joi, 17 septembrie 2015

Mihai Eminescu: CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

Mihai Eminescu: CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

Credem că destul am vorbit…

MOTTO: “Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.”

«Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.»

(Articol apărut în ziarul TIMPUL, la 9 ianuarie 1879, cu titlul “Credem că destul am vorbit…”)

Magda Ursache. Crezul gomic

Magda Ursache

Crezul gomic. [Paul Goma la 80 de ani]


”Sufletul este memoria însăși”
Sf. Augustin


”dar acum ești convins că 
te-ai apucat de scris ca să 
nu ucizi.”
Emil Nicolae, Paranoima


Recent, în 10 iulie 2015, după două decenii de la prima formulare, s-a repus pe un post de televiziune întrebarea: ”Mai avem nevoie de Paul Goma?” În reformularea invitatei, Mariana Sipoș, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediția întâi, Universal Dalsi, 2005; a doua, Eikon, 2014), întrebarea sună astfel: ”De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?”.
Răspunsul meu e net: pentru că este în felderința lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigența nu place aliniaților, oportuniștilor, turtelor ideologice. Scriitorul (”rostitor de adevăr”, cum îl definește Bujor Nedelcovici) a promis: ”Voi vorbi când nu voi fi întrebat” și și-a ținut cuvântul, asumându-și rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat și postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu-și să-l cufunde iarăși în tăcere. S-a cerut interzicerea lui în revistele românești, i s-a topit Culoarea curcubeului, apărută la Humanitas cu o greșeală în titlu: Culorile curcubeului, i s-a spus ”Adio” (replica sa ”Adio și-un praz verde”), a fost hulit de cobreslași ca egocentric, megaloman (și încă galopant), mincinos, pieziș, trivial, porno(grafic). Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense: resentimentar, bârfitor frustrat, otrăvicios, conflictual, scandalagiu, critic în exces. CTP a făcut analogia Goma-Gomora.
Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea și-ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i-au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Virgil Teodorescu, Zigu Ornea, Emil Lotreanu ș.a. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jurnalul Constanței Buzea, din anii 1967-1971, Creștetul ghețarului: ”La ședința de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu n-a venit din motiv de zi de naștere, iar Marin Preda – din motiv de gâlci. Bășcălia lor, oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”
Locul său pe dreptate, de lider moral al României, de cel mai radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forța imposturii e uriașă), iar Goma este încă, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obținut în 1977, actul fiind reînnoit odată la cinci ani. Precizare necesară: Paul Goma nu a fost expulzat de Ceaușescu, retragerea cetățeniei nu s-a întâmplat, deși Pleșiță a cerut-o în repetate rânduri. Goma a plecat în 20 noiembrie 1977 cu pașaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. Și azi e la fel: cetățean român, cu pașaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetățenia Republicii Moldova. Nu și soția sa, Ana Goma, după câte știu.
I-a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma? Nu, dimpotrivă. Pe OTV, Pleșiță îl mai considera dușman al poporului și-al patriei și se fălea că l-a bătut ”și pe stânga, și pe dreapta”. Nici excluderea din Franța a asasinilor comandați de Securitate nu s-a întâmplat; ba chiar cei din stirpea ”Organei”, cum o numește Goma, i-au cerut (culmea!) expulzarea din Franța pentru… antisemitism. Toate astea și altele încă le-a rememorat Mariana Sipoș în emisiune, excelentă ca atitudine și ca personalitate.
De ce a ajuns Goma persona non grata ante și post-decembrist? Pentru că a a ascultat de imperativul memoriei corecte și pentru că a spus și spune toate numele (sintagma lui Saramago). Or, nu-i sănătos să spui toate numele, e foarte inconvenabil. Știți ce le scapă ”motoarelor de căutare” GOMA? Nimic. Pe cale de consecință, a avut și are parte de singurătatea opozantului de cursă lungă (îi conced: opozant, nu disident, membru PCR n-a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceaușescu, din 1968, când s-a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. ”Exilat până și din… exil”, cum mărturisea cu amărăciune, Goma n-a dat înapoi un pas în fața obstacolelor sau a criticilor nedrepte; nu s-a temut când a fost drogat cu aconitină (aconitum e o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la otrăvirea săgeților; floarea letală apare la Apuleius: transforma omul în animal; cu Goma, aconitina n-a reușit), nici când a primit o droaie de bonjurături (patent P.G.). În loc de succes de critică, vot de blam; în loc de susținere pentru premiul Nobel, hăituială.
Goma știe bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanțială, că aceeași libertate nu se dă la rație, ci se ia. Aceste aserțiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Bellville, unde Omul din Calidor, ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache, depune mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărțile despre perioada sângeroasă Dej-Pauker fiilor de kominterniști veniți pe tanc, în uniformă sovietică să prefacă România în lagăr de exterminare), dar și despre vremile noastre, cu aberațiile lor. Goma nu-i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.
Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică ( Paul Goma îi spune ”nesimțitorism etic” și are dreptate, de vreme ce facem groapă de gunoi între ruinele unei cetăți romane și stână în vechea cetate getică de la Beștepe), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conștiință activă. Iar Goma e liber în ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Dumitrescu. Deține o voce amplă, de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție: om moral într-o istorie imorală.
Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Cicero (De oratore): Historia magistra vita est. Ca istoria să ne învețe ceva nu trebuie falsificată, scrisă și re-scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică. Goma a trăit istoria comunistă pe pielea proprie, plină de echimoze. Rănile nu s-au închis. Și cum să se închidă dacă marele insurgent continuă să fie victimă, iar torționarul lui, gen. Pleșiță, a fost ”conservat” de regimul iliesc; Goran, care l-a ”cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, apoi colonel, la comanda municipiului București? El, Goran, a formulat proiectul de decret pentru înființarea Consiliului Siguranței Naționale. Asta ca să ne simțim în securitate, cum ricana Petru Ursache, într-un ziar iașiot.
A fost exmatriculat din școală pentru că vorbea despre partizanii din munți, uciși a doua oară de nepăsarea noastră (poziția psihologului Maria Iordănescu, din ”Dilema” de 20-26 august 2015 e că n-avem nevoie de sfinți și martiri); a fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei; dictatorului i-a adresat celebra scrisoare: ” Domnului Nicolae Ceaușescu, la Palatul Regal București”; a fost pușcărizat prin sentință de închisoare corecțională doi ani, primiți în martie ’57, urmați de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru ”comportare rea”; a suportat iernile în Bărăgan, la Lătești, dar n-a semnat angajament cu Securitatea.
Torționarii mor liniștiți sau sunt medaliați din greșeală, ca Vasile Ciolpan, decorat de Emil Constantinescu. Sentința lui Vișinescu nu este, Doamne Dumnezeule, definitivă. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n-a intrat; au intrat de-a valma disidenți autentici și nu prea, turnători și turnați, sub șefia lui Tismăneanu Apostatul. Bestiarul comunist l-a văzut din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest, ca Goma.
Nu-i putred mărul la noi? Ba da. Tot repet faptul ăsta de-a surda. În decembrie 2006, comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească, pesemne, nu să moară. Condamnarea activului: formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s-au re-socializat: conduc cotidiane de tiraj mare și de manipulare pe măsură. Scriitori de aparat, până-n ultima zi a Ceaușescului, iau indemnizații de merit și se laudă cu medalii primite și-n socialism, și-n nesocialism: simetric. Și-s mereu premiabili și premiați.
Goma n-a intrat nicicând în grațiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia : limpede, sonor, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenția flotantă. Este ”incontrolabil”? Pentru mine, nu-i o acuză. Goma nu s-a lăsat și nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omul din Bellville face parte din familia de condeieri Pandrea-Șeicaru. E ne-cuminte. Și n-a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în țara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidențial ori de la Neptuniș. Reformulez ce-am mai scris: ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaștem lașitățile, oportunismele, trădările de sine. Aproape că s-a sinucis social Goma, acuzându-i pe oportuniști (și-s câtă frunză, câtă iarbă), pe lași, pe informatorii Securității, pe slugile îndatorate Puterii.
Goma scrie ego-literatură: navetează între biografeme proprii și document (Habemus documentum!), verificat atent. Întâi a fost nerozia din sursă Securitate că n-ar avea talent (Mariana Șora a declarat că nu poate citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice n-o atrage din p.d.v. estetic; contraargument: Ostinato, roman tradus și tipărit în ’71 simultan în Germania și în Franța, s-a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial; Gherla a apărut la Seuil). Alta-i buba, nicidecum lipsa talentului: rezistența morală și intelectuală provoacă resentimente celor care s-au lăsat și se lasă dresați de Putere: scriitorucilor , cuvânt derivat din politruci.
Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă: ”antisemitismul” lui Goma. Și asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roșie, despre un episod din Memorialul durerii, care nu se învață la școală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce-a scris Goma e inconfortabil: amintirile de ”repatriat” basarabean, evocările de la Școala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Și-l citez iarăși pe Eco: ”să-ți amintești e o muncă, nu un lux”. Toată opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne așternem pe iertare-uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu-ne pe memorie, agățându-ne de ea, ne putem salva. Națiunea înseamnă propria-i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafață. Iese el până la urmă, cu capul spart, dar dacă nu-l ajutăm să răzbată e mai greu. Dacă nu strigăm în deșert, vom fi o țară de piteștizați, re-educați de Rollerii II. Deja delictul de opinie a ajuns fapt penal prin Legea 217/2015. Ca să intrăm iarăși în lumea celor care nu cuvântă?
Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent, insurgență de durată, cât o viață de om (Omul din Calidor, i-a spus Petru Ursache; el trebuia să scrie acum despre Goma), nu eludează nimic: Goma e mereu și mereu Goma.
Singur s-a solidarizat în `77 cu Charta cehilor și slovacilor. ”De-am fi fost măcar trei”. N-am fost, a fost el singur. Și pentru asta a fost izolat și batjocorit de confrați, cu argumente rizibile. Solidaritate scriitoricească? A salamului cu soia, poate. Replica lui Goma e mai dură: ”n-au mâncat soia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avem Salam (dar Florin) din belșug, pe toate canalele TV. Domnul Salam face rating. Ne pasă de efectele legii 217, numită și Legea anti-legionară? Despre Che Guevara putem vorbi, despre Moța și Marin – nu, pe motiv de fascism-legionarism. Bustul lui Mircea Vulcănescu, din Mântuleasa ar trebui distrus (zice presa că primăria sectorului 2 a primit cerere oficială de demolare) al cutărui ilegalist, nu.
Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptățit, minimalizat și marginalizat arată că România se află, de 25 de ani, în aceeași stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluță. Cu toate că, vor nu vor confrații, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut.
Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma (avea 8 ani în ’77, eu, cu vreo 20 mai mulți), știe bine că ”memoria-conștiință” a lui Goma deranjează și se întreabă ce-ar fi câștigat dacă ar fi cedat. Îi răspund: Opera Omnia la Humanitas, domiciliu după dorință la Lac I, II, III, distincții-medalii, prezență în manualele de română și la orele de educație etică și civică din școli, în lumina reflectoarelor, pe scena Atheneului ca Herta Muller… A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necruțător Goma, dign și integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Peste ea nu se trece.
Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranței, a indiferenței, a delăsării. Semn bun: doi editori tineri din Oradea au deschis sertarul Goma, plin cu scrieri în românește, pentru români și le tipăresc la ed. Ratio et Revelatio.

Vă spun La mulți ani rodnici! cu respect și cu afecțiune, Paul Goma. Eu am nevoie de dumneavoastră, de scrisurile dumneavoastră de forță, de opiniile dumneavoastră de pe site. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.

Creșterea zero a limbii române de Magda Ursache

„Iubiţi vocala!”
Nichita Stănescu

Pe întrecute, varii lunetişti atacă din toate poziţiile, de 5 luştri încoace, limba noastră cea română. Guvernanţii pot declara liniştiţi creşterea zero a limbii naţionale, dacă şi miniştrii învăţământului vorbesc agramat, fără a-l întrece, totuşi, în expresivitate, pe ex-ul Agriculturii, Stelian Fuia: „Pregătirea mea a fost continuă şi o voi continua în continuare”. Lua-v-ar DNA-ul, ANI, DIICOT-ul, să vă ia, îţi spui când îl auzi pe Igaş „branconând”, pe Ion Olteanu cu „e legate”, pe „dragă Stolo” vorbind, cu ştiuta-i fentă de maxilar, despre „ştandard de viaţă”. „Adică că suntem pe drumul cel bun”, Zona Euro. Oare se referea la viaţa (şi limba) de baron PSD, PD, PNL etc.? Ăştia-s miliardari în euro, ce să se mai încurce cu leul năpârlit. În vangheleză, nu se conjugă a fi, ci numai a avea. Cât despre doamna Birchal, ameninţată, pesemne, de subzistenţa lingvistică televizuală după viitoarele alegeri, s-a aurit: şi-a cumpărat un lingou.
Parlamentarii Geoană şi Marinescu n-au depăşit faza decât a limbii române stricate, iar adversarii cât şi fanii îl comentează pe Ponta ca şi prim ministru. Să le spunem ca Jean d’Omersson că fac parte din l’inaptocratie sau, mai bine, din ineptocraţie?
Mai este şi încăpăţânarea de a accentua greşit. Suntem ameninţaţi că Băsescu ba vrea, ba nu vrea să ocupe „imobílul din Gogól (bine că nu i s-a spus Gogoal). „Cu toţi”, spunea Boc, rimând cu netoţi; ecţetera, zicea Radu Vasile, alias poetul Mischie, lăudat de Mircea Dinescu, recent ocupat să-l invite pe MRU la masă (cu vită?) şi punând lăutarii să-i cânte din rărunchi: „Daolică danga/ Mi se rupe ştanga”. Mie îmi răsună în urechi „Fiţi ungurenii mei!”, updatat: Fiţi băsişti! „Şi-ncodată, şi-ncodată, şi-ncodată!” Pardon, iohanişti! Asta aşa, pentru transparentizare, vocabula favorită a şefului SIE.
Am tot propus un PLRC – Partidul Limbii Române Corecte –, că tot se poate înjgheba o partidă din 3-4 persoane. Mă tot gândesc acum la SSLR – Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.
Am scăpat de limba toavă a femeilor politice socialiste (obtuzele, incultele, de la Suzi Gâdea la Maria Găinuşă, de la Lina Ciobanu la Aneta Spornic), dar nici actualele nu-s mai breze. Taci şi pari profundă, le-ar sfătui un consultant de bună credinţă.
Pledoaria pentru vorbire „firesc cacofonică” (A. Pleşu) a avut succes: iată-ne kakofili, cum o dovedeşte Anca Constantinescu, pedista care n-are „ciocu mic”; când „priceputa femeie de afaceri” rămâne fără vorbe, uzează de apă rece contra adversarului politic: apa trece, gestul rămâne.
De când Elena Udrea şi-a recăpătat sutienul, canalele TV ne fericesc iarăşi cu emisia-i precipitată, în penurie de silabe („dau răspunsuri oamen’lor”). Roberta Elena Anastase nu ştie să numere, dar de vorbit vorbeşte preoţeşte: „Veniţi de luaţi lumină!” (de la doamna Udrea). Întrebare parantetică: vă interesează când naşte Anastase? Nu. Dar ştirile ne-au furnizat data fixă, aşa cum ne-au anunţat că tortul de nuntă a avut un metru şi jumătate. Şi-n timp ce madam’ Udrea verifica spusa lui Harold Mac Milan, „un ministru este totdeauna un echilibru între un clişeu şi o indiscreţie”, EBA, numai buze expandate şi tocuri, slobozea vorba inexactitudine.
Cerând sondaji ca să afle dacă Ponta mai are favorabilitate, Górghiu se exprimă într-o politicheză tăioasă, mult diferită de turcana lentă, manichiurată. Doar doamna Turcanu e femeie de cultură, în haine haut-couture. Pot spune, privindu-le cum se zbat, că politica urâţeşte femeile. Iar puterea politică lungeşte mâinile, nu mintea, nici poalele, judecând după veşmintele stupefiante ale plutonului blond pedelisto-penelist. Mai mereu underdress (plete curgând râu, în loc de păr strâns, genunchi goi până la şort electoral (model Olguţa Vasilescu; la ştirile de la ora 19 ale Antenei 1, din 31 mai 2015, am auzit despre „o pereche de şorţi de plajă”; am notat data pentru că sunt sigură că pluralul şorţi va prinde teren lingvistic, la fel ca succesuri şi norocuri şi sistemuri, femeia politică îşi dublează agresiunea verbală prin ţinute sex-pistol. Şi „se va devola”, cum se exprimă doamna Turcan, din ce în ce.
Dar să urmez cererea lui Becali: „Vreau să terminăm cu acuzurile astea” şi să intru pe teren mass media. Dacă limba a stricat-o rău clasa politică, nici mediile nu se lasă mai prejos, ba chiar ar trebui scris pe ecran, ca pe pachetele de ţigări, că dăunează grav sănătăţii limbii române. Nu mai spunem cumpărători, ci bayeri, avem bloguri despre food, nu despre mâncare. Mai este în DEX cuvântul înţelegere, dacă se preferă deal? Cât despre diacritice, Dumnezeu cu mila. Într-o zi de 13 („ghinion” cu ghilimele!) se putea citi pe o burtieră Prostii sub clar de lună în loc de Proştii sub clar de lună, piesa lui T. Mazilu.
La orice zapping, înregistrezi erori peste erori. Ştirista mândră şi mândruţă, ca să nu-i zic bâlbuţă, a apus, dar steaua ştiristei-esca străluce: o mai vedem şi nu e.
Îndemnul nătâng al moderatorilor, „spuneţi cu subiect şi predicat” (variantele udriste: „eu spun/ eu am spus lucruri; (nu) pot să spun lucruri”) asurzeşte. Ca şi expresia a da cu subsemnatul. Cum se îmbulzeşte peste invitaţi Lavinia Şandru, mai rar cineva! Iar discuţiile de tip vuvuzeală nu contenesc. Tocşoiştii vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, cu gura, cu mâinile şi cu picioarele, dar fără ureche, fără a-l auzi pe celălalt. De la Anton Pann cetire: „Pentru prost tăcerea-i minunată./ dar de ştie-acest folos, nu-i prost./ Când n-ai merit, nici învăţătură/ Ţine-ţi bine-nchisă limba-n gură”. Să le spună cineva moderatorilor: La carte, cetăţeni! Lucrativ nu vine de la a lucra, nici salutar, de la a saluta. Numai că gramatica limbii române devine extrem de… liberală, fără a mai fi artă (alături de celelalte 6: retorica, dialectica, muzica, aritmetica, geometria, astronomia). „Româna se vorbeşte-n două limbi”, cum cânta folkistul cu referire la moldovineasca glosată de slaviciosul de peste Prut, Vasile Stati, autorul Dicionarului moldo-român? Dă fapt (ca s-o dau pe dâmboviţeană), fiecare îşi creează propria realitate lingvistică, aşa cum îl taie capul. „Domnule X, tu cum…”, se adresează o moderatoare unui invitat, făcând o legătură riscantă între tu şi domnuleà la Miţa Baston. Şi câte „legături” nu se fac la ştirile noastre cele de toate zilele: „Marinela, ai legătura! Andrada, ai legătura! Ilknur, ai legătura!”. Şi „legătura” răspunde prompt: „Cum ai spus şi tu, Andreea…” Mai hazos e când se corectează unii pe alţii, iar corectura conţine altă greşeală, ca în Domnule X, „propriile” se scrie cu doi de „i”; scriitoarea-zână, Andreea Marin, optează pentru „doi de fî”. Da, sunt diverse baduri, cum spunea un ziarist care n-avea la îndemână cuvântul românesc. Un malenj, cum zicea un realist (de la Realitatea), de agramatisme.
Vorba Monei Muscă, iacătă că am ajuns la subdialectul monden moderat. Doar n-o să se vorbească, pe aşa căldură, corect în emisiunile de divertisment. Am intrat în vacanţa mare, iar homo loquens poate cultiva cât doreşte vulgarul. Şi-mi amintesc cum îşi justifica Oana Roman, la Confidenţial, lipsa de rating a unei emisiuni: „Am fost prea intelectuală”. Ei, dacă ar fi combătut… ipocrizia ca doamna Tatoiu, arătându-şi chiloţii din sertar, cumpăraţi de la Paris… Am scăpat de madam’ Tatu, cu morala ei relaxată, în dialog cu extravagantul Bebe-sex, şi-am dat peste şi mai relaxata madam’ Tatoiu, mereu up to date când e vorba despre educaţia la români. Profa de mate a vândut rujuri Oriflame în şcoli, educativ, fireşte. Trecem. Butonăm, dar dăm iarăşi de Tatoiu. Aproape că prefer să-l văd pe Cataramă sugându-şi dinţii la TV, pe populara Merişoreanu, pe mama Mitoşeru ori pe Arşinel din Dolhasca moldavă cu Stela cu tot, decât s-o aud pe Tatoiu, mereu în stare de talk-show, pe o gamă largă de subiecte, de la norul toxic de provenienţă Cernobâl la poligamie, la Băsescu, la, la, la… Unde-unde, că-i peste tot, a fixat diferenţa bărbat-femeie? „La el se vede când nu i se scoală, la noi nu”. Şi bătrânica bretonată, cu subsuorile goale a continuat. „Femeilor le e frică de ridicol”. Dumneaei, nu. Legea lui Pruteanu ar fi putut s-o amendeze după ce a spus: „lumea care te cunosc”. Dar pe câţi n-ar fi putut inculpa legea asta? Din seria Matiz pentru Mattisse şi Jerry pentru Jarry face parte şi pronunţia „Aicăn” pentru Eikon. La Antena Stars, Tour Eiffel se pronunţă Aifăl Taur, iar asistentele toride cad uşor în capcane lingvistice. Veşnicul „nea Ţuţu” Condurăţeanu, în ţuţa lui, ne tot salută cu „Vă pup pă suflet!”. TVclastă cum sunt, l-aş scoate din ecran pe Petru Frăsilă cu „şaiul”, dar şi cu invitatul Simirad, poreclit Tolstoievski, vorbind despre „Şauşescu”. Adrian Păunescu obişnuia să-i corecteze pe invitaţii în defect de regular roumanian, cât erau ei de profesori universitari. Eu i-aş fi spus lui Radu Feldman Alexandru că pe Pareto nu-l cheamă Vittorio, ci Vilfredo.
„Fără scaun la vorbă”, cum zice poporul, divuţele, adevărate chivuţe, sporovăiesc aşa cum le vine la gură. Lui homo consumericus pare-se că nu i-au ajuns 12 ani de circotecă Bahmu-Prigoană. Ne prigonizăm sau începem de-toxifierea televiziunilor? O emisiune a lui Morar (din şcoala Andrei Gheorghe) îşi propune să afle ce vinde mai bine: sexul sau prostia. Aş zice că ţopenia feminină, de vreme ce invitatele sunt, majoritar, fiinţe limitate, sărace-n minte, grobiene, vulgare, primitive, în conflict cu cartea; ţoape „cu două sau mai multe picioare”, cum le spunea Mircea Constantinescu, târgovişteanu. În Silicon Valley, care e televiziunea, ţoapele sunt date drept VIP.
Strada înjură? Înjură şi filmul, înjură şi teatrul, înjură şi literatura. Sindromul Tourette, boala înjurăturii face ravagii. Precaritatea mijloacelor stilistice e suplinită de înjurătură şi de cuvinte neconvenabile. Pu şi pi au devenit un fel de passe-partout cu care intri în emisiuni aşa-zis culturale, aflate sub BIP. Fetele ce se vor ostentativ vulgare (ca Bradea, cu ticul ei verbal, „să-mi fut una dacă nu”, ca Golea, ca Baetica), se descheie la toţi nasturii, băiuţeii la fel. Nu şochezi prin scabros, rişti să fii declarat, de comentatorii direcţiei noi, răsuflat. „Fut şi la revedere”, sună un vers de Ioana Nicolae, din volumul colectiv 40238 Tescani. I-a răspuns ca un ecou Petronela Rotaru: „Sunt o pizdă lirică”. La început a fost cuvântul Ninei Cassian, scriind, în „România literară”, de 5 sept.1991, următoarea rugă: „Îndură-te, Doamne/ de cerul gurii mele/ de omuşorul meu,/ acest clitoris din gâtlejul meu,/ vibratil, sensibil, pulsatoriu/ explodând/ în orgasmul limbii române”. Ca la un semn, ultrasexistele doamne şi domnişoare au ivit poezie şi proză din şi despre „părţile personale”. Măcar vipa Adelina Pestriţu se delimitează de scriitoare: „Eu nu fac sex, eu fac sentimente”.
Mai modest, prozatorul Editurii Trei, Ion Mărculescu (Nastasia, un amor de aproape un an) clarifică faptul că „fiecare om are metoda lui de a se pişa”, în timp de Dudu Crudu e plin de curaj erotic: „îi băga pula între coapse, ea gemea în aer departe, departe”, cu binecuvântarea Elenei Vlădăreanu: „de ce scriu pulă în loc de sex – chiar nu vă mai priveşte”.
Manualul de română propune neonaturalisme, ca elevii să iasă din dilema ţi-o tragi sau nu ţi-o tragi. Şi cine mai crede, dintre şcolari, că la grammaire est un chanson douce (Erik Orsenna), când debutantul în manual, Ovidiu Verdeş, cu Muzici şi faze, se exprimă atât de precar? Cât despre internauţii români, aflaţi că ei deţin locul al treilea la pornografie virtuală, precedaţi doar de Bolivia şi de Chile, după o statistică difuzată de Net Bridge, în iunie 2007. De-atunci, hăt-hăt, e posibil ca România să fi ajuns pe primul loc.
Excedat de invazia poeziei libresse cu aripioare şi a prozei cu scene de sex tel-quel (precizez: doamnele sunt mai meticuloase şi mai explicite decât domnii), Nicolae Breban a explodat. Şaizeciştii şi şaptezeciştii au luptat pentru re-aşezarea scrisului sub zodia esteticului; acum vrem să considerăm cacolalia semn estetic. „Ca ce chestie să spunem f puncte-puncte, nu tot cuvântul? Literatura să fie sinceră, aproape de realitate. Nu ca-n ceauşism”, teoretiza cineva, dând dovadă de un remarcabil prost gust literar. Revoltat de cei care scriu de azi pe mâine, nu de azi pentru mâine, punând în balanţă creativitatea lingvistică (a lui Şerban Foarţă, de pildă) şi cele două vocabule cu pi şi cu pu, N. Breban a diagnosticat acest soi de a scrie, folosind la TV cuvintele cu pricina. Atitudinea sa fermă a ultragiat auzul fin al şefului ICR. Domnul Radu Boroianu s-a dezis de marele scriitor. Iar mesajele obraznice contra lui N. Breban nu contenesc, cât îi vara vară.
Pariind pe carte scurtă, în limbajul bufetului La 7 craci, un ultim venit în dispută îl acuză pe Breban că ar lucra la cărţi nedorite de (mai) nimeni, că nu-i nici citit, nici vândut. Personal, aleg să mă citească 100 de avizaţi decât să mă cumpere 20.000. Investiţia în publicul care citeşte „pă closet”, ca miliardarul Ţânţăreanu, duce la succes Coelho, succes Dan Brown etc.
Nu se mai poartă proza elaborată? Ei, uite că Modiano nu vinde, nici nu scrie proză foarte lizibilă, de citit pe diagonală în metrou şi totuşi ia premiul Nobel. Ceea ce le doresc şi contemporanilor mei.
La impostori şi imposturi voi reveni.




sâmbătă, 12 septembrie 2015

Mircea Eliade: Des secrets (1932)

Mircea Eliade: Des secrets  (1932)

«Dans les sociétés dites primitives, tout secret est un danger. La chose cachée devient, du simple fait qu'elle est dissimulée, un péril pour l'homme et la collectivité. Un " péché " est certes grave, mais s'il n'est pas avoué, s'il est tu, il devient terrible, car les forces magiques provoquées par le secret finissent par menacer toute la communauté. C'est pourquoi, quand un malheur s'abat sur elle — disparition du gibier, sécheresse, défaite — chacun de ses membres s'empresse de confesser ses " péchés ", généralement avant ou pendant une activité essentielle pour la vie de la collectivité (chasse, pêche, guerre, etc.). Tandis que les hommes chassent ou se battent, les femmes, restées au foyer, confessent leurs péchés pour que le secret ne vienne pas ruiner les efforts des hommes.
Voilà pourquoi les sociétés " primitives " et archaïques ignorent les secrets " particuliers ", personnels. Chacun connaît tout ce qui concerne la vie intime de son voisin, non seulement par la confession des " péchés ", mais encore par son mode de vie quotidien. J'ai évoqué à une autre occasion la valeur symbolique des bandes de batik à Java et le symbolisme du jade en Chine.
Dans de telles sociétés, il n'y a pas de secrets personnels . En utilisant une forme quelque peu exagérée, nous pourrions dire que les gens y sont transparents les uns pour les autres. Tout ce qu'ils font et représentent au sein de la  communauté est signifié par des emblèmes, des couleurs, des vêtements, des gestes. Et lorsqu'un individu a " commis " quelque chose secrètement, il s'empresse de le porter au grand jour en le confessant publiquement.
Dans ces sociétés archaïques, le secret est exclusivement dogmatique, jamais épisodique. Autrement dit, s'il existe des secrets bien gardés, ils ne concernent pas la vie profane de l'individu (qui il est, quel est son métier, où il se rend, quel " péché " il a commis, etc.), mais une réalité transcendante, sacrée. Les gens gardent certains secrets liés à la religion et à leur conception métaphysique, secrets qui ne sont communiqués aux jeunes que lors des cérémonies d'initiation. En revanche, tout ce qui appartient à la
sphère des existences individuelles, tout ce qui dépend de l'homme en tant que tel, est public ou rendu public par la confession orale. Ce que j'ai appelé " épisodique " se rapporte à ces cas individuels et à ces significations profanes : état social, vocation, origine, intentions, etc.
Les " primitifs " n'acceptent pas d'attribuer au profane l'état de secret, qui n'est naturel et nécessaire qu'aux réalités sacrées, obligatoire même dans ce cas, tout comme dans celui des théories métaphysiques. (Car, pour étrange que puisse paraître cette affirmation, les " primitifs ", tout comme les peuples de culture archaïque, ont des conceptions métaphysiques tout à fait cohérentes, bien que formulées par des moyens exclusivement pré-discursifs : architectonique, symbolisme, mythe, allégorie, etc. Une cosmologie et une théologie mélanésiennes ne sont pas plus pauvres en substance métaphysique qu'une philosophie pré-socratique. La seule différence réside dans leur mode de manifestation : la première est formulée par le mythe et le symbole, la seconde par le " discours ".)
Telle est la raison pour laquelle tout fait profane, " trop humain ", qui cherche à se dissimuler, à devenir secret, se transforme en un centre d'énergies nocives. Le secret ne sied pas aux choses de ce monde.
La qualité de secret ne saurait être usurpée par un simple accident dans l'océan du devenir universel sans un risque de transformation de ce " secret profane " en source négative, porteuse de malheurs pour toute la communauté. Tout comme il est sacrilège de traiter les réalités sacrées d'une manière profane, il est sacrilège d'accorder au profane une valeur sacrée. Dans un cas comme dans l'autre, il s'agirait d'un renversement de valeurs. Or, pour une logique rigoureuse (telle que la " logique archaïque "), tout renversement de valeurs entraîne une perturbation dans l'ensemble de l'harmonie cosmique. L'univers est solidaire de l'homme. C'est pourquoi le secret constitue un danger pour les sociétés primitives, car il trouble les rythmes cosmiques et provoque la sécheresse, de mauvaises pêches, etc.
On comprendra donc aisément qu'un énorme fossé sépare de ce point de vue la mentalité traditionnelle de celle des sociétés modernes. Dans celles-ci, les gens ne sont pas " transparents " les uns pour les autres, chacun est un petit atome séparé des autres. S'ils ne font pas " connaissance ", ils ne savent rien, ou presque, les uns des autres. Tout au plus déchiffre-t-on le grade d'un militaire ou le sens d'une médaille. Mais quant à sa descendance, sa vie sociale, sa disponibilité — rien. Il faut très longuement parler, dans une société moderne, pour connaître son voisin et s'en faire connaître.
Pour ce qui est du danger du secret, il en va de façon exactement contraire dans les sociétés modernes. La vie intérieure et les " événements " personnels sont en général soigneusement cachés. Nous nous sommes habitués à nous féliciter de la " discrétion " des gens et c'est l'une des raisons de notre admiration pour les Anglais. Nous taisons nos aventures et mésaventures, nos " péchés ", c'est-à-dire tout ce qui appartient aux niveaux profanes de la condition humaine, tout ce qui n'a pas de valeur métaphysique, tout ce qui est englouti par le néant du devenir universel. Par contre, il n'existe pas dans les sociétés modernes de secret relatif aux réalités religieuses et métaphysiques. Chacun, quels que soient son âge et sa formation intellectuelle, peut entrer dans toute église étrangère à sa foi, peut lire tout texte sacré de l'humanité, critiquer toute métaphysique. Les grandes vérités religieuses et philosophiques qui étaient jadis communiquées sous la foi du serment lors de sévères cérémonies d'initiation, sont aujourd'hui imprimées et traduites dans toutes les langues modernes et peuvent être achetées par quiconque. En échange, la révélation d'un adultère provoque un " scandale " et l'aveu d'une aventure personnelle est " sacrilège ".

Nous remercions M. Ralph Stehly, Professeur d'histoire des religions, Université de Strasbourg © d'avoir transcrit ce texte. A voir aussi, pour les curieux son site

vineri, 11 septembrie 2015

Nicolas Trifon. L’« État captif » contesté : Chişinău, dimanche 6 septembre 2015

Après le 5 avril, le 3 mai et le 7 juin, ce dimanche 6 septembre plusieurs dizaines de milliers de Moldaves participaient à un meeting de protestation contre la corruption, conspuaient le gouvernement et exigeaient la démission du président de la République, la dissolution du Parlement, de nouvelles élections, etc.
Ils répondaient à l’appel de la plateforme Dignité et liberté (DA) une structure qui se veut ouverte, non affiliée politiquement, coordonnée par un groupe d’initiative, fondée le 24 février de cette année. A la question de savoir pourquoi ne pas aller jusqu’au bout et déployer une stratégie politique, un des fondateurs, Igor Boţan, répondait par exemple : « Ecoutez, je suis un citoyen et, par mon propre exemple, j’entends inviter les autres à procéder comme moi » http://www.noi.md/md/print/news_id/68240. Par ailleurs, cet analyste politique se déclare partisan d’une Moldavie indépendante dans le cadre de l’Union européenne. Cependant, d’autres leaders rappellent que la plateforme, tout en demeurant civique, a forcément des potentialités politiques.

A l’occasion de ce rassemblement, une nouvelle proclamation a été votée réitérant les demandes déjà formulées pour délivrer l’État de la mainmise de l’« oligarchie criminelle ». Deux termes reviennent dans ce discours. Celui de stat captiv, « État captif » et celui de izbăvire, du verbe a izbăvi, mot rare en roumain qui veut dire « se délivrer », « se débarrasser » d’un mal, d’une maladie ou encore de ses péchés et obtenir ainsi le pardon. Une des rares personnalités politiques acclamées par les manifestants, Maia Sandu, ministre de l’Enseignement depuis 2012 et jusqu’au 30 juillet, estimait par exemple le 24 avril, donc à un moment où elle faisait partie du gouvernement, que « la Moldavie est un Etat captif » et que « nous n’avons pas d’institutions de droit, on dirait que nous sommes tombés dans un comma profond » (http://www.jurnaltv.md/ro/news/2015/4/24/sandu-moldova-este-un-stat-captiv-10116655
A Chişinău, parallèlement au rassemblement de la place de la Grande Assemblée nationale, un tout petit cortège s’est formé à l’appel de l’Antifa et a tenté, sous la direction de l’ancien député communiste Grigore Petrenco, d’investir la Procurature générale. Une vingtaine de personnes s’est retrouvée devant trois fois plus policiers qui ont procédé à des arrestations. Ces manifestants, qui avaient déjà fait parler d’eux lors d’une action de solidarité avec les insurgés du Dombas devant l’ambassade de l’Ukraine à Chişinău http://www.courrierdesbalkans.fr/bazar/blogs/l-en-dehors-balkanique-o-le-blog-de-nicolas-trifon/blog-o-fascisme-et-antifascisme-en-moldavie-sur-fond-de-guerre-en-ukraine.html se réclamaient aussi de la lutte contre la corruption.

La mobilisation assez exceptionnelle à laquelle on a assisté dimanche a eu droit à deux analyses et prises de position qui indiquent l’embarras suscité par le message délivré par les manifestants et leurs porte-parole.
Sociologue et géopoliticien roumain assez réputé, longtemps conseiller du gouvernement de l’Alliance pour l’intégration européenne (AIE), nationaliste, partisan de l’union avec la Roumanie, Dan Dungaciu est formel : « Une telle manifestation de protestation sans leader, qui aspire, quoi qu’en disent ses organisateurs, à devenir un parti, présente un profond handicap. » http://www.timpul.md/articol/dan-dungaciu-razboiul-fara-invingatori-de-la-chisinau--protestul-are-lideri-dar-nu-are-lider-78888.html
Il attire l’attention notamment sur le fait que, par rapport au soulèvement du 7 avril 2009 qui avaient provoqué la chute des communistes, peu de jeunes participent à ce mouvement justifié, certes, en raison du comportement et des erreurs des gouvernants mais dont le radicalisme ne laisse pas de place au dialogue. Sont dénoncés par les manifestants pêle-mêle l’ancien Président Voronin, le libéral Vladimir Filat de l'AIE, l’oligarque Victor Plahotniuc, « patron » du Parti démocrate, le leader de ce parti affilié à l’Internationale socialiste Marian Lupu, Igor Dodon du Parti des socialistes, etc. Enfin, il déplore l’« expulsion » de la Roumanie, de ses symboles, l’événement lui apparaissant comme très « moldovéniste », et les ouvertures vers les partis favorables à Moscou.

Universitaires et chercheurs en sciences sociales, estimant que la réunification avec la Roumanie est un « projet périmé » http://www.courrierdesbalkans.fr/articles/l-unification-de-la-moldavie-a-la-roumanie-vu-sous-une-perspective-de-gauche.html
Petre Negură et Vitalie Sprînceană se sont exprimés et ont pris position sur Platzforma, un site qui publie d’excellentes analyses critiques mais dont l’audience est très limitée en Moldavie. Ils se montrent impressionnés par la capacité de mobilisation de la plateforme DA, par le capital politique accumulé, tout en insistant sur l’absence d’un programme politique alternatif. Leur intervention est intitulée : « La démission, très bien, et maintenant que fait-on ? » Par rapport aux manifestations organisées par la plateforme DA, il n’y a plus de slogans « à caractère ethniciste et géopolitique », se félicitent-ils, tout en estimant que, malgré les efforts des organisateurs pour placer à la tribune quelques russophones, le rassemblement était trop « monoethnique et monolingue ». http://www.platzforma.md/demisia-bun-si-ce-facem-mai-departe
Après avoir exprimé quelques réserves à propos de l’engouement des participants pour les animateurs d’un programme humoristique de la télévision, véritables mascottes de la plateforme DA, Petre Negură et Vitalie Sprînceană suggèrent aux organisateurs de la plateforme de s’inspirer en matière de transparence des pratiques des mouvements socio-politiques Podemos et Syriza. Enfin, à propos du groupe conduit par Grigore Petrenco qui n’était pas bien venu au rassemblement et qui c’est dirigé vers la Procurature, ils déplorent le fait que « la droite et la gauche n’ont pas été côte à côte dans cette manifestation contre des injustices qui affectent tout le monde ».
A vrai dire, si cette assimilation des dizaines de milliers de participants à la droite est sans doute abusive, la question des Moldaves favorables à Moscou et d’une grande partie des russophones ne saurait être éludée.
L’action certes très minoritaire du groupe Antifa prend une autre dimension une fois associée à la position défendue par les partis liés à Moscou, qui s’insurgent aussi contre l’Etat captif et entendent à leur tour tirer profit des protestations qui ont lieu dans le camp des pro-européens. Les déclarations du leader du Parti des socialistes, la première formation politique du pays à l’issue des dernières élections, à l’occasion de la 24e anniversaire de l’indépendance, ne laissent pas de doute. Après avoir dit que la Moldavie a besoin d’un Lukatchenko ou d’un Poutine, il a rappelé que « son parti veut aussi des élections anticipées et appelle à la lutte contre les oligarques auxquels il ajoute partisans de l’union avec la Roumanie. http://unimedia.info/comunicate/republica-moldova--stat-captiv-si-ruinat-8291.html Inutile de préciser que les oligarques joue un rôle non négligeable dans ces partis soutenus par ailleurs par Moscou, mais aussi que nombre de leurs électeurs sont indignés, à juste titre, par le comportement prédateur du gouvernement actuel, et entendent exprimer publiquement leur mécontentement.
Le rassemblement des manifestants se réclamant de l’Union européenne et de ses valeurs contre le gouvernement actuel, troisième édition de l’Alliance pour l’intégration européenne, a eu assez peu d’écho en Europe et en Roumanie. L’agence Tass signale, en revanche, en référence à une déclaration du porte-parole de la présidence de la Fédération de Russie, que Vladimir Poutine est informé sur les événements. « Le Président suit, bien entendu, ce qui se passe dans ce pays. Nous suivons avec attention la situation en République de Moldavie », a-t-il déclaré

Par conséquent, la menace d’une récupération par les formations favorables à Moscou et à l’Union douanière de la contestation qui a lieu en ce moment à l’intérieur des partisans de l’UE existe aussi, et risque de peser sur les actions à venir de la plateforme DA. D’une manière quelque peu anecdotique, le site PaginadeRusia. ro suggère le caractère à la fois atypique et paradoxal de ce mouvement dans la présentation de l’article qu’il lui consacre : « un des plus amples mouvements de protestations de la République de Moldavie, initié par une ONG, Dignité et vérité, a demandé la démission de l’Etat moldave tout entier. Pratiquement, il ne reste pas une seule institution étatique qui ne fût atteinte par la plus intransigeante des revendications : la Démission. » http://www.paginaderusia.ro/chisinau-cine-sunt-oamenii-din-spatele-miscarii-care-a-cutremurat-statul-moldovean

Nicolas Trifon
9 septembre 2015


miercuri, 9 septembrie 2015

Elekes Ferenc. Două proze


Elekes Ferenc s-a născut în comuna Simoneşti (jud. Harghita), în anul 1935. Urmează cursurile gimnaziului Orban Balazs din Cristuru Secuiesc. În 1959 absolvă facultatea de filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Mulţi ani lucrează în redacția periodicelor maghiare din România, Ifjúmunkás şi Új Élet
După numeroși ani buni scrie o serie de volume de proză şi poezii, majoritatea putând fi accesată pe internet. Dintre opere menţionăm: Városi veréb (Vrabie citadină, versuri, 1966, volum de debut), Amikor bekapcsolom a mada­ra­kat (Când pun în funcţiune păsările, schiţe publicistice, 1977), Hangyák útja (Drumul furnicilor, proză, 2009), Jöttem, hogy lássalak (Am venit să te văd, poezii, 2009), Elrajzolt angyalok (Zilele mele din Bezid, roman, 2009), Éden Bádenben (Edenul din Baden, roman, 2010), Leborult szivarvég (Un chiştoc..., proză, 2010), A feketeruhás hölgy finom ujjai (Degetele fine ale doamnei în negru, proză, 2011), Gocsovszkyné (Doamna Gocsovszky, roman, 2011), Imádkozó sáska (scrieri publicistice, 2012), Isteni szemmérték (Har dumnezeiesc, eseuri, 2012), A kidobott dáma (Doamna abandonată, eseuri, 2012), Egy tekintet éghajlata (Clima unei priviri, roman, 2012). Majoritatea operelor poate fi accesată la Magyar Elektronikus Könyvtár (MEK – Biblioteca Electronică Ungară). Prozele care urmează sumt extrase din volumul Degetele fine ale doamnei în negru. Traducerea aparține lui Corneliu Câlțea.

SE SPUNE

Viaţa este frumoasă. Se spune. Se poate. Numai că sunt sătul de câteva lucruri ce ţin de ea. M-am săturat, de pildă, de mine însumi, ca să nici nu mai vorbesc de alţii. M-am plictisit de genele mele, prin coate îmi ies deja genele, sunt plictisit de culoarea puţinului meu păr, de o mişcare, cea prin care apuc paharul ca să beau berea, m-am plictisit de încălţările mele uzate, de mersul meu, m-am plictisit de bancurile mele pe care le tot aud de la alţii, m-am plictisit să salut, de bunele maniere, să răspund la întrebări, m-am săturat să mi se tot reproşeze propriile mele fapte, vorbele, părerile, gusturile, ba chiar, de va fi să cădeţi de acord cu mine, şi de aşa ceva m-am săturat. Mi s-a urât ca despre cineva să reiasă ceva, şi de nu reiese nu mă interesează nici asta. În mine sălăşluiesc uneori o sută de Oblomovi, m-am plictisit şi de ei. Sunt sătul de chefuri, sunt plictisit de plictiseală. Sunt plictisit de înmormântări, de nunţi, de oaspeţi, de neamuri. Sunt plictisit şi atunci când cineva încearcă să-mi explice de ce am ajuns să fiu plictisit de unu-două mărunţişuri, aşa cum sunt şi cele pe care le-am înşirat până acum. Sunt tare plictisit de absolut orice explicaţie, sunt plictisit şi de scopurile măreţe ca şi de trândăveală. M-am săturat şi de toate aceste nemaipomenit de multe invenţii, m-am tare plictisit şi de butoanele, clapetele, care sunt mereu de apăsat. M-am săturat de ceaiuri, de vitamine...
Măcar că viaţa este frumoasă. Se spune...

DACĂ LIPSESC DE ACASĂ

Trebuie să înnebuneşti. De îmi scot picioarele pe afară se arde, imediat, un bec electric, nu se mai roteşte cheia prin broasca uşii, intră la mine pisica roşcată a vecinului şi îmi tăvăleşte prin noroi cămaşa întinsă la uscat, de ies pe afară vine pe loc cititorul de contoare electrice, al cărui chip nu l-am mai văzut de un an de zile şi se întâmplă la fel şi cu cititorii consumurilor de gaz şi apă, ăştia trei umblă de parcă ar fi fraţi, ba mai mult, fraţi gemeni, care pleacă simultan să citească ce scrie pe contoare, în acest răstimp obişnuieşte să sune şi poştaşul, adică atunci când ies pe afară, şi cum nu mă găseşte acasă îmi lasă un bilet şi pot s-o şi iau apoi spre poştă ca să stau acolo la coadă, unde, când ajung la ghişeu, să mi se spună că am venit prea devreme, distribuitorul lor n-a venit încă să-şi raporteze activitatea, să vin mâine, pot prin urmare să mă duc acasă, mă şi duc, cuprins de amărăciune şi între timp mă tot gândesc că, uite, un cioban are o soartă mai bună, tot cuget, e limpede că-i aşa, nu-ţi trebuie o prea mare imaginaţie pentru a fi de acord cu asta, spune tot aşa şi vecinul meu, şi el este în aceeaşi situaţie, cum de îşi scoate picioarele pe afară frigiderul lui începe pe loc să se strice, ca să nu mai vorbim de televizor, se vede treaba că şi alţii stau la fel în privinţa aceasta, va să zică dacă cineva, oricine, îşi scoate picioarele pe afară vin imediat şi necazurile, fapt de toate zilele care pe om îl priveşte, omenirea, după părerea vecinului meu nu avem nici măcar dreptul să ne plângem, pentru că nu noi dirijăm întâmplătorul, însă nici legitatea, de noi nu depinde mai nimic, eventual câteva trebuşoare de care depinde viaţa noastră, dar acestea sunt, în raport cu universul, nişte fleacuri, cel puţin asta este explicaţia pe care mi-a dat-o vecinul meu, a cărui pisică roşcovană a venit la mine. Notez doar aşa, colateral, că de pe atunci când a început să tot facă asta, noi am şi acceptat-o pe roşcovană, şi ne-a acceptat şi ea pe noi, şi s-ar putea să nu mai tăvălească prin noroi cămăşile atârnate la uscat, cel mult va tot mieuna pretinzând laptele ei de toate zilele, ei bine, de la acesta pornind, respectiv de la lapte, realizez mental cât de mare dreptate pot să am când susţin că atunci când omul îşi scoate picioarele pe afară, fapta lui va avea urmări pline de neprevăzut, îmi aduc adică aminte că în copilărie îmi spunea mereu şi mama că dacă îşi scoate cumva picioarele pe afară, laptele dă mintenaş în foc, eu nu puteam să îl am în grijă, ca alţi copii, ai altora, care ştiu să se îngrijească de aşa ceva, copiii altora chiar aşa se nasc, cu priceperea de a ţine mereu ochii pe oala cu lapte, ca nu cumva acela să dea în foc de va fi ca mama lor să-şi plimbe picioarele pe afară, şi-apoi treaba aceasta trebuie spusă şi de dragul mamei mele, pentru că eu respect nemărginit până şi mustrările pline de bunătate ale mamei mele, nu aşa cum fac asta mulţi dintre copiii aceia care s-au născut numai şi numai pentru a fi atenţi la laptele pus la fiert, a-l păzi, şi despre care istoria ar trebui să consemneze, fără nici o remuşcare, dacă nu altceva, măcar faptul că mulţumită fiecăruia dintre ei laptele n-a dat niciodată în foc atunci când mama lor şi-a scos picioarele pe afară, iar acum voi trage adânc aer în piept, va fi o respiraţie ca cea de pe urmă, pentru a prinde curaj să exprim următoarea închipuire a mea: uneori cred că odată, cândva, după ce a zămislit lumea, Creatorul ei, care se află acolo sus, în înalturile cerului, reţinut pe acolo, printre stele, de niscai treburi mărunte, şi-a scos şi El, pentru o clipă, picioarele pe afară şi aceasta este pricina pentru care pe pământ există atâta nenorocire. Aş dori să accentuez, şi totodată şi mărturisesc asta, că eu nu susţin toate acestea, îmi imaginez doar, uneori, aşa ceva cu privire la treburile lumii, desigur pentru că e ceva necaz cu imaginaţia mea, care s-a instalat acolo, în capul meu, atunci când Creatorul, întrerupt de niscai treburi, şi-a scos pentru o clipă picioarele pe afară, m-a lăsat cu mine însumi, nici măcar nu bănuia că pe seama mea nu se poate lăsa nimic, nici măcar grija ca laptele să nu dea în foc. Nici ca eu să dispun de vreo oareşicare idee. Îţi vine să înnebuneşti.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Nicolae Trifon. De la dacopatie la albanopatie…

Pe marginea unei cărți de Dan Alexe, Dacopatia şi alte rătăciri românesti, Editura Humanitas, 2015

Nicolas TRIFON. Note de lectură

Această patologie”, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau latina înaintea latinilor” (Dacopatia şi alte rătăciri românesti, Editura Humanitas, 2015, p. 5). Inutil să insistăm asupra satisfacţiei pe care ţi-o poate procura această „execuţie” a dacopatiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele rătăciri trecute în revistă cu umor de autor în capitolele consacrate „Ţiganiadelor”, „Balcaniadelor” sau noilor mituri ale românului precum „Capitalismul lui Putin vs. socialismul UE” sau „Mitologia Vămii Vechi”.
Totuşi, la un moment dat, pornind de la critica unei rătăciri, şi anume a minimizării sistematice a înrudirii structurale între albaneză si română de către lingviştii şi istoricii români, Dan Alexe convoacă la rîndul sau cititorul la un alt soi de rătăcire, cert mai inocentă nu însă şi mai puţin derutantă. „Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili sînt romînii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagerare, „îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (p. 132). Greu de zis dacă, în asemenea circumstanţe, Eliade făcea ecou dacopatiei, după cum sugerează Dan Alexe (p. 131). În schimb, afirmaţile categorice al acestuia din urmă în capitolul intitulat „Arnăuţi şi vorbe vechi” pot să te pună pe gînduri cu privire la o eventuală albanopatie în germeni: „Prin urmare, tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică al cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depăşeşte pe acel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu aceea a albanezei şi al slavei macedo-bulgare” (p. 133).
O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal precum şi pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale” (p. 136).



miercuri, 2 septembrie 2015

Nicolae Trifon. România şi « problema aromâna » înainte de 1913 : o reevaluare critică salutară

Nota autorului : Textul acesta va apare în numarul 2015/3 Sud-Est Cultural : revistă de artă, cultură şi civilizaţie publicată la Chisinau

« Abandonarea » aromânilor cu ocazia semnării păcii de la Bucureşti în 1913 a fost denunţată în mai multe rânduri, fără însă ca aceste critici, uneori dure dar izolate şi formulate mai degrabă sub forma unor cris du cœur, să aibă vreo incidenţă semnificativă în istoriografia românească. Aceasta din urmă a transmis până în zilele noastre o imagine destul de confuză atât despre asistenţa culturală şi politică acordată de statul român aromânilor şi vlahilor megleniţi cât şi despre relaţiile României cu statele balcanice înainte de 1913.
Cine citeşte atent memorile personajelor implicate în evenimentele care au marcat această perioadă, numeroasele contribuţii ale lui Nicolae Serban Tanaşoca, cartea lui Max Demeter Peyfuss1 sau documentele din Arhivele naţionale publicate de Stelian Brezeanu şi Gheorghe Zbuchea2 poate să-şi facă o idee destul de clară pe acestă temă, chiar dacă observaţile diplomaţilor sau a politicienilor trebuie uneori verificate, chiar dacă istorici dublati de filologi atât de scrupuloşi precum Max Demeter Peyfuss şi Nicolae Serban Tanaşoca se abţin să interpreteze, mai ales când există cel mai mic dubiu, concentrându-se pe stabilirea faptelor istorice, chiar dacă comentarile privind aşazişii « români din sud » semnate de Stelian Brezeanu şi Gheorghe Zbuchea se îndepărtează pe alocuri de documentele editate.
Numai un public restrâns este familiarizat cu aceste materiale documentare şi analitice. Oricât de numeroase şi preţioase ar fi ele, aceste materiale nu s-a tradus deci printr-o clarificare a istoriei politicii României în Balcani în anii care au precedat începutul primului război mondial predate în şcoli şi la facultăţi, discutată, sărbătorită şi povestită în presă, la televizor, etc.
Teza de doctorat susţinută de Ionuţ Nistor în 2007 şi publicată de Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza doi ani mai târziu cu titlul « Problema aromână » în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913) pare a fi în măsură, potenţial, să pună modifice acestă situaţie.
Obiectivul autorului, anunţat explicit în Introducere, este acela de « a determina măsura în care etnia aromână a fost scopul esenţial al implicării autorităţilor de la Bucureşti în Balcani sau a fost un mijloc eficient prin care România a putut participa la ‘’jocurile’’ politice din zonă »3. Răspunsul la această întrebare figurează în ultimul paragraf al Concluziei. El nu e mai puţin explicit :

« Statul român a avut ocazia să transforme ‘’chestiunea aromână’’ într-un subiect de interes internaţional, să ofere aromânilor garanţia unei evoluţii normale în cadrul statelor ce au împărţit Macedonia în 1913 şi să obţină avantaje pentru această comunitate în virtutea poziţiei sale în ajunul primului război mondial, însă a ratat aceste oportunităţi, abandonând practic rezolvarea problemelor cu care se confrunta comunitatea aromână în schimbul beneficilor teritoriale şi politice »4.

Desigur, ideea că aromânii ar fi fost folosiţi de către România ca « mijloc de presiune în Balcani » şi ca « monedă de schimb » a fost deja evocată pe un ton mai mult sau mai puţin aluziv, în treacăt, polemic. Noutatea cu cartea lui I. Nistor este că ideea devine o teză demonstreată temeinic şi argumentat, pornind de la documentaţia existentă şi propriile cercetări ale autorului.
Pacea de la Bucureşti din 1913 «  a echivalat cu lovitura de moarte dată chestiunii macedonene », nota fostul consul al României la Bitolia C. Brăileanu, citat de I. Nistor5. Acesta din urmă arată însă cum un asemenea deznodământ fusese în bună parte preparat de-a lungul decenilor care au precedat :

« Tratatul de la Bucureşti poate fi considerat punctul final al unei etape ce a debutat odată cu primele încercări ale autorităţilor din Vechiul Regat de a încuraja şi sprijini mişcarea culturală din Balcani »6.

Accentul e pus de altfel în carte pe dezbaterile care au avut loc la cele două congrese ale « românilor otomani » care au avut loc la Monastir (Bitolia) pe 10 şi 11 iulie 1909 primul şi pe 11 iulie 1910 al doilea. Discuţile şi hotărârile primului congres au fost consemnate de unul dintre participanţi într-o publicaţie apărută în săptămânile care au urmat primului congres7. După ce le-a trecut în revistă si a analizat criticile şi propunerilor formulate cu aceste ocazii, I. Nistor atrage atenţia asupra faptului că :

« La fel de importante au fost şi deciziile aromânilor reuniţi în congres de a-şi hotărî singuri viitorul, de a-şi crea organe de control şi forme de organizare, care să le asigure îndeplinirea obiectivelor propuse. Dorinţa de a ieşi de sub tutela administraţiei româneşti era, în opinia noastră, un semn al ineficienţei acesteia, dar şi un indiciu al maturizării politice a reprezentanţilor aromânilor, care nu mai aşteptau soluţii de la Bucureşti, ci încercau să pună în aplicare un plan propriu de reforme »8.

Excesul, în materie de măsuri de control promovate la Bucureşti risca să sufoce « iniţiativa locală şi îi putea transforma pe liderii aromânilor în simpli actori într-o piesă regizată din capitala română », scrie I. Nistor citând existenţa unor « proiecte autonomiste ale unei părţi însemnate a comunităţii aromâneşti »9

Relaţiile României cu cele trei state constituite în acea vreme, adică Bulgaria, Grecia şi Serbia, constituie obiectul propriu zis al cărţii. Totuşi, Ionuţ Nistor consacră un capitol întreg legăturilor cu ceea ce va deveni putin mai târziu Albania, insistând asupra posibilităţilor care rezultau atât din similitudinile între mişcările de emancipare ale aromânilor şi ale albanezilor, cât şi din sprijinul acordat de România celor din urmă.
Relaţia complexă între statul român, viitorul stat albanez şi comunitatea aromână este tratată într-un mod tot atât de realist pe cât de nuanţat :

« Organizarea de tip cantonal într-o viitoare Albanie ar fi fost cu atât mai avantajoasă pentru valahi cu cât ei urmau să primească şi sprijinul direct al statului român. Diplomaţia de la Bucureşti dorea ca aceste prevederi să fie incluse în constituţia Albaniei, fapt ce ar fi însemnat recunoaşterea fără echivoc a drepturilor comunităţii aromâne. Proiectul conţinea, în opinia noastră, pericole reale pentru integritatea statului albanez, deoarece oferea antecedente ce puteau fi folosite şi de alte naţionalităţi pentru a-şi cere dreptul la autonomie, ca prim pas spre desprinderea unor zone din Albania.
(…)
Dacă ar fi să analizăm nu atât prevederile, cât tonul acestor note diplomatice ajungem la concluzii interesante în legătură cu obiectivele politicii externe româneşti. Deşi problema aromână a fost invocată ca una principală, care a generat interesul României pentru zona albaneză, considerăm că scopul real al implicării româneşti a fost asigurarea unei poziţii privilegiate a Bucureştiului în Balcani, a unui statut de principală putere regională pentru România, pe fondul menţinerii celorlalte state din regiune în limitele teritoriale din 1912. România nu avea un mijloc mai bun de intervenţie în Peninsulă decât spinoasa problemă a garantării drepturilor membrilor comunităţii aromâne. Dacă-i reuşea proiectul, atunci obţinea atât poziţia politică şi strategică vizată, cât şi avantaje pentru etnia aromână. » 10

Chiar dacă acest proiect a eşuat, România a reuşit să-şi consolideze poziţia pe plan regional. Renunţarea la drepturile etniei aromâne a contribuit probabil într-un mod deloc neglijabil la succesul modest dar real al diplomaţiei române.

Desigur, într-un asemenea domeniu lucrurile nu au cum să se schimbe de pe o zi pe alta ; cartea lui I. Nistor are totuşi toate şansele, cred, să marcheze o schimbare salutară în istoriografia română nu numai prin reconstituirea realistă a procesului istoric analizat si reevaluarea critică care se impune retrospectiv ci şi pe plan terminologic. Autorul abandonează definitiv neologismele politice desemnând pe aromâni în România pâna în zilele noastre precum « românii din sud » sau « românii balcanici » sau chiar « macedoromâni ». De fiecare dată când sunt evocaţi, ei sunt numiţi « aromâni », colectiv ei sunt prezentaţi ca fiind o « comunitate » aparte, iar confuzia cu românii atât de la nord de Dunăre, din România, cât şi de la sudul fluviului, din Bulgaria şi Serbia, este de la bun început înlăturată. Cât despre alegerea notiunii de etnie pentru a desemna pe aromâni, ea mi se pare în ultimă analiză judicioasă, chiar dacă e discutabilă.

Nicolas Trifon
august 2015



1 Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească : evoluţia ei de la origini pâna la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. N.-S. Tanasoca, av.-pr. Serban Papacostea, postf. M.D. Peyfuss, Bucureşti, 1994.
2 Arhivele naţionale ale României, Românii de la sud de Dunare : documente, coord. Stelian Brezeanu, Ghorghe Zbuchea, Bucarest, 1997.
3 Ionuţ Nistor, Problema aromână în raporturile cu statele balcanice (1903-1913), Iaşi, 2009, p. 6.
4 Ionuţ Nistor, op. cit., p. 274.
5 Id., p. 248.
6 Id.., p. 247.
7 Taşcu Trifon, Congresul românilor otomani ţinut la Bitolia în zilele 10-11 iulie 1909 cu ocazia primei aniversări a proclamării Constituţiei, Bucureşti, 1909.
8 Ionuţ Nistor, op. cit., p. 143-144.
9 Id., p. 154.

10 Id., p. 266.

Nicolae TRIFON. Dacopatia şi alte rătăciri românesti de Dan Alexe

Nicolas TRIFON
Note de lectură
Această patologie”, scrie Dan Alexe în legătură cu obsesia românilor cu dacii, „are rădăcini vechi, crescute din elucubraţiile ocultistului Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto-română) şi, în consecinţă, dacii vorbeau latina înaintea latinilor” (Dacopatia şi alte rătăciri românesti, Editura Humanitas, 2015, p. 5). Inutil să insistăm asupra satisfacţiei pe care ţi-o poate procura această „execuţie” a dacopatiei, cea mai spectaculoasă dintre nenumăratele rătăciri trecute în revistă cu umor de autor în capitolele consacrate „Ţiganiadelor”, „Balcaniadelor” sau noilor mituri ale românului precum „Capitalismul lui Putin vs. socialismul UE” sau „Mitologia Vămii Vechi”.
Totuşi, la un moment dat, pornind de la critica unei rătăciri, şi anume a minimizării sistematice a înrudirii structurale între albaneză si română de către lingviştii şi istoricii români, Dan Alexe convoacă la rîndul sau cititorul la un alt soi de rătăcire, cert mai inocentă nu însă şi mai puţin derutantă. „Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili sînt romînii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagerare, „îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (p. 132). Greu de zis dacă, în asemenea circumstanţe, Eliade făcea ecou dacopatiei, după cum sugerează Dan Alexe (p. 131). În schimb, afirmaţile categorice al acestuia din urmă în capitolul intitulat „Arnăuţi şi vorbe vechi” pot să te pună pe gînduri cu privire la o eventuală albanopatie în germeni: „Prin urmare, tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică al cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depăşeşte pe acel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu aceea a albanezei şi al slavei macedo-bulgare” (p. 133).
O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populaţii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal precum şi pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale” (p. 136).