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă finețe, cât joc al nuanțelor îți oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificația lor. Cât de plăcut e să constați că reușești să spui ceea ce ai gândit, dar cât de ușor, pe nesimțite, frazele derapează și nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor și a ascunderilor, a confirmărilor și a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor și uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioșie. Iată un pariu major al educației: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câștigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câștigător. La animale, o pornire instinctivă vede în diferență o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educație corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu: băieței de clasa a treia primară care se iau la bătaie pentru că „eu am spus într-un fel, iar el a spus altfel”.
De la omenesc nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieții. De a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritate cu ceilalți oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esențial) vor putea fi mai greu antrenați în războaie de tot felul.
9. Nevoia de cultură
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură științifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filozofică etc. Culmi ale spiritualității umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filozofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, științe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film și în disciplinele informației și ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginație, de descoperire și de invenție. Dar cine beneficiază de ele, câți sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înțeleg, își pot umple sufletul și mintea de înțelepciunea și frumusețea lor, se pot astfel înălța spiritual mult peste starea de animalitate? Câți sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei povești, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuații, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativității einsteiniene, al lumii cuantice, al dualității Watson – Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile câtor copii, adolescenți trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineața vieții ajung să se desfete în prezența unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuși? Va fi în stare educația publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de așa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoție. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivație mai profundă pot da vieții lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuși un statut de sclavi culturali. Să nu-ți fie milă de ei? Să nu-i compătimești? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenței verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieții lor?
10. Nevoia de transcendență
Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieții. Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te cățăra. Obiceiul copiilor de a se cățăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentația de a se înălța, de a se depărta de sol. Așa începe transcendența. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ți-au fost impuse prin naștere, să nu rămâi sclavul percepției senzoriale și empirice, să încerci să le depășești. Așa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepția senzorială a spațiului; fizica relativistă, care transgresează percepția empirică a timpului, energiei și mișcării; conștientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situațiilor în care nu mai există o diferență clară între subiect și obiect și dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradicţie, terț exclus; imaginarea unui calcul care depășește frontiera Turing dată de ideea obișnuită, elementară de calcul etc. Transcendența este atât la destinație, cât și la origini. Distincția kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilitățile cunoașterii umane) șitranscendental (relativ la achiziții ale cognitivului uman care preced orice experiență; cunoaștereaapriorică). Transcendența matematică se referă, în acord cu Euler, la operații care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operații elementare, aplicate numerelor întregi și unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincțiile profan – sacru, imanent – transcendent. În aceeași ordine de idei, se poate discuta despre transcendența în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

marți, 9 iunie 2015

Mircea Eliade. CONTRA DREPTEI ȘI CONTRA STÂNGII și alte texte

Mircea Eliade

CONTRA DREPTEI ȘI CONTRA STÂNGII

Acum vreo câţiva ani erau la modă criticile aduse stângii marxiste si a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu si, în fond, foarte cuminte: stânga marxistă si comunismul în speţă, reprezintă o ideologie împrumutată, calchiată după modele străine (apusene sau ru­seşti. Ca urmare este o maimuţăreală de copii bine intenţionaţi, care au citit până la surme­nare pe Marx si Lenin, alături de o propagandă subversivă a Marelui Sanctuar de la Mosco­va, şi de o luptă de clasă de ridicolă importanţă socială, a unui grup de marxişti autohtoni semidocţi si fără nici o înţelegere pentru realităţile de aici. Asa se spunea acum câtiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii străine, marxiste, la noi în ţară.
De vreun an încoace, se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioa­să ca cea dintâi: ideologia fascisto- hitleristă, bazată pe lupta de rasă si de religie, pe şovi­nism fără omenie si pe un patriotism ridicol.
Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaşte. Ce a încercat ea si cum a rătăcit ea minţile cu maimuţăreala hitleristă, nu mai e nevoie să repetăm; o ştie toată lumea, si în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.
Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preţ. Nu e vorba de cultură, aici, pentru că valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esentă universală. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru că progre­sul nu poate începe fără bani, si o ţară bogată nu este întotdeauna în lipsă de bani. Mă gândesc însă la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor ţări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realităţile noastre româneşti.
Totuşi, după cum se ştie, de la originile statului nostru modern, doctrina politică a fost în­totdeauna împrumutată. Ce să mai vorbim de groaznicele doctrine băgate cu de-a sila în mintea surtucarilor noştri, de la bonjurism şi liberalism până la sindicalism şi «Cultul Patri­ei»? Să ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la «dreapta» şi la «stânga» noastră.
Am văzut că există «dreaptă» si «stângă» în Apus – am inventat si noi una. Să avem si noi «dreapta» noastră! Să avem si noi «stânga» noastră! În fond, ce avem noi de-a face - cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria si rea­lităţile noastre de azi, există numai două drumuri: înainte si înapoi, revoluţie sau reacţiu­ne. Să nu se confunde «stânga» cu revoluţia si «dreapta» cu reacţiunea, să nu se confunde realităţi cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reacţionară ca si dreapta – şi vice-versa.
Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitle­rismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi tele­gramele de la Paris de acum două zile) – îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani si barbari sunt si comuniştii incendiatori de biserici – ca si fasciştii prigonitori ai evreilor. Si unii şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Si unii si alţii se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra cre­dinţei si omeniei lui.
Priviţi dreapta: oameni decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia, preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini pusi la zid în Rusia, li­bertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniştilor de la Paris, acei bravi comunişti francezi, care militează pentru un înalt ideal umanitar şi-şi inaugurează Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!
Amintiţi-vă cazul Spaniei. După odioasa dictatură a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revoluţia «de stânga», cu catedrale incendiate, cu preoţi schingiuiţi, cu călugăriţe violate. Parcă n-ar mai exista omenie. Parcă o mahala de bieţi ovrei copleşită de necazuri – sau o mănăstire de maici ar fi capul răutăţilor.
Si totuşi, oameni inteligenţi se încăpăţânează să introducă această tară blândă în Codul Bu­nului Călău hitlerist sau Codul Bestiei Rosii marxist. Nu, domnilor, nu vă lăsaţi păcăliţi de vorbe. tot atâta sânge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că «puterea» va fi cucerită de «stânga», fie de «dreapta». Vom vedea bătrâni cu capetele sparte, oameni puşi la zid si fe­mei necinstite – si într-un caz , si în celălalt. Si ne vom trezi mai păcătoşi, mai îngreunaţi de viata aceasta tristă – si în dimineaţa steagului roşu, ca si în dimineaţa cămăşilor verzi. Este aceeaşi barbarie în amândouă părţile. Aceeaşi dictatură a brutei, a imbecilului, si a incom­petentului – si în Rusia, si în Germania.
Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali si modestia voievozilor si dârzenia ră­zeşilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păs­tra neştirbită omenia – şi în care cauză am pierdut cultura şi civilizaţia, în veacuri de luptă – acela nu-si poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte.
[În Credinţa, An II, 14 februarie 1934, nr. 59, p. 2]

PILOŢII ORBI

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine «puterea» politică de la 1918 în­coace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politi­cianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului si toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu stator­nică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istori­ei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacsisuri, demagogie si şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existența istorică a neamu­lui românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunos­cut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi.1 Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt za­darnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cum­secade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din is­torie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în des­compunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul sta­tal.
Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoa­rea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără «puterea». Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze.
Să amintim numai câteva fapte şi vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul româ­nesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea liniştea si coheziunea politică pe care am fi putu­t-o avea noi: problema croată isbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, ştiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărţi ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Io­nescu)2 – au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznationalizeze judeţele româneşti. Si se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii…
La «plebiscitul» din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pen­tru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii si şvabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizaţi.(Ce imbecil complex de inferioritate am dove­dit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastră.
Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat com­plet, cum ţara Oașului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramu­res, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.
Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo umde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic…
Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargi­cul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nădejde, așa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate pute­rile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.
În acelasi timp, piloţii orbi au deschis larg porţile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoa­ce, evreii au cotropit satele Maramureşului si Bucovinei si au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte puţin să- si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populaţie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută.
Elitele politice româneşti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin în­curajarea agitaţiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, în­curajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au mulţumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Gali­tia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austria­că de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crea­rea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia fată de aceşti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un sa­vant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geo­grafie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a iz­butit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.
Inutil să mai continui. Și am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de față. Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fas­cist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că «administraţia» e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca si când aceleaşi tratate au putut împie­dica pe Kemal Pasa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Ana­tolia. Ca si când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis să per­secute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându- le să-şi creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: «antisemitism”, «Fascism”, «hitlerism”! Oa­menii aceştia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îşi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de co­mandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi mentină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta si le admir vitalitatea, tena­citatea, geniul.
Tristeţea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi!Clasa aceasta conducă­toare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca si când am trăi în­tr-o societate pe acţiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi si naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina si Basarabia se vorbeşte idiş, că pier sa­tele româneşti, că se schimbă fata oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale.
Sunt unii, buni «patrioti”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si pește si nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Ui­tând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfâ­rşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi la­nţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi «cultura» în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au inter­venit şi aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.
Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; căruţele începeau să co­linde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătu­ia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, pește sărat. Și acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe si care bea vin în loc de ţuică.
Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ru­sul bunăoară. Ne lăudăm că «ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o ra­piditate care ar trebui să ne dea de gândit.
…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Si aceşti oa­meni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, si cu bunăvoinţă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n- are importantă numărul evreilor, căci sunt oa­meni muncitori si inteligenţi si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă așa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori si inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…
Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut si nu ştie ce înseamnă un stat. Și asta e destul ca să începi să plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

ANCHETELE BUNEI VESTIRI
 “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?”
 Răspunsul domnului Mircea Eliade
Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii scriitorilor romăni, a binevoit să ne răspundă urmă­toarele la ancheta ziarului nostru: «De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?”:
Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufra­gia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă.
Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul ro­mânesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limbă ro­manică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viața în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un las, astăzi, îmbătat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare.
Cred în această biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei – nu este o miscare politică. Ea este o revo­luţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a fortelor sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă moartea.
Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelu­lui Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină.
În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă so­cială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie, şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă si puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viață europeană.
Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s- a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc., dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o birui­nţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletu­lui împotriva determinismului biologic şi economic. Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologi­ce. El ştie că «n-are nici un interes», că «n-are nimic de câştigat», integrându- se în Legiu­ne. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în interesele lui, că viața va fi mai grea, că poate va intra în temniţe, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate «interesele» si instinctele acestea, care «determină» viata fiecărui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc si trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.
Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre «dictatură» si se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare în care «personalitatea» este strivită si libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altă­dată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru «personalitate», de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica «personalităţile». Îi întrebam atunci câte «personalităţi» a creat regimul libertăţii lor. Unde sunt? Care sunt? Și mai întrebam ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată «personalitate», care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osândiţi la o viată de mediocritate si jertfă. Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotruș, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu «personalitate» pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obştesc? Eu stiu că au fost «descoperiţi» o sumă de afacerişti precoci, secretari «inteligenţi» si lichele domestice, cu care s-au «întinerit» cadrele partidelor. Apologeţii aceştia de ultimă oră ai «personalităţii» sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că în cele mai disciplinate si mai severe ordine călugăreşti catolice s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi. Un thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeşte pretutindeni, şi cu cât e mai severă disciplina, cu atât «personalitatea» se defineşte mai precis. Disciplina nu e totuna cu «dictatura», cum lasă a se înțelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promovează personalităţile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale lăuntrice. Actul de ascultare îţi dă ţie comanda asupra bestiei din tine, asupra vieţii biologice care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârji; pentru că juraseră credinţă (fides, trust, treve) unui şef…
Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Au­gustin: «iubeşte şi fă ce vrei!”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigu­rează pe om si libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră si puternică, într-un stil nou de viată, care va transforma în valori spirituale de uni­versală circulaţie bogăţiile sufletului românesc…
[Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp. 1 – 2]

joi, 4 iunie 2015

PRIMUL STUDIU APROFUNDAT DESPRE STILUL LUI GEORGE ANCA: Marian Popa, Anca (Târgovişte, Ed. „Bibliotheca”, 2013; idem, Iaşi, Ed. TIPO MOLDOVA, 2013)

Cu ani în urmă, într-o discuţie pe Internet cu originalul cărturar şi scriitor polivalent care este George Anca, îl sfătuiam pe „dodistul” originar din Ruda Vâlcii, să-şi teoretizeze stilul; eventual – să-l „lanseze” printr-un manifest, în felul în care o făcuse Florentin Smarandache, întemeietorul paradoxismului. Sugestia nu era nouă şi venea tardiv, fiindcă scriitorul îşi scrisese deja, în acest stil, cea mai mare parte a operei sale. Răspunsul său a fost sincer, dar nu lipsit de o anumită ambiguitate: „Nu-l teoretizez şi n-o voi face nici în viitor; înţelegi de ce!”. Desigur, eu am interpretat în felul meu reţinerea sa, cu speranţa că voi fi „pe fază”: mă gândeam, de pildă, la păstrarea, de către întemeietor, a unei aure de mister care să incite, în continuare, la apropierea de creaţia sa şi la posibile exegeze despre aceasta; fără a mai vorbi despre faptul că o asemenea iniţiativă post factum, ar fi părut cumva suspectă şi, oricum, oţioasă. Îmi făcea, de asemenea, o „curte” insistentă, ideea că un artist autentic nu-şi teoretizează metoda, ci creează, pur şi simplu!

În anul 2003, sub egida Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” şi a Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, la Editura AIMÉ din Bucureşti, apărea volumul Despre George Anca, reprezentând o culegere impresionantă (prin tematică şi diversitate de stiluri) de studii şi articole, eseuri, recenzii, referate doctorale, interviuri, convorbiri etc., referitoare la personalitatea şi opera protagonistului. Prima copertă (autor, artistul plastic Neculai Hilohi), numai în aparenţă simplă, e deosebit de expresivă: cele două rânduri de zimţi, mărginind – deasupra şi dedesubt – titlul cărţii, sugerează o gură de dinţi stilizaţi, gata să-l ia la „mursecat” pe „personajul principal” al cărţii. Într-adevăr, între copertele volumului au fost incluse, într-o remarcabilă democraţie a opiniilor, cele mai diverse opinii, analize şi puncte de vedere referitoare la scriitor, de la aprecieri encomiastice şi necondiţionate, până la desfiinţări categorice dovedind, mai degrabă, rea-voinţă, spirit distructiv şi – mai ales – serioase lacune în lecturare, asimilare şi înţelegere.

La Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS – ediţia (20-23 noiembrie) 2013, în cadrul standului Editurii „Bibliotheca” din Târgovişte, vizitatorii (inclusiv autorul acestor rânduri) au putut cerceta şi admira, printre altele, volumul cu caracter monografic Anca, al cărui autor, nimeni altul decât Marian Popa – trăitor în Germania – revenea spectaculos în atenţia cititorilor români, la câţiva ani după ce a sa Istorie a literaturii române… ţinuse luni de zile „capul de afiş” al criticii… criticii literare româneşti. Coperta cărţii, de un baroc evident, se „asorta” destul de bine cu conţinutul „dodist” al acesteia. În acelaşi an, la scurt timp, în notoria colecţie OPERA OMNIA (seria „Publicistică şi eseu contemporan”), Editura TIPO MOLDOVA scotea o nouă ediţie a lucrării, într-o frumoasă versiune cu aspect grafic ca pentru „clasici”, onorantă atât pentru autor, cât şi pentru protagonist (ediţie la care vom face referiri în rândurile care urmează).

Parcă pentru a-şi compensa parcimonia „fişei” alcătuite pentru G. A. în Dicţionar de literatură română contemporană (1971, ed. a II-a – 1977), sau poate vrând să polemizeze (la o asemenea mare depărtare în timp!) cu colegii lor de facultate, care îl tachinau amical pe poet pentru o anumită încriptare a scrisului său, Marian Popa întreprinde aici ceea ce nu mai făcuse (în 1972) decât pentru Camil Petrescu, căruia îi dedicase un întreg studiu monografic. „Periculos” de inteligent şi subtil, critic literar informat „în exces”, într-un limbaj adecvat şi elevat (dar evitând – pe cât posibil! – academismul), riguros în metodă cum îl ştim, nonconformist şi curajos, Marian Popa întreprinde aici cea mai doctă şi aplicată analiză a dodismului lui George Anca; în subsidiar, el polemizează cu superficialitatea şi lenea în gândire, începând cu „contemporanii tembeli” ai lui Eminescu (cel din ultimii ani ai vieţii), care, „în loc să-şi fi exersat stupoarea şi compasiunea, ar fi făcut mai bine să noteze ceea ce auzeau” când se exprima într-un limbaj greu de înţeles (pag. 7), şi terminând cu ignoranţii „receptori” din zilele noastre, „care nu vor sau nu pot să facă efortul înţelegerii a ceea ce receptează” (pag. 16).


Criticul realizează, de fapt, ceea ce subsemnatul şi alţii îi recomandam protagonistului şi acesta a refuzat să facă: explică şi teoretizează dodismul, metodic şi riguros, ca într-un tratat ştiinţific; pătrunde în interiorul acestuia, exemplificând (concis sau copios, de la caz la caz) cu texte reprezentative din creaţia lui G.A., dar şi din literatura universală (în special din cea germană); îl demontează până la cele mai mici şi mai ascunse „rotiţe” şi îl încadrează în sistemul de gândire şi de creaţie al întemeietorului, relevând – pe capitole şi subcapitole – toate aspectele / faţetele sub care se prezintă acest stil în creaţiile „dodieşti”: în conformaţiile şi formaţiile de cuvinte, informaţia prin cuvinte („realităţi dodiate”), paradoxurile („paradoxele”) şi silogismele dodierii; sub raport tematic: opiniile literare, relaţiile de călătorie, hinduitatea, colocvialul, religiile ş.a. Pe baza textelor lui George Anca, Marian Popa consideră că, „e realizabilă (…) şi o poetică sau măcar un dicţionar de procedee dodieşti, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate” (pag. 209). Cu (şi pentru) această ocazie, criticul inventează şi (probabil, va) impune vocabule noi aparţinând de cuvântul-vedetă dodie: dodiesc, dodiac, a dodifica, a dodia, dodiat etc.

Citându-l pe românul Gheorghe Alexe din Detroit, Marian Popa este şi el de acord că dodiavatutela o nouă formă de comunicare poetică, iar dodiile „pot fi o revelaţie literară, o formulă poetică originală, românească (…), descoperind înţelegeri şi perspective noi, realităţii imediate şi chiar metafizice” (pag. 12). O constatare esenţială, cu chip de concluzie finală a exegetului, prin care acesta merge mai departe şi mai adânc decât toţi ceilalţi „ancologi”, stabilind – cu competenţa, autoritatea şi prestigiul aferente – locul şi rolul lui George Anca în literatura română, este aceea că George Anca trebuie considerat „cel mai radical producător de text din seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată cu Urmuz, la împlinirea căreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler – Apunake, George Dan, Şerban Foarţă hologramaticul. (…) Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române”.

Cartea lui Marian Popa şi – deopotrivă – scriitorul şi stilul analizat ar merita nu simple recenzii, ci dezbateri publice în reviste literare şi în structuri organizatorice de profil.

Ion SOARE

Sursa https://gradinaculecturi.wordpress.com/2014/04/23/primul-studiu-aprofundat-despre-stilul-lui-george-anca-marian-popa-anca-targoviste-ed-bibliotheca-2013-idem-iasi-ed-tipo-moldova-2013/

luni, 1 iunie 2015

Iulian BOLDEA. Poeme pentru o stare

Iulian BOLDEA. Poeme pentru o stare [Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul și Asymetria, 2010)

Unul dintre fondatorii seriei noi a revistei „Vatra” din Târgu-Mureş, Dan Culcer este, totodată, o voce critică importantă în peisajul literaturii române postbelice. Cărţile sale de critică literară (Un loc geometric, 1973; Citind şi trăind literatura, 1976; Serii şi grupuri, 1981) sunt exemplare pentru o percepţie lucidă şi riguroasă a peisajului literar românesc, în care analiza estetică a operelor literare se îmbină cu investigaţia de tip sociologic. De asemenea, trebuie amintit faptul că Dan Culcer este şi un reputat traducător din literatura maghiară. A tradus din Domokos Samuel şi Markovits Rodion, obţinând un premiu al Uniunii Scriitorilor din România pentru traduceri. Apariţia, în condiţii grafice excelente, a volumului bilingv Utopia, la Editurile Ardealul şi Asymetria nu e o surpriză. Sporadic, Dan Culcer a mai publicat poeme. Din câte ştiu, a pregătit chiar pentru tipar un volum de poezii, care a fost interzis de cenzura. Structura cărţii de faţă grupează tematic textele în secţiunile Utopia, Erogeneză, Eclipsă, Evenimente şi Ars poetica. Volumul e completat de un text al lui Dan Culcer, Repetate debuturi, de două texte scrise de autor în limba maghiară şi ajustate de Cseke Gabor, de un text explicativ, Ipotetica unitate, semnat Ieronim Laur (pseudonim al lui Dan Culcer) şi de o Notă biobibliografocă. Volumul Utopia cuprinde poeme scrise, în limba română şi maghiară, între 1967 şi 2010 (apar, însă, aici şi texte scrise anterior, refăcute ulterior), poeme ce sunt, cum mărturiseşte autorul „repere în spaţiul utopiei. Adică într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului”. Pentru Dan Culcer poezia este „mai ales ritm și șoc, [ea] evocă și nu descrie, este o coborâre în abis… Rămâne de știut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, și dacă după coborâre se mai poate urca”. Versurile lui Dan Culcer înregistrează, cu modalităţile expresive ale lirismului, o anumită atmosferă, o trăire, străfulgerarea unei stări. Unele peisaje au o densitate apocaliptică, percepţia eului dilatându-se într-o senzaţie de agonie iminentă, de extincţie şi dureroasă solitudine, într-un decor dezolant, alienant şi abulic, deposedat de orice boare metafizică („Plutesc în albastru întunecat lumile înghesuite/ Carnea pământului semeaţă ferindu-se/ De-atingeri. Lipicioase semnele. Cauterizări./ Semafoarele oarbe se privesc. Cale închisă. /Înmănușate mâini întinse între planete fierbinţi/ se ating. Mâine – ochii. Clipind ferești retina/ de explozii viitoare. Te poticnești. Aștepţi./ Piatră de căpătâi – stâncile unui ţinut izolat.”).
Alte enunţuri, grave şi tensionate, induc o stare de urgenţă a sensibilităţii, în care fiorul thanatic se conjugă cu o retorică a strigătului („E-atâta mâl în preajmă și-o să murim strigând”) sau amorsează o stare de nelinişte agonică, într-un peisaj maladiv, dezafectat, marcat de putreziciune şi dezolare („Plină de miasme, la prima vedere tăcută și pustie,/ pădurea e o câmpie arzândă și infectată,/ unde domină neliniștea, spaima/ unei lumi socotită bolnavă”). Alteori, versurile transcriu o stare de împăcare cu sine, de ataraxie („Ne pierdem mărunta întristare, ademeniţi de faptă/ și tâmpla ni-e căruntă, de ce să nu ne pierdem,/adastă goliciunea adevăratei măști și amânarea crește/ uitată ca un plop de-aducere aminte,/ aceiași prea grăbită mustrare n-are loc:/ ne fierbem vinul iarna în sărbători prea lungi/ deci iartă pâra noastră, Tată,/ ci tâmpla ta cea sură ne mustră sub lumină”). Poemele de dragoste, grupate în ciclul Erogeneză vădesc o delicateţe aspră în decantarea trăirilor şi senzaţiilor, precum şi o percepţie fină a detaliului afectiv transpus în pliurile gesturilor şi cuvintelor fiinţei iubite. Eros şi thanatos se întretaie în aceste versuri în care senzualitatea şi interiorizarea trăirii nu sunt decât două ipostaze egal îndreptăţite ale cuplului ce stă sub incidenţa timpului, a dragostei şi a morţii („Suntem doar noi, în clipa calcinată,/ sub ploaia repede, cu ierburi albe,/ cresc ţipete de păsări peste nalbe/ și gura ta-i amară ca stricnina,/ Suntem doar noi, pierduţi sub soare,/ și moartea, ce ne cântă-n trup,/ cu pieptul tău bătrân faci umbră-lumii,/ femeie roditoare și plină ca un stup”). Un alt poem, Te iubesc, mi-e frică fără tine, e impregnat de prezenţa acvaticului, ca element matricial, ca sugestie a unei maternităţi generice în care eul se retrage din faţa spaimelor şi ameninţărilor unei realităţi agresive, ostile şi ulttragiante („Apa ne ţine în braţe, ne leagă,/ ne leagănă. Adormim în braţele/ apei, în braţele Mamei ca doi fraţi/ incestuoși, după o scurtă noapte/ de dragoste. Soare și Lună, priviţi/ de Mama care ne-a descoperit goi,/ așa cum ieșisem din pântecul ei,/ plini de sânge și mâzgă./ Să vă fie apa ușoară, ne urează/ Părinţii aplecaţi, răsfrânţi/ În oglinda apei care clipocește/ la picioarele lor, sărată și caldă/ ca lacrima, ca moartea”).
Clipa prezentă şi cea deja trăită, reculul în imaginar şi povara gestului, asumarea intervalului dintre acum şi atunci reprezintă aporii ale existenţei pe care versurile lui Dan Culcer le înregistrează într-un regim al lucidităţii şi urgenţei („Atât de dulce, nouă, celor veșnici,/ strigătul aspru al iubirii voastre,/ Stranie sâmbătă cu ochi în-cearcă-ne,/ dimineaţa se pleacă peste sânii tăi./ De obicei înnoptăm aici pre pământ/ cum am dormi în pulbere oricând./ Numai un cântec ne poate trezi,/ va fi un cântec și atunci a fost,/ a fost un cântec pe care l-am uitat./ Trăim acum între aceste două lumi./ Atât de dulce, vouă, celor veșnici/ strigătul aprig al iubirii noastre”). Un poem precum Ars poetica rezumă un crez centrat pe valorile transparenţei, pe clipa de graţie a epifaniei, a întâlnirii dintre transcendenţă şi percepţia umană, în instantanee afective sumar şi efemer desenate pe ecranul conştiinţei („Porumbeii coboară din clopotniţă la ore anumite,/ Uguitul lor sălbatec pătrunde singur în biserică./ Fereastra înaltă-i pătată de suflul unui zeu amăgit,/ Duh coborât din triunghi la fereastră,/ amprenta unui gând strivit,/ pene și striuri de sânge:/ De flacără orbiţi dar poate trezi/ din cer porumbii lasă umbre-n sticlă./ Ce vină au când transparenţa-i pierde?”). Extrem de relevante, pentru poezia lui Dan Culcer, sunt definiţiile lirice de o extremă plasticitate imagistică, în care elanul afectiv e retranşat în expresia minimală, de mare sugestivitate („ascunsă-n lucruri, tăcerea cerne vremea”, „să ne închipuim departe un alt pământ existent”, „trece prin lume cântecul apei”, „sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra” sau „Şi nu mai vine nimeni când lucrurile lasă/ umbre lungi, despicate de teamă”). Îmbinând graţia desenului cu tensiunea afectivă expresionistă, în care frenezia simţurilor capătă o dimensiune simbolică, poetul se revelază ca un spirit neliniştit, ca o conştiinţă interogativă şi agonală, care scrie, într-o poziţie marginală, cum el însuşi mărturiseşte, „la marginea turmei” „înfricoșat, concentrat, deci vulnerabil”, bântuit de oroarea unui „timp greu – prezent permanent”. Inventar liric al unor stări esenţiale (teamă, angoasă, ultraj, repudiere, alienare, iubire, nelinişte, melancolie sau dor), cartea lui Dan Culcer Utopia reprezintă, în opinia mea, un debut poetic de excepţie, al unuia dintre criticii importanţi ai momentului.


IULIAN BOLDEA