sâmbătă, 20 februarie 2016

Bruno ȘTEFAN. La un curs


– Căsătoria tradițională dintre o femeie și un bărbat de vârste apropiate este un eșec – spunea profesorul la catedră cu voce puternică și autoritară. Nu cunosc nici un om a cărui fericire să dureze pe termen lung într-o relație maritală creștină. Ea produce frustrare, ratarea oportunităților, limitarea inteligenței, comportament primitiv, perversiuni și mai ales norme și legi care îngrădesc instinctele naturale ale oamenilor. Căsătoria între homosexuali este legitimă și produce cel puțin aceeași fericire ca și căsătoria creștină. Și nu numai ea trebuie să fie recunoscută oficial, ci și căsătoria poligamă, a mai multor persoane. Ba chiar și căsătoria cu minorii, căci Sigmund Freud ne-a demonstrat că instinctele sexuale se dezvoltă de la naștere și își cer dreptul la afirmare înaintea vârstei legale de 18 ani. Priviți la cuplurile din sudul Franței și veți vedea multe fetițe de 12-14 ani alături de bărbați de 60 de ani și chiar de peste 80 de ani, iar pe chipurile lor veți vedea mulțumire pentru că au libertatea să -și exprime în public sentimentele, fără a fi batjocoriți, umiliți sau hărțuiți. Dreptul la fericire este un drept inalienabil al omului iar politicienii și religiile care limitează acest drept sunt retrograde. Ați văzut că în Germania incestul a fost dezincriminat, iar relațiile sexuale dintre tată și fiică, dintre mamă și fiu sunt acceptate ca normale, căci s-a demonstrat științific faptul că relațiile dintre rude sunt cele mai puternice emoțional și sexual. Și nu doar aceste căsătorii alternative trebuie să fie legalizate, ci și cele cu morții. Ați aflat că în Olanda căsătoria cu morții a fost recunoscută ca legitimă de un tribunal. Dacă un individ vrea să țină acasă trupul iubitei lui moarte și să oficializeze această dragoste dacă n-a avut ocazia sau cheful în timpul vieții ei, trebuie să i se permită acest lucru. Vedeți pe Internet cazuri cu oameni care fac dragoste cu cadavre și trebuie să înțelegeți că e normal ca necrofilia să aibă aceiași legitimitate ca și monogamia. Și zoofilia este îndreptățită să-și afirme dreptul la existență, căci dragostea oamenilor cu animalele este atât de des întâlnită încât nu mică vă va fi mirarea exploziei ei sociale în momentul recunoașterii ei legale. Cunosc ciobani care s-au îndrăgostit de o anumită oaie, femei care își iubesc nespus câinele, țărani care fac dragoste cu caprele. Toți aceștia și-ar oficializa relațiile dacă nu ar fi supuși oprobiului public. Religia a instituit monopol pe un singur tip de relație sexuală și căsătorie și le-a scos în afara legii pe toate celelalte. Atunci când celelalte tipuri de căsătorii vor avea aceleași drepturi ca și căsătoria tradițională, oamenii vor căuta noi posibilități de a fi fericiți, iar iubirea va institui mai multă armonie în societate decât frustrarea sexuală generalizată de acum.
Profesorul vorbea la fiecare prelegere despre perspectivele pe care freudo-marxismul le deschide omenirii: despre dreptul la eutanasiere, despre obligația începerii educației sexuale a copiilor încă de la grădiniță și a experimentării încă de mici a tuturor formelor de satisfacție sexuală, despre dreptul bătrânilor la stimularea libidoului prin relații libere cu tineri și adolescenți, despre practicarea actului sexual în public, despre obligația bisericilor de a recunoaște și oficializa taina căsătoriilor alternative, despre celebrarea dragostei în toate formele în care ea dorește să se manifeste: cu saltelele gonflabile sau cu animalele, cu vii sau cu morții.
– Domnule profesor – îl întrerupse un cursant  – vreau să vă spun ceva. Am întâlnit de curând o fată într-un club. Era atrăgătoare și foarte sexy îmbrăcată. Mi-a fost jenă la început să mă apropii de ea, pentru că era minoră și nu voiam să mă bag în vreun bucluc, dar mi-am adus aminte de ceea ce mi-ați spus la curs și am îndrăznit să o abordez. M-am băgat în vorbă cu ea și mi-a răspuns cu prietenie, ba chiar m-a sărutat în timp ce dansam. Așa că am avut mai mult curaj și am adus-o la mine în cameră la cămin. A fost de acord să facem dragoste și între noi s-a creat un sentiment plăcut, așa că a venit la mine în fiecare zi când chiulea de la școală. Devenind mai apropiați, mi-a spus că a făcut prima oară dragoste cu unchiul ei și apoi a încercat și cu câțiva colegi de clasă, dar că îi plac mai mult bărbații maturi, însă cel mai mult îi place să se iubească cu câinele ei. Îngrozit de mărturisirea ei am vrut să mă duc să le spun părinților pe ce drum a apucat fiica lor. Ajungând la casa fetei când știam că nu este acasă ci la școală, mi-a deschis mama ei, care era foarte sumar îmbrăcată și foarte interesată de mine, nu de ceea ce voiam să-i spun. Neputând refuza o femeie atât de atrăgătoare, am avut o aventură sexuală cu ea. M-am simțit vinovat că m-am culcat și cu mama și cu fiica ei, dar ea mi-a spus că este o femeie liberă în gândire, măritată cu un profesor foarte îngăduitor. Ba chiar m-a întrebat dacă nu am prieteni care ar vrea să participe la un party sexual cu ea și cu cumnata ei, sora profesorului. Așa că zilele următoare am venit cu un prieten, apoi cu alți colegi și pe urmă cu aproape toată grupa de la facultate. Numai că la una din petreceri cumnata ei a suferit un atac cerebral.
– Am înțeles – îi spuse profesorul. Ai probleme de moralitate și tocmai asta este tema cursului de față, pe care l-ai întrerupt cu cazul tău.
– Nu domnule, vreau să vorbesc despre sora dumneavoastră.
– Ce-i cu sora mea?
– Păi nu v-am spus că am fost încurcat cu o minoră și apoi cu mama ei și cu mătușa ei care a suferit un atac cerebral, care este sora unui profesor?
– Da, și?
– Cum ”și”?
Într-un târziu profesorul realiză situația. Se înroși, îl apucă transpirațiile, se clătină și căzu rușinat pe scaunul de la catedră. Studentul se aplecă spre el.
– Domnule profesor, unul din colegii mei aici de față s-a îndrăgostit de sora dumneavoastră și m-a rugat să vă întreb dacă ați fi de acord, în cazul în care ea va muri, să acceptați să continue relația cu ea și după ce obțineți certificatul de deces.
Profesorul leșină. Punerea în practică a teoriilor freudo-marxiste pe care le preda cu atâta convingere era prea mult pentru el.

15 februarie 2016
Bruno Ștefan

Preluare cu acordul autorului. 
Sursa : http://www.evz.ro/la-un-curs-povestile-lui-bruno.html

vineri, 19 februarie 2016

Rostul unei alegeri impuse. O povestire de Cerasela Slăvulete


- Să facă liceul sanitar, că iese de acolo cu o meserie bună pentru fete! decretă bunica mea, cu glasul ei autoritar, pe care mai nimeni nu reuşea să îl înfrunte.
Nu era o variantă de neglijat, ce e drept, pentru că liceul sanitar, pe vremea aceea (în anii 80), era una dintre şcolile cu pretenţii mari, la care se intra destul de greu. Concurenţa era mare, cam 6 - 8 – 10 pe un loc, iar şcoala era destul de solicitantă, cu ore de specialitate multe şi cu practică la patul bolnavului perioade mari de timp.
Contactul unei adolescente cu lupta acerbă dintre viaţă şi moarte sau chiar cu moartea în condiţii de durere şi chin dintre cele mai de neimaginat era un şoc pentru unele suflete mai slabe de îngeri, cum e vorba din popor, dar şi un mijloc de maturizare rapidă, de asumare a suferinţei altora ca pe propria ta suferinţă, din dorinţa de a-i uşura bolnavului, cu un zâmbet, cu o vorbă blândă, cu o mişcare lină a pleoapelor, cu tinereţea ei … măcar minutele petrecute în preajmă-i, la vremea schimbării pansamentului sau a unei banale injecţii.
- Meserie curată, halat alb, bonetă pe cap … ce-i mai trebuie unei fete în ziua de azi ? Şi-apoi, o să ne îngrijească şi pe noi la bătrâneţe … continuă bunica, văzând că nimeni nu o contrazice.
Nici mama, nici tata (care îşi doreau mai mult un liceu teoretic pentru mine, în ideea că de acolo aveam mai multe şanse de a învăţa pentru facultate), nu au găsit argumente sau nu au mai fost în stare să caute unele care să o facă pe bunica să se răzgândească. Inutil.
- Dacă aşa a zis Colonelu`, ne supunem, tată, că altfel ia foc, spunea bunicul în orice situaţii mai mult sau mai puţin similare, cu o umilă îngăduinţă învăţată în anii lor de lungă vieţuire împreună sau poate, mai de departe, din alţi ani ai lui, de tristă şi mai multă îndurare. Erau şi zile când o numea, şugubeţ, Hitler (că doar trecuse peste două războaie mondiale, iar la ultimul s-a strecurat printre gloanţe şi obuze, timp de câţiva ani, fentându-l pe Iuda de Hitler, numai Bunul Dumnezeu ştie cum ?!... Şi, din firea lui, bunicul, un om înalt, uscăţiv, cu ochi blânzi ca verdele adânc al mării, era foarte ordonat cu mult bun simţ şi cu grijă faţă de tot ce era în jur. Şofer de meserie, dacă întâlnea un bolovan, un cui sau un lemn pe stradă, trăgea pe dreapta şi le dădea la o parte sau le urca în maşină, că … vine unul mai grăbit, nu vede şi se nenoroceşte .
Multe am învăţat de la el …
La 9 ani, părinţii lui, deşi era singurul lor băiat (mai avea două surori), l-au dat să fie argat în casa unui inginer neamţ. Copil de casă, lipsit de dragostea părinţilor, tânjind după o îmbrăţişare a mamei sau după o povaţă a tatălui, a primit educaţie în stil nemţesc, a învăţat rigoarea şi răceala regulilor, corectitudinea şi ordinea în treburi, frica de stăpânire, dar sufleul lui bun şi ascultător nu i l-a putut schimba nimeni, pentru că aşa i-l pusese Dumnezeu.
- Bine, mamă, dacă zici dumneata, să facă liceul sanitar, a acceptat mama ştiind că nesocoteşte oarecum dorinţa soţului ei.

Bunica, o femeie înaltă, zveltă, cu ochi albaştri pătrunzători ca cerul senin, cu faţa albă, ferită de riduri până la anii târzii ai bătrâneţii şi părul lung şi ondulat, făcea cei mai buni tăiţei din lume şi cele mai delicioase plăcinte creţe cu brânză şi cu dovleac. Muncitoare din cale-afară, legată de glie, de pământul neamului său pe care aproape că l-a sărutat când şi l-a văzut înapoiat în proprietate după 89, ne-a fost un model de râvnă şi devotament faţă de familie şi faţă de toată munca ei de o viaţă. Nu te interesează de nimeni ce face, cum face, de ce le face. Tu îţi vezi de drumul tău şi cauţi să fie cel bun.
Iernile lungi şi geroase mi le amintesc la gura sobei, cu ceainicul aburind pe plită cu miros de izmă, cu pâinea dospită în cuptor pe care bunica făcea nelipsitul semn al Sfintei Cruci şi cu zgomotul ciudat de melodios, prin interesul pe care ni-l trezea, al pedalelor şi suveicilor de la războiul de ţesut, care ocupa toată odaia până la răsăritul ghioceilor.
Deşi ne iubea din cale-afară, nu ne arăta prea mult şi căuta mereu să ne instruiască într-un stil unic al ei, pe care nu prea puteai să îl contrazici. Astăzi înţeleg altfel toată dulcea ei severitate şi mi-a rămas doar portretul de la nunta lor, veche de ani şi imaginea ei de Ileana Cosânzeana, cum tot bunicul o dezmierda când vroia să îi scoată în evidenţă frumuseţea părului său bogat şi ondulat.
Au trecut anii … şi am ajuns să înţeleg care a fost rânduiala lui Dumnezeu de a îndreptat viaţa mea în felul acesta, de a pus în gura bunicii mele atâta hotărâre în alegerea drumului meu în viaţă sau cel puţin a unei părţi a lui. A avut El, Drăguţul, mai multe socoteli cu mine de a îngăduit să merg pe această cale o parte o parte din drumul meu.
Am îndrăgit meseria aceasta şi m-am identificat cu ea, cu durerile şi bucuriile oamenilor, cu rugăciunile şi nădejdile lor, cu spectacolul naşterii vieţii ca într-un miracol veşnic repetitiv şi nicicând acelaşi, cum întâlneşti în secţia de nou-născuţi unde m-am format în primii 6 ani de după terminarea liceului şi cu nesfârşitele bătălii dintre viaţă şi moarte, dintre speranţă şi deznădejde care-şi revendică justificat dreptul de supremaţie pe holurile şi paturile înfricoşătoarei secţii de terapie intensivă, unde am lucrat în următorul deceniu.
Aici, într-o după amiază obişnuită de toamnă timpurie (în anul 2002), în orăşelul nostru de provincie, într-o zi de vineri, o tânără de 19 ani, studentă, se operează de apendicită cronică perforată cu peritonită, la urgenţă, pentru că în oraşul de unde venea a fost refuzată. Destul de îngrijorător diagnosticul, mai ales din prisma imprevizibilului pe care îl poate genera. Dar nimeni nu a pornit de la un astfel de scenariu … Era tânără, frumoasă şi cu dorinţă de viaţă evidentă.
Operaţia a decurs bine, singurele manevre îngăduite – spălături din abundenţă cu litri întregi de ser fiziologic, pentru a curăţa infecţia din interiorul abdomenului şi a ajuta intestinul să îşi repare mucoasa şi să îşi reia funcţiile fireşti, au fost efectuate cu multă atenţie de către medicul chirurg, un om blând şi bun despre care îmi amintesc cu drag cum ştia să arate compasiune faţă de cei nevoiaşi: Dom` doctor, îl operaţi pe cutare fără bani? E vai de mama lui şi nu are de niciunele. - Sigur că da, sora. Să vină mâine să-l văd, când sunt de gardă.

Domnişoara operată nu era din această categorie … era prietena băiatului unei şefe de farmacie din oraş, destul de cunoscută doamna, prin lumea cea bună a vremii, motiv pentru care, după operaţie, tânăra a rămas într-o rezervă de trei paturi din reanimare, cu mămica ei alături. În mod obişnuit, astfel de cazuri, după câteva ore de preambul în terapie intensivă, pleacă pe secţia chirurgie, la medicul care a efectuat operaţia.
Bolnavii de la rezerve, pe vremea aceea, erau, oarecum, mai pe picioarele lor, rămânând în reanimare mai mult pentru că erau cunoscuţi de-ai unuia sau de-ai altuia, iar secţia era, cât de cât, mai arătoasă şi mai curăţică.
Trezirea din anestezie s-a făcut în termeni normali, domnişoara părând că reacţionează bine la toţi stimulii, cu funcţiile vitale în parametri buni. Având şi supraveghetor permanent pe mama sa, a fost lăsată în grija acesteia, asistenta de sector verificând starea pacientei la intervale de timp mai relaxate. Totuşi, din a doua zi, fata a început să acuze furnicături în picioare, amorţeli în diferite părţi ale corpului, senzaţie de greaţă şi o stare generală de slăbiciune, simptome care, la început au fost trecute cu vederea, pe motivul năzărit al cuiva că e cam alintată domnişoara aceasta, dar pe măsură ce timpul trecea, ele au atras atenţia, devenind din ce în ce mai evidente.
Duminică dimineaţa, pacienta acuza imposibilitatea de mişcare a picioarelor (nu-şi le mai simţea), apoi amorţeli ale membrelor superioare până când nici pe acestea nu a mai putut să şi le mişte, simptomatologia urcând, spre orele serii, până la nivelul feţei când, într-un final nu a mai reuşit să îşi folosească muşchii faciali şi nici să articuleze cuvinte. Încerca să transmită mesaje prin mişcări ale pleoapelor, până când, nici pe acestea nu a mai reuşit să le folosească… Tabloul se înnegura anunţând o mare furtună pe care nimeni nu a putut s-o anticipeze. Urma afectarea musculaturii netede a inimii şi, în scurtă vreme, fibrilaţia şi stopul cardiac.

Evident, că semnele prezentate de dimineaţă ne-au determinat, pe noi, asistentele, să o monitorizăm permanent atât fizic, cât şi prin conectarea la aparatura existentă, să îi urmărim funcţiile vitale şi, bineînţeles, să alertăm întreaga echipă de medici (chirurg, anestezist, neurolog, internist …).
Era acolo, în rezerva aceea înghesuită cu trei paturi, un vacarm de nedescris de medici, asistente, aparținători care începuseră să se agite, să se alarmeze între ei ascultând şi observând panica din salon şi să se cheme unii pe alţii pe holurile înguste speriaţi, disperaţi şi îngroziţi de un scenariu inacceptabil pentru ei şi dornici să acuze, să găsească vinovaţi, încurcând peste măsură toate acţiunile medicale, care şi aşa erau îngreunate de spaţiul îngust de manevră.
Urmăream îngroziţi, medici şi asistente, bătăile inimii aceleia tinere, care creşteau, creşteau peste o sută… peste două sute … în câteva minute au depăşit trei sute cinzeci pe minut … intrase deja în fibrilaţie. Era intubată şi în fibrilaţie. În câteva minute urma stopul cardiac.
- Cardiologia! URGENT, să vină doctorul în reanimare. Tânără, 19 ani, în fibrilaţie! Urgenţă mare! am răcnit la telefonul din camera de gardă, vecină cu salonul bolnavei.
A urmat linia izoelectrică. Stopul cardiac se instalase. Ne uitam stupefiaţi la inimioara aceea redată pe ecranul monitorului şi aşteptam să îşi reia ascuţişurile şi coborâşurile, dar nimic … linie dreaptă … groază … disperare. După o aşteptare de câteva minute care a părut ore interminabile, doctorul cardiolog a ajuns în salon pregătit să defibrileze. DAR, culmea! Nu a reuşit cu niciunul dintre cele trei aparate de ultimă generaţie pe care le avea secţia de reanimare. A fost adus un altul de la sala de operaţie … NIMIC. Disperarea creştea şi mai mult, mai ales în sufletul nostru, al asistentelor, care ne-am trezit acuzate, chiar în acele clipe, că defibrilatoarele nu au bateriile încărcate şi nu sunt pregătite corespunzător ca să fie utilizate în situaţii de urgenţă. Directoarea spitalului a înnebunit pe loc!
- Incompetentelor! Nu sunteţi bune de nimic! De mâine vă trimit la Fundeni la reciclare, o lună de zile, fără bani de salariu, fără nimic. Habar n-aveţi cu ce se mănâncă reanimarea !…. Vă distrug!
Cel mai prost moment să te disculpi era acela, acela în care luptam pentru o viaţă, o viaţă de doar 19 ani.

Pe holuri, plânsetele şi ţipetele familiei năvăleau ca puhoaiele greu de stăvilit. Cum să-i dai afară, cum să le spui plecaţi că ne încurcaţi ?! Cum să te ocupi cu grijă de durerea lor, când groaza noastră se năştea dintr-o altă durere, aceea că un doctor cardiolog nu a fost capabil să defibrileze cu aparate noi şi performante, perfect întreţinute şi pregătite de intervenţie. Şi doar noi ştiam asta, pentru că ei, doctorii, nu vroiau să vadă, iar cel în cauză a mai avut îndrăzneala să ne acuze că nu am anunţat urgenţa mare, ci doar a dat careva un telefon să îl cheme pe el să vine să vadă o pacientă … eventual să o invite la o cafea, gândea mintea mea revoltată de toată perversitatea umană care se etala în situaţia dată.
- Nu plecăm! Ne omorâţi copilul!
I-am lăsat acolo. Doamne nu ne lăsa! striga neîncetat sufletul meu şi poate al multora dintre noi … Dar pe ei i-am lăsat acolo, actori şi spectatori la propria piesă de teatru pe care o scriam cu toţii într-un tăvălug de fapte, acte, gesturi şi cuvinte.
Şi linia izoelectrică era mai apăsătoare. Însoţită de ţiuitul acela înfiorător al morţii îşi anunţa victorioasă izbânda iminentă pe ecranul monitorului.
Într-un final de alte câteva puţine, dar interminabile minute, a fost adus un defibrilator, de la etajul trei, din cardiologie, vechi de ani, de-o vârstă cu doctorul, dar era aparatul pe care acesta ştia să lucreze. Singurul?!
A început defibrilarea … fără niciun gel protector, direct cu padelele pe piele. Nu mai conta că o va arde. Important era să facă inima aia să repornească … dar NIMIC. Nici de data aceasta. Doamne, unde eşti?
Anestezistul, chirurgul erau stupefiaţi, puşi la colţ, la zid de directoare, medic internist, care preluase conducerea operaţiunii cu furia impotenţei dată de situaţia fără ieşire în care ne aflam. Murea un copil, un copil frumos de doar 19 ani!
- Potasiu! Pe lipsă de potasiu! strigă deodată doctoriţa neurolog. A pierdut potasiu prin peritonită … trebuie să fi avut dinainte o lipsă de potasiu, pentru că altfel nu se explică evoluţia simptomelor.
Potasiul asigură funcţiile muşchilor şi ultimul care a căzut a fost muşchiul cardiac.
- Acum! 10 ml clorură de potasiu pe venă ! Urgent! urlă directoarea la noi
Groaza mea a crescut şi mai mult.
- Nu este clorură de potasiu.
- Cum nu este? şi disperarea ei părea că nu mai are limite. Deja depăşisem orice imaginaţie în mintea ei. Defibrilatoarele nu erau în ordine şi nu ne îngrijisem nici să avem clorură de potasiu pentru trusa de urgenţă.
- Nu avem pentru că nu are farmacia spitalului de o lună! Nu aţi adus clorură de potasiu de o lună de zile, i-am spus eu cu tonul mai jos, dar destul de răspicat, atât cât să înţeleagă că răspunderea nu este la noi.
În acea vreme, mă aflam pe ultima sută de metri a acestui drum din viaţa mea. Urma să plec la un alt serviciu, să îmi schimb profilul. Dădusem un concurs şi îl luasem. Eram în perioada de dinainte de plecare şi asistenta şefă a considerat că e mai bine să vin zi de zi la program de 8 ore şi să mă ocup de partea administrativă. Aşa că, de o lună, zi de zi, scriam condica de medicamente şi ceream, în mod obsesiv, clorură de potasiu, deşi ştiam de la farmacie că nu este. Era inadmisibil să nu se aducă cu maximă urgenţă această soluţie ştiind cât de importantă este în urgenţe. Tocmai de aceea o tot scriam, ca să îi determin să facă ceva şi solicitam, în fiecare zi, când mă duceam la farmacie să ridic medicamentele, să spună la cei din conducere s-o aducă mai repede. În plus, tocmai pentru că urma să plec, mă simţeam liberă să acţionez altfel de cât cu capul plecat … aşa că devenisem un pic mai îndrăzneaţă, inclusiv în relaţia cu directoarea şi chiar în acele clipe.

Colegele mele tremurau şi de necaz pentru fetiţa aceasta şi de frică pentru ce urma să se întâmple cu ele.
- Ce bine de tine! Tu pleci, dar noi rămânem şi va fi vai de viaţa noastră!
Doamne nu ne lăsa! Doamne … Doamne … în mintea mea, în inima mea, în sufletul meu ardeau cuvintele acestea şi printre ele soluţia salvatoare … clorura de potasiu …
Deodată mi-am amintit! Bunul de Sus mi-a pus în minte o informaţie veche de peste 10 ani, de pe vremea când lucram la nou-născuţi. Acolo era o regulă atât de bine înrădăcinată în existenţa secţiei, încât toată lumea o respecta cu stricteţe: grija de a avea în permanenţă, mai ales sau cu atât mai mult în perioadele de lipsă din farmacia spitalului, rezerve de bicarbonat de sodiu şi clorură de potasiu, câte 10-20 de flacoane de fiecare. Nu conta că nu se foloseau. Ori de câte ori avea farmacia, se reînnoiau rezervele, se aruncau flacoanele nedeschise, expirate, dar mereu trebuia să existe aceste două soluţii, vitale pentru viaţa bebeluşilor născuţi cu diferite suferinţe fetale.
Am înlemnit! I-am spus directoarei, cu glasul gâtuit, ca şi cum m-aş fi agăţat de un fir de ceapă ca să trec un hău fără fund :
- Nou-născuţii trebuie să aibă. Ei au rezerve…. Aşa ştiam eu de pe vremea când lucram la ei.

Linia izoelectrică era tot acolo. Nesimţitoare, ironică, învingătoare … Nici nu îndrăzneam să ne uităm careva la ceas. Nu ştiu cât timp trecuse de când se declanşase toată nebunia … cu fibrilaţia şi stopul cardiac … 10 – 12 minute, poate două-trei mai multe … Oricum ar fi fost, păreau interminabile.
Am spus la o colegă să sune de urgenţă la nou-născuţi şi să iasă careva pe hol cu un flacon de clorură de potasiu… ca să scurtăm drumul.
Am plecat alergând … am pornit într-o cursă pe care nu m-aş fi gândit c-aş putea să o duc vreodată. Un concurs cu moartea … Fugeam şi plângeam şi îl rugam pe Dumnezeu să găsească clorură de potasiu la nou-născuţi … îl rugam cu tot sufletul meu, cu strigăte înăbuşite şi cu lacrimile şiroind … Distanţa de la rezerva cu pricina până la secţia de nou-născuţi era cam de vreo 70 -80 de metri, pe acelaşi etaj … Simţeam că nu mai ajung. Linia izoelectrică era în faţa mea, ca o barieră, ca un punct terminus, ca un ştreang care se tot strângea… dar eu alergam.

În lumina aceea semiobscură, la capătul holului, am văzut o asistentă cu ceva în mână, alergând şi ea spre mine … nu îndrăzneam, nu mai îndrăzneam nimic. Doar speram şi mă agăţam de Sus.
Când am luat flaconul în mână şi am făcut cale întoarsă spre reanimare, inima mea a început să mă lovească în gât, în piept, în ochi, în creier, într-un ritm haotic de parc-ar fi fost un baros acţionat de un uriaş robot industrial.
Aveam soluţia salvatoare. În acea soluţie era viaţa, viaţa unei fete de 19 ani! Am început să plâng în hohote; mă simţeam gâtuită de linia aia păcătoasă … eram singură pe holul care părea interminabil şi alergam înapoi. La intrare în secţie, ceva din interiorul meu s-a descătuşat şi am urlat. Am urlat la Dumnezeu. Am strigat, cu toată puterea mea: Doamne, adu copilul acesta înapoi! cu toată fiinţa mea… Apoi, aceste cuvinte se spuneau singure în mintea mea, în inima mea, în sufletul meu, peste tot în mine cu o tărie tăcută, intensă, pas cu pas, respiraţie cu respiraţie, până am ajuns în salon.
Linia era acolo. La fel … ţiuitoare, albastră, dreaptă.
Nu mai vorbea nimeni. Directoarea a făcut ochii mari la mine şi am putut să îi simt emoţia. Sufletele noastre, ale celor dinăuntru, doctori şi asistente erau singurele care mai vibrau şi se agăţau de speranţă, de Dumnezeu, de soluţia aceea care acum părea mai mult decât miraculoasă.
Am tras în seringă puţin din lichidul acela … Fă-i direct, nedizolvată, mi-a şoptit medicul. Ce mai conta? Arsă cu defibrilatorul era, sărmana fată… ce dacă îi mai ardeam şi venele cu puţină clorură de potasiu?
Tremuram toată, dar nu şi mâna care a înfipt acul în cauciucul moale al perfuzorului … plângând, am început să injectez uşor … în următoarele secunde, soluţia a intrat pe venă, s-a amestecat în sângele fetei, în sângele acela pe care inimioara ei nu mai vroia să îl împingă … şi a plecat … primele picături, primul mililitru şi apoi încă unul şi jetul de perfuzie curgea cu repeziciune împingând soluţia spre inimă, ca şi cum toate inimile noastre contribuiau la efortul acesta … Cât era distanţa de la mânuţa ei stângă până la inimă? …O secundă, două … inimile noastre s-au oprit şi deodată, pe ecranul acela nesuferit al monitorului, linia albastră s-a întrerupt şi a descris firav un impuls scurt cât o fracţiune de secundă…
- Dă-i mai departe, şopteşte directoarea gâtuită de emoţie cu ochii în ochii mei, plini de lacrimi şi speranţă. Am continuat cu încă vreo 3-4 mililitri, trimiţând în vena ei, în sângele ei şi pe Doamne … Doamne ….
După câţiva centimetri de linie dreaptă a apărut al doilea impuls, la fel de timid … şi apoi altul … Am început să forfotim cu toţii, nătâng, lăsând lacrimile să curgă, fără să fim conştienţi de ele, fără să le vedem deşi ne încurcau vederea … Şi încă unul … inimioara aceea începea să bată! Dumnezeu o pornea. Pusese suflare de viaţă în soluţia aceea, în cei câţiva mililitri El suflase viaţă încă o dată şi o pornea … o repornea, El, Creatorul, Atoatefăcătorul … El.
Monitorul începuse să afişeze frecvenţa cardiacă … 20 de bătăi pe minut … 27 … 36 … 42 … 37 … 45 … ritmul era instabil, dar era!
Directoarea se uita în ochii mei recunoscătoare … Eu nu puteam să mă uit în Ochii Domnului, dar îi strigam cu o muţenie uluitoare a unei inimi umilite:
Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! … Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! … Doamne, ai adus copilul acesta înapoi! Numai TU, Doamne, puteai să faci asta!
Şi m-a ales pe mine pentru asta ?! Doar la mine … dintre toţi câţi erau acolo, doar la mine se găsea informaţia aceea, că la nou-născuţi trebuie să fie clorură de potasiu… şi Domnul a scos-o din beciul meu prăfuit şi înţesat de … bube, mucegaiuri şi noroi şi câte şi mai câte… a scos-o la lumină.

Revenirea la viaţă se făcea încet, sigur şi, în chip uimitor, invers decât se instalase toată simptomatologia descrisă. Domnişoara s-a trezit după vreo câteva zeci de minute, a deschis ochii, dar nu putea să-şi folosească decât pleoapele … uşor, uşor a început să mişte obrajii, să ne audă, să ne răspundă cu privirea şi cu mişcări ale pleoapelor. Apoi, după detubare, a început să vorbească, deşi celelalte părţi ale corpului erau încă inerte. Cu răbdare, a aşteptat ca potasiul Divin să îi hrănească şi ceilalţi muşchi, ai membrelor şi, după vreo 6-7 ore, părea întreagă, simţitoare, nedumerită, la fel de tânără, dar mult mai iubită.

Lacrimi, îmbrăţişări, mulţumiri, Slavă Lui Dumnezeu … toate se amestecau într-un frumos cocteil de bucurie, pe holurile târzii ale unei secţii oarecare,
dintr-un spital de provincie …
- Tu pleci, dar pe noi … ne trimite la Fundeni, am răsunat deodată, în mintea mea eliberată de furtună, deznădejdea de mai devreme a colegelor mele.
Am făcut câţiva paşi spre camera de gardă. Directoarea, care acum era fericită şi mă chema să îmi arate fotografii cu fiul ei, absolvent al facultăţii de drept, care reuşise la un examen dificil pentru nu mai ştiu ce post, părea că a uitat cu totul de Acţiunea Fundeni.
Urmărindu-i buna dispoziţie şi garda lăsată complet jos, o întreb:
  • Cu Operaţiunea Fundeni cum facem, doamna doctor?
Mi-a aruncat o privire, în care, bucuria din secunda numai ce trecută, părea că se luptă din răsputeri cu furia din clipele de groază ale acelei zile, încercând disperat să nu o reactiveze. Dar, flerul de manager a învins:
  • Da! N-am uitat. Mâine vorbesc cu Irinel Popescu şi fac programări.
O privesc zâmbind, blând şi întârzii intenţionat să îi răspund.
  • Ce? Nu mă crezi? Tu pleci, dar pe ele trebuie să le fac să zbârnâie.
Am luat-o de braţ. Ştiam că are un suflet bun şi momentul era mai mult decât potrivit. Mai ştiam şi că mă iubeşte, pentru că a iubit-o pe mama mea, o angajată de la contabilitate, cuminte, devotată, iubitoare, tăcută, dar cu multă îndrăzneală în a-i apăra pe cei nedreptăţiţi. Aşa s-a apropiat de ea, în momentele în care prietenii din jur au dispărut şi a văzut că mama rămăsese acolo, alături. A suferit enorm când a pierdut lupta cu viaţa, în urmă cu vreo 7 luni şi când toate eforturile ei de medic cu mulţi şi geniali colegi de breaslă, nu au mai putut face nimic pentru ea, pentru mama mea. Altul era planul Lui Dumnezeu cu ea, dar asta este o altă poveste.
O strâng de braţ şi o apropii de mine şi mai mult:
  • Doamna doctor, haideţi cu mine pe secţie, că vreau să vă arăt ceva.
Mă privea curioasă. Nu a ripostat. M-a urmat cuminte dar sceptică. Am trecut mai întâi pe la cea mai iubită dintre pământeni, să ne asigurăm că este bine.
Am ajuns în salonul de femei.
- Vreau să vă arăt cam cum procedăm noi, asistentele din reanimare, cu TOATĂ aparatura pe care o avem şi cum ne-a organizat şefa să învăţăm TOT despre TOATE aparatele.
Mă priveşte sceptică, trecând deodată în cealaltă parte a baricadei, în gaşca corbilor, cum se spune. Dar eu nădăjduiam în calităţile ei de om bun, pe care i le ştiam.
A rămas uimită, consternată să constate câtă rigoare era în pregătirea şi menţinerea în stare de maximă funcţionare a tuturor defibrilatoarelor, EKG-urilor, picurătoarelor, analizoarelor, instalaţiilor de oxigen sau a oricăror alte aparate pe care i le mai arătam, cum fiecare aparat cu baterie şi fir electric avea lipită o bucată de leucoplast care se schimba la fiecare tură şi pe care erau trecute ora de punere a bateriei la încărcat, timpul în ore şi minute cât trebuie să stea, ora de scoatere de la încărcat şi asistenta care a făcut manevrele. I-am arătat graficul de ture şi nişte steluţe cu roşu la fiecare dintre asistente, traducându-i că acel semn echivala cu o zi pe săptămână în care asistenta cu steluţă era de serviciu la … aparate. Nu făcea nimic altceva toată ziua, decât aparate: le ştergea de praf, le mângâia, le lua în braţe, dar le citea din scoarţă în scoarţă cartea tehnică şi învăţa tot despre ele şi se asigura să fie funcţionale, în felul descris mai sus. Răspundea cu capul dacă nu se întâmpla aşa. Ordinul era foarte strict, iar meritul asistentei şefe de necontestat.
Privea, asculta şi tăcea. A rămas uimită şi îndurerată totodată. A încercat să verifice ea singură, inclusiv defibrilatoarele despre care colegul ei, cardiologul, a spus că nu erau încărcate, în speranţa că poate realitatea care i se descoperea nu era chiar aşa de dureroasă. Dar nu. În faţa dovezilor certe, a amuţit. M-a privit până în străfunduri de parcă aş fi fost Cuţul şchiop.
Am îndrăznit mai mult şi i-am spus.
- Aţi înţeles acum? Nu pe colegele mele trebuie să le trimiteţi la Fundeni … !!
A închis pleoapele şi a aprobat în şoaptă: Ai dreptate. Îmi pare rău.
Ne-am îmbrăţişat. Eram mulţumită, bucuroasă că a înţeles că asistentele de la reanimare sunt pregătite, foarte pregătite, cele mai pregătite.
Acum puteam să plec. Şi acasă, după o tură de peste 20 de ore, dar şi pe altă cale în viaţă.
La un alt acum, după ce şi bunica mea a plecat printre vii, am înţeles că fermitatea din glasul ei, la alegerea liceului pentru nepoată, nu era a ei, ci a Bunului Dumnezeu, care, neştiut şi tainic, îşi arăta dragostea faţă de o fetiţă ce abia se năştea, când eu îmi alegeam liceul.

Cerasela Slăvulete

Februarie 2016

sâmbătă, 13 februarie 2016

O cronică literară cenzurată la Vatra. Cornel Moraru despre Ademenirea lui Romulus Zaharia


Textul care urmează este o cronică literară semnată de Cornel Moraru, care urma să apară în revista Vatra dar a fost cenzurată. Se pare că autorul nu mai păstra originalul, așa că i l-am trimis, transcris de pe șpaltul pe care îl păstram în arhiva mea, printre alte documente care probau existența și natura cenzurii ideologice în România. Am publicat în teza mea de doctorat despre cenzură un capitol dedicat interdicțiilor la care a fost supus romanul lui Romulus Zaharia, Ademenirea, tipărit și difuzat, apoi interzis și retras din librării. Un caz foarte interesant și atipic, fiind vorba de un autor cu convingeri comuniste și carieră de funcționar cultural, ba chiar cenzor, printre altele, la Vatra. 
Pe șpalt notam : « Roman interzis după tipărire. Cronica literară de Cornel Moraru la Romulus Zaharia, Ademenirea. Cenzurată după retragerea romanului. Se păstrează plumbul dar la redacție.»
Documentul trebui reintegrat în capitolul dedicat romanului din cartea Ideologie și cenzură în comunismul real, care va apare în 2016 la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.(Dan Culcer)

Cronica literară de Cornel Moraru
Trebuie să mărturisim de la bun început că Romulus Zaharia ne surprinde de-a dreptul cu romanul său Ademenirea (Editura Dacia, 1983), carte de acut interes epic şi documentar. Dubla datare (1968 ; 1982) vorbeşte îndeajuns despre dificultatea elaborării unui astfel de roman. Totuşi, nouă ni se pare că numai ultimele pagini, aducîndu-l din nou în prim plan pe medicul psihiatru Gavrilă Hodea, într-un dialog — cu accente reportericeşti — sînt continuări recente. Poate şi ca termen simetric de răspuns la puternicul subtext interogativ declanşat în primul capitol (şi intensificat pe parcursul acţiunii). Atunci acelaşi medic purta un fals dialog cu doctorul Balcea, ajuns pacient al său (era complet alienat). Epilogul — atît de precipitat — dă unele răspunsuri, rezolvă destine, dar mai ales naşte noi întrebări. Cu alte cuvinte, dosarele istoriei pot fi clasate, a-devărul nu. Substanţa cărţii e de natură confesivă şi interogativă reăscolitoare. în mod paradoxal, deşi dezvăluie numai adevăruri fierbinţi, care se pot rosti abia acum, romanul lui Romulus Zaharia aparţine altui moment literar şi trebuie, aşezat la locul ce i se cuvine. Nu putem să nu-1 apropiem de primele romane ale lui Augustin Buzura (pe care, de fapt, le precede) sau de Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. De Buzura îl a-apropie îndeosebi problematica etică în spirit ardelean intransigent şi proiecţia politicului în psihologic (într-o manieră şi mai explicită). Pe de altă parte, romanul pare scris din perspectiva a ceea ce Radu Cosaşu numea complexul de posf-revoluţie, intuiţie esenţială, după opinia noastră, pentru înţelegerea literaturii „obsedantului deceniu". Desigur, Ademenirea nu îndeamnă la rîs şi uitare (cum, dealtfel, nici Supravieţuirile lui Cosaşu în întregime). Dimpotrivă, registrul epic e de la un cap la altul al cărţii tragic, sumbru — izvorît parcă din subteranele istoriei. Tocmai de aceea romanul lui Romulus Zaharia reprezintă o contribuţie însemnată (şi nu în ultimul rînd, onestă) la eposul transilvan convulsiv de după război.

Efortul remarcabil al romancierului e de a exprima un punct de vedere al realităţii înseşi despre realitate si prin realitate, negravat de nici un subiectivism. Rezultă un amestec bine dozat de atmosferă şi document^Aeesita -dîri urmă reprezintă adevărul nud, care nu îşi e suficient sieşi. Numai atmosfera îi conferă autenticitate, odată cu dimensiunea sufletească a suferinţei. Romanul e-vocă şi reconstituie, cu ambiţie de frescă, aspecte de viaţă socială, chestiuni delicate ale istoriei nordului românesc, răni ale trecutului nu prea îndepărtat, pe care timpul n-a reuşit să le vindece definitiv, fiindcă peste ele s-a aşezat un văl de mistificare şi de inocenţă. în centrul romanului se află grevele studenţeşti de la Cluj din anii 1945—1946. Locul rememorării lor (la care se adaugă şi întîm-plări ulterioare): clinica de psihiatrie din acelaşi oraş. Analiza, sprijinită pe colajul documentarist revelator, evidenţiază, cu un patetism abia reţinut, erorile să-vîrşite atunci faţă de intelectualitate, într-o perioadă agitată şi confuză, în care interesele imediate ale luptei pentru putere se întorceau, nu de puţine ori, cu o condamnabilă uşurinţă împotriva adevărului. Aşadar, epoca însăşi era confuză, nu doar studenţimea română. Cei care gîndeau cu adevărat, gîndeau şi acţionau pe măsura timpului lor. Alţii nu prea au dovedit că ar avea simţ istoric. Aveau, în schimb, simţul puterii. Va trebui să treacă timp, pentru a se clarifica lucrurile şi a se ajunge la imaginea clară a evenimentelor: „...studenţii n-au slujit interesele cuiva, nu s-au lăsat ademeniţi de un regim, de un om. Ei au fost, credincioşi poporului...". Mai grav e ce s-a întîmplat cu Petrache Sever( alias Lucreţiu Pătrăşcanu). Despre el adevărul îl spusese deja cineva şi încă un străin: „Este mult prea îndreptăţit un conducător să apere interesele naţionale ale ţării sale ca să greşească fie şi într-o conjunctură grea." Ca să ajungă aici, la restituirea completă a adevărului, autorul foloseşte o mare diversitate de procedee, de la fişa clinică (psihică) pînă la monologul interior şi decupajul de ziar, fără a dispreţui nici documentul de arhivă. Subsolul paginei se încarcă de comentarii şi citate ; fiecare afirmaţie e argumentată şi întoarsă pe toate feţele. Un rol hotărîtor în elucidarea problemelor controversate îl are Meleghâz Sâri-dor, un personaj care se reţine. Obiectiv ca modalitate epică, romancierul nu rupe ideile de purtătorii lor reali, de oameni. Mesajul ultim tinde, însă, dincolo de tribulaţiile individuale: „Nici un sofism, nici un program al individului social, nici o formulă de ură nu poate justifica ura şi spiritul de exclusivism brutal. Orice comunitate de ură por uită spre distrugere este o degradare a individului social". Poate că eroul principal al acestui roman e tocmai individul social, proiectat în diversitatea situaţiilor concrete de acţiune şi conştiinţă. E vizibilă şi o uşoară tendinţă transfiguratoare spre mit. Ambiţia autorului, însă, e de a face să vorbească în primul rînd faptele.
Mai dificil de sesizat şi de analizat e raportul real dintre document şi ficţiune. Unele personalităţi politice apar cu nume uşor încifrate: Marele Sfinx, P..., Vasile Nurca — dar contextul le face pe deplin recognoscibile. Pe de altă parte, descrierea unor atrocităţi publice sau din închisori (distrugerea satului Tresnea pînă la ultimul om sau chinurile la care e supus P..., încît — îndobitocit — îşi mănîncă excrementele) par de domeniul fantazării. Simţim imediat nevoia să verificăm dacă e pamflet sau adevăr istoric. N-o facem numai "din teama de a descoperi încă o dată că tot ce se spune în roman este adevărul adevărat. Preferăm, ca cititor, să menţinem acest echivoc dătător de iluzie, acolo unde romancierul îşi interzice orice iluzionare epică, din pornirea onestă de a dezvălui ado vărul şi numai adevărul. Vrem sâ spuv-nem că există de-a lungul istoriei cruzimi inutile, care, indiferent cine le face, culpabilizează întreaga specie umană, pun sub semnul întrebării dreptul ei la existenţă. In momentele de maximă intensitate epică, romanul depăşeşte accidentalul istoric şi se transformă în protestul pur împotriva crimei şi abuzului de putere.
Există în Ademenirea cel puţin două nivele ale transfigurării materiei documentare. In acest sens, oricine observă diferenţa între monologul plin de poezie al rabinului Zev Menara Ismael, monolog care depărtează tot mai mult de realitate şi monologul lui Iozom, care apropie de realitate, ne introduce în subteranele conştiinţei individuale şi istorice. Rabinul e considerat un caz de „melancolie religioasă". „Cazul Iozom" se datorează bîtei care i-a zdrobit ţeasta (Ioachim C. Pajură, cum se numeşte eroul, era atunci ofiţer de securitate) sau adevărului care tot trebuie odată spus. Accidentul, ni se sugerează, n-a făcut decît să grăbească procesul bolii ; preţul adevărului e alienarea completă a subiectului. Doctorul Balcea foloseşte în cazul lui Iozom metoda sugestiei în stare de veghe, aplicînd experimentul psihologic la „mecanismele istoriei". Cam aceleaşi procedee utilizează şi romancierul, în tentativa sa de a explora adîncimea faptului istoric, nu ecoul său conjunctural de suprafaţă. Pînă la urmă, doctorul Balcea îşi pierde şi el memoria. Ideea ar fi că un climat de schizofrenie socială provoacă, în lanţ, cazuri de alienare individuală. Bineînţeles finalul romanului, amintit mai sus, nu lasă nici un dubiu asupra identităţii istorice concrete a epocii la care se referă autorul.
Romanul Ademenirea e o creaţie epică solidă, încît pare scrisă în egală măsură de un prozator şi un istoric. O astfel de carte sparge canoanele obişnuite ale judecării critice. Trezind un interes imens în actualitate, e capabilă să creeze singură un curent de opinie, să modifice o mentalitate istorică.

Cornel MORARU



Cornel MORARU. ELITE și IDEOLOGII CULTURALE. CONSIDERAȚII DE ORDIN GENERAL TEORETIC

ELITE și IDEOLOGII CULTURALE. CÂTEVA CONSIDERAȚII DE ORDIN GENERAL TEORETIC

CORNEL MORARU
Universitatea « Petru Maior » din Târgu-Mureș, România


Abstract


The paper focuses on the recovery of the main literary movements and trends in the first half of the 20 th century, using the so-called theory of the elites which has recently proven to be successful in the historical research. Such an approach offers two main advantages : it considerably enlarges the aesthetic principle of evaluation and, at the same time, it offers the ability to operate with a non-politicized concept of «ideology ». The distinction between «elite » and «elitism » is found, during the Romanian literary history, in expressions like : «Junimea and junimism », «Gandirea and gandirism » and so on, but offering only partial perceptions on the phenomenon.


Într-o cercetare mai extinsă decât prezenta expunere, ne propunem recuperarea principalelor curente și mișcări literare din prima jumătate a secolului al XX-lea din perspectiva ața-numitei teorii a elitelor, aplicată cu succes în ultima vreme în demersul
istoriografic de specialitate. Avantajul este dublu : pe de o parte, se poate vorbi de o lărgire considerabilă a principiului estetic de evaluare critică, pe de alta se creează condițiile de a opera cu un concept de « ideologie » complet depolitizat. Se evită, astfel, excesele unui estetism prea îngust, uneori, în raport cu complexitatea fenomenului cultural, dar și simplificările induse de un maniheism dogmatic, care a funcționat o vreme în istoriografia noastră. Distincția « elite vs. elitism » se regăsețte latent în formule precum «Junimea și junimismul » sau «Gândirea și gândirismul », conținând valorizări cu jumătăți de măsură. O asemenea abordare a faptelor de istorie literară ni se pare azi cel puțin anacronică.

Totodată, tema este atractivă și din perspectiva unui anti-elitism elitist practicat în perioada comunistă, timp de aproape jumătate de secol de «antiintelectualism muncitoresc sistematic », cum a fost numit (Cristophe Charle). Eventual, singura elită cât de cât tolerată era atunci «elita de serviciu » subordonată puterii. Dar mai ales tabuizarea termenului de elite face ca în societățile de tip egalitar să apară această formă ciudată de elitism răsturnat, pervertit în esență, și totuși, extrem de agresiv, funcționând, în statul totalitar, ca principiu de contra-selecție și pseudo-promovare oficială a valorilor. E drept că fenomenul e destul de larg răspândit (probabil și din pricina complexității sale). Deja în condițiile masificării moderne a relațiilor sociale apare pericolul unei false democratizări a elitelor. Or, nu toți membrii societății pot intra în sferele înalte ale politicii și culturii. Deținătoare a cunoașterii și purtătoare de cultură, iar, pe de altă parte, provenind din toate grupurile și clasele sociale, intelectualitatea are un rol fundamental în menținerea și funcționarea sistemului. Din păcate, această misiune a fost în mod programatic compromisă. Intelectualitatea a fost înlăturată, în special în comunism, din poziția sa de preeminență ca centru de creație și difuzare a valorilor, fiind înlocuită cu elite noi «organizatorico-politice » (Karl Mannheim). Aceasta a făcut ca intelectualitatea să aibă un rol incert, iar cultura să decadă, în perioadele cele mai întunecate ale istoriei recente.

Nu întâmplător, teoria modernă a elitelor a fost concepută de Vilfredo Pareto, unul din întemeietorii acestei paradigme de analiză socială, ca alternativă la doctrina marxistă a luptei de clasă. Studiind natura elitelor, poate fi pusă în lumină «întreaga structură comunitară », adică natura însăși a societății umane. Ideea scindării și antagonizării societății neapărat la stânga și la dreapta e simplistă și, în esență, destul de convențională. Se pierde din vedere aspectul global și pluralist al c‰mpului social, care funcționează mai degrabă aleatoriu, lăsând loc disputei concurențiale dintre grupurile divizate. Cel puțin așa stau lucrurile în societatea modernă. De nenumărate ori grupuri mai mici decât ceea ce tradițional numim clase sociale au jucat un rol însemnat la scara istoriei. Paradoxal, chiar în sânul unei clase conservatoare se pot ivi grupuri și tendințe înnoitoare (avem exemplul pașoptiștilor români care au făcut o revoluție împotriva propriilor părinți, elaborând primul program liberal de reformă socială și modernizare a României). Pentru « elite » nu există bariere sociale de netrecut : regruparea simbolică a indivizilor prevalează, ”n genere, asupra clivajelor sociale și a intereselor economice sau politice imediate. Este posibilă, cum s-a spus, « așa-numita cultură de ordin, o fuziune a elitelor în plan spiritual, pe baza unei noi conștiințe de sine ce se situează departe de conștiința dominației ereditare...» (Remus Câmpeanu). Un asemenea caz reprezintă la noi Junimea ieșeană, a cărei activitate s-a desfășurat sub cunoscuta deviză : « intră cine vrea, rămâne cine poate ».

Ajungem astfel la problema mobilității și circulației elitelor. Deși primul model elitar de investigație socială aparține lui N. Macchiavelli, conceptul riguros de elite este o achiziție relativ recentă, prin contribuția sociologiei și politologiei, două științe înrudite. Așa se explică faptul că sociologia a pus în circulație la început ideea de elită aproape exclusiv ca elită politică, minimalizând rolul celorlalte categorii elitare. Cercetări mai recente au lărgit sfera și dimensiunile conceptului, dincolo de criteriul accesului la puterea politică. În acest sens, «devine elită orice grup de persoane remarcabile prin dotare și prin realizări din orice domeniu »,  economic, politic, cultural etc. Sau, după Cristophe Charle, elita începe să devină, în lumea modernă, « un amalgam de membri ai diferitelor clase sociale, reuniți pe criteriile competenței și ale capacității de adaptare ». Ambele definiții sunt însă definiții descriptive și supralicitează principiul mobilității și circulației elitelor, nu întotdeauna relevant (există și situația paradoxală a circulației fără mobilitate reală, cum s-a întâmplat în statul comunist : la început s-a apelat la fostele elite, care au plătit scump ulterior, prin epurările radicale ce au urmat).

Ne aflăm, așadar, de la bun ”început ”ntr-un impas. Orice definiție descriptivă (”în sens empiric) ocolește esența conceptului. Pe de altă parte, termenul de « elită » este un termen apreciativ. De unde, dificultatea, aproape insurmontabilă, de a-l defini ”n mod riguros. Nu ne miră faptul că nu o dată este folosit destul de neglijent și ”n contexte de sens contradictorii.
Lui Raymond Aron conceptul i se părea de-a dreptul echivoc, tot din acest motiv, iar după alși cercetători, ”n ultimele decenii, s-au remarcat două tipuri de interpretare : ăelitistă » și ăpluralistă ». Așadar, la mai vechea antinomie « elitism vs. populism » se adaugă una nouă (a metodei, i-aș zice) « elitism vs. pluralism ». În compensație, pentru a transgresa asemenea dificultăți, conceptul de elite este ”n mod frecvent corelat cu alte concepte sau teme de reflecție socio-culturală, precum « clase sociale », « democrație », « ideologie », « intelectualii și societatea », « lupta de clasă », « reușită socială » sau, mai recent, « grup de presiune », respectiv «grup de prestigiu » (ultimii termeni folosiți sistematic, la noi, de Sorin Alexandrescu și Sorin Adam Matei). Până și Gaetano Mosca, unul din clasicii teoriei sociologice a elitelor (alături de Pareto și Max Weber) a evitat să folosească termenul de « elită », înlocuindu-l cu « clasă conducătoare », atribuindu-i  însă același conținut (elitic). Din același unghi, A. Giddens propune folosirea termenului de « grup de elită », constituit din cei care dețin autoritate, prestigiu, iar C. Wright Mills vorbește pur și simplu de « elitele puterii », evident într-un sens destul de restrictiv.

Adevărul este că ”în secolul al XIX-lea, ”în plină expansiune a liberalismului Đ cum observa T. M. Bottomore - î”ncă nu se produsese ruptura î”ntre aspectul științific și aspectul ideologic, doctrinal ”în definirea elitelor. Este meritul sociologiei moderne de a fi recuperat, dintr-o perspectivă obiectivă, sensul autentic al acestui concept, ”n etapa postideologică, mai ales după cel de al doilea război mondial. Jacques Ellul observa și el atenuarea funcției politicului î”n societate ”în această eră, ”în fața principiului eficienței și performanței. În acest context, a fost reluată ideea mai veche a lui Pareto despre esența ierarhică a oricărei societăți. El reușise să elimine confuzia dintre problema ăgrupurilor alese » (din Littré reiese că acesta e sensul propriu al termenului de ăelită ») și problema grupurilor restr‰nse dotate cu putere, evidențiind mițcarea pe verticală a acestora.

Extrapolând toate aceste distincții și generalizând pe marginea lor, am putea ajunge,
”împreună cu Bernard Guillemain, la următoarea definiție de lucru : « Orice colectivitate, orice grup relativ autonom tinde să ia o formă piramidală : stratul de la vârf, purtător de reprezentativitate simbolică și dovedind capacitate organizatorică, formează elita. »
Concentrarea funcțiilor simbolice la vârf permite elitei să fixeze standardul valorilor și al regulilor ce trebuie respectate de toși membrii grupului. Această inegalitate asigură elitei « monopolul prestigiului și al autorității », uneori și al puterii. De unde tensiunile care se creează între elită și bază, generând conflicte între diferitele categorii în chiar cadrul aceluiași grup (nu doar între grupurile divizate).

În societatea globală însă, elitele tind să se apropie, pentru a forma un grup sau super-grup de status unic, în partea superioară a piramidei sociale globale. De aici paradoxul că elita tinde consecvent către propria distrugere, poartă în sine « o letalitate esențială » (spune Guillemain) și pare sortită decadenței. Istoria însăși, concepută ca o mișcare ciclică, ondulatorie, îi apărea lui Pareto ca « un cimitir al aristocrațiilor ». Ideal ar fi ca elita să coincidă și cu elita morală, cum credea Ortega y Gasset. Dar aceasta e o pură utopie.

Foarte interesant, pentru tema noastră, este modelul propus de John Scott. Acesta e convins că elitele, inclusiv cele artistice, ăau jucat rolul de agenți colectivi » ”n istorie. Modelul său de analiză, cu accentul pe constituirea elitelor ca « blocuri sociale și grupuri coerente », i-a determinat pe unii cercetători să stabilească existența celor « trei C » : Conștiință, Conspirație, Coeziune. Textual :
«Un bloc social trebuie să fie pătruns de o conștiință de grup fixată într-un fond comun de cultură și de ideologie; el trebuie să se bazeze pe relații și pe alianțe politice, dar și să beneficieze de o structură coerentă pentru rețeaua sa de legături sociale. »

Generalizând, în identificarea oricăror elite distincte particulare « va fi important să se cunoască gradul de conștiință, de conspirație și de coeziune ce le caracterizează ». Gradul de conștiință se identifică de regulă cu programul fiecărei grupări, în cazul nostru. Celelalte componente nu sunt vizibile, de obicei, la suprafață.

Fără a porni de la un model teoretic preconceput de interpretare (ne limităm numai la câteva distincții conceptuale absolut necesare, pentru a depăși stadiul empiric), vrem să deschidem, în fond, un capitol de micro-istorie literară. Accentul va fi pus pe elaborarea biografiei colective sintetice a fiecărui grup (curent de idei), simultan cu evidențierea rolului special jucat de liderii grupului, urmărind istoria modurilor contrastante de constituire a identităților individuale și de grup sub toate aspectele (nu doar sub aspect politic) unde e cazul — sau estetic). Avem în vedere circumscrierea unui tablou neomogen, divers și polimorf al întregii perioade, marcat de polemism și conflictul deschis de idei, dar și de sentimentul apartenenței la un anumit grup elitar, care-și are propria psihologie și dinamică interioară de manifestare. Ca ipoteză de lucru, explorarea raportului dintre « elite închise » și « elite deschise », cu numeroase migrări de la o grupare la alta, pare să aibă un rol central în prezentarea fiecărei tendințe sau orientări.

Descrierea în termeni de reprezentare sau de imagine, pe de altă parte, evidențiază un raport de confruntare dintre conștiința de sine a grupului și reprezentarea (imaginea) despre sine cu reflectările acestora în alte « oglinzi » (adversari, simpatizanți etc.). În genere, imaginea despre sine e contrazisă de adversari, dar poate fi sensibil modificată și din perspectiva unui demers critic de valorizare/ revalorizare constantă, ”n care ne-am angajat. În acest sens, lista autorilor de succes și de notorietate ”n epocă va contrasta vizibil cu lista autorilor canonizați din perspectiva gustului și a criteriilor axiologice actuale.

Evident, perioada pe care o avem ”n vedere, cuprinde două etape distincte, ața cum le-a definit deja istoria literară tradițională : sf‰rșit și ”nceput de secol, p‰nă la primul război mondial, și intervalul dintre cele două războaie.

Descrierea câmpului literar românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (până la primul război mondial), evidențiază liniile de forță ale acestuia, după cum urmează :

1. Identificarea principiilor structurante ale contextului cultural (literar) : în afară de
principiul diferențierii ideologice și al competiției ”ntre generații, pot fi luate ”n calcul aspecte care șin de logica pieței (este o piață mult mai aglomerată ăși mai bine structurat -față de perioada marilor clasici - prin apariția a numeroase publicații și prin explozia unor genuri, precum foiletonul, proza scurtă, romanul de consum; ”ntr-un cuv‰nt, scrisul devine o marfă); de asemenea, se intensifică rolul jucat ”n continuare de mecenatul de stat și cel particular ”în susținerea literaturii.

2. Consecințele Legii Spiru Haret asupra întregului spațiu cultural, în special asupra mediului academic, dar și asupra învățământului rural, de masă sunt destul de puternice (se impun unele conexiuni cu proiectul de lege al lui T. Maiorescu, respins de mai multe ori în Cameră, începând din 1876 (semn că nu venise încă timpul unei asemenea legi). Pe acest fond, crește capacitatea de absorbție a culturii scrise. De asemenea, devine tot mai vizibil rolul Academiei ca instanță de validare a prestigiului literar și obținere de notorietate (v. premierea scriitorilor tineri, precum Sadoveanu sau Goga, inițiată și susținută de T. Maiorescu).
Scriitorii înșiși încep să pătrundă în Academie etc. Dintre marii clasici, în afara lui Maiorescu (perceput însă ca filosof, logician, profesor) numai Slavici e membru al Academiei, dar la secția de istorie.
3. Ca repere ale unei tradiții resemantizate, în unele cazuri modernizate, rămân, în epocă, Junimea și pașoptiștii, după cum fiecare grupare/ curent se revendică de la un model sau altul al trecutului. Reculul produs de sămănătorism și poporanism, este, ”n orice caz, unul relativ, pe fondul unor probleme reale, nu artificiale, cum ar fi « problema națională », « problema țărănească », « problema limbii ». Oricâ‰t de convulsionat ”n aparență, fenomenul literar-cultural constituie un fel de repetiție generală, pe plan simbolic, pentru evenimentele sociale și politice, care vor avea loc : războiul, Marea Unire, reformele din anii 20 - 30, imediat după război. În esență, continuă și, cumva, se desăvârșește procesul de-provincializării culturii române început cu Dacia literară.
4. La opoziția fundamentală tradiție/modernitate și la confruntarea tot mai accentuată dintre generații se adaugă și conflictul dintre adepții artei pentru artă (sub sigla decadentismului) și adepții populismului (mai conformiști), dar și unii și alții mizând pe supralicitarea unor formule epigonice de creație (v. rolul contradictoriu al « eminescianismului » ”în acei ani, analizat de Ibrăileanu, fenomen care merită investigat ”în continuare). Alte opoziții la fel de relevante : burghez/ artist, academician/ avangardă, public intelectual/ public de masă, poetul profet (Goga)/ poetul blestemat (simboliștii) etc. Observăm existența unui amalgam de categorii și situații greu de identificat ”n alte culturi (literaturi) ale vremii. Faptul e simptomatic pentru criza de identitate prin care trece toată societatea românească.

5. Fiindcă, de obicei, se supralicitează diferențele, din pricina polemismului ”n care sunt angrenați actorii scenei literare, ar fi nu mai puțin interesant să identificăm și eventualele apropieri și convergențe. Deși se constituie ”n ăcentre intelectuale concurente », aflate î”n conflict și dispută pentru supremație, grupările perioadei (sămănătorism, poporanism, simbolism, neojunimism) aparțin aceluiași Zeitgeist și toate la un loc dau imaginea modernității românești la începutul secolului al XX-lea (nu doar simbolismul). Avem ”n
vedere modernitatea înțeleasă deopotrivă ca proces, dar și ca perioadă, epocă : oricum tendința de modernizare e remarcabilă, chiar dacă unii voiau parcă sățină timpul ”n loc. În ansamblu, tabloul are o structură piramidală, iar vârful de lance îl constituie propagarea ideilor și valorilor moderne (reprezentate, ”n primul rând, de mișcarea simbolistă).
6. Aceeași structură piramidală este uțor de identificat și la nivelul fiecărui grup
(curent) ”n parte, oric‰t de neomogen și vag (lax) constituit ar părea acesta. Dintre figurile reprezentative, se remarcă Iorga (poate, singurul spirit autentic de direcție, dar îconjurat de inși mediocri), Aurel C. Popovici, apoi Stere și Ibrăileanu (programul poporanist, politic sau literar, e mult mai coerent) sau C. Rădulescu-Motru (ca teoretician la neojunimismului, cu o argumentație modernă din perspectiva filosofiei culturii).
7. Raportările Đ acolo unde se justifică - la modernitatea pan-europeană, ”n general, sau la modernitatea central-europeană, ”n particular, vor evidenția similitudini frapante, dar și deosebiri (desincronizări). Oricum, schizofrenia sat Đ oraț nu se mai ”nt‰lnețte probabil nicăieri, ca la sămănătoriștii și poporaniștii noștri.
Descrierea câ‰mpului literar al perioadei interbelice presupune un demers critic mult mai analitic, ținâ‰nd seama de complexitatea și dinamica superioară a mișcării literare din acest interval.

În ansamblu, problemele și, implicit, temele rămân aceleași, în baza principiului continuității/ discontinuității. Criza de identitate pare că se mai atenuează, dar « complexele culturii rom‰ne » (M. Martin) răm‰ân ”în continuare la fel de acute. Aproape fiecare curent sau grup de la început de secol are prelungiri și în perioada interbelică. De remarcat ”însă virulența deosebită a factorului axiologic în noul context de după război, la început din inerție, apoi ca o replică la ”încrâ‰ncenarea mediului politic, mai ales în anii 30, ducând la noi regrupări, adeseori surprinzătoare, în câmpul cultural.
Se disting două aspecte cu rol determinant în fizionomia epocii : 1- apariția unor orientări extreme (mițcările de avangardăși grupul de la « Criterion »); 2 - existența unei echipe de critici, în frunte cu E. Lovinescu și G. Călinescu : aceștia au asigurat Đ dincolo de confruntări și polemici sau de apartenența la o anumită grupare - supremația canonului estetic în contextul interbelic, în ciuda unor derapaje de ordin ideologic și politic ale unor actori importanți ai scenei culturale.

În genere, ”în perioada interbelică, principiul mobilității și circulației elitelor se face mai puternic simțit. Regruparea simbolică, pe criterii de valoare și afinități spirituale, prevalează net asupra clivajelor sociale și a polarizării, la dreapta sau la st‰nga, a contextului social (aspecte supralicitate ”n istoriografia tradițională). O privire globală coerentă asupra epocii confirmă faptul că democrația pluralistă, ața cum funcționa atunci, presupune o viaţă culturală bazată pe existenţa unor grupuri de conflict, dar și a unor apropieri și compromisuri ”între elitele divizate.

În sfâ‰rșit, apar primele semne ale unui mit al elitelor ”în cultura rom‰ână, care se
intersectează, la ”nceput, cu mitul ”înnoirii și al revoluției permanente ”în artă, ”întreținut de mișcările de avangardă. După Mircea Eliade, acest mit al noutății cu orice preț are la bază fascinația produsă de caracterul total neinteligibil al experiențelor artistice de ultimă oră. S-a creat astfel un mit al dificultăți și incomprehensibilității artistice. Creații precum dadaismul sau suprarealismul, care distrug limbajele artistice consacrate, sunt accesibile numai unui grup
de inițiați. Mitul artistului damnat sau blestemat al romanticilor și simbolițtilor este î”nlocuit de mitul artistului ne”nțeles, după ce un poet ca Rimbaud sau un pictor ca Van Gogh s-au bucurat de un succes răsunător abia după moarte. A fost o lecție greu de digerat p‰nă la urmă de critici, public, editori sau colecționari. Ața se face că, ”n compensație, s-a ajuns repede ăla un academism de-a-ndoaselea, la un academism al «avangardei», astfel încât orice experiență artistică ce nu ține seama de acest nou conformism riscă să fie înăbușită sau să treacă neobservată ». (v. Aspecte ale mitului) De altfel, avangarda s-a prăbușit până la urmă pentru că n-a putut să supraviețuiască propriului succes. Ea care a negat totul a eșuat tocmai în momentul în care a fost acceptată și « creațiile » ei admise ca repere ale gustului.

Mitul elitei are însă și un impact metodologic paradoxal, evidențiind precarități nebănuite la început. Ne izbim de acelaşi aspect apreciativ indefinisabil al termenului de ăelită » (ca și termenul de valoare). E firesc să ne întrebăm ce relevanță mai are un asemenea demers c‰ând, la limită, ”ntr-un elan de supra-apreciere, cultura și implicit literatura se confundă cu elita însăși. Pe de altă parte, la polul opus, presiunea democratizării elitelor exercitată de cultura de consum și invazia contra-culturii duce inevitabil la aplatizarea c‰mpului cultural. Rămâne de văzut care vor fi consecințele ultime ale acestui fenomen ireversibil, cel puțin pe termen scurt.

*

Se înțelege că analiza câmpului literar românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea nu tinde către un punct final absolut, ci răm‰ne deschisă către schimbțrile produse în perioada următoare, în special după 1945. Efectele modernizării/ de-modernizării (mai ales cele din anii 50) se resimt puternic până astăzi, în condițiile funcționării, multă vreme, a unui « intelectualism muncitoresc sistematic », de care am mai amintit la ”nceputul intervenției noastre.

Repere bibliografice :

Christophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea. Eseu de istorie comparată, trad. de Tudor Vlădescu, ed. ”ngr. și pref. de Alexandru-Florin Platon, Institutul European, Iași, 2002.
Ezra Suleiman, Henri Mendras (sub direcția), Recrutarea elitelor ”în Europa, trad. de Beatrice Stanciu, Editura Amarcord, Timițoara, 2001.
Pierre Birnbaum, Les sommet de l,Etat. Essais de l,elite de pouvoir en France, Editions du Seuil, Paris, 1977.
Sorin Adam Matei, Boierii minții. Intelectualii rom‰âni ”între grupurile de prestigiu și piața
liberă a ideilor, Editura Compania, Bucurețti, 2004.


99