duminică, 24 aprilie 2016

Marin Ifrim. Ca un faraon al nimicului

Ca un faraon al nimicului

E ora douăsprezece noaptea, ora la care dorm ploile, stomahurile, țânțarii
și alte cele. Nici nu-mi dau seama cât de zadarnic sunt. Dar insist în litere, în ceva
ce nu-mi aparține. Vreau să vorbesc în scris și mă simt foarte prost îmbrăcat semantic.
Alfabetul e strâmt, eu gândesc un pic mai larg, am probleme cu dimensiunile
Punctului pe ”i”. Nu mă mai încape literatura. Și tare serios aș vrea să fiu. Tragic.
Din păcate, sunt în fața unei tastaturi. Bat litere, la calculator, ca pe vremuri, la fostele
Mașini de scris. Cu sufletul gol, ca atunci. Nu am loc între aceste mașini de
Gândit. Și stau pe gânduri, ca și cum ar conta. Ca un faraon al nimicului. O gură
De apă retorică, vă rog…
Marin Ifrim

joi, 21 aprilie 2016

Antoine CHERON. Analyse - Sortie des limbes pour le Google Book Project


Par Maitre Antoine Chéron, avocat spécialisé en propriété intellectuelle et NTIC, fondateur du cabinet ACBM (http://www.acbm-avocats.com)

La Cour Suprême des Etats-Unis a rendu un arrêt, ce lundi 18 avril 2016, autorisant Google à mettre en œuvre son projet colossal de librairie numérique.

Fonctionnement et objectifs de la Google Library

Il s’agit pour la firme américaine de numériser des livres, tombés dans le domaine public ou non, mis à disposition par des partenariats avec des bibliothèques, aux Etats-Unis et en Europe.
A l’issu du procédé de numérisation, plusieurs possibilités s’offrent alors à l’utilisateur :
- Si l’ouvrage est tombé dans le domaine public ou si l’auteur l’autorise, il est possible de consulter l’ouvrage dans sa totalité.
- Au contraire, s’il s’agit d’un ouvrage encore couvert par les droits d’auteur, et avec l’accord de l’auteur, un accès à un nombre de pages limitées de l’ouvrage est possible.
- A défaut d’accord de l’auteur, un aperçu dit « snippet » est possible, c’est-à-dire une sélection de courts extraits du livre, ou simplement un aperçu des informations générales relatives à l’ouvrage. 

L’objectif officiel de Google est de simplifier l’accès des utilisateurs aux livres, notamment ceux qui seraient inaccessibles autrement que par un procédé numérique (tels que les livres épuisés et non réédités), tout en respectant les droits des auteurs et des éditeurs.

A ce jour, Google recense 20 millions d’ouvrages déjà numérisés, qui pourront enfin être mis à disposition de l’internaute légalement, grâce à cette décision de la Cour suprême des Etats-Unis.

Enjeux juridiques pour les droits des auteurs
Cette décision de la Cour Suprême en faveur de Google marque la fin d’un litige juridique engagé entre la firme américaine et le syndicat des auteurs américains (Authors Guild), depuis une dizaine d’années.

En effet, depuis 2005, l’Authors Guild, qui représente le plus important syndicat d’auteurs des Etats-Unis, avait engagé des poursuites contre Google pour contrefaçon de droit d’auteur, par reproduction (numérisation des ouvrages), en raison du défaut de consentement des auteurs.

La Cour d’Appel de New York s’était prononcée en faveur de Google en octobre 2015, confirmant ainsi le jugement de première instance rendu en 2013, au motif que l’utilisation des œuvres faites par Google est couverte par l’exception légale américaine de Fair Use.
Le juge de première instance avait ainsi mis en exergue l’intérêt du public, justifiant l’absence de consentement des auteurs pour l’utilisation des ouvrages. La Cour d’Appel a, quant à elle, rappelé les critères de l’exception américaine de « Fair Use » notamment la nécessité d’un usage transformatif de l’œuvre, ne laissant apparaitre qu’un court extrait dudit ouvrage et ne pouvant fournir aucun substitut véritable aux œuvres originales.
La décision de la Cour Suprême du lundi 18 avril vient mettre un terme à la bataille juridique ainsi initiée et déboute le syndicat des auteurs américains de ses demandes.
Si cette décision en réjouit certain, notamment les bibliothèques partenaires de l’initiative du projet Google Book, une grande partie des auteurs déplorent une telle solution, qui les empêchera de tirer profit de l’utilisation numérique de leurs œuvres.

En conséquence, seuls les auteurs les plus reconnus ou subventionnés pourront se permettre de poursuivre une carrière dans le domaine littéraire, alors qu’il s’agit déjà d’une profession peu stable et mal rémunérée. On risque, à cet égard, d’observer dans le futur une redistribution des profits du secteur de la création vers le secteur des nouvelles technologies.

Encore une preuve que le numérique touche indéniablement les secteurs de la création et de la distribution, que ce soit dans le domaine littéraire, musical ou audiovisuel.


Antoine CHERON, avocat associé, est docteur en droit de la propriété intellectuelle, avocat au barreau de PARIS et au barreau de BRUXELLES et chargé d’enseignement en Master de droit à l’Université de Assas (Paris II). Il est le fondateur du cabinet d'avocats ACBM (http://www.acbm-avocats.com)

Contact Presse: 06 50 74 60 08

marți, 19 aprilie 2016

Magda Ursache, Exerciţiile de adevăr ale unui autor capital: Gheorghe Grigurcu

Iubite Pan, şi voi, zeităţi de aici, câte sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate s-o poarte.”
Platon, Phaidros, Opere, IV, Buc., 1983

„Apolitic activ”, ca şi Luca Piţu, Gh. Grigurcu s-a opus şi se opune constant, continuu doxelor-noxe, ieri, ideologic corecte, azi, corecte politic. Spune un nu decis denigratorilor culturii româneşti, începând cu prototipul Eminescu (vezi Nae Ionescu la stâlpul infamiei, Vintilă Horia sau „exilul pur”; Mircea Eliade şi tradiţia, Un „trăist” Arşavir Acterian, Extraordinarul Petre Pandrea, Dialoguri cu Goma (Flori Bălănescu), Atitudinea Anei Blandiana, O expertiză a răului (Bujor Nedelcovici), O evocare a lui N. Steinhardt (Ioan Pintea), Vaticinarul I. D. Sîrbu, Analizele Ilenei Mălăncioiu), dar şi numelor tabu, umflate cu pompa de critica socialistă. Asta pentru că „în viaţa publică, spiritul critic e oricând necesar”. Şi nu mă refer aici numai la Exerciţii de libertate (ed. Timpul, Iaşi, 2011), din care am cules titlurile de mai sus, ci la întreaga sa Operă (majuscula îmi aparţine) şi la reperele sale. Am numărat doar 80 (câţi ani împlineşte în acest april), dar m-am oprit: pentru a face o enumerare completă mi-ar trebui multe pagini de revistă. Şi câte personalităţi cu adevărat academice şi literare n-au fost şi încă sunt marginalizate ori de-a dreptul (şi de-a stânga!) puse la index, de la necenzurabilul Goma până la C. D. Zeletin, de la Pavel Chihaia, N. Catanoy, Radu Petrescu la Petru Ursache..., profitându-se de indiferenţa, de apatia noastră, de ignoranţa programată. Marche arrière iarăşi? Procesul de recuperare a valorilor a fost lung şi greu. O s-o luăm iarăşi de la capăt, dacă Radu Ioanid nu vrea monumente şi plăci memoriale pe teren public (a lui Nichifor Crainic a căzut), dacă Al. Florian controlează nume de străzi şi titluri de cetăţeni de onoare (conduce cumva o instituţie devenită anexă a Tribunalului Poporului?), dacă Norman Manea dă notă proastă lui Eliade, personalitate legendară, scârbit de „confuzia între cultură şi cult”. Proletcult, nu? Confuzia dintre cultură şi proletcultură durează, de vreme ce în parcul Carol din Bucureşti sunt păstrate statuile lui Theodor Neculuţă, poetul cizmar, academician RPR şi a lui Al. Sahia, obraz gros, proletar, care se războia cu cefele groase, burgheze. I-am „studiat” obligatoriu la primară, când recitam tot obligatoriu, la serbări şcolare, din Maiakovski: „Noi avem un tătic mare-mare / Clasa muncitoare – De oţel.”
Trei sute de scriitori exilaţi din România nu-i puţin lucru, nici 53 de scriitori şi ziarişti morţi în puşcării (închişi - 403). À quoi bon quitter Coasta Boacii (recte Amarul Târg), când a fi poet în cetate, scriitor în agora e mai mult decât necesar? În epoca noastră, în cel mai bun caz minima moralia, dacă nu a-moralia sau i-moralia, e nevoie de caractere. Ana Blandiana a cuvântat în discursul de acceptare a DHC UBB Cluj, cu titlul Istoria ca viitor : „Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este însă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.”
Regret, dar trebuie să-l contrazic pe Dinu Flămând: s-a putut trăi şi à l'ombre des Carpathes cu demnitate. Au făcut-o şi „hitleristul” Blaga, pus pe muchia de cuţit a lui Beniuc, şi V. Voiculescu, şi I. D. Sîrbu, şi Petre Ţuţea, şi Arşavir Acterian, şi Steinhardt (cine şi-a mai păstrat, în închisoare, libertatea şi fericirea ca monahul Nicolae?), şi Petru Caraman, şi Dinu Pillat, şi Marcel Petrişor, şi Florin Constantin Pavlovici, şi Şerban Foarţă, şi Luca Piţu...N-au băut, n-au mâncat, n-au cântat la mese, ca Femios pentru peţitorii soţiei lui Ulise, deşi femioşi, condiţionaţi de dogmă şi obţinând, prin „Ştefan Gheorghiu”, şefii diverse, am avut destui. Spirit liber mort după funcţii şi onoruri? Nu cunosc. Îmi aduc aminte că un şef de revistă politizată la maximum sub Ceauşescu ( Liviu Antonesei le spune bine: nu presari, ci presaţi) afirma postsocialist că n-are nelinişti etnice şi că naţiunile vor intra în metastază. Diferenţe etnice, cultură cu amprentă etnică? Noul canon voia altceva: absorbirea diferenţei şi diversitate totală. În fapt, politrucul îşi amintea de articolele proletar-internaţionaliste, scrise în „Iaşul nou”, ani cincizeci. Cei obişnuiţi să înveţe pe dinafară teze, acum le învaţă pe din afară.
„Memory as a form of justice” a intitulat Ana Blandiana expoziţia itinerantă a Memorialului Sighet. Să fie cauza pentru care a fost supusă recent unor ironii nu numai nedrepte, dar şi stupide? Ca „sfânta bătrâneţe legionară” a poetei? Ni se pregăteşte anestezia memoriei, dacă inenarabilul domn Mircea Toma batjocoreşte discursul epocal de la Cluj, exemplu de exerciţiu civic, opus spiritului laisser aller. Dictatul (political correctness), la fel ca dogma marxistă, se execută, nu se discută, a spus Ana Blandiana. Te costă dacă vrei să (mai)ai drept la memorie.
Şi Gheorghe Grigurcu s-a ales cu acuze grele. Cum să-l contrazici pe Norman Manea, care-l punea la îndoială pe savantul Mircea Eliade, om de Nobel, fără să fii considerat antisemit? Iar „moda” incriminării opiniilor, relansată postsocialist durează de câţiva luştri. Victimele stalinismului rămân veşnice victime. „Inculpaţii” Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Crainic, Gyr sunt iarăşi invinuiţi, supuşi unor proceduri proletcultiste.
Fără plăci memoriale pentru „criminalii de război”, decretează directorul INSHR-EW. Cum a fost, aşa rămână! Plăci pentru criminalii de pace ar fi de acceptat? Dacă procesul comunismului s-a făcut de fii ai foştilor propagandişti comunişti (de ce s-au lăsat daţi la o parte anticomuniştii veritabili, de la Doina Cornea la Goma?), ei înşişi activând o vreme în maşinăria de propagandă, orice e posibil în afară de condamnări penale pentru politruci. Asta nu!
Eliade a fost scos primul din cultura românească, de semi-analfabetul Chişinevschi, sub acuzele de fascist şi antisemit. Pentru Răutu, hitlerişti au fost Gh. Brătianu, Ş. Cioculescu, V. Streinu, Traian Brăileanu – „antisovietic şovin”.
De minimis non curat lex. Legea (217) nu se ocupă de mărunţişuri, ca diabolicul experiment Piteşti, de-o pildă. Şi de ce i-am comemora la infinit pe martirii închisorilor morţii când au fost hitlerişti şi fascişti? Zoe Petre, Dennis Deletant, Cristian Pârvulescu – anunţă presa – s-au autosuspendat până la demiterea lui Radu Preda, preşedintele IICCMER. Motivul? Atitudinea sa despre aşa – numita lege antilegionară.
Un supravieţuitor al luptelor din munţi (legionar? fascist?) povestea că miliţienii îi legau pe cei ucişi ca pe oi, de un par şi râdeau: „Na, că ăştia au luat ţara-n braţe!” Ţara în braţe a luat-o şi Mircea Vulcănescu, decedat la Aiud, în 29.X.´52, condamnat 8 ani de temniţă grea pentru delictul „dezastrul ţării prin crimă de război”. Anchetat (citiţi: umilinţe bătăi la sânge, torturi greu de imaginat) de Securitatea înfiinţată în 30 august '48, şef Panteleimon Bodnarenko (Gh. Pintilie), secondat de Boris Grünberg (Al. Nicolschi) şi de Wladimir Mazurow (Vladimir Mazuru). Toţi, Doamne, şi toţi trei ofiţeri KGB, succesoarea NKVD. Ce efecte deţinea deţinutul Mircea Vulcănescu? O pătură particulară uzată, 4 cămăşi uzate, o pijama uzată, o batistă uzată, 3 prosoape uzate, o vestă uzată, un fular uzat... Margareta, soţia lui Vulcănescu, a fost scoasă din casă afară, cu cele două fetiţe; mica, modestă avere - confiscată; el – la groapa comună; iar Pantiuşa bea ferice vodkă în Cartierul Primăverii. Îl văd pe Mircea Vulcănescu ca pe un Socrate al nostru: întâmpinând moartea senin, împăcat, ca să nu se păteze etic; moare demn, ca demnitar în guvernul Antonescu. La fel, Mircea Cancicov, mort la Râmnicu Sărat, în 25 dec. 59, fost ministru al Economiei Naţionale. S-o fi aflat la „Wiesel” că există un parc cu numele lui?
Atitudinea conştient / inconştient antinaţională e acceptată, iar exersarea adevărului pare a fi iarăşi riscantă. Gh. Grigurcu îşi asumă riscul, atrăgând repetat atenţia: „Totul e să punem corect accentele”. „Hitlerist” a fost considerat şi Petru Strihan, deţinut în lotul II Antonescu. Şi asta pentru că a întrebuinţat într-un discurs „expresiunea Unser Kampf” despre războiul antisovietic. Reductio ad Hitlerum (o spun şi mulţi dintre cei care combat şovinismul păgubos şi tâmp), e un mod fals de a pune problema. Hitler a compromis ideea păstrării identităţii, cum a compromis Ceauşescu patriotismul firesc. Şi de ce n-am vrea ca elementul românesc, aşa cum cerea Eminescu, să rămână cel determinant? Din teama de a nu intra, ca Ana Blandiana, în pamflecăreala lui Mircea Toma ?
În spusa lui Cioran despre „eşecul continuu românesc”, eseistul Gheorghe Grigurcu vede „o deplângere”, atât de departe de „o mimare pe «coarda» paroxistic grotescă a modelului cioranian”, întreprinsă de numitul Heidegger dâmboviţean.
Maîtres censeurs (parafraza unei eseiste după titlul lui André Glucksmann, Les Maîtres penseurs) veghează. Nae Ionescu era nazist după Cameleonea Răutu şi plagiator după “bacilul Croh”, cum l-a poreclit Ion Barbu pe Ovid S. Crohmălniceanu; Marta Petreu s-a străduit “de-a proba ceea ce nu se poate proba”: raptul intelectual.
Şi câţi “emancipaţi” atinşi de “resentiment deformator” (analizaţi de Gh. Grigurcu) nu văd vasul gol al literaturii române; eh, Dumnezeu nu umple toate străchinele româneşti. Oricum, şi Eliade, şi Cioran, şi Iorga, şi Vintilă Horia tot ar fi murit în puşcăriile comuniste. Oare de aceea le dezavuăm comportamentul naţionalist şi îi mediatizăm precar? Cât despre Vintilă Horia, trăitor jumătate de veac în exil, este exilat a doua oară, cuprins într-un circ mediatic fără precedent. Nu ştie Alexandru Florian sau nu vrea să ştie că Vintilă Horia şi-a „exprimat public regretul pentru angajamentul său ideologic sau politic.” Dar Florian şi l-a exprimat pe-al său?
În 26 de ani de la evenimentele decembriste, doar doi torţionari (Vişinescu şi Ficior) au fost judecaţi şi condamnaţi. Şi asta pentru că nu numai “conducătorul suprem” trebuia dat jos, ci toată nomenclatura. Ar fi trebuit să fie prioritate naţională, de la începutul începutului, condamnarea barbarilor. Noi i-am lăsat pe ilegaliştii comunişti să devină i-legali financiar şi să se îmbogăţească.
Mircea Vulcănescu rămâne şi-n groapa din Dealul Robilor condamnat de justiţia stalinistă: criminal de război. Într-un interviu pentru revista “Facla”, răspundea la întrebarea “– De ce scrieţi? – Ca să-mi menţin continuitatea eului.” Şi-a menţinut-o până la capătul capătului.
În acele vremi infernale, Vladimir Streinu a fost anchetat de torţionarul Iosif Crăciun pentru că avea în bibliotecă Ispita de a exista (Cioran). Îi citise pe “legionarul” Mircea Eliade, Pădurea interzisă şi pe “misticul” V. Voiculescu, plus romanul lui Dinu Pillat, În aşteptarea ceasului de apoi (după Ileana Iordache, “Litere” nr. 1, ian. 2015). Mă întreb dacă nu va fi poprit şi romanul lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce, intitulat cu un vers din Radu Gyr. Mama lui Nicolae Manolescu a scris Iisus în celulă pe o bucată de săpun, s-o spună copiilor după ce ieşea, dacă ieşea din închisoare. De reţinut: poemul Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane a circulat prin temniţe. La Gyr s-a întors în mai multe variante. A ales una, ca Alecsandri Mioriţa. Parantetic spus, când Asociaţia Anti-Mioriţa a cerut ca balada – capodoperă să fie scoasă din manual: vezi, Doamne, îi deprimă pe elevi, replica lui Mircea Platon n-a întârziat: Mioriţa, Irozii şi Nerozii.
Incriminări peste incriminări nu mai contenesc, după metoduri (formă voit incorectă) vechi, marca Ov. S. Crohmălniceanu. Crainic n-are drept la placă memorială, Croh – da. În '45, s-a început cu procesul ziariştilor: „Criminali de război”, „vânduţi”, „vinovaţi de dezastrul ţării” au fost declaraţi Pamfil Şeicaru, Romulus Dianu, Stelian Popescu, Ioan Dumitrescu, Alexandru Hodoş, Gabriel Bălănescu, Radu-Demetrescu-Gyr, Ion Dobre (Nichifor Crainic), Pan Vizirescu, Grigore Manoilescu. Au fost etichetaţi la hurtă „propagatori ai fascismului şi hitlerismului”. Alexandra Sidorovici, nevasta lui Brucan, acuzatoare în Tribunalul Poporului, trăgea cu fraze ciomag (sintagma îi aparţine lui Petru Ursache) în Crainic, „otrăvitor de suflete”. Iar frazele-ciomag sunt re-folosite. Sentinţa, casată în 1995, îi pare reactivului reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA „abuz judiciar scandalos”, pentru că Nichifor Crainic ar avea „palmares oribil”. Stat etnocratic? Cum să pledezi pentru aşa ceva, ca Nichifor Crainic, într-o lume globalizantă, de poliglobi (mulţumesc, Vasile Gogea, pentru vocabulă!), iar opinia contrară nu-i de acceptat, ba chiar îl delegitimizează, îl demonetizează pe cel de altă părere. Goma, mai-mult-decât-exilatul din Belleville, o ştie mai bine: este o tactică de luptă veche, foarte veche: cominternistă.
Din aproape în aproape, vom ajunge să considerăm anticomunismul crimă, aici, la noi. Sunt semne rele dacă se cer sentimente de îndurare creştină pentru torţionarii care nu s-au căit o clipă. Unui invitat nesăbuit al Antenei 3 (10 febr. 2016) torţionarul Vişinescu i s-a părut „un bunic perfect”. A luat o condamnare de 20 de ani, dar cât ar fi luat Drăghici dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria cu celeritate?
„Aceste semne de rău augur, notează decis Gheorghe Grigurcu şi-l urmez, sunt amnezia, dezinteresul faţă de problemele reale, un anume oportunism fie şi cu faţă «intransigentă», un anume cinism în tratarea atât a trecutului cât şi a prezentului.”
Iată de ce avem obligaţia de a face exerciţii de adevăr, după regulile, după codul libertăţii de opinie. Să eliminăm cenzura şi autocenzura.
Magda Ursache

duminică, 17 aprilie 2016

Posteritatea şi lupta cu inerţiile, interviu cu Radu Mareș, realizat de Ion Filipciuc


Posteritatea şi lupta cu inerţiile


– interviu cu Radu MAREŞ –

 radu-mares

Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareş, iar te înghesui cu câteva întrebări în speranţa că răspunsurile o să mă izbăvească, de astă dată, într-o documentare despre Nicolae Labiş. Cum ai luat cunoştinţă de poezia lui Labiş?

Radu Mareş: – S-a întâmplat târziu, abia la Suceava, unde, ca proaspăt absolvent de litere şi după câteva rătăciri, am lucrat o perioadă. Să notez că veneam acolo de la Cluj unde fierbea mustul. Era a doua jumătate a deceniului şapte, se simţeau oarecum efectele bune ale dezgheţului ideologic de care generaţia mea profita. În cenacluri se citea poezie „de notaţie”, după expresia lansată la „Steaua”, care păstra amintirea pozitivă a lui Baconski. Debutaseră clamoros Blandiana şi Ion Alexandru, poezia tinerilor avea acum alţi referenţi, stele cu strălucire mai proaspătă şi se pregătea echipa de poeţi clujeni care va fugi curând la Bucureşti. Cu toţi aceştia eram prieten, noi între noi ne treceam, ca iarba de leac, cotele cărţilor puse la index din biblioteca universităţii, iar datorită lui Ion Papuc, eseistul strălucit pus la index azi, dormeam cu Blaga sub pernă. Pe partea cealaltă, la cursul de literatură română de după 1944, din anul V, îi analizam la seminarii tot pe canonicii Beniuc cu Mărul de lângă drum şi pe Dan Deşliu cu Lazăr-ul lui, pentru că rezistenţa la schimbare era uriaşă şi abia după un timp cominterniştii care făceau legea vor fi siliţi să-l accepte pe Blaga, deşi cu coruri de ţipete şi cu recriminări, cum se întâmplă azi – în fond, e acelaşi joc – cu Eliade. Pe scurt, în acest peisaj când crăpa coaja de gheaţă a realismului socialist, Labiş, care murise, era undeva excentric, în penumbră. Ştiam, aşa cum ştiam multe, de tramvai, numele lui avea o anume circulaţie, suna familiar, dar nu mai mult. Fusese depus pe un raft mai îndepărtat.


Nici Suceava nu era mai generoasă cu amintirea poetului?

– Suceava n-avea puterea să se abată de la regula centrului. Se ştie, dar nu strică s-o repetăm: aici, în pagina culturală a ziarului „Zori noi”, Dragoş Vicol îl debutase cu o poezie pe elevul Labiş din Fălticeni. Pentru destinul foarte tânărului lansat în arena leilor asta n-a însemnat mare lucru, el şi-a rupt imediat – şi cumva de la sine – ancorele provinciale, fiind destinat să se plaseze şi să rămână în maxima vizibilitate a centrului. Să nu uităm nici că „Bucovina” era cuvânt prohibit, Labiş nu-l foloseşte nici măcar o dată, după ştiinţa mea. Dar şi că regiunea Suceava, marea regiune lăţită de la Darabani, pe Siret, până-n creierii munţilor la Cârlibaba, era loc de exil pentru intelectualii dizgraţiaţi, un fel de Kamciatkă a României. Trecuse însă un deceniu de la moartea lui şi se mai schimbase câte ceva şi pe aici. Fusese, între altele, lichidată marea, terifianta închisoare de la marginea (de atunci) a târgului, devenită clădire labirintică de birouri, sediul aministraţiei regionale unde în vârf trona mogulul Emil Bobu, fost lăcătuş la Paşcani. Era o lume extraordinară despre care pot povesti o mie şi una de nopţi. O lume cu care n-am reuşit nicicum să mă acomodez şi care, curând, m-a şi expulzat. Vreau să spun că în acea ambianţă a deceniului 7 poezia era zero, de Labiş n-avea habar niciunul din cei aflaţi în post de decizie în partid. Şi totuşi, unul din cei doi scriitori datorită cărora, după un deceniu de semiuitare (firească sau nu, respectuoasă sau ingrată, tactică sau impusă, nu ştiu), a fost forţată reinserţia lui Labiş în prima linie a poeziei noastre, trăia şi lucra aici. Numele acestuia e Platon Pardău.


Un nume pe care nu-l mai pomeneşte nimeni.

– Aşa e. Dar explicaţia e mai lungă. La jumătatea deceniului 7, Pardău, care absolvise  istoria la Cluj, devenise, printr-un interesant joc al sorţii a cărui analiză o las altora, numărul 1 în cultura şi arta fostei regiuni şi unicul de cuvântul căruia ţineau cont marii mahări de la partid, toţi fiindu-i intelectualiceşte inferiori. Era pentru tânărul (sub 30 de ani) autor al unui volumaş de versuri tipărit în faimoasa colecţie „Luceafărul” a debuturilor un atuu colosal. Ce a făcut el? Ca redactor şef al ziarului regional, a adunat lângă el, cu listă aprobată la partid şi, desigur – fără glumă – la securitate, pe toţi cei cu o dexteritate notabilă pentru scris, din care să-şi facă o echipă de lucru. Nu era ceva de realizat bătând din palme. Veleitari, ca peste tot, erau puzderie, poeţi populari şi gazetari selectaţi după criteriul originii sociale şi calificaţi cu chiu cu vai la locul de muncă. Oricât de vastă era regiunea Suceava, disponibilul de condeieri era dramatic de redus, poate zece, poate cincisprezece inşi pe care să te bizui să-ţi scrie un text onorabil, la care să nu mai transpire să-l „stilizeze” şi altcineva. Ambiţios, Pardău a pornit cu un supliment cultural-literar  de duminică al ziarului şi s-au văzut curând rezultatele bune.  Sigur, nu risca nimeni să scrie, nici măcar acasă, necitit de altcineva, abătându-se de la strictele indicaţii limitative, să înfrunte adică cenzura. Din Bucovina istorică mai supravieţuia, era în aer, un anume respect pentru textul de dat la tipar, asta între vârstnici, de la care învăţau şi cei tineri. O ştiinţă a frazei bine întoarsă din condei, a strofei de recitit cu încântare. Adunaţi la grămadă în suplimentul amintit s-a văzut că rezultatul era mult, foarte mult peste baremurile foii provinciale unde se oploşesc grafomanii. (Erau şi din aceştia, pentru că fără ei e imposibil, dar nu în prim-plan, ochiul cititorului glisa peste textele lor.) Fapt e că despre „suplimentele” lui Pardău s-a aflat şi la Bucureşti şi s-a şi vorbit despre ele foarte elogios la nielul de sus al puterii centrale. Ocolul se lungeşte, dar fără descâlcirea contextelor nu se va înţelege nimic.


Important e să ajungem şi la Nicolae Labiş.

– Vom ajunge. Prin soţie, o femeie extrem de ambiţioasă, poetul Pardău era însă în relaţie şi cu gruparea bucureşteană Porumbacu-Petroveanu-Mugur etc., care-l sprijinea şi povăţuia. Părerea mea nedovedibilă e şi că a urcat în ierarhie cu acelaşi sprijin. Şansa lui a fost ca în acest mediu de literatori apropiaţi de putere şi interesaţi de ea, Pardău fiind o stea în urcare pe care poţi să mizezi, să se fi încrucişat şi cu Lucian Raicu, fost cel mai bun prieten al lui Labiş. Ideea a rodit din această întîlnire. Pardău avea şi fler şi o anumită inteligenţă foarte adaptativă, ştia de cine merită să asculte. Când într-o acţiune oarecare adulmeca un ce profit pentru sine nu-l oprea nimeni. Vreau să spun că nu era o natură donquijotescă de visător păgubos. Raicu, din toată trupa, era şi el mintea cu cele mai multe carate, pentru care nu degeaba Labiş optase într-o definitivă prietenie. El era şi impregnat de poezia lui Labiş, de vibraţia magică a fiecărui vers, lângă scrierea căruia fusese aproape, în chiar intimitatea explodării lui. E floare rară acest tip de critic îndrăgostit de opera prietenului său. Pardău a priceput pe loc: trebuia făcut ceva pentru acest Labiş, situabil în chiar parohia sa. Ştabii suceveni n-aveau însă organ pentru a realiza cât de valabilă e o asemenea idee, care n-avea de ce să-i intereseze. Nici Pardău n-avea chiar atâta putere încât să pledeze câştigător o cauză la care şefii săi de acasă erau surzi. Impulsul trebuia să vină din Bucureşti, de sus, or, exact gruparea protectorilor săi putea realiza aşa ceva. Un mecanism discret sau mai mult decât discret s-a pus în mişcare cu o inerţie enormă transmisă de sus în jos. Trebuie, aşadar, reţinute două nume: Pardău şi Raicu. Sau invers. Aşa se scrie Istoria cu majusculă dar şi mica istorie, dragă prietene Filipciuc. Şi nu e proză de ficţiune.


Aşa a început.

– Exact. Pasul al doilea, de care Pardău avea absolută nevoie, a fost conceput ca o accentuare, o ieşire cât mai în faţă, o focalizare a atenţiei. Asta însemna o mobilizare a tuturor forţelor, o punere în scenă, aprobată la partid, a comemorării lui Labiş ca spectacol evaluabil prin amploarea, prin grandoarea lui, să se vadă şi să se audă în toată România.


Nu sună rău deloc.

– Pentru mine, care le-am trăit nemijlocit, acest gen de spectacole nu sună nicicum. Dar să revin. Când s-a dat semnalul pregătirilor de serbare, lucram la ziar şi am luat totul ca sarcină de serviciu, de executat întocmai şi la timp, exact ca-n armată. N-aveam cum sesiza cu mintea de atunci nici dedesubturile, nici semnificaţia corectă şi nici amploarea finală a acestui demers. Începuseră şedinţele, se făceau planuri amănunţite, se adunau materiale. Ziarului – căci era activat şi tot personalul din sectorul regional de cultură şi artă – adică lui Pardău şi echipei sale îi reveneau să editeze un supliment special, altul decât Coordonatele literare şi care, finalmente, se va numi Nicolae Labiş. Va fi, în soluţia graficianului Vigh Istvan, o foarte arătoasă Suceava cu hârtie cretată şi coperţile lăcuite argintiu, din care sper să se mai fi păstrat exemplare. (În anii 70, Ion Maximiuc,  redactorul şef de atunci al ziarului „Clopotul” din Botoşani, fost colegul meu la Suceava, mi-a arătat mândru colecţia completă a Coordonatelor.., legată elegant în piele.) Ca filolog cu legitimaţie, pentru acest supliment comemorativ mi-a revenit să caut acasă, la Mălini, la părinţii poetului, eventuale inedite, dar şi alte materiale cu valoare documentară.


Am suplimentul din 1965, în raftul bibliotecii din Costişa…, oferit de …Ion Ţicalo din Râşca. Aşteptam să ajungem aici: locul copilăriei poetului. Ce-ai descoperit la Mălini?

– Nu mare lucru. Părinţii lui Labiş, dascăli de ţară din vechea lume unde se făcea carte serioasă, ştiau precis ce reprezintă puiul lor şi erau şi obişnuiţi cu musafirii care vin să-i bată la cap. Păstrau cu pioşenie o valijoară cu hârtii amestecate. Şi caiete de şcoală ale elevului Nicolae Labiş şi tot felul de adeverinţe, dar şi caiete cu versuri scrise de mână, dactilograme, ciorne, scrisori, fotografii: mi le-au pus pe toate la dispoziţie, fiind informaţi de ce se pregăteşte la Suceava. Mi-am dat seama repede că era un material cu valoare sentimentală, căci sora poetului luase de mult ce era important pentru a duce textele inedite la Bucureşti, la reviste şi edituri. Am scris o succintă dare de seamă asupra arhivei de la Mălini şi, tot de acolo, atunci, am selectat mai multe texte să le propun pentru publicare (sau republicare). În sumarul suplimentului, accentul cădea pe textele de critică, pe fişele recuperatoare, să le zic astfel, de istorie literară, dar şi pe ample reportaje literare: locul de baştină, oamenii acestuia şi faptele lor, munţii din jur ş.a.m.d. Pentru zisa „arhivă” erau rezervate două coloane. A ieşit, în final, un lucru absolut onorabil, să placă şi celor de la partid, dar şi la Bucureşti, unde se dă nota care contează. Cei cu directivele de sus, eternul nucleu cominternist de care nu există scăpare, gândeau negustoreşte, cu ereditatea lor de la tarabă: orice manifestare publică, fie ea şi literară şi indiferent de amploare trebuia să aibă un chenar apăsat politic, asta fiind ce-profitul, gheşeftul. Şi sub acest aspect Suceava de argint şi comemorarea dădeau satisfacţie. În darea de seamă, asta se bifează obligatoriu. Labiş trebuia să apară şi aşa a şi apărut ca fruct briliant al politicii partidului în epoca de după război. Cât de important, de mare poet e însă Labiş, ca să ştim despre ce vorbim? Şi asta trebuia să rezulte cu maximă claritate, pentru ca partidul să aibă ce valida. Într-un text trimis la tipar din amintitul supliment exista, timid, aproape inobservabil, cuvântul „geniu”, dar cenzura (sau supervizorul Pardău) l-au ras. Această indecizie există şi azi. Eu merg însă, dacă te interesează, pe mâna lui Cezar Ivănescu cel din Timpul asasinilor, carte extraordinară şi care îl foloseşte subliniat, apăsat, chiar autoritar. În fine, nu ştiu, recitit azi, amintitul supliment, cu ochelarii pe nas şi pixul în mână, ce-aş zice. Atunci însă trăiam starea febrilă a iluziilor că, după acest examen trecut cu bine, se va da şi mult aşteptata aprobare pentru o revistă suceveană adevărată ca-n alte părţi. Toate în jur se colorau în roz.


Ce-a produs împotmolirea?

– A fost o iluzie, o îmbătare cu apă rece, un vis al câtorva tipi, toţi fără niciun simţ al realităţii. Adevărul e că regiunea Suceava din anii 60, dar şi Bucovina actuală nu au nevoie de aşa ceva, o nevoie vitală care să producă efecte. Bietul Gheorghe Flutur cu oile lui scoase pe deal – tot un fel de poezie, chiar niţel… postmodernă – e o chestie emblematică pentru loc şi oameni.


Spune-mi ceva despre sărbătoarea propriu-zisă la care ştiu că ai participat.

– Sărbătorirea de la Mălini a marcat un prag. De ce prag? Pentru că a fost prima comemorare cu fast şi tam-tam a unui scriitor tânăr, acoperit de glorie în chiar tranşeele realismului socialist. Lucrare dusă la capăt de forţe locale, dar cu reverberaţii naţionale. Suceava lansa astfel un model de imitat. În primii ani ’70, Cârneci a făcut la fel în Bacău cu Bacovia, e un exemplu care-mi vine în minte. Se verifica şi adopta pentru decenii soluţia „balşoi” prin care lumea, mulţimile sunt puse la treabă in corpore. La Mălini a fost puhoi de lume, mulţi aduşi cu camioanele, dar şi cu puzderie de microbuze şi autobuze. Aduşi cu tabelul şi sarcini precise, dar şi sincer interesaţi, curioşi veniţi să caşte gura. Această mulţime greu de strunit s-a comportat decent, n-a fost nici cel mai mic incident, bănuiesc că în rapoarte s-a dat notă maximă. Ce a mai fost? În căminul cultural, decorat cu covoare, flori şi lozinci, cu portretul lui Labiş pe fundal, n-aveai loc să arunci un ac. S-au produs mai multe coruri, Ansamblul sucevean „Ciprian Porumbescu”cu tot efectivul, echipe de dansuri de la case de cultură şi cămine culturale, solişti vocali şi instrumentali, montaje literare şi literar-muzicale, recitatori peste recitatori. N-au lipsit discursurile de omagiere: cele ale oficialilor şi cele ale scriitorilor. După care s-a trecut la aşezarea la mese, pe căprării. Invitaţii numărul unu erau reprezentanţii conducerii Uniunii, plus grupul însoţitor, numeros de bucureşteni. Reprezentarea scriitorimii indică de altfel buna funcţionare a serviciului sucevean de PR, respectiv a audienţei de care începea să se bucure Pardău. Veniseră de la Iaşi poeţi şi critici, nu puţini, de la mai vârstnicul Ciopraga până la junele M. R. Iacoban. Sosise Andriţoiu în volga neagră a revistei orădene „Familia” cu şofer. Atunci am auzit şi eu prima oară faimosul distih: „Toată lumea bea cu ţoiu / Numai Labiş cu Andriţoiu”, făcându-se trimitere la boemia şi chefurile celor doi din epoca şcolii de literatură. Mai erau prezenţi, din câte-mi amintesc, Blandiana şi Rusan, băcăuanii de la „Ateneu”, în funte cu Radu Cârneci, şeful lor, bineînţeles Bălăiţă, pe care atunci l-am şi cunoscut şi încă mulţi alţii. Numărul mare al oaspeţilor dar şi cel al feţelor simandicoase fusese avut în vedere şi se făcuseră pregătiri pe măsură, exista adică tot ce trebuie, partidul nu se zgârcea în asemenea ocazii: băuturi, rachiuri şi vin, fără de care nu se poate o sărbătoare, gustări pe săturate, fripturi, sarmale şi plăcinte ca la nuntă, nu cred să fi rămas vreun neghiftuit. Finalul sărbătoririi a venit apoteotic cu acest chiolhan, reînnodându-se o tradiţie repudiată de activiştii formaţi în spiritul neromânesc, un pic cretinoid al fricii de ce se va spune „la partid”, turnătoria fiind şi ea o nouă lege, şi s-ar mai fi lungit, dacă nu se întuneca iar oaspeţii aveau sau hotel la Suceava sau bilet de tren tot de acolo. Oficialii şi cei cu maşină şi şofer au plecat primii, pe înserat. Au urmat autobuzele, încărcate până la refuz, microbuzele, Măliniul începea să se golească. Rămăseserăm pe loc noi, literatorii suceveni pe post de gazde şi orfani de Pardău şi, cu noi, cei care nu se înghesuiseră să-şi caute loc în vreun autobuz, stabilindu-se totuşi că unul din acestea, odată golit la gară şi hotel, să se întoarcă şi să ne salveze. Rămăseseră: Lucian Valea, pedepsit şi exilat ca profesor tocmai la liceul din Darabani, veteranul George Sidorovici, fost puşcăriaş politic, recuperat de Pardău la ziar, prozator de stirpe sadoveniană, Dragoş Vicol, bucovinean bucureştenizat şi descoperitorul lui Labiş, graficianul Vigh, factotum-ul Marcel Mureşeanu şi alţii, vreo zece. Din solidaritate, rămăsese cu noi D. R. Popescu, pe atunci doar corector şi neavând dreptul la volga revistei „Steaua” cu care se plimba doar redactorul şef, iar cu D.R., pe tren, din Cluj, venise şi era cu noi şi Ioan Alexandru. Toţi eram băuţi bine şi obosiţi, după o zi grea, se lăsase un frig aspru, cum e sub munte, era pustiu pe uliţe şi beznă. Dă-mi voie, te rog, să-ţi povestesc în câteva cuvinte despre acea noapte de pomină.


Îţi dau voie şi… te rog!

– Părinţii poetului ne-au chemat în casă, evident. Ne-am înghesuit cu toţii care pe unde s-a nimerit în camera de zi şi prin tindă, domnul şi doamna Labiş, gazdele sacrificate, retrăgându-se obosiţi şi ei după atâta vânzoleală în cealaltă cameră să doarmă un pic. Asta, după ce ne lăsaseră câteva sticle, oala cu cafea fierbinte, prompt lichidată, ceva gustări, plăcinte şi un coş cu mere superbe, să avem ocupaţie. Trebuie să-ţi spun că autobuzul pentru noi nu mai venea, orele nu treceau uşor. La propunerea nu mai ştiu cui, plutind în nori de fum de ţigară, s-a început la un moment dat cu scrierea unei poezii dedicată blajinului George Sidorovici, poezie care, din păcate, nu s-a păstrat. Era un fel de odă în cheie şolohoviană din care ţin minte doar jumătatea primului vers – Grigori Melehov săltând în şa …– citată adesea la chefuri ulterioare. Trecuse bine de miezul nopţii când a demarat discuţia, într-un fel firească, despre poezie şi despre cine anume ar putea fi urmaşul lui Labiş la acea oră, promisiunea cea mai înaltă de pe firmament şi aici intervine din nou Sidorovici. La liceul lui din Darabanii exilului său, Lucian Valea descoperise un elev de mare talent pe care îl expediase cu caietul de poezii la Suceava unde, citind şi în cenaclu, ne cucerise pe toţi. Sidorovici îi publicase bineînţeles câteva poezii în suplimentul ziarului, marcând cu asta debutul poetului-elev de la Darabani, raionul Dorohoi, regiunea Suceava, pe numele său Cornel Popel (nu peste mult Corneliu). Bătrânul Sidorovici, naş şi al altora, prim cititor al producţiunilor noastre literare şi intelectual de mare clasă, cu un gust literar desăvârşit era şi de o  aproape oarbă generozitate, dacă-i plăcea ceva se arunca în foc. La întrebarea despre urmaşul lui Labiş nu se grăbea nimeni să răspundă. În tăcerea din cele două încăperi pline de fum a răsunat vocea lui: Corneliu Popel. (De care străinii habar n-aveau.) În acea clipă, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată, paralizaţi, de vizavi, Alexandru a luat un măr din coş şi l-a aruncat în Sidorovici, mărul trecând milimetric pe lângă capul acestuia şi pe lângă ochelarii lui cu multe dioptrii de miop. Putea să-l lovească, desigur, şi ar fi fost un dezastru. Sidorovici, cât un tanc, aşa băut cum era, şi-a potrivit ochelarii şi, înainte de a sări să-l oprească cei din jur, a schiţat intenţia de a se ridica spre agresor. A intervenit însă D.R.P., ca şi în alte situaţii, l-a luat pe Alexandru de umăr şi l-a scos afară la aer curat şi rece… Pare o reacţie puerilă de care să râzi, deşi stânjenit? N-aş zice. Interpretarea mea e diversă. Ca în zaţul de cafea sau ca-n cărţile de tarot, poetului îi apare, fulgurant, în asemenea clipe, oglinda cu o ieroglifă şi, totodată, presentimentul tragic, deşi descifrarea e imposibilă. Mă hazardez: sau interzisă… Asta pentru că vorbim despre posteritate.


Menţionai mai devreme că sunt doi scriitori care au pus umărul la soclul statuii lui Labiş.

– Primul e Platon Pardău, aşa cum am arătat. Următorul a fost D.R.P.. În primii ani ’70, când era proaspăt redactor şef al „Tribunei”, el a comandat tânărului asistent universitar Ion Pop, debutant şi el în plutonul clujenilor, poeţi care făceau şi bună critică literară când era cazul, un serial despre generaţia poeţilor afirmaţi eclatant în anteriorul deceniu, anii ’60-70. Din această suită de articole a ieşit la final Poezia unei generaţii, în text fiind folosită „generaţia Labiş”, de fapt, post-Labiş, în trena lui Labiş. Poetul de la Mălini devenea astfel marcaj istoric şi o emblemă care e marea sa recunoaştere. Ce a însemnat asta nu mai trebuie să spun. Probabil ar mai trebui amintit tot aici şi Cezar Ivănescu, cu cartea sa, aşa pusă la index cum e. Pentru că a venit apoi – şi noi am prins-o din plin – ultima mare răsturnare. Din perspectiva acesteia, azi, pentru optzecişti, Labiş nu mai există ca poet de linia unu şi, în niciun caz, nu mai are loc în „canon” şi manuale. Pentru nouăzecişti şi, în general, pentru hipsterimea literară de azi, numele Claudia Golea, de pildă, spune ceva, Labiş, absolut nimic. Mi-e teamă că poetul Nicolae Labiş se va păstra doar aici, în nord, într-o respectuoasă conservă memorială. Te poţi întreba însă şi dacă despre Ioan Alexandru debutanţii de azi, noile celebrităţi, tinerii lupi, cum li se spune, ştiu măcar un titlu, câteva versuri…


Nu-i o perspectivă luminoasă.

– Suntem, prietene, într-un film cu aplauze şi hohote de râs preînregistrate, chiar dacă nu e nimic, nicio scenă, nicio replică să ne înveselească.


Oricum, suntem în prelungirea sloganului …revoluţionar şi „lupta cu inerţia” nu s-a încheiat, ea s-ascute tot mereu, zi de zi şi ceas de ceas, dar, în cât ne-a mai rămas până la Apocalipsă, primeşte mare mulţumită cu sănătatea din partea luminată a cititorilor…


Consemnat, septembrie 2013, de Ion Filipciuc

[Vatra, nr. 4-5/2014]

joi, 14 aprilie 2016

Un raspuns la acuzatiile deputatului Traian Dobrinescu/ Comunicat de presa al Editurii Polirom

Din activitatea editurilor din România.

Un raspuns la acuzatiile deputatului Traian Dobrinescu/ Comunicat de presa al Editurii Polirom

Editura Polirom office@polirom.ro prin sendmachine.info
14:32 (Acum 57 de minute)

către dan.culcer


Un raspuns la acuzatiile deputatului Traian Dobrinescu Comunicat de presa al Editurii Polirom
Click aici pentru a downloada comunicatul cu diacritice!

Am aflat cu surprindere din comunicatul emis de Asociatia Editorilor din Romania si preluat de mass-media despre afirmatiile publice ale deputatului Traian Dobrinescu privind adaosul comercial de 550% pe care editura Polirom l-ar fi practicat in cazul romanului sau aparut la Cartea Romaneasca. Dincolo de eroarea aritmetica elementara pe care Traian Dobrinescu o face, dorim sa precizam urmatoarele:
Traian Dobrinescu confunda in mod evident costul de tipar cu pretul cartii in librarii. Eroarea e cu atat mai regretabila cu cat e de presupus ca un membru al Comisiei de Cultura ar trebui sa aiba cunostinte minime cu privire la mecanismul formarii pretului produselor culturale si la efectele pe care legile in domeniu le au asupra agentilor economici culturali.
Il informam pe domnul deputat ca pretul cartilor in librarii include TVA si rabatul comercial – reprezentand cumulat cca 50% din pret –, precum si costurile de editare (redactare, punere in pagina, design coperta, corectura, tipar, distributie, promovare, costuri indirecte s.a.m.d.). A acuza o editura ca nu vinde cartea la pret de tipar e ca si cum producatorii agricoli ar fi acuzati ca pretul legumelor in supermarket e de zece ori mai mare decat al unui rasad.
In ce priveste romanul al carui autor e, dorim sa-l asiguram pe Traian Dobrinescu ca editura nu a obtinut profit, dimpotriva, din rapoartele primite din librarii rezulta ca dupa doua luni de la aparitie s-au vandut 146 de exemplare dintr-un tiraj de 1000 tiparite. Este cunoscut faptul ca, mai ales in cazul scriitorul romani – cu exceptii notabile –, tirajul unei carti nu se vinde in proportie de 100%, incat speram ca domnul deputat nu a luat in calculele sale exemplarele nevandute ca fiind tot o modalitate oneroasa a editurii de a obtine profit. Intrucat afirmatia mentionata a fost facuta cu referire la initiativa legislativa privind timbrul cultural, tinem sa mai facem urmatoarele precizari:

Traian Dobrinescu, ca si alti membri ai Comisiei de Cultura din Camera, sustinatori infocati ai proiectului legislativ, sunt si membrii ai unor uniuni de creatori, motiv pentru care se afla intr-un vadit conflict de interese in tentativa lor de a impune prevederi legale in folosul acelor uniuni.

Editorii si presa au atras atentia in repetate randuri asupra consecintelor negative pe care proiectul de lege le va avea asupra activitatii editoriale. Mentionam doar cateva:
blocaje financiare cauzate de obligativitatea editurilor de a plati in avans contravaloarea timbrului literar, chiar si pentru exemplarele nevandute;
cresterea preturilor cu cca 7-8% pentru cartile care azi costa 25 lei si cu peste 10% pentru cele mai ieftine, adica anularea beneficiilor rezultate din reducerea TVA aplicata incepand cu luna ianuarie 2016 (practic, prin efectele legii, sumele care anterior se virau catre bugetul de stat sub forma de TVA vor fi directionate catre U.S.R.);
editurile vor fi obligate sa isi reconsidere portofoliul, publicand cu precadere titluri care sa nu intre sub incidenta legii timbrului literar, incat cei care vor avea de suferit vor fi nu doar cititorii si acele edituri care fac eforturi (inclusiv financiare) pentru promovarea literaturii contemporane, ci si scriitorii autohtoni. In consecinta, Editura Polirom solicita legiuitorului si domnului Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii, sa organizeze o analiza cu toti factorii implicati a acestei propuneri legislative cu caracter unic in UE, inclusiv in ce priveste valoarea timbrului literar (pentru care este propusa o crestere medie de 2-3 ori), si sa revada acele prevederi cu caracter tehnic menite a prejudicia grav piata de carte din Romania, una dintre cele mai firave pe plan european.


Editura Polirom
Mail: office@polirom.ro
Telefon & Fax: 0232-214.100
www.polirom.ro; www.cartearomaneasca.ro
www.romanianwriters.ro, www.romanianwriters.eu, www.romanianwriters.com


marți, 5 aprilie 2016

Poet Anonim Secolul XX. Primăvara Omului Nou

Primăvara Omului Nou
I
Ne cheamă primăvara mustrându-ne:
– Dar voi, pe unde mi-ați fost?
Fire albe la tâmple văzându-ne,
Ni le mângâie lin, sărutându-ne:
– Vedeți ce prieteni mi-ați fost!

Haideți! De-aici până-n zarea albastră
Sunt astăzi toată a voastră!
Ca pe vremuri ți-aprinde-n privire văpăi
Și-ți ascunde în sîn turturele;
Pe furiș îmi plimb mâinile de pe umerii tăi,
Să se joace tainic cu ele.

Ne sorbim din ochi, suntem mai gură-n gură –
Deodată primăvara te fură,
Ca să vă prindeți, ca să te prind,
Îmi pune piedecă tocmai când să te prind,
Mi te-ascunde apoi, tocmai bine –
Ca să văd și să fiu într-o clipă la tine.

Evoe! Iacă-te! Așa, draga mea,
Deschide-ți larg brațele și strânge-ne la tine,
Strânge-ne, strânge-mă la tine – așa!
Să cânte și-n noi ale ei violine,
Să fremete și-n noi bucuria – așa!
Să chiuie, să cânte al sângelui foc
O! Să oprim o clipită fericirea în loc!

Să oprim fericirea în loc, ca pe vremuri!…
Tu tremuri? De ce fiori noui te cutremuri?
Ți-a zbughit primăvara din brațe, și-o cauți pe sus?
Nu, nu te-ntrista, e zumzet – nu-i decât zumzet,
Albinele ei zumzăie și acolo pe sus,
Că-i primăvară și-aici și acolo pe sus!

E iară – e iar primăvară!
Ca și-aici – ca demult – e iară, e iar primăvară!
Nu, nu te-ntrista! – o fi cântec de raze de soare!
Nu, nu te-ntrista – rămâi înc-așa: poate-s cete de îngeri ieșite la soare!
O fi muzica sferelor, draga mea, o fi muzica sferelor
Nu, nu tremura – o fi muzica sferelor!

Ai căzut la pieptul meu – turturică lovită,
Te zbați și sbucnești și mă chemi îngrozită,
Să fugim! – vai unde! – să fugim!
Căci acum áue – auzi că áue (Da, aud,
Sărmana de tine, sărmanii de noi, aud!),
Că áue-n oraș sirenele morții,
Că plâng și áue și țipă și plâng sirenele morții!

II

Primăvara tristei noastre pretimpurii bătrâneți
Își cântă agonia tot mai trist și încet,
Tot mai înecat și mai trist, ca o lebădă poet,
Când îngână-ncet ultima rimă la poemul stinsei vieți.

O, nu-i numai ea care plânge, nu-i numai ea care moare!
Nu vezi ce zăbranic funerar s-a lăsat peste soare!
N-auzi ce prohod cântă huietul zărilor,
Cum ne strigă pe toți chemarea pierzărilor!

Plânge și moare o lume cu ea – lumea ce-a fost,
Lumea durerilor mute și mari, lumea bucuriei fugare,
Lumea de blestem și vis, veșnic cu sens și mereu fără rost,
Lumea în care se speră și mereu se moare,
Lumea zeilor hâtri și crunți, lumea omului trist,
Lumea poverilor, vrerilor,
Lumea căderilor, lumea-nvierilor,
Lumea-lumilor – a lui Pan și-a lui Christ.

Plânge că moare, – moare căci vine,
Vine-n sfârșit cel de milenii visat –
Visat și dorit în dureri și suspine,
Dorit și visat în alean și-n păcat, –
Cel ce să zică la tot de-aproapele frate,
Cel ce să dea bogaților inimi de aur și săracilor pâine –
Omul Lumii de Mâine:
Omul Nou!

O, Omul Nou!
El vine în tropot de monștri de-oțel pe podele de fier
– Pe nevăzute podele de fier pe sub cer –
În șuiere, vaiere, vuiete, mugete,
Rostogolite pe timpane, pe cugete,
În urlet de ultrapământene hiene,
În țipătul și scrâșnetul întregii Gheiene!
Pe car de triumf – sau balauri l-aduc peste mări și țări?
El vine cu Infernul în brațe din străfunduri de zări
Și seamănă ouăle Iadului în țarina Domnului Sfîntului –
Prăpădul și moartea în lungul și latul pământului!

III

O, Omul Nou!
Ce Erine l-au născut din incest cu Satana!
Ce țâțe ai supt, ce țâțe ai supt, Omule Nou?
La ce câini ți-ai dat inima sărmana,
C-ai rămas numai cap, fără inimă, Omule Nou!
Numai cap, ca să-ntreci în zbor vulturii ’naltului,
Ca să-ntreci răutatea Morții și-a Iadului!

IV

Stăm în genunchi sub boschet, mână în mână, tâmplă la tâmplă…
Lângă brațul meu drept inima ta e altar într-o tâmplă…
Rugăciunile ei se-mpletesc cu ale mele cunună,
Toaca din tâmplele mele se roagă cu-a ta împreună;
Ochii ne dor, și-ntind scări până dincolo de monștrii de fier
Rugăciunile noastre se urcă pe ele la cer:
Doamne al milelor ai-ne-n sfînta Ta milă!
Depărtează de noi mânia pedepselor Tale!
Alungă Omul Nou de la fața făpturilor Tale!
Păzească-ne, Doamne al milei, sfînta Ta milă!…

O! Scara rugilor noatre s-a frânt între cer și pământ!
Rugăciunile gem în noi fără cuvînt –
Geme acum văzduhul și fierbe din zare în zare,
Clocote văzduhul și duduie răsplin de cetăți zburătoare!
Vin!… Dumnezeule, vin tocmai încoace!
Huietul lor e acum o bubă pe creier ce coace,
Mugetul lor, ropotul lor, clocotul lor – Dumnezule Doamne! –
Te-apasă mai trist ca tristețile tuturor tristelor toamne…
Acum trec peste noi – și convoiul nu se mai curmă…
Trec peste noi, apocaliptică turmă!
Trec peste noi – prin noi – sfredelesc și scurmă, –
Încă o clipă cât un veac… trec cele din urmă!
Aliluia!
Slavă Ție, Doamne sfinte!
Ne strângem la piept ca ieșiți din morminte,
Ne sorbim unul altuia lacrimile tâmplelor, frunții:
Inima în noi cântă gloria ceasului nunții!

V

Am ieșit dintre ramuri la viață (linitește-te
Inimă, e totuși o viață: e lumea Omului Nou!)
Soarele desprins dintre nouri ne sărută pe creștete
Și ne-arată pe boltă sclipind balaurii Omului Nou:
Vai, înc-o clipă și orașul de cântece
Va arde cu pruncii din brațe și nepruncii din pântece,
O clipă și orașul de fremete
Va fi numai blesteme, gemete,
O clipă și orașul lumină
Va fi abator și ruină!

O clipă – atât cât să-ți vină în minte
Cuvîntul Scriptură: Ieșiți voi, morți, din morminte!…
O, holocaustul Omului Nou își cere acum hecatombele!
Rumba ce sumbr-a-nceput, cu tumbe, cu trombe,
Bubuie, răzbubuie bombele,
Tunete detună din tunuri spre cer, bombe cad din cer după bombe!
Arde orașul! E numai coloane de fum!
Fum pân-la nori, fum până-n cer –
Balaurii Omului Nou dispar după marea de fum…

VI

Ne-ntoarcem acasă – acasă? – triști și bătrâni.
Inima-n noi – care-i în noi? – bate-a pustiu.
Sufletul – de-l mai avem – ni-i trist și pustiu.
Pășim a pustiu, abătuți și bătrâni.
Aeru-i greu – mai grea-i îndoiala din noi.
Om fi rămas cu ce e pe noi?
Mai fi-vor pe lume fețe-mpăcate?
Din frunze grele de fum teii murmură: Poate…
Iad de fum… Ies din el oameni schimbați la față,
Toți cu boccele – o fată cu mâța în brață.
Monologând, cu fața-n crispație,
Cineva scuipă: Pfui! Sifilizație!…
Pârjol și ruini – fum tot mai dens…
Mai este-n ceva, oare, un sens?
Deșertăciunea deșertăciunilor… scrum…
Ca-ntr-un afund fără fund, ne pierdem în iadul de fum.

Notă
Text publicat de Voicu Tolan, care, deocamdată, din motive numai de dînsul știute, nu a comunicat numele autorului. Efectiv lucrarea a fost realizată sub bombardamentele aviației americane și britanice din cadrul(?) campaniei de bombardare aeriană asupra României din anul 1944 (inaugurată la 4 aprilie 1944 cu masacrul din Nordul Bucureștiului). Autorul face parte din intelectualitatea din România interbelică. Lucrarea este datată în luna mai 1944. Nu a fost publicată.
Ipoteză șui Ion Coja privind autorul : Dragoș Protopopescu.
Sursa : http://ioncoja.ro/poem-dedicat-omului-nou-de-peste-ocean/

luni, 4 aprilie 2016

Pro Memoria. NU este convocată nicio Adunare Generală Extraordinară a Uniunii Scriitorilor din România.

          Având în vedere faptul că în spaţiul public (mediul on-line şi presa scrisă) a fost publicat de către un pretins Comitet de iniţiativă al Adunării Generale Extraordinare a Uniunii Scriitorilor din România un convocator al Adunării Generale Extraordinare a membrilor asociaţiei pentru data de 18.03.2016,
          Uniunea Scriitorilor din România, cu sediul în Calea Victoriei, nr. 133, sector 1 – Bucureşti, reprezentată în relaţiile cu terţii, potrivit propriului Statut, de preşedintele acesteia, dl Nicolae Manolescu, face următoarele precizări:
          Aşa cum rezultă din anunţul publicat în presă, convocarea pentru data de 18.03.2016 se întemeiază pe dispoziţiile Statutului din 2005, deşi acesta nu mai este în vigoare, fiind modificat succesiv în anii 2009 şi 2013. Atragem atenţia că toate statutele anterioare prevăd că Adunarea Generală Extraordinară (sau Conferinţa Naţională Extraordinară) se convoacă de către preşedinte, o treime din membri şi, după caz, de Comitetul Director sau Consiliul USR. În ce priveşte Statutul în vigoare, potrivit art. 16, „AG poate fi convocată în sesiune extraordinară de câte ori este nevoie, la solicitarea Preşedintelui, a Consiliului USR sau a unei treimi din numărul membrilor USR“.
          Aducem la cunoştinţă faptul că nici preşedintele USR, nici Consiliul USR şi, cu atât mai puţin, o treime din membri nu au solicitat convocarea Adunării Generale Extraordinare pentru data de 18.03.2016. Niciunul dintre aceste organe nu şi-a însuşit acest demers iniţiat de către pretinsul Comitet de iniţiativă.
          Facem menţiunea expresă că pentru data de 18.03.2016 NU este convocată nicio Adunare Generală Extraordinară a Uniunii Scriitorilor din România.
Uniunea Scriitorilor din România
Preşedinte, Nicolae Manolescu

Pro Memoria. “Nu despre valoare e vorba, ci despre legi”


“Nu despre valoare e vorba, ci despre legi”

Apr 4th, 2016 | By admin | Category: Postcard
 
Noua conducere a Uniunii Scriitorilor din România a trimis, pe adresa de e-mail a AgențieideCarte.ro, un comunicat de presă referitor la acuzele și atacurile la persoană proferate de reprezentanții fostei conduceri a U.S.R. AgențiadeCarte.ro vă prezintă textul integral al comunicatului.
„Referitor la acuzele, deja previzibile, dar greu de înțeles – și cu precădere la atacurile la persoană –, proferate de reprezentanții fostei conduceri a Uniunii Scriitorilor din România, sâmbătă, 2 aprilie, a.c., într-o emisiune în direct difuzată de Realitatea TV,
Ne adresăm publicului larg, cititorilor și scriitorilor, membri sau nemembri ai U.S.R., comunicându-le că nu despre valoare e vorba, ci despre legi. Noi suntem ocupați cu demersurile privind derularea unor proiecte de larg interes și inițierea unor modificări legislative – cum este, de pildă, în acest moment, modificarea unor prevederi care să asigure o mai echilibrată și judicioasă utilizare a timbrului cultural, în favoarea cititorilor, editorilor și autorilor.
Le-am mulțumi colegial reprezentanților fostei conduceri a U.S.R. dacă ar renunța la acțiunile lor care deterioreză imaginea scriitorului român și le recomandăm să aștepte în liniște hotărârea instanțelor de judecată, care vor consemna legalitatea acțiunilor noastre.
Cristian Teodorescu, președinte
Florin Iaru, vicepreședinte
Dan Mircea Cipariu, vicepreședinte
5 aprilie 2016”
vizualizari: 23

Pro Memoria. Şedinţă de spiritism la Realitatea TV de Alex. Ştefănescu

Actualitatea:
Şedinţă de spiritism la Realitatea TV de Alex. Ştefănescu


În seara zilei de 26 martie 2016, la Realitatea TV, între orele 21-23, a avut loc o şedinţă de spiritism, condusă de Octavian Hoandră. Acesta, un om de bună-credinţă, indus în eroare de propria lui candoare, i-a convocat pe conducătorii unei fantomatice Uniuni a Scriitorilor, în număr de 5, care au atacat într-un mod confuz şi abuziv adevărata Uniune a Scriitorilor.
Mă uitam la liderii imaginarei Uniuni a Scriitorilor (toţi cu veleităţi de scriitori) şi mă gândeam cu dezgust ce distanţă uriaşă este între splendoarea literaturii şi aceşti autori tomnatici, înrăiţi de propriul lor insucces literar.
Ioana Crăciunescu, despre care îmi place să cred că era trează, vorbea neclar, ca şi cum ar fi băut ceva înainte de a participa la talk-show, repetând că dorinţa ei este ca discuţia să nu coboare la nivel de coafeze. Ce nedreptate! Şi ce aroganţă de prost-gust! Cunosc coafeze care îi sunt superioare în multe privinţe.
Grigore Şoitu, inexistent ca scriitor, încerca mereu să se înfiinţeze în timpul emisiunii (încerca în zadar, ca să-l parafrazez pe Eminescu, din goluri a se naşte).
Dan Mircea Cipariu, şi el inexistent ca scriitor, a trecut sub tăcere faptul că iniţial a concurat, cu toată seriozitatea, la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, că a fost învins de Nicolae Manolescu cu o diferenţă zdrobitoare de voturi şi că abia după aceea a început să conteste Statutul (culmea este că el însuşi a făcut parte din comisia care a elaborat acest Statut, că l-a votat şi că i s-a conformat un timp întrutotul). De asemenea, a trecut sub tăcere că i-a decernat un premiu literar Monicăi Iacob-Ridzi pentru versuri puerile compuse în închisoare, aducând astfel un prejudiciu prestigiului Uniunii Scriitorilor.
Florin Iaru, poet cu talentul de multă vreme epuizat, gesticula emfatic, explicând ce ar face el dacă ar fi cu adevărat vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (şi nu doar autointitulat astfel, cu acordul altor autointitulați). Dar Florin Iaru... a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, în primii ani de după Revoluţie, şi în această calitate nu a făcut nimic, nimic, nimic! Doar şi-a ridicat cu regularitate salariul.
Într-o situaţie asemănătoare se află Cristian Teodorescu, care a lucrat mulţi ani la România literară, mai exact nu a lucrat, dar a luat bani în fiecare lună. Iar acei bani venea să-i ridice soţia lui, fiindcă lui îi era lene să facă drumul până la redacţie. Şi acum se erijează în salvator al Uniunii Scriitorilor! Tot Cristian Teodorescu, care de la debutul său dinainte de 1989 n-a mai publicat nimic remarcabil, pretinde că exigentele articole de critică literară din România literară sunt „execuţii literare”. Ce coincidenţă! Toţi autorii care scriu prost , dar toţi, fără nicio excepţie, detestă critica literară.

duminică, 3 aprilie 2016

Mariana Marin: „Dictatură pentru minte, inimă şi literatură”


„În scunda tavernă mohorîtă”
prietenii mei
au privit la comedie şi apoi au scris.
Eu nu mai pot privi.
Iar iedera foamei de literă
s-a îndepărtat de braţele mele de foc.
În halele verzi ale sfîrşitului de mileniu
îmi imaginez un destin exemplar, înspumînd
                                                             ochişorul
prin care să nu mai zăresc decît o sperietoare
                                                                de ciori
sau făclia de Paşti a lui Leiba Zibal.
Şi iată, tocmai atunci realitatea
încearcă să-mi tragă din mînecă
asul pipernicit şi paranoic al eternităţii.
O văd: îşi arată capul glumeţ
şi silabiseşte greoi despre ultimele noastre nopţi
de război şi de dragoste.
O aud chiţcăind de plăcere:
„Sînt gingaşă şi totuşi pătimesc,
căci OMUL nu mi-e drag şi nu-l voiesc!”
În scunda tavernă zilnic
îmi primesc ceaiul în cana de tablă fierbinte
pe cînd patria mea
(poate vă mai amintiţi: Utopică şi Plină de Răni)
a devenit de mult un ţinut plăcut inimii
                                                  sultanului.
Uneori îmi caut sinele cu moartea purtată
                                                    pe dinafară,
zdreanţă a memoriei celorlalţi,
o haină uşoară, de vară,
gînganie voioasă a nopţilor cu lună plină.
Se întîmplă atunci ca (Priviţi!)
o calchiere inocentă a unor versuri din şcoala
                                                                primară
să incendieze lama bisturiului
pe care tocmai l-am îndepărtat de la inima mea:
„Împăraţi proletari din toate ţările,
în sfîrşit uniţi-vă!
Şi veţi da atunci lumii
cea mai solidă dictatură dinastică
pentru minte, inimă şi literatură!”



O, dar eu nu mai pot privi.
În scunda tavernă
eu am devenit între timp studentul Şatov
pe care lipsa ceaiului prietenului său Kirilov
(precum şi aceea a visului)
îl năclăieşte,
îl umple de venin şi apoi îl scuipă
pe-a lumii porcilor boltă albastră.

(Fotografie de Tudor Jebeleanu)
 Sursa februarie 11, 2011