luni, 4 ianuarie 2016

Kocsis Francisko. Câteva Teste de identitate

Ehei, ce timpuri trecute...

Ehei, ce timpuri trecute am trăit, draga mea,
ce vremuri ne-au fost date atunci demult
de făcătorii de destine; i-am păcălit cât am putut,
dar la tare multe am rămas datori şi lor
şi nouă că am trăit prefăcuţi, cu şiretlicuri;

dar nu regreta, nu te întrista, nu reproşa
şi nu căuta să retuşezi acele chipuri vechi,
cum repară arheologii ceramica din situri –
e adevărat că mai există şi cioburi,

dar sunt de la ulcelele sparte de îngeri
la vechile lor ciondăneli şi chefuri –
ce timpuri au fost acelea, draga mea,
date o singură dată şi fără rest,

în epoca hippy nimeni nu se lua după zodiace
ori profeţii urbane, trăia cum îl tăia capul, din plin,
a fost vremea noastră să fim tineri, descreieraţi şi naivi,

ce timpuri, ce vremuri, ehei...



O seară grea

O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,
cu sufletul transformat în câini turbaţi
pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici voinţă,
nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de cuvinte,
nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşă
de forţă –

şi când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă,
să sfâşie preajma domestică, s-o năruie,
ies pe străzile deja pustii, cu dinţii încleştaţi
şi pumnii strânşi, cu degete învineţite,
sperând să se întâmple vreo năucitoare schimbare,
ca o subtilă, liniştitoare analgezie;

şi-atunci din capătul celălalt al străzii apare un om
cu mersul nesigur, ca pe-un trotuar de burete,
şi vine de parcă ar trage după el o lume răsculată,

de parcă l-ar hărţui cu dinţii dezveliţi
o haită feroce de câini puşi pe muşcătură –

simt că ne apropiem ca o detunătură de altă detunătură,
pumnii trosnesc de strânsoare, între dinţi
limba muşcată musteşte de sângele cu gust de coacăze negre,
doar câţiva paşi despart o lume răvăşită, nebună,
de-un alt destin, trecând printr-o altă derivă –

trecem unul pe lângă altul ca doi asteroizi aruncaţi
în spaţiu de forţe care îi resping în loc să-i atragă,
bănuim fiecare ce-i de partea cealaltă,
ştim de ce efort colosal ai nevoie câteodată
ca să rămâi uman,

mai ales în seri aşa de tulburi, mâloase, rele,
când până şi sufletul se manifestă canibal.


Ca un copil rebegit...

Ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare
să se-ncălzească, să-şi pună roşeaţă-n palidul ten
de-o albeaţă aproape de zăpadă,
risipitor, abundent presărat cu pudră de gluten –
o tristeţe cu ochi de cucuvaie
se priveşte-n oglinda netedă de gheaţă,
ea ţine minte doar tânărul chip melancolic,
văzutul de-acum tulburător o înfiorează;
cuprinsă de-o dorinţă profundă de tăcere,
ascultă vântul fredonând melodii în care sunetul crapă
strident ca o sticlă încinsă de lampă
la atingerea unui strop de apă;
ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare –

nu-i cine s-o adore-n micul nostru univers
în care singurul astru la care se poate încălzi
e soarele palid din centrul unui vers.


Cinci oameni, cinci poeme,
un Dumnezeu


Cinci oameni de limbi diferite
se aşează pe acelaşi ţărm de mare,
au în faţă acelaşi cer lucios ca o tablă galvanizată,
aud acelaşi muget monoton repetat de ape,
au acelaşi Dumnezeu şi aceeaşi sorginte ancestrală,
acelaşi peisajul, acelaşi timpul şi nu diferă nici credinţa
lor în forţa omului de a vedea şi ce pare scorneală,
de a răzbi cu gândul prin lucrurile grave şi simboluri

cu aceeaşi uşurinţă ca printr-o aiureală;

fiecare dintre ei va scrie un poem în limba
în care îşi trăieşte identitatea,
va scrie despre felul în care vede preajma şi marea
în ziua în care le contemplă de pe malul înalt,
despre cum simte, resimte şi presimte
că va fi ziua de astăzi înaintea celei de mâine,
despre ce-i vine în ziua aceea în minte;


Laviţa

Un bărbat stă pe laviţa verde din cerdacul
unei case vechi cu pereţi de lut boiţi cu sineală,
amurgul coboară cu repezeală, umbra casei se duce
peste curte ca o pătură trasă pe dedesubt de furnici, gâze,
pietricele şi bulgări somnoroşi,


faţă-n faţă cu el, dar parcă-n altă lume, în cerdacul
unei case cu ziduri ca de pirită, stă un alt bărbat
care ar putea să-i fie şi Dumnezeu şi sosie,
ori el însuşi într-o calmă reverie
în care apare un om ce ar putea să-i fie reflectare

ori o simplă amintire din vremea în care
stătea pe laviţa din cerdacul unei case –

dar nu ştii care-i real şi care-nchipuire,
nici unul nu face vreo clintire
din care să-ţi dai seama fără urmă de eroare
cine pleacă din lume
şi cine rămâne în prelunga ei reflectare;

de parcă de-această imensă răbdare şi împietrire
ar depinde tot destinul de-acum înainte,
nici unul nu se mişcă, nu trădează prin nimic
cine-i captiv într-un corp precar
şi cine doar în minte.




Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
KOCSIS Francisko, Teste de identitate
Editura ARDEALUL, 2015
ISBN: 978-606-8372-23-5
© KOCSIS Francisko, 2015
Editura ARDEALUL, str. G. Enescu, nr. 2, Tg. Mureş
tel. 0265-261437
Toate drepturile rezervate.