miercuri, 12 august 2015

Ioan ROȘCA [Justiția comunistă și justiția tranziției, Complicitate la crimă] *

Ioan ROȘCA  [Justiția comunistă și justiția tranziției, Complicitate la crimă] *


 [Justiția comunistă și justia tranziției, Complicitate la crimă] *




Au trecut mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului şi, cu toate acestea, victimelor acestui regim criminal adus cu tancurile sovietice nu li s-a făcut încă dreptate. Călăii lor, cei care mai sunt încă în viaţă, umblă astăzi în libertate, iar mulţi dintre ei se bucură de pensii îndestulătoare, ce par a fi direct proporţionale cu atrocităţile comise în tinereţe. Cine e de vină pentru situaţia asta absurdă? Complicii lor din justiţie şi păpuşarii din spatele scenei, este de părere cercetătorul Ioan Roşca.
Într-un discurs susţinut în cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilelor Rezistenţei Naţionale, dedicată împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în România, Ioan Roşca a vorbit despre implicarea aparatului judiciar în executarea genocidului comunist şi în acoperirea acestuia după 1990.
"M-a interesat foarte tare modul în care a fost folosit statul întru distrugerea cetăţenilor prinşi sub el. M-a pasionat această cercetare a modului în care statul, care se presupune a fi un instrument întru beneficiul societăţii, odată uzurpat poate fi folosit de puteri criminale într-un mod aproape irezistibil. Aceasta a fost tema centrală a studiului meu, să văd până unde poate merge distructivitatea, nocivitatea şi criminalitatea statală, odată ce statul este uzurpat. Şi în mod deosebit din stat m-a interesat aparatul justiţiei care s-a dovedit consecvent criminal. 25 de ani am dedicat acestei cercetări în urma căreia am înţeles importanţa continuităţii aparatului judiciar în executarea crimei, genocidului comunist, şi în acoperirea ei după 1990.
Când ne ocupăm de cei care sunt implicaţi în acoperirea genocidului comunist şi în protejarea autorilor lui?
Nu ar fi fost posibil nimic din acest blocaj dacă nu ar fi avut loc continuitatea judiciară. Sigur, nu este singurul motiv – putem vorbi de urmaşii puterii comuniste care s-au înpatronat după 1990, de atitudinea populaţiei, de fenomenul Piteşti generalizat care a făcut ca mulţi oameni să fie reeducaţi, uneori chiar şi o parte dintre victime care au fost moleşite de timp, amărâte de deziluzii, eu am fost aproape de unele dintre ele şi am măsurat uriaşa lehamite care le-a apucat văzând că nu se mai face dreptate şi crezuseră că măcar după 90 o să se poată face puţină dreptate... deci au fost şi chestiunile astea", a declarat cercetătorul.
Prescripţia crimelor comunismului - un argument fals
Ioan Roşca povesteşte că, în octombrie 1990, a făcut săpături la Dealul Mărului şi a scos personal 11 cadavre din prima groapă de acolo, după care a mai găsit alte 6 cadavre la Dealul Balaurului, lângă Piatra Neamţ.
"Am depus plângere la procuratură şi a durat 4 ani cercetarea şi cu ajutorul domnului general Dan Voinea am recuperat acest dosar cu toate cercetările în el şi cu concluzia finală NUP – neînceperea urmăririi penale - pentru că s-ar fi prescris crima. Atenţie! S-ar fi prescris în 1994. Juridic este foarte important. Având în vedere că au murit majoritatea torţionarilor, majoritatea victimelor, preocuparea mea este să ne ocupăm, dincolo desigur de eventuala încercare de a-i pedepsi pe autorii genocidului comunist, de pedepsirea celor care au blocat acest proces în ultimii 25 de ani. Sunt mai tinerei, s-ar putea... dacă am vrea.", a rememorat cercetătorul.
Aceste cozi de topor ale comuniştilor din justiţie "ne-au prelungit, au lungit, au rezistat până au murit călăii şi majoritatea victimelor", nesesizând un aspect, a continuat Ioan Roşca, şi anume că "această complicitatea pe care au avut-o în ascunderea genocidului comunist îi aruncă direct în inculpabilitate pe domnii aceştia care timp de 25 de ani au făcut demersuri care pot fi demonstrate, care poţi fi urmărite, care pot fi analizate juridic, de blocare a procesului genocidului comunist".
Nu s-a prescris deloc crima lui Ion Iliescu, crima lui Petre Roman şi a altora care sunt implicaţi de 25 de ani în acoperirea unui genocid şi în protejarea autorilor lui. Aş vrea să vă spun că teoriile cum că ar fi funcţionat prescripţia, cum că aceste crime s-ar fi prescris, sunt absolut praf în ochi. Însuşi Procurorul General din 1990 a recunoscut că termenii de prescripţie pentru crimele comunismului, fie ele considerate prescriptibile, au început din 1990. Păi nu se putea prescrie în 1990 în octombrie şi nu se puteau sub nicio formă prescrie în 1994 când pe propriul meu dosar este pus NUP pentru prescriere. Această acţiune pe care am făcut-o întrerupe prescrierea şi o întrerupe solidar pentru toate procesele respective.
Am venit aici să depun această primă mărturie personală că suntem pe un enorm fals – cum că de-abia acum, de-abia acum după legea 2010 am putea începe. Acest fals este făcut ca să nu-i judecăm pe cei care nu au judecat. Să ne concentrăm în continuare pe o cauză care să se amâne aşa sine die şi să nu ne concentrăm pe cei care nu au judecat şi au încălcat legea şi s-au solidarizat cu criminalii şi este fals. Eu v-am dat un exemplu. Dar, cu ajutorului domnului general Voinea, la care am insistat foarte tare – domnul general a început să scoată, de pe unde a putut, procesele care au fost închise cu NUP după 1990 şi plângerile de la procuratură care au fost şi ele închise prin NUP.", a evidenţiat Ioan Roşca.
În opinia cercetătorului, nu există niciun temei juridic pentru a mai menţine prescripţiile mai ales că în Codul Penal din 1969 genocidul era imprescriptibil, lucru ascuns cu foarte multă grijă tocmai de cei care se fac a se ocupa de judecarea crimelor comuniste.

Cazul ministrului de Interne comunist, Alexandru Drăghici
"Aş vrea să vă dau un exemplu ca să vedeţi cum se joacă şi cum se manipulează opinia publică pe acest subiect. În 1993, un procuror mai insistent a deschis un dosar în care era vorba despre un turc din Sibiu care l-a deranjat la masă pe Alexandru Drăghici (ministru de Interne în perioada comunistă - n.r.), a intrat peste el şi fiind un pic beat l-a deranjat. Şi atunci, Drăghici a dat un ordin unui colonel Briceag să se ducă în pădure cu 5 securişti să îl împuşte. Nu era nici măcar caz politic. Pur şi simplu un om trăsese de uşă. L-au dus în pădure, l-au împuşcat.
Când Nicolae Ceauşescu în 1968 a vrut să se debaraseze de partea lui Drăghici pentru a lua puterea, în disputa care a avut loc în Comitetul Central, cazul a fost adus pe masă şi tocmai comuniştii, la Comitetul Central, într-un dosar foarte important, au documentat complet această crimă. Deci Drăghici din acea poziţie şi procurorul atent a spus: păi cum să nu aplici criteriu de cod penal care spune dacă o împrejurare de forţă majoră împiedică desfăşurarea unui proces sau anchetă funcţionează întreruperea şi suspendarea prescripţiei. Ori, când din moment ce ministrul de Interne hotărăşte şi dă ordine să se oprească ancheta pentru propria lui crimă nu se mai poate face nimic. Şi neputându-se face nimic acest dosar a continuat.
Drăghici a fugit în Ungaria, au urmat cereri de extrădare şi la un moment dat, în Comitetul Central, Gheorghe Maurer într-o şedinţă a cărei importanţă nu trebuie subestimată spune: "Tovarăşi, e adevărat... dar ce o să se spună dacă începem să umblăm la astea?" Pentru că Drăghici reacţionase şi îi atrăsese atenţia lui Ceauşescu că şi el pe undeva prin Vrancea... Maurer spune: "Tovarăşi, vă propun să o lungim ca să funcţioneze prescripţia". E consemnat. Document CC PCR. Avem consemnarea la cel mai înalt nivel că regimul comunist a folosit premeditat prelungirea pentru a intra în termeni de prescripţie. În orice sistem juridic normal e mai mult decât suficient. Dovezile sunt. Una este să constaţi că nu poţi să faci dreptate şi una este să crezi în continuare că nu ai putea demonstra, ori noi putem demonstra – măcar putem demonstra ce s-a întâmplat."
Cazul torţionarului de la Aiud, Gheorghe Crăciun
"Să urmăriţi dosarul lui Crăciun ca să înţelegeţi exact pretenţiile justiţiei române că începe în 2015 judecarea comunismului. Cum? Termene fără de sfârşit. Se aduc toate dovezile şi Crăciun e bolnav şi nu vine şi nu vine şi nu vine şi, când în sfârşit obţin să îl aducă pe targă la proces, moare! Crăciun moare. Procesul se stinge. În celălalt proces al domnului Drăghici, de care vă spuneam, colonelul Briceag.. nemaiputându-se face nimic, pentru că acolo nu putea să mai fie prescripţia, nu se mai putea face nimic cu acea prescripţie, şi în momentul acesta, în momentul în care Drăghici moare, moare şi el exact în clipa în care trebuia să funcţioneze extrădarea –toţi mor în clipa aia – criminalitatea statală românească este dincolo de tot ce îşi imaginează oricine, nimeni nu poate realiza cât de criminal a ajuns să fie acest stat, statul român, de 70 de ani, e un stat criminal, un stat de esenţă criminală.De aceea nu trebuie să vă mire legile pe care le dă. Nu funcţionează de partea Constituţiei, ci de partea criminalităţii.
Deci, ce se întâmplă, Drăghici moare şi în momentul ăsta rămâne Briceag şi încă cu vreo 3 din cei 5 care l-au asasinat pe omul acela în pădure, se ajunge la proces 95, 96, se lungeşte. Ei au vrut să nu existe niciun precedent. Îi supăra că acest Briceag care fusese şef al Securităţii pe undeva prin Cluj, care avea nesfârşite crime, o grămadă de dosare, şi ştiţi ce fac? Briceag pe de o parte mai avea vreo 5 dosare instrumentate şi ei spun aşa – că a fost un element extraordinar şi pe baza acestui fapt fac procesul, îi dau 10 ani, cu limita minimă era 15, îi dau 10 ani ca să se aplice decretul de amnistie din 1988 care amnistia sub 10 ani. Deci, pe o pedeapsă minimă de 15, i se dă 10, este amnistiat pe loc, totalmente abuziv, ca să nu se creeze un singur precedent. Suntem în anul 1997."

Judecarea genocidului comunist a fost blocată în mod constant şi sistematic de un aparat judiciar criminal, care s-a solidarizat cu călăii regimului, şi care, în loc să îi arunce după gratii şi să facă dreptate, s-a ocupat cu meticulozitate de acoperirea atrocităţilor comise de aceştia, a fost concluzia la care a ajuns, după ani de experienţe nefericite în domeniu, cercetătorul Ioan Roşca.
Declaraţia a fost făcută în cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilelor Rezistenţei Naţionale, dedicată împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în România.
Genocidul comunist, o realitate ignorată de Justiţie
"În anul 2005, mi-am părăsit poziţia de cercetare din Canada şi am venit la Bucureşti în dosarul Mineriadei din 1990, eu fiind unul dintre liderii din Piaţa Universităţii. Am venit la acest proces şi am constatat că generalul Dan Voinea cu echipa lui studia detaliile din decembrie, studia detaliile din iunie, dar nu le aşeza pe procesul genocidului comunist, ca şi cum noi nu de asta ne-am dus acolo în piaţă, ca şi cum problema nu era că noi voiam să cadă regimul comunist şi să se intre în Securitate şi să-i scoatem odată de la putere, ca şi cum nu ştiu ce făceam pe acolo. (...)
A durat cât a durat, sar toate detaliile, ce vă imaginaţi că s-a întâmplat?! În momentul în care Ion Iliescu a ajuns pe lista inculpaţilor, cu o săptămână înainte de inculparea lui oficială, prin nişte intervenţii mai mult decât oculte, dosarul a fost luat de la echipa militară... dar exact în clipa inculpării, mă refer la dosarul Mineriadei şi al Decembriadei, au fost luate şi comutate la o echipă civilă condusă de un procuror, Marius Iacob", a amintit Ioan Roşca.
Dacă citiţi mărturiile din cele 49 de volume cu victimele comunismului o să vedeţi ce au declarat oamenii şi ce a considerat justiţia română că nu dovedeşte nimic
Văzând că ancheta desfăşurată de generalul Dan Voinea nu lega faptele de genocidul comunist, cercetătorul a decis, în 2006, să ia atitudine pe cont propriu.
"M-am făcut util anchetei, câţiva ani de zile am participat zi de zi, cu informaţii, cu ce am putut eu, m-am străduit să sprijin această anchetă. Am stat acolo şi am sesizat tot mai tare că lumea nu se leagă de genocidul comunist, şi atunci, în anul 2006, sesizând după părere mea lipsa de fond pe care o avea cercetarea evenimentelor din iunie nelegată cu adevărata lor substanţă, am iniţiat, mergând la câţiva oameni pe care îi respectam, 2006, pe 31 iulie, într-un cvartet, eu, Cicerone Ioniţoiu de la Paris, Gheorghe Jijie şi Grigore Caraza (foşti deţinuţi politici, eroi anti-comunişti - n.r.), un dosar – am reiniţiat dosarul judecării şi cercetării genocidului comunist. De la început l-am dirijat spre judecarea celor care, în 1989 şi după aceea, au blocat judecarea genocidului comunist. (...)
În august 2010, la un memoriu vitriolic pe care l-am trimis, e drept că era ireverenţios de-a dreptul, am trimis un memoriu pentru că nu se mai termina, mureau unul după altul toţi şi nu se mai întâmpla nimic, în sfârşit am primit NUP- neînceperea urmăririi penale - în care am fost anunţat că, având în vedere că nimeni din România nu s-a plâns niciodată de genocidul comunist până în 2006, fantastic să îmi spună asta mie care aveam chiar semnătura pe primul meu dosar din '90, nu i-a trecut nimănui prin cap să se plângă de genocidul comunist şi, având în vedere că în acest caz curge o prescripţie de 15 ani şi că noi am început în 2006, a curs prescripţia de 15 ani.
O astfel de tehnicalitate, o astfel de precizie în termeni, face obiectul oricărei demonstraţii ştiinţifice a funcţionării criminale a aparatului judiciar. Este o funcţionare dovedibil criminală. Se vede reaua credinţă şi intenţia, absolut dovedibile", a dezvăluit Ioan Roşca.
Lupta pentru dreptate continuă
"După ce au făcut treaba respectivă, după ce ne-au umplut cu NUP-uri, domnul Jijie şi cu domnul Constantin Iulian (fost deţinut politic - n.r.) s-au apucat şi au reuşit să îi convingă pe bătrânii ăia care au trecut prin Piteşti, foarte mulţi, şi i-au adus la echipa generalului Voinea să depună mărturii penale şi au depus săracii luni, marţi, miercuri, joi, domnule, şi s-au strâns... oameni de 80, 90 de ani veniseră totuşi să depună la procuratura de la Bucureşti mărturia lor despre ce au păţit la Piteşti – mărturii penale, nu lucrări istorice. Bun. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, şi meritul enorm este al domnului Jiji care la 95 şi ceva de ani dovedea o tinereţe de fier, şi a domnului Constantin Iulian care, după părerea mea, a reuşit un tur de forţă ca istoric. Înainte de a dispare a reuşit să găsească unde ajungeau mărturiile de la Piteşti, adică a reuşit să găsească componenţa biroului lui Alexandru Nicolschi (născut Boris Grünberg, general de securitate, agent sovietic şi torţionar - n.r.).
S-a întâmplat că domnul Gheorghe Jiji, cu colegii lui, au depus plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum cere legea. Şi după ce au fost malversaţi la ÎCCJ, care de fapt este cel mai înalt for al justiţiei criminale din România, s-au dus la CEDO. Cine credeţi că a fost pus la CEDO să le judece dosarul? Un an şi jumătate au trimis la CEDO dosare, cu morţi, cu … cine credeţi că a fost pus? O doamnă care fusese avocata evreilor la Holocaust. Această doamnă este singurul judecător care le-a spus nu a fost niciun genocid.
Când am venit, în luna... eu am venit să mărturisesc asta, e important, pentru că eu i-am găsit pe domnul Jijie şi pe domnul Iulian în ziua în care au primit sentinţa de la CEDO. Într-o lună jumătate au murit. Au murit de supărare. Au aşteptat până la 95 de ani şi la 95 de ani le-a tras şi CEDO o palmă. Unde-i sprijinul genocidului comunist? E şi afară domnule, evident. Şi deci au venit cu această plăcintă care spunea – nu a fost niciun genocid."
Punct. Şi de la capăt.
"În urma lor, am venit şi eu, cu domnul Cicerone Ioniţoiu, am depus şi noi, pentru că am profitat de faptul că au fost foarte multe plângeri în dosar. Am trecut la ICCJ prin întâmplări care merită odată să vi le povestesc pentru că altfel o să spuneţi că afirmaţiile mele sunt bombastice. Vă voi arăta pas cu pas cum funcţionează justiţia română. Dar pasul cel mai interesant este momentul în care mi-a venit rândul – mi s-a închis procesul în nas din primul termen, din primul termen. Mi s-a spus că nu am depus nicio plângere, nu există niciun dosar, vă rog să mă urmăriţi, ca să aveţi scara fenomenului.
Deci, după 5 ani de zile de cercetări penale eu nu mai aveam nici plângere şi am fost scos afară pe uşă, procurorul a declarat că nu am depus nicio plângere, eu am spus că este o crasă minciună... n-a contat, am fost scos afară. Norocul a fost că la o săptămână am venit tot eu ca mandatar al lui Cicerone Ioniţoiu de la Paris. Ei, în momentul ăsta, mi-au venit câteva idei, că a doua oară nu e ca prima, şi am făcut câteva manevre care au prelungit procesul.
Vă spun pe scurt: am reuşit să observ că dosarele erau totalmente goale, nu aveau nicio filă. Din 49 de volume lucrate de procuratură pe care noi le contestam, judecătorii nu aveau nicio filă. Nici o singură foaie. Nici plângerea nu mai exista. Şi atunci am avut un mare moment de inspiraţie. Mi s-a întâmplat pe 9 septembrie. M-a izbit – nu cumva ăştia.. părea incredibil… şi am cerut să mi se dea acces în arhivă, la fostul meu dosar închis ca fiind nul. Şi m-am dus şi le ascunseseră la mine. 49 de volume, cu toate mărturiile, cu aceasta extraordinară bogăţie istorică, erau ascunse la mine în dosar.
Ce se întâmpla? Ăştia au făcut pasul greşit de a crede că mă întorc în Canada şi la revedere, şi le-au băgat la mine. Cum procedau? Având în vedere că erau cinci plângeri, când venea procesul unuia din noi, le băgau la altul, când venea la al doilea, le băga la primul, şi le învârteau între dosare şi veşnic nu exista niciun dosar. Vorbesc serios. Am răspundere pentru ce vă spun. Asta e justiţia din România, la asta să vă aşteptaţi dacă ajungeţi acolo. Deci, la modul acesta şi la nivelul acesta – să palmeze 49 de volume cu victimele comunismului, să le palmeze între dosare.
Cum s-a întâmplat de le-am găsit chiar în ziua procesului, am zis – staţi un pic, ştiu unde sunt, ştiu unde le-aţi ascuns, ştiu cine sunteţi, ştiu pe cine reprezentaţi. Aceste declaraţii nu aveau cum să fie foarte favorabile… până la urmă am fost trimis la Curtea de Apel, trimis… şi în final am ajuns şi eu acum la CEDO, am trimis un camion cu toată munca domnului Gheorghe Jijie. Aceste 49 de volume le-am pus pe internet, ca să nu dispară. Sunt puse pe internet, sunt accesibile public şi dacă vreţi să citiţi mărturiile o să vedeţi ce au declarat oamenii şi ce a considerat justiţia română că nu dovedeşte nimic."

* Titlul aparține redacției. D.C.

luni, 3 august 2015

CSEKE Gábor în traducerea lui KOCSIS Francisko

CSEKE Gábor în traducerea lui KOCSIS Francisko

înainte de plecare
(indulás előtt)

priveşte în gară iată
trenul trage la peron

scara îndată-i liberă
să-ţi urci bagajele-n vagon

fusta largă se pliază
pe pulpele încordate

drumul fără greş l-au socotit
meşterii căii ferate

ne privim ceasurile
cinci minute şi vagonu-i dus

n-are rost să vorbim
tăcem n-avem nimic de spus

1973
strânsură
(hordalék)

câte o scândură câteva căuşe
de portocale putrede ochelari de scafandru
trei nasturi de jeans un slip
pipe sfărâmate cleşti
rupte de rac un piaptăn
fără dinţi o găleată de joacă
perii de rădăcini roase până la lemn
şi încă atâtea altele însă
mai presus de toate
răsuflarea sărată
a mării şi câteva frânturi
de poezie izbindu-se necontenit
de stânca neagră ieşită din apă

1979


până merge ascensorul
(míg jár a felvonó)

ninge de ieri necontenit
aud uneori ascensorul pornit

stau ghemuit în buncărul de beton palatul meu
farul meu în locaşul de pândă
pe vârful himalaian al casei scării
sunt umplutura sandviciului
dintre acoperişul subţire de beton şi fundaţie
cerul liber deasupra-mi
prăpastia dedesubt
dar acesta mi-e refugiul şi-acum

ninge de ieri fără contenire
liftul coboară şi urcă-n neştire

vizuina mea de bloc scutul de ţestoasă
pivniţa podul căminul
grajdul atelierul cuibuşorul de bucurii
cameră de convalescenţă spălător
cuib de gândaci fortăreaţă de furnici
depozit de carte labirint
capcană pentru elefanţi
tu dispari de-aici
catafalc

plec de-aici şi-aici revin
în singurul meu
imobil

nu-i nici un bai până merge ascensorul
şi-s cât de cât accesibile scara coridorul

de unde atâta zăpadă cât e norul?

2002

megafon
(megafon)

în sala de aşteptare megafonul
mă strigă pe nume
mă cutremur
în această gară îndepărtată
de sufletul meu cine aici
m-ar putea cunoaşte pe nume?

poate am visat? ori n-am auzit bine
aşa cum înghiţim cu noduri
când ne înecăm?
cui i-aş putea fi dator aici
cine se joacă aici cu noi?

aştept obişnuita repetare
căci nu-i aşa se anunţă de multe ori
dacă pleacă ori soseşte vreun tren
megafonul îşi face cu sârg treaba
pârâie şi latră

nu ştiu ce aş fi putut pierde
şi nici cine mă are în evidenţă
în acest ţinut
stau în sine prăbuşit
aşteptând răspunsul

ce să fac răspunsul întârzie
de parcă nici nume n-aş avea
aplecat peste mine
pe stâlpul înalt
megafonul vorbeşte despre altceva

poate voi plecat estimp
căci n-am aici nici o treabă
megafonul acela în inimă
amplifică sonorizarea

2002


antarctica: dus-întors
(antarktisz: oda-vissza)

1. (Spre Antarctica)

hai să fugim împreună în antarctica
nu te frământa prea mult e nebun cine
se sperie de drumul lung de frigul polar
o să ne meargă bine acolo şi se rezolvă dintr-o dată totul
încetează păcatul obsedant făţărnicia
râsul eliberator va răsuna precum cristalele de gheaţă
nu ni se vor vedea decât ochii
din ei vom descifra ce s-a întâmplat cu noi
eu îi întreb pe ai tăi tu îi pândeşti pe ai mei
în tine văd limpede dorinţa copilului tău
nenăscut care se ascunde acum în celulele tale
aşteptând încordat să vadă cum i se plămădeşte destinul
în gerul polar ne putem conserva
pentru o epocă mai bună în care ne vom topi frumuşel
şi vom trăi cu fervoare scurta primăvară antarctică
acum încă nu suntem decât două blocuri de gheaţă
atacate brutal de soare
hai cu mine în antarctica de parcă ne-am duce acasă
asta deja-i gheaţă cuvântul inimii siderate

2. (Sloiuri crăpate)
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
aud cum crapă sloiurile de gheaţă
stăm amândoi ghemuiţi înspăimântaţi
pe pluta ce se fisurează
capul năuc ţi-l sprijini de umărul meu
oceanul se agită
ce se mai năpusteşte asupra noastră
odată şi-odată sloiul nostru va crăpa
te sprijin zi şi noapte
ca să nu alunecăm brusc
pe şuvoaie de ape ce se îndepărtează
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
aşa poate nici nu mă voi trezi vreodată

3. (Legătura tainică)

ce-i foiala asta sub gheaţă
înveşmântaţi în albastru opalin
peştii ne urmează în bancuri
corp lângă corp corp peste corp
ne minunăm la vederea acestei migraţii
dispariţia în nemărginit
câţi vor mai veni şi unde
nu va şti nimeni niciodată
că peştele pe care-l trage-n frigăruie
e o tainică legătură ce ne uneşte
suntem un singur trup divizat în două
înotăm în mijlocul unui sloi
strălucitor prădat
unde am devenit unul
tu şi eu

4. (Calendar încurcat)

socotesc în zadar
de câtă vreme trăim la pol
calendarul s-a răvăşit
tot aşa cum şi busola începe un dans bizar
în mâna noastră
şi nu se găseşte nici un pizmaş
care să se repeadă în goană după noi
numai din dorinţa de a ne face rău
şi să-şi asume această existenţă
în care bucuria solitudinii
alternează cu forţa vitală a iubirii
tocmai în asta constă minunea antarctică
nu-i darul însufleţit al ţării de gheaţă
noi am adus-o aici

5. (Peisajul inexistent)
ancora trasă
pe malul ce se-ndepărtează nici ochiul mijit
nu poate descoperi speranţa zgribulită rămasă singură
umblând rănită încolo şi-ncoace
despre soarta vaporului pus în mişcare
decid puterile de sus eu nu pot decât să contemplu
de la pupa golful ce se închide într-o cicatrice de gheaţă
ca o rană nesfârşită
leagăn dureros amintirea înfrigurată
a unui ţinut care n-a existat niciodată
a unei libertăţi rămase în depărtare
care e vie numai atunci şi acolo
unde omul e incapabil să trăiască

6. (Se demontează circul)

te sprijini în coate lângă mine
chipul ţi-e de nepătruns
tăbăcit
şi până-ţi inventariez pe-ascuns coşurile
rădăcina nasului umflat
marginile buzelor răsfrânte
mustăcioara mătreaţa
de la rădăcina părului
de parcă aş cerceta un continent străin
mi se face ruşine
deşi puteam să văd toate astea şi până acum
mâna ar porni delicat pe drumurile obişnuite
la jumătatea drumului gestul îngheaţă-n gând
cum totul se îndepărtează
rămâne în urmă ţărmul şi tu împreună cu el
pe ţărm speranţa aleargă încoace şi încolo
frângându-şi mâinile
rămâne libertatea focul nopţilor
frumuseţea noastră cuvintele
ca atunci când se demontează
circul pe îndelete
fără speranţă
în ordine răsturnată

1993-1994
(Din volumul Szerpentin vándora/Călător pe serpentine, Editura Polis, 2010)


Traducere de KOCSIS Francisko

KOCSIS Francisko despre CSEKE Gábor. Un traducător devotat

Încă nu ne-a intrat în obicei să scriem despre cărţile care nu se pot pipăi, mirosi, răsfoi, deşi sunt la fel de reale şi chiar mai uşor accesibile uneori decât cele clasice, încă nu ne-am obişnuit să scriem despre cărţile digitale, deşi ar trebui s-o facem cât mai grabnic, pentru că deja ne aflăm în situaţia de a nu le mai găsi decât în aceste variante. La o astfel de carte vreau să mă refer în rândurile ce urmează, una de o importanţă covârşitoare din mai multe puncte de vedere, dar care a trecut totuşi aproape neobservată tocmai din motivele arătate mai sus. O carte deosebit de importantă pentru poezia românească, o continuare a antologiei lui Cseke Gábor, Kölcsönsorok (Împrumuturi), o întregire cu un al doilea volum, mult mai cuprinzător şi reprezentativ, rod al unei susţinute munci de traducere de ce se întinde pe mai mulţi ani. Să argumentez pe scurt de ce consider că antologia are o importanţă atât de mare pentru noi. Mai întâi pentru limba în care s-a tradus, cu care limba română a convieţuit un mileniu şi s-au influenţat reciproc (din păcate, împrumuturile reciproce tind să fie eliminate din ambele limbi de neologisme venite de pe meleaguri mai îndepărtate, dar împinse din spate de şuvoaie culturale unele, informaţionale altele, şarmul arhaismelor şi al regionalismelor nemaifiind gustat decât de un număr tot mai redus de cunoscători) într-atât încât şi-au transferat simboluri, structuri metrice, linii melodice, eposuri şi eresuri, de aceea limba maghiară este o gazdă binevoitoare şi poate deveni (şi chiar este!) o primă punte de ieşire în lume, căci trebuie să ţinem cont de faptul că cititorii care au acces la această limbă provin nu numai din arealul maghiar, ci într-un număr consistent şi din cel german şi anglo-american. În continuare, se perpetuează o veche tradiţie de traduceri reciproce, deschisă în 1831 cu poezia populară Brumărelul de către Ponori Thewrewk József, publicată în Felső-Magyarországi Minerva (Minerva din Ungaria de Sus) împreună cu transcrierea fonetică a variantei româneşti (conform informaţiei date de Domokos Sámuel, cel mai competent istoriograf al confluenţelor literare româno-maghiare), o tradiţie care a avut de suferit în ultimele trei decenii, dar şi în această perioadă avem exemple de traducători pe care nu i-a descurajat nimic, nici greutăţile materiale, nici exacerbarea vechilor şi noilor adversităţi, care au depus eforturi de-a dreptul titanice ca să nu se întrerupă comunicarea, să nu se lase tăcerea peste acest domeniu fragil de relaţii culturale, să nu se rupă legăturile şi să nu se instaleze indiferenţa, ostilitatea, respingerea. Un al treilea motiv pe care ţin să-l amintesc este al posibilităţii ce se deschide de a compara nivelul artistic al celor două literaturi, sfera tematică dominantă, orientarea şi influenţele asimilate, lucru care nu se poate face în lipsa traducerilor celor mai semnificative opere şi a autorilor cei mai remarcabili. În ultimul deceniu, aceste punţi au fost refăcute într-o oarecare măsură, s-au tradus opere de referinţă, dar încă suntem foarte departe de a fi fost transpuse măcar operele capitale ale celor două literaturi, cele care facilitează formarea unei imagini fidele asupra valorilor din culturile în discuţie (şi mai asistăm şi la un fenomen deloc agreabil, perturbator, cel al traducerilor comandate sau conjuncturale, care nu reflectă nici pe departe dezideratele enunţate). Şi în fine, e vorba de iubire, de admiraţie, de preţuire, e vorba de dragostea unui om de cultură, un mare prieten al poeziei româneşti, de efortul său cu totul remarcabil de a transpune cu pricepere, empatie şi sensibilitate poezia românească într-o limbă care a dat mari poeţi şi care a asimilat marea poezie a lumii prin dăruirea, hărnicia şi admiraţia traducătorilor care au făcut posibil accesul la ea. Îmi exprim încă o dată gratitudinea pentru Cseke Gábor, cel mai devotat şi dedicat traducător al liricii noastre moderne, şi o fac cu gândul că poezia românească nu este atât de tradusă în lume încât să nu ne pese cine o traduce, cum o traduce şi cum o diseminează, dacă prin gestul său transmite un mesaj social şi cultural bidirecţional şi ce ecou produce, când este receptat, în limba de adopţie.
Volumul al II-lea din masiva antologie Kölcsönsorok (Împrumuturi) are o structură diferită de primul, despre care am scris entuziasmat la vremea apariţiei sale. Acesta este construit pe principiul succesiunilor şi mizează foarte mult pe cultura şi gustul cititorului, pentru că de data aceasta traducătorul nu mai vine cu „jurnalul explicativ” al primului volum, nu oferă nici un fel de ierarhii, nici măcar contextuale, singurele informaţii fiind cele bio-bibliografice, succinte, seci, utile. Volumul se deschide cu un text jucăuş scris „la două limbi” (parafrază după domeniul muzical) împreună cu Dan Culcer, alternând versuri în maghiară şi română, în care ele devin ecou unele celorlalte, îşi răspund prin sonorităţi şi efecte semantice, sugerează „mixând lucid reale şi himere”, redau provocând şi provoacă redând, adică exact ce va urma de-a lungul celor patru sute de pagini, transpuneri pe care pe o scală a reuşitelor le-aş încadra de la foarte reuşite la cu totul remarcabile, având şi excepţii care se situează de-a dreptul în vecinătatea desăvârşitului, când tălmăcirea îl provoacă să-şi dovedească măiestria, creativitatea, cunoaşterea profundă, nuanţată a culturii din care traduce.
După acest text ludic, traducătorul aşează un interviu pe care mi l-a acordat la puţină vreme de la apariţia primului volum, când l-am chestionat exact pe marginea statutului şi rostului social al cărăuşului de cultură, interviu accesibil în numărul 11/2007 al revistei Vatra, care trădează chiar din titlu – Dialog despre statutul traducătorului – insistenţa cu care l-am descusut pentru a afla „ce-l mână în luptă”, ce resorturi se află în spatele neostoitei sale fervori. Am aflat atunci că multe dintre ideile şi principiile noastre se apropie, se identifică, ne definesc între aceleaşi coordonate existenţiale. Pasiunea noastră pentru alteritate, pentru cunoaşterea celuilalt şi încercarea de a-l apropia prin traducere de cei din cultura proprie ne-a călăuzit paşii şi ne-a modelat existenţa. După o viaţă petrecută pe punţile de trecere dintre limbi, afirm şi susţine şi Cseke Gábor că risipa de sine nu este zadarnică, nerăsplătită, dimpotrivă, e un adevărat eldorado primit în dar de la destin.
După acest interviu de mare întindere, traducătorul inserează o serie de microinterviuri realizate de el în primăvara anului 1989 cu o serie de personalităţi culturale, reputaţi traducători din limba română, fiecare dintre ei trecând un test al competenţei pe creaţii eminesciene. Iată ce spune antologatorul despre aceste dialoguri: „În 1989, într-un cadru binişor politizat, s-a sărbătorit la nivel naţional centenarul morţii lui Mihai Eminescu. În acele luni au apărut multe scrieri despre poet, dar şi mai multe despre ideologia epocii respective, despre meritele conducătorului care atunci încă părea de neclintit, imuabil. La această evocare cu aspect de campanie şi-a adus din plin contribuţia şi cotidianul Előre (Înainte), mai ales prin seria de interviuri propuse de mine, cu care redactorul-şef a fost de acord, prin care le solicitam traducătorilor poetului scurte evocări ale întâlnirii cu creaţia eminesciană. Seria realizată în primăvara anului 1989 a premers cu câteva luni volumul apărut în a doua parte a anului 1989 (Eminescu în literatura maghiară. Sub redacţia lui Mózes Huba. Ed. Kriterion – Eminescu a magyar irodalomban. Szerkesztette Mózes Huba.), care a prezentat pe larg, cuprinzător, aspectele interesului arătat de literatura maghiară pentru Eminescu. Nu pot decât să regret că intenţiile noastre nu s-au intersectat atunci şi seria de interviuri n-a îmbogăţit cuprinsul volumului de studii considerat de atunci de referinţă.
În limba maghiară, prima poezie a poetului a apărut în 1885 în Monitorul de Cluj, şi de-atunci cei mai buni poeţi, traducători maghiari s-au întrecut să traducă cât mai fidel şi mai impresionant poeziile acestui original geniu al romantismului românesc. Iată de ce se poate citi aproape fiecare poezie şi în limba maghiară, iar o parte a liricii sale se bucură de numeroase variante în literatura traducerilor maghiare”. În 1966, într-o ediţie bibliofilă, de lux, a văzut lumina tiparului un volum de dimensiuni nu prea mari, cu legătură elegantă din pânză de culoare maronie, intitulat Poeziile lui Eminescu. Redactorul cărţii a fost Kacsó Sándor, care vorbea în introducere despre efortul depus pentru realizarea integralei maghiare a liricii eminesciene, despre timpul necesar adunării la un loc a traducerilor, a confruntării cu originalul, a solicitării altor traduceri în cazurile când nu se găseau variante satisfăcătoare. S-a realizat astfel singura integrală a liricii eminesciene în altă limbă, la care au contribuit numeroşi traducători, adevărate somităţi ale echivalării, ale trecerii dintr-o sonoritate în alta. Exact despre aceste aspecte se confesează traducătorii pe care i-a intervievat Cseke.
După aceste pagini pregătitoare şi necesare, pentru a marca precis cadrul în care se desfăşoară munca traducătorului, exigenţele pe care şi le impune, urmează traducerile. Trebuie să mai spun numai că pe alocuri se simte afinitatea lui Cseke pentru poezia anumitor autori, fapt dovedit nu neapărat prin numărul de texte transpuse, ci mai ales prin migălirea textului, prin muzicalitate, prin găsirea unor echivalenţe frapante, prin expresivitatea conferită discursului liric, prin grija pentru nuanţa şi detaliile expresiei, căldura cuvântului, sugestivitatea semantică.
Prin cele două volume de traduceri (şi multe altele, ulterioare adunării în volume, risipite prin reviste şi pe blogurile sale, al căror număr ar umple, probabil, tot atâta pagini câte are antologia despre care vorbim), Cseke Gábor se pune în fruntea listei celor mai devotaţi traducători din limba română. În finalul acestui articol să stea lista autorilor incluşi de împătimitul poet şi traducător în al doilea volum al antologiei sale: Secţiunea a II-a: AVP (Viorel Padina), Tudor Balteş (traducătorul celebrei antologii din 1979, Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia Forrás), Ştefan Baştovoi, Horia Bădescu, Ilinca Bernea, Ana Blandiana, Teodor Borz, Emil Brumaru, Dorel Bucur, Maria Popescu-Butucea, Petru Cimpoeşu, George Chirilă, Şerban Codrin, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dan Culcer (şi cu un volum independent), Nichita Danilov, Dan Dănilă, Mircea Dinescu, Alexandru Dohi, Ion Dumbravă, Teodor Dună, Nicolae Esinencu, Andrei Fischof, Dinu Flămând, Teodora Gălăţean, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Marius Ianuş (eliminat ulterior, din câte ştiu, la cererea autorului, după ce şi-a renegat textele şi a devenit un autor religios), Florin Iaru, Letiţia Ilea, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Kocsis Francisko, Claudiu Komartin, Emilian Mirea, Anca Mizumschi, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Muşlea, Horia Roman-Patapievici, Adrian Păunescu, Mircea Petean, Daniel Silvian Petre, Ioan Es. Pop, Adela Popescu, Vasile Romanciuc, Grigore Scarlat, Octavian Soviany, Sorin Stoica, Mircea Florin Şandru, Robert Şerban, Costin Tănăsescu, Dorin Tudoran, Victor Ţarină, Ioan Vieru; Secţiunea a III-a (subintitulat „Unicate”, cu autori incluşi cu câte un poem): Ioan Alexandru, Eugen Cioclea, Marius Conkan, Loredana Cristea, Traian Furnea, Ioana Ieronim, Negoiţă Irimie, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Alexandru Lungu, Ilarion Munteanu, Marta Petreu, Ioan Pleş, Radu Sergu Ruba, Marin Sorescu, Iulian Tănase, Corina Ungureanu, Matei Vişniec; Secţiunea a IV-a (care include câteva proze): Ion Luca Caragiale, Dan Culcer, Emil Gârleanu, Ovidiu Genaru, Mircea Nedelciu, Constantin Noica, Tudor Octavian, Romulus Rusan, Marin Sorescu.