duminică, 31 iulie 2016

Scrisoare de dragoste (fragment de roman) de Radu Mareş

Ultimele ore ale nopţii le-am petrecut într-un tren luat cu asalt de mulţimea dezlănţuită şi care a ocupat fiecare palmă de loc, strângându-se în ciorchini pe tampoane şi pe acoperişul vagoanelor, o masă informă, viermuitoare în care – n-o să crezi – mi-a făcut o plăcere enormă să mă inserez, să mă pierd, deşi aveam loc privilegiat la clasa I. E jumătatea de noapte despre care începusem să scriu ieri. Noapte fără stele, goană dezlănţuită prin Bărăgan, fum acru de cărbune, larma de fier pe fier. Toate astea, fără să fi închis o clipă ochii,m-au ajutat să mă adun în mine însămi, punând în fir logic bucăţi disparate de suflet. Când am coborât în B. se lumina şi am făcut primii paşi în loc străin eliberată măcar de o părticică din povara de la pornire: de aici, nu mă mai putea întoarce nimeni. Era prea devreme pentru o vizită deşi D., pentru care îmi întrerupsesem călătoria, cultiva neconvenţia sau anticonvenţia şi nonconformismul sau, ca să zic altfel, ne educase în irespectul, în sfidarea convenţiilor mic-burgheze. Plimbarea din zori pe uliţele pustii din B. făcea însă parte tot din planul p ecare mi-l asumasem.

(Din prudenţă, desigur, nu voi da nume în clar. Aşa că, dacă nu reuşeşti să-i identifici pe cei pomeniţi, ia totul ca pe o invenţie plină de zgomot şi de furie, ca-n Shakespeare, spusă de o exaltată.)

La câţiva paşi de gară, pe uliţa spre centru, s-a nimerit să dau de pregătirea unei înmormântări. Nu era nici ţipenie în jur, dar în lumina incertă dinainte de răsărit, ca în orice mahala, cu case scufundate pe sfert în pământ, se vedea peste gard, dar şi în casă printr-o uşă dată la perete. Uşa fusese drapată cu pânză neagră, prin geam licărea stingher o feştilă aprinsă. O cruce băiţuită proaspăt şi o ladă de sicriu fuseseră rezemate de perete. De ce-ţi spun asta? Moartea disimulată, inaparentă se încrucişa până la suprapunere şi confuzie cu lestul somnului greu din zori şi era ca-ntr-un vis...

Am străbătut agale, cu rucsacul care-mi rupea spinarea, uliţele prăfoase pe unde mai trecusem o singură dată cu doar patru repere majore şi neuitate de atunci: biserica Sf. Ilie, cu acoperiş de tablă ruginită, banca nou-nouţă, primăria şi sinagoga cea uriaşă. Pe aici, târându-şi paşii prin praf, ne spunea D. la una din lecţiile sale secrete, se plămădeşte insesizabil lumea de mâine. Puţinii ceferişti din atelierele gării-nod de cale ferată de care era legată amintirea încă proaspătă a marii greve din 33, unda ei de şoc, mai bine zis, ucenicii cu ceva ştiinţă de carte din puchinoasele făbricuţe construite după război, funcţionărimea, târgoveţii săraci. Dar mai exista, spunea el, intelectualitatea provincială bovarizantă şi pauperă, nu grozav de semnificativă cantitativ, însă aptă pentru a deveni măcar detonatorul, dacă nu substanţa explozivă. Într-o bună zi, toţi aceşti invizibili vor face pasul în faţă, veţi vedea! Îl urmăream cu o ureche distrată, nu prea-mi păsa de secolele viitoare, dar eram îndrăgostită de el pe atunci şi n-aş fi îndrăznit să-l contrazic.

Ştiam – cineva auzise bârfindu-se la Capşa şi-mi povestise – de îmbolnăvirea lui D. L-am găsit într-adevăr căzut la pat, galben, cu stranii cearcăne violete şi gura pungită: ştirea se confirma. Nu părea însă prea bucuros că mă vede, nici măcar bucuria bolnavului singur căruia îi trebuie alinare, fie ea şi de formă. În Bucureşti, gurile rele susţineau că după ce N.D. Cocea se retrăsese strategic la Sighişoara cu amanţii şi cu fiicele după el, D. s-a grăbit să-l imite, auto-exilându-se în puchinoasa Ţară de Jos unde era casa părinţilor săi. Adevărul e însă mai simplu: era bolnav. Or, boala înseamnă slăbiciune, iar el avea oroare să apară în lume neajutorat, vulnerabil, să fie compătimit, să i se plângă pe umăr. Ridicându-se greoi, m-a prins de încheietură schiţând şi intenţia de a mă pupa, dar m-am eschivat şi atunci, la atingere, i-am simţit sudoarea rece şi cleioasă care parcă-i ţâşnea din piele. Aceasta să fi fost cândva iubirea mea disperată? Atingerea de câteva secunde fusese ca un scurt-circuit care te trezeşte.

– Dacă nu coboram aici, i-am zis, eram la ora asta ceva mai aproape de front, căci am prins un tren care mergea într-acolo. Le-am făcut impresie bună, am adăugat, cu o bună-dispoziţie jucată care însă ştiam că nu-l va păcăli, bucureşteancă pornită şi ea spre front, cu pantaloni şi rucsac. În tot cazul, n-am provocat suspiciuni. Doar destinaţia exactă a trenului, secretă, pare-se, n-am aflat-o.

M-a întrerupt cu un acces îngrozitor de tuse.

– Îmi pare rău, scuză-mă, a şoptit după ce s-a potolit şi s-a lăsat să cadă pe pernă. Mi-a venit atunci în minte observaţia otrăvită a cuiva: toţi cei de stânga, filocomuniştii noştri de la „Ajutorul roşu” trebuie neapărat să fie puţin tebecişti.


Într-o încăpere vecină se afla femeia care-mi deschisese, dar ea n-a intervenit. I-am potrivit eu perna cu câteva cuvinte ca să-l alin. El a dat din cap resemnat şi învins, obişnuit cum era cu postura inversă şi, aşa cum îl cunoşteam, mi-am dat seama că ar fi preferat să fie el consolatorul. O clipă apoi, cât şi-a tras sufletul, m-a cercetat cu atenţie.

Pornisem la drum încărcată ca o furnicuţă cu bagaj mai mare decât greutatea unei fetişcane de 20 de ani şi încă şi mai mare decât cel pentru un căţărător la Piatra Craiului unde mergeam vară de vară şi puteam spune că sunt antrenată. Şi mai era ceva: în loc să trec Dunărea pe la Galaţi, pe scurtătură, şi s-o iau de acolo spre nord-est, cu harta în mână, am urcat într-un tren pentru front care, cu tot ocolul, corespundea planului meu de a-l întâlni pe D. I-am mărturisit asta însă fără să reuşesc să-l disloc, să-i smulg un da sau un nu. În schimb, încărcătura mea prea voluminoasă îl intriga. Aveam bagaj pentru mult timp şi peste ce ni se indicase la Institut, m-am apărat eu. Luasem, de pildă, zece bloc-notes-uri plus tot ce trebuie pentru scris, adică tuşuri colorate şi o sticlă de cerneală – da, o sticlă de 0,5 litri! –, planşe de desen, acuarele, pensule, un set de creioane, hârtie milimetrică şi încă multe mărunţişuri de tipul peniţe klaps şi agrafe. Desigur, hărţi. Nu socotesc rufăria de corp pentru o lună, două şi strict necesarele obiecte de toaletă. Bocanci, o haină de ploaie cauciucată, doar două rochii. Şi încă altele. Abia când le-am adunat grămadă am realizat câtă greutate am de cărat în spinare.

Nu ignoram că, pentru D., pregătirile „nemţeşti” de organizare a vieţii materiale sunt futilităţi. Să spun, deci, că urmăream să-l provoc? Nu ştiu. Plănuisem poate şi aşa ceva activându-mi subcortexul, nelucidă. Am reflectat mai târziu la impulsurile generice, cele care ne pun în mişcare uneori. Şi, uite-aşa, ajungem la tine.

Un pas mai departe, tonul discuţiei noastre a explodat. Când i-am mărturisit că sunt îndrăgostită de tine şi din cauza asta mi-am luat lumea-n cap (a fost expresia lui) a izbucnit într-un râs chinuit, cu spasme, cu accese de tuse şi ochii plini de lacrimi, desfigurat, cum nu cred că-l mai văzuse cineva.

Am aşteptat răbdătoare să se potolească, i-am oferit şi o batistă din rucsac, i-am depănat apoi da capo marele meu secret, neştiut de nimeni altcineva, în care tu eşti centrul geometric. Despre misiunea de noapte, cu prima flotilă de război trimisă peste Prut în chiar noaptea dintre 22 şi 23 iunie. Atât de succint cât e cu putinţă, despre avionul lovit, despre salvarea ta, despre amputarea picioarelor. Ca altădată, la examen, m-a lăsat să vorbesc fără întrerupere, cu grimasa de nerăbdare abia stăpânită care îi inhiba pe mulţi. Iarăşi? a zis în cele din urmă. Îndrăgostită de un bărbat despre care scriu ziarele? Un pilot despre care se vorbeşte şi în cercul tău de tineri, dintre care câţiva au umblat după tine cu limba scoasă, dar fără succes toată perioada studenţiei? Surpriza lui D., cum mi-a şi declarat, era să vadă repetându-se, trasă la indigo, aceeaşi poveste în care niciun detaliu nu e trucat. Vreau să zic că nu punea câtuşi de puţin la îndoială veracitatea sentimentului ca atare. Şi era mai mult mirat decât ironic. Relaţia mea cu profesorul D. e nu imposibil, dar foarte greu de definit. Ca s-o înţelegi, am să-ţi spun că el e unica fiinţă cu care să accept o asemenea spovedanie, când sufletul se pune pe masa de disecţie dezgolit în totalitate. La începuturi fusesem îndrăgostită nebuneşte de el. El mă tolerase cu un argument care mi-a tăiat elanul: pentru că nu eşti proastă. Constatarea imediată, poate prea rapidă, că amorul meu s-a evaporat l-a descumpănit, totuşi, dar nu cred că a pus asta pe seama neprostiei mele. Incompatibilitatea, revelaţia bruscă, deodată cu ceea ce e vulnerabil (deci inferior şi banal) în fiecare din noi a fost, deşi pare neverosimil, când priveşti dinafară, ca picătura de apă care cade pe plita încinsă: trece în altă stare de agregare, fulgerător. El m-a păstrat aproape ca pe un trofeu, recunoscând în schimb că vede în mine şi un caz clinic. Revenea însă, se amenda din timp în timp, reinterpreta diagnosticul iniţial şi asta, zic eu, ne-a legat, eram fiecare o problemă pentru celălalt. Amendamentul de data asta era mai ferm. Conta pe sinceritatea mea ca pe o valoare secundară, sentimentală, totuşi de nepus în discuţie, adică nu mă bănuia de poză sau mitomanie. Dar refuza să accepte că o iubire cu debut devastator reuşeşte asemenea performanţe puerile în paşii imediat următori.

Principiile de funcţionare ale sufletului femeiesc exclud asemenea rupturi, mă admonestase el didactic, deşi aici era indecis. Rupturi sângeroase? Nesângeroase? Ele nici nu sunt umane, în fond. Să te îndrăgosteşti, cu mici pauze, de mereu altcineva, divulgă o mecanică a motoarelor afectivităţii un pic detracată. Ca s-o scurtez, în fine, el vedea în mine fecioara – şi mă ameninţa: vei rămâne aşa până la bătrâneţe! –, fecioara psihotică, satisfăcută doar cu figurile fanteziei. E de neconceput ca tot ce ţine de carnalitate, de mucoase şi epiderme să fie inactivat. Dar la tine, mă avertiza el, după destule verificări, se vede totuşi că e cu putinţă.

Şi revin iarăşi la tine. Ai fost primul care ai spart, ai perforat, ca să risc o analogie, blocajul meu în termenii iarăşi absoluţi ai legământului pentru veşnicie. În clipa când am aflat că avionul tău a fost doborât am ştiut că aşa va fi. Vine, e adus la Bucureşti, m-a anunţat prietenul meu al cărui nume îl trec sub tăcere,dacă vrei, mi-a mai zis, merg cu tine să-l vizitezi după operaţie, să-i duci o floare. Am refuzat, deşi nu de frică. Dragostea mea devenise ceea ce ca intensitate, ca durere, nu credeam că e cu putinţă, atunci când am aflat că nu ţi-a putut fi salvat niciunul din picioare. Nu puteam să-ţi fiu de folos şi de asta, între alte motive, am hotărât să plec. În primele nopţi de august, după târcoalele date spitalului unde descoperisem care e fereastra salonului tău, am luat definitiv hotărârea. Dintr-odată, cu o scânteie de demenţă, dacă ţii neapărat, am decis că locul meu nu mai e aici, în frivolul şi mediocrul Bucureşti unde, de pe o zi pe alta, m-am simţit străină şi inutilă.

– Am luat-o înainte, l-am anunţat, adoptând stilul vag despre care ştiam că-l enervează îngrozitor. Mă privea tot fix, rece, tăcut. Privirea lui nu mă înşela: ştia tot.

– Nu e nimic secret, dacă te interesează într-adevăr, am zis. Mareşalul, cu scrupulul lui admirabil pentru planificare şi pentru rigoare, vrea ca România să ia în stăpânire teritoriile cucerite după toate regulile. Care, fie zis în paranteză, s-au stabilit ad-hoc. La Institut a sosit dispoziţiunea sa privitoare la constituirea urgentă a unei echipe de cercetare sociologică pentru a fi trimisă în teren. Suntem experţi, statisticieni şi antropologi, tineri cu bune recomandări, sociologi ş.a.m.d. Nu e o bagatelă, ci o prioritate. Se va lucra şi în teritoriile de sub ocupaţie militară germană cu grupe de trei sau mai mulţi. Să-ţi spun mai departe?

N-a zis nici da, nici nu. Repet însă: ştia.

– Am fost inclusă în această echipă, am fost tăiată de pe listă, s-a intervenit şi am fost cooptată iarăşi. Când am plecat, ieri noapte, încă nu se ştia rezultatul definitiv. Tema de studiu îmi place. Nu cunosc zona. Nu e nici o joacă, sunt perfect conştientă de riscuri. Bănuiesc că pentru unii sunt indezirabilă, fără vreun motiv special, cum se întâmplă la noi. Ideea însă m-a cucerit: în fine, România îşi asumă ceva care e, după gustul meu, grandios. Când spun grandios, am în vedere că în definitiv e vorba de o finalitate fără scop, ca o poezie. Pentru mine, în plus, e un colac de salvare de care m-am agăţat închizând ochii...

– Papa ce zice? se interesă el după o pauză foarte lungă.

Pe tatăl meu, A. îl dispreţuia şii dedicase câteva pamflete fulminante. În discuţiile cu mine evita însă subiectul, cu toate că îmi încuraja mereu nesubordonările şi gesturile de emancipare de sub orice tutelă. Papa, de acordul formal al căruia nu mă puteam dispensa şi o ştiam, n-a râs, dar nici n-a făcut criza pe care o aşteptam. El era de mult resemnat. Aşa că, în câteva zile, am avut toate aprobările, peste capul celor de la Institut, adică permis de liberă trecere cu semnături şi ştampile de la cel mai înalt nivel, la care altcineva nici n-ar fi putut să viseze.

– Zâmbeşte resemnat în oglindă şi tace, i-am spus, citându-i aproximativ diagnosticul pus tot de el categoriei de politicieni bucureşteni din care făcea parte şi Papa. Du-te copilă zănatică, mi-a zis, dacă asta ţi-i vrerea. Du-te şi-ncearcă şi tu de aproape gustul războiului. Bravam iar D., care nu se clintise, a închis ochii, cu faţa lui ca o mască galbenă pe care erau doar cearcănele violete de sub pleoape. A stat nemişcat câteva clipe lungi, parcă şi fără să respire şi mi-a trecut prin minte că mimează, actoriceşte, agonia.

– Ştii în ce te vâri? Dar, mai ales, eşti conştientă de riscuri? a şoptit el, tot cu ochii închişi.

Ştiam perfect iar el bănuia asta. Eram lucidă de direcţia în care porneam, adică el nu mai avea în faţă adolescenta ignorantă, plină de naivităţi, dar cu o impertinenţă a refuzului care îi plăcuse. Hotărârea de acum era a unei titrate cu magna cum laude care optează pentru un destin pe cont propriu. Asta, ca principiu. Reflectasem apoi cu toată seriozitatea şi nu găseam deloc că hotărârea mea e sinucigaşă. Despre actuala situaţie de pe front scriau regulat corespondeţii ziarelor româneşti şi străine şi, chiar dacă textele lor trecuseră prin sita deasă a cenzurii, o idee despre mersul războiului îşi putea face şi un civil ca mine. În sala de consiliu de la Institut apăruse o hartă mare unde erau marcate zilnic ofensiva germană, viteza cu care uimise pe toată lumea, şi, separat, cu alte culori, paşii spre sud-est ai Armatei a IV-a. Erau victorii continuu. Cu sacrificii, desigur, dar victorii. Pentru D. ce scriu ziarele n-avea relevanţă, el nu citea ziare, le dispreţuia global, deşi ani în şir ieşise şi el regulat în arenă cu articole de opinie vitriolante. Argumentele mele de atotştiutoare era ca şi cum nu le-ar fi auzit. Din punctul lui vedere, a spus şi şi-a deschis ochii deodată cu regăsirea vocii, pentru români acest război abia început se înscria ca o aventură pierzătoare. Vei vedea în curând.

Prelegerea la care m-a avut ca unic auditor începu în această notă de autoritate didactică. Nu riscasem niciodată în anii dinainte să-l contrazic şi nu neapărat din respect şcolăresc sau din teamă. Ar fi fost o prostie să mă prefac că, pentru mine, diferenţele de vârstă şi de rang nu contează. Dimpotrivă, contau enorm, ca o decoraţie de ţinut cât mai la vedere. De data asta au căzut însă vechile inhibiţii: m-am năpustit.

El m-a ascultat răbdător, ca la seminarii, altădată, cu o politeţe în care, dacă nu-l slăbeai din ochi, descifrai dispreţul glacial dispensabil de orice cuvinte. Şi totuşi, juca corect, lăsându-mi timp să pun toate argumentele pe masă. Când am terminat, a reluat de unde îl oprisem.

– Spun pierzătoare, având în vedere măcar exemplul de manual al lui Napoleon. Sunt banalităţi, nu neg. Dar războiul însuşi, în ce ecuaţie nebanală să-l situezi? Cum să-l tratezi altfel? A mai avut un acces urât de tuse, dar şi-a revenit repede. Ruşii au un spaţiu cu cotloane unde se pot retrage să-şi lingă rănile risipite, de la gheţurile arctice şi tundră până la nisipurile deşerturilor asiatice. Fiecare pas înapoi făcut acum e o gură de oxigen pentru ei, pentru elanul din perioada următoare. Ce ţi se par ţie victorii şi ce anunţă ziarele sunt efemeride. Se opri aici iarăşi să-şi cureţe gâtul de flegme şi să-şi şteargă ochii şi nasul. Am vrut să-i cer să nu se mai chinuiască zadarnic cu mine, dar am renunţat. Apoi, pentru nemţi, scopul strategic numărul doi sau numărul unu, depinde de unde priveşti, adică stârpirea evreilor, e altă eroare fatală. Pentru simplul motiv că evreii nu pot fi stârpiţi, ei sunt ca furnicile. Cum să stârpeşti toate furnicile care sunt pe pământ cu mult înainte de noi şi sunt peste tot? Îi poţi lichida, de pildă, câte unul sau în grupuri mai mari sau mai mici, cum au încercat mulţi, începând cu romanii. Dar să-ţi propui lichidarea lor ca entitate e o utopie. Înţelegi? Asta, şi declarată în gura mare, abia vor activa colosala lor putere mondială de reacţie, banii cu care se controleză subteran istoria acestui secol. Chiar şi Hitler nu e de conceput să fi scăpat o secundă de sub controlul lor care ţine sub lupă fiecare gologan şi în ce direcţie e rostogolit, de sub autoritatea lor invizibilă, în fond... Nemţii trebuie să piardă războiul nu pentru că au o forţă militară inferioară. Nu! Şi nici pentru că aliaţii lor, armata română sunt ruşinos echipaţi şi prost hrăniţi. Dimpotrivă! Niciodată nu s-au mai lansat atâtea trupe şi atâtea mijloace. Nemţii, şi o dată cu ei şi românii, sunt condamnaţi de o logică secretă de care vei lua act mai târziu. De forţe care, odată stârnite, sunt distructive până la capăt. Şi atunci? Dacă ai venit la mine pentru un sfat, ia aminte! Îţi sugerez să te retragi tiptil din aventura prostească în care a fost vârât Institutul şi tu o dată cu ceilalţi de acolo. A prospecta spaţii şi populaţii care n-au semnificaţie pentru destinul României e zădărnicie, un demers cu profit ştiinţific infim. Căci finalul va fi unul singur: România va avea soarta tuturor ţărilor care pierd un război, banalele lecţii ale istoriei nu consemnează excepţii. Vae victis! Iar rezultatele cercetărilor voastre vor fi puse pe foc.

Am râs ironic, dar cu un început de exasperare. Nu cu mult în urmă, un alt sfat al său, drastic, aproape un ordin, mă făcuse să renunţ la prietenia admirabilă a câtorva băieţi şi fete care erau cu legionarii. Rupe-o cu ei. M-am retras, am fugit, nu le-am mai deschis uşa, nu le-am răspuns la apeluri. Renunţarea era într-adevăr ca o amputare. Pentru a pune ce anume în loc? A râs şi el, fără plăcere, ceea ce totuşi nu mai văzusem să i se întâmple, conştient pare-se de prea marele elan pe care-l luase.

– Fată dragă, o să fac recurs la autoritatea pe care mi-o concezi ca să-ţi repet: renunţă! a continuat cu glas alterat. Fă cale întoarsă, nu va fi mare lucru să inventezi ceva plauzibil, dacă vei fi întrebată. Îmbolnăveşte-te, spre pildă. Retrage-te discret şi din Institut unde sunt câteva persoane implicate în jocuri pentru care-şi pun pielea la bătaie. N-aş vrea să te ştiu în prejma lor peste câţiva ani. Eşti sănătoasă, ai tată sus pus, eşti poliglotă, datorită mie nu te-ai amestecat în jocuri politice compromiţătoare, aşa că nu cred că cei de la S.S.I. ţi-au deschis dosar, eşti frumoasă şi, dă-mi voie să-ţi spun, foarte deşteaptă. Evită locurile expuse şi rămâi cuminte în aşteptare, mai devreme sau mai târziu orice război se termină. Cere-i lui Papa să-ţi facă rost, să zicem, de o catedră provizorie şi cu asta îi vei prilejui în fine şi lui clipe meritate de fericire. Sună a sfat de bunic, dar n-am altul mai bun. Du-te la gară şi urcă-te în primul tren de Bucureşti.

Îmi era teamă ca, după atâta efort, să nu urmeze o altă criză de tuse, dar nu ştiu cum a reuşit să se domine. M-am aplecat peste pat şi i-am atins obrazul cu obrazul meu. Îşi făcuse datoria şi nu se cuvenea să nu-i răspund. Preţul era acest contact cu o epidermă umedă, rece şi primul zâmbet mincinos de despărţire de când ne cunoşteam. 


Sursa România literară > Arhivă > 2016 > Numarul 7 > Scrisoare de dragoste (fragment)

joi, 28 iulie 2016

Cărțile Gabrielei Adameșteanu, elogiate în presa internațională

Doua dintre cartile Gabrielei Adamesteanu, unul dintre scriitorii de prima marime ai literaturii romane, au fost elogiate de curind in presa internationala. Este vorba despre Drumul egal al fiecarei zile, recenzat in publicatia ABC, Spania, si Intilnirea, recenzat in publicatia Irish Times
 

•Editia spaniola a romanului Drumul egal al fiecarei zile, de Gabriela Adamesteanu, a fost elogiata de curind in prestigioasa publicatie spaniola ABC, intr-o cronica ce poarta semnatura celebrului critic literar Mercedes Monmany de la Torre. Drumul egal al fiecarei zile (Cartea Romaneasca, 1975; Editura Litera, 1992; Editura Institutului Cultural Roman, 2005; Polirom, 2008, 2015) a aparut la Xorki Ediciones (Spania), in traducerea lui Joaquin Garrigos Bueno, cu titlul El mismo camino de todos los dias. Mai jos, un fragment din recenzia publicata pe www.abc.es:

„Autoare a patru romane publicate pina in prezent, Gabriela Adamesteanu si-a dobindit notorietatea internationala in special cu O dimineata pierduta, o istorie concentrata a secolului XX romanesc.
Primul sau roman, splendidul Drumul egal al fiecarei zile, scris in 1975 si devenit astazi un clasic reeditat cu numeroase ocazii, isi plaseaza actiunea in Romania anilor ’60 si este povestea unei educatii sentimentale in comunism. Letitia Branea isi spune istoria la persoana intii: e o adolescenta dintr-un mic oras de provincie, al carei tata este detinut politic. Educata in starea de neliniste a victimelor, a supravietuitorilor aflati pe punctul de a fi loviti din nou fara motiv, Letitia se va elibera repede de sentimentalismul plin de iluzii caracteristic fetelor de virsta ei, de acea durere pe care o poarta in ea de timpuriu. O durere pe care vrea sa o perceapa doar ea, straduindu-se sa «o duca asa cum citise si vazuse la cinema». O durere doar a ei, nu a epocii, nici a tarii, nici a familiei sale.” (Mercedes Monmany de la Torre, ABC)

Romanul a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si premiul Academiei Romane (1976).

Drumul egal al fiecarei zile a mai fost tradus in: franceza, la Gallimard (2009), in traducerea lui Marily Le Nir, cu titlul Vienne le jour (editie nominalizata la premiul „Jean Monnet” pentru literatura europeana); italiana, la Editura Cavallo di Ferro (2012), cu titlul Verra il giorno, in traducerea Celestinei Fanella; germana, la Editura Schöffling (2013), Der gleiche Weg an jedem Tag, traducere de Georg Aescht; bulgara, la Editura Balkani (2005), Vse sasciat pat den sleden, traducere de Roumiana Stantcheva.

•Editia in limba engleza a romanului Intilnirea a fost recenzata in paginile publicatiei Irish Times, sub semnatura corespondentului literar Eileen Battersby. The Encounter a aparut la Dalkey Archive Press (Statele Unite ale Americii), in traducerea lui Alistair Ian Blyth.

Un fragment din cronica aparuta in Irish Times:

Intilnirea, romanul indraznet, aluziv al Gabrielei Adamesteanu, este o insiruire de vise amalgamate cu amintiri vii. Personajul central al cartii, Traian Manu, este un profesor universitar care si-a parasit tara natala cu multi ani inainte ca portile comunismului sa se inchida definitiv. Cea mai clara imagine in care pot fi surprinse diferitele sensuri ale romanului este cea a unor oglinzi acoperite. Nimeni nu e sigur de nimic, nimeni nu stie cit timp a trecut sau cum s-au schimbat oamenii. Traian Manu iubeste Odiseea lui Homer; este poemul sau favorit si care ii ofera alinare. Gabriela Adamesteanu o foloseste pentru a modela personalitatea profesorului: linistit, el nu e nici pe departe un om de actiune, desi sosirea lui in Romania nelinisteste autoritatile – o sursa de umor intr-un roman care oscileaza surprinzator intre tragedia personala si comedia neagra.
Ratacitorul Gabrielei Adamesteanu – un profesor, nu un razboinic – nu este mai putin eroic prin faptul ca e singur si empatic. Poate ca oglinzile sunt acoperite, dar reflexiile diferitelor vieti si experiente sint acolo pentru a fi vazute, captind lumina pe masura ce adevarurile ies incet la iveala din frinturi de amintiri si fapte pe jumatate rememorate, dar niciodata uitate.
Un roman subtil, dar curajos despre un emigrant care nu se poate intoarce niciodata cu adevarat acasa.” (Eileen Battersby, Irish Times)

Aflat la a patra editie, Intilnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008, 2013) a primit Premiul Ziarului de Iasi, Premiul revistei Ateneu si a fost adaptat radiofonic in 2007. Romanul a mai fost tradus in: bulgara (Panorama, 2005); maghiara (Palamart, 2007); italiana (Nottetempo, 2011).

Gabriela Adamesteanu a  mai publicat la Editura Polirom: Dimineata pierduta (cinci editii), Provizorat (2010, 2011, ambele in colectia Fiction Ltd; editia a III-a, 2013, in colectia Top 10+ ). In 2008, Polirom a inclus cartile Gabrielei Adamesteanu in colectia sa de „Opere”: Opere I. Dimineata pierduta, Opere II. Gara de Est. Intilnirea. In anul 2012, Polirom i-a dedicat prozatoarei o serie de autor: Dimineata pierduta (2012, editie definitiva), Vara-primavara (2012), Intilnirea (2013), Anii romantici(2014), Drumul egal al fiecarei zile (2015, editia a VI-a).

sâmbătă, 9 iulie 2016

Ion Pop, Dan Culcer în Utopia

La o distanţă considerabilă faţă de primul volum, Un loc geometric, tipărit în 1973, Dan Culcer, clujeanul înrădăcinat la Târgu Mureş, unde s-a aflat printre re-întemeietorii noii serii a revistei Vatra, se întoarce la poezie, după ce păruse a fi optat cu precădere pentru exerciţiul critic, remarcabil şi remarcat în eseurile foarte personale din Citind sau trăind literatura (1976) şi Serii şi grupuri (1981).

După stabilirea, ca exilat politic, în Franţa, din 1987 încoace, a fost, totuşi, prezent în publicistică şi literatură prin revista electronică Asymetria, dar şi cu contribuţii critice şi, din când în când, versuri în periodicele de acasă. Publică acum, sub titlul Utopia (Ed. Ardealul şi Asymetria, Târgu-Mureş şi Elancourt, 2010) un volum bilingv, româno-maghiar, în care recuperează şi texte mai vechi (primul e din 1967), dar unde cele mai multe poeme sunt de dată mult mai recentă. Diferenţele de etapă se văd relativ uşor, dar „starea” lirică rămâne relativ unitară în timp.
Volumul e şi subintitulat „Texte pentru o stare”, iar numita dispoziţie sufletească e una de inconfort şi nemuţumire şi revoltă agravate în lumea totalitară la care trimite majoritatea versurilor. Este „spaţiul Utopiei”, evocat şi în confesiunile din finalul cărţii, unul situat ”într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului”. Ca atare, e de înţeles atmosfera în genere cenuşie a unui univers fără speranţă, dramatic constrângător, sugerând prin recurenţa unor motive precum zidul, mâlul, mucegaiul, noroiul, întunericul, masca..., sentimentul izolării disperate, stagnarea, descumpănirea fiinţei într-o lume rămasă fără repere sigure. Tehnicile expresioniste ale intensificării culorilor în peisaje turmentate, răvăşite, adesea fantasmatic-coşmareşti, („Vijelii dezlănţuite. Ceruri urlând. Focuri lungi cad grele. /.../ Aşteptăm să se spargă zăgazul înalt”), sugestia momentelor de tensiune ale eului prizonier între atâtea limite, („trăim izolaţi în spelunci cu marinarii de pe fluviu, / cu
funcţionarii morţi de la cadastru”, „şi-i totdeauna vremea unei beţii sinistre”, „dar ceaţa-i veşnică”), caracterizează această viziune sumbră, cvasiapocaliptică. Un Ţinut izolat, de pildă, e aproximat în câteva notaţii decise, concentrate: „Lipicioase semnele. Cauterizări. / Semafoare oarbe se privesc. Cale închisă. / înmănuşate mâini întinse între planetele fierbinţi / se ating. Mâine – ochii. Clipind fereşti retina / de explozii viitoare. Te poticneşti. Aştepţi. / Piatră de căpătâi – stâncile unui ţinut izolat.”
La alte pagini, cu versuri ceva mai destinse sintactic, apar expresii precum: „acest întuneric mâlos ne=mpresoară”, „E-atâta mâl în preajmă şi-o să murim strigând”, „apele curg băloase ca melcii”, „Mare, ne vrei şi ne furi răsuflând. Pare acum / Ţipătul tău atât de strident, chemare de om”, ba chiar convenţionalii vampiri din orice coşmar „clasic” de inspiraţie transilvană 1 („Nordul ţinutului izolat. în timpul nopţii vampirii muşcă /pielea vitelor, ling sângele care curge din răni, / turbarea trece de la vampiri la vită”...)
Adesea imaginea e stilizată, pe urme de ceremonial crepuscular traklian – „Vor suna clopote singure / Va să se caşte falii negre, foarfeci uriaşe. // Unde suntem? Cu voi, ologi cerşetori în această încăpere / aşteptând sunetul singuratic”; „Răniţi cocori trecând oceane s-au aşezat / în ochii prietenilor. Ziduri plâng, / cu orologii care-şi permit odihna / când uiţi să-nfăşuri arcuri”... (Cutremur); „de mult tăceau şi solii, / măşti ruginite – crişti asfinţeau pe ruguri”.

Se aproximează astfel o „întunecată ceremonie” în decor de carcere baroce, piranesiene, construit „cu gândul la zarca din Aiud” (Carcere), urmată în alte poeme de viziuni în care sunt din nou asociate embleme de nobilă aparenţă care înscriu variante ale „urâtului” existenţei, ca în Speranţă, poem din 1967 care face încă apel la alegoria patetică („Eram drumeţ tăcut cu tălpile crăpate”), într-un decor simbolic din depozitul reprezentărilor romantice: „Trebuia să ajung acolo la stâncă, / Sunetul sacru al clopotelor din vale cinstea umbra / care urca odată cu mine, / sus mă aştepta un cântec urât”.

Un soi de ritualitate gravă marchează prezenţa umană în cadrul cu amprentă, de asemenea simbolică („Rătăcitori, obosiţi, vinovaţi, neatinşi / Să ne întoarcem pe ţărmul cruţat de semnele focului”. „Şiruri de oameni cântă pe-un glas / împreunare cu drapele albe”), limbajul rămâne în genere „înalt” chiar în miezul evocării apocaliptice, amintind cumva de expresionismul stilizat şi patetic al ultimului Baconsky: „Au sosit gărzile stingerii, / Desantul pruncuciderii. Gura ţi se va umple de sânge. Scuipă-l! / Va îngheţa în cristalele roşii înainte  de a se coagula, / sau va rămâne fierbinte, vie 7  lavă pe care nimic nu o va disolva.” într-un astfel de univers, poetul afişează o poziţie marginală – „Scriu aici, la marginea turmei, / înfricoşat, concentrat, deci vulnerabil”, discursul revoltei sale dificile se arată a fi compensat doar de intensitatea trăirii proprii, a unui eu ce se ştie, totuşi, esenţialmente liber („O gaură-n zid. Singura posibilitate de-a face / o breşă în zid. O bortă în piept, loc liber pentru / bătăile inimii libere.”), ori de evocarea sacrificiului unor Jan Palach sau Liviu Babeş, protestatari contra dictaturii comuniste.
Cu momente de „tranzitivitate” mai marcată a mesajului, ca în amplul poem Eclipsă deasupra gunoaielor (datat 1972, dar sugerând mai degrabă, stilistic vorbind, evoluţii mai recente) unde tonalitatea de manifest (polemic) e foarte accentuată, însă dominată, în linii mari, de formulele „moderniste” ale medierii simbolice a acestuia (stil „pur”, ceremonialitate, emblematizare a imaginii marcate de blagiene „semne de soarte”...), poezia lui Dan Culcer se impregnează treptat de frământările şi amărăciunile exilului, precum în densul poem Moartea ca un travesti (1987-2005), lăsând loc, între fine caligrafii, unor bruşte, nervoase deplasări de linii.
Mai „realiste” şi atente la concretele imediatului, cu un plus de prospeţime senzorială, se înfăţişează cele câteva poeme de dragoste din ciclul Erogeneză (cu piese excelente precum Pământul de la Nord şi Te iubesc, mi-e frică fără tine).
Alt grupaj, Evenimente, evocă cu o anume vigoare a notaţiei şi impulsuri ludice, momente biografice, admiţând, totuşi, surprinzător în contextul limbajului mai degrabă „elevat”,  mici derapaje de voit şoc „trivial”, mai curând stângace decât expresive (v. Crăpătura obscură sau După război, la început de eră). Sunt fracturi stilistice care provoacă, spre finalul cărţii, dereglări ce nu par a conveni, de fapt, naturii autentice a lirismului lui Dan Culcer.
Cele două texte din Ars poetica rezumă oarecum cele deschiderile scrisului său. Primul, Transparenţă, asociază datul de ambianţă eclesială cu foarte sugestive înregistrări de obiecte, culori, sugestii de atmosferă, proiecţiei spirituale; celălalt, Un alfabet al zilei, desfăşoară un inventiv catalog de sugestii ale literelor şi cuvintelor în posibile combinaţii textuale, adică tocmai ceea ce încercase, pe suprafeţe şi cu ponderi valorice inegale, să exploateze autorul în poemele acestei cărţi.
Nu lipsit de reuşite în acest spaţiu secund, mai experimental şi ludic, scrisul poetic al lui Dan Culcer rămâne, cred, cu adevărat convingător mai curând în poemele de culoare expresionistă, unde registrul grav în solemnitatea lui de „întunecată ceremonie” atrage un imaginar tinzând către emblematic şi statuar, cu atât mai expresiv cu cât e contrapus alterărilor realităţii imediate. El traduce cel mai bine interogaţiile şi neliniştile, revoltele şi sfidările unei sensibilităţi şi conştiinţe treze, în răspăr cu „utopia” în care „tranşeele fricii s-au umplut de cadavre ucise de imaginaţie” şi [unde] „nu mai există niciun adăpost posibil, imaginabil”.

Cum notam la început, Utopia lui Dan Culcer e tipărită simetric în limbile română şi maghiară (traduceri de Cseke Gabor, dar şi câteva texte scrise încrucişat de cei doi poeţi în ambele limbi). E un gest de omagiu şi de mărturisită voinţă de colaborare şi comunicare fraternă între cele două culturi convieţuitoare în Transilvania. Dan Culcer îl mai făcuse cu ani în urmă, pe când traducea, ca foarte bun cunoscător al limbii sursă, din poezia maghiară contemporană.
Ion POP
în TRIBUNA • NR. 192 • 1-15 septembrie 2010, pag. 7

1. Criticul Ion Pop se lasă dus de reflexe atunci când crede că vampirii din acest text ar fi o referință etnografică sau literară vampirescă. E vorba, de fapt,  de un soi de lilieci agresivi care sug sângele vitelor în spațiile depărtate ale Americii de Sud, descrise în Tropice triste, carte din care am extras un paragraf și l-am transformat în poem, prin decontextualizare.
2. Cu delicatețe Criticul pune la îndoiala datarea Poetului. Prietenul nu ar trebuie să uite că un fapt de istorie literară se susține sau se neagă cu documente și argumente, nu cu supoziții stilistice. Tocmai pentru a marca deosebirea și pentru a evita asemenea ipoteze, printre altele, mi-am asumat riscul de a-l publica în străinătate în revista lui Ierunca, Limite -1976, și am introdus în volum nota explicativă prin care susțin datarea. De altfel publicare din 1976 nu permite strămutarea poemului în altă epocă stilistică a poeziei române.
Realitatea este că poemul meu, care își asumă tranzitivitatea ca un risc și o valoare, nu seamănă cu dulcegăriile poetice ale perioadei ulterioare sau anterioare, dar se înscrie coerent în atmosfera «expresionistă» a poeziei mele în general. Dan Culcer