marți, 20 septembrie 2016

SINEA MEA – Tratat despre revoluție. Constantin Dram despre o cartede Adi Cristi, cenzurată de Securitate

Constantin DRAM. Critica prozei. PENTRU UN ALT DONQUIJOTE

                                                                                                                                     
Sursa http://convorbiri-literare.dntis.ro/DRAMiun7.html

      După ce omul din La Mancha a fost împietrit. Asa s-ar putea mai putea numi cartea lui Adi Cristi (Edict Production, Iasi, 2006). E o carte pe care o putem integra, fără nici o problemă, în categoria celor încă numite de sertar, cărti ce nu au avut dreptul la tipar înainte de 89. Cel putin asa rezultă din „argument” si, desigur, asa se poate vedea si din continutul în sine. „Aventura ne-publicării” cărtii trimite spre întîmplări ce astăzi pot să pară neverosimile unor mai tineri scriitori/cititori; e revelatorie reproducerea discutiei pe seama manuscrisului între (mai) tînărul autor Adi Cristi, de atunci, si directorul de atunci al editurii Albatros, Mircea Sîntimbreanu. La fel de interesante sînt gîndurile unui autor ce îsi descoperă opera, intitulată Sinea Mea (Tratat despre revolutie) nepublicată, după 23 de ani: „Am lăsat manuscrisul în bibliotecă, pînă într-o zi a sfîrsitului de an 2006, cînd, din întîmplare, într-o căutare nu de plăcute vidia, am dat peste el, prăfuit si îngălbenit. Senzatia pe care am avut-o după 1989, despre această carte, a fost aceea a unui proiect expirat. Am trăit cu senzatia că Sinea Mea face parte din categoria cărtilor de sertar ce au fost devoalate tocmai de aceea ele reclamau într-un regim totalitar: accesul la libertate. În momentul redescoperirii manuscrisului, recitindu-l, am avut o a doua revelatie. Cartea există, este vie, pulsează, se cere a fi citită si nicidecum ignorată sau îngropată.
E o carte ce frizează provocarea si neobisnuitul, mai cu seamă dacă tinem cont de epoca în care ar fi urmat să apară, motiv pentru directorul de editură Sîntimbreanu să îi caute o posibilă încadrare SF, mai dătătoare de sansă de aparitie în acel context politic. E o carte si despre un alt Don Quijote, dar oricînd putem spune că toate cărtile interesante de după aparitia capodoperei cervantesti, au în ele ceva din sfînta nebunie a unui hidalgo pe care lumea sa nu putea să îl mai încapă. „Într-un tîrziu, după ce omul din La Mancha a fost împietrit, lumina spulberase orice urmă de încordare. Orasul nu mai avea străzi. Doar alei pline de întuneric, înmiresmate de anume singurătate. Orasul acesta avea o singură fereastră, discret luminată si două trupuri, sau două clopote, prin care sunetul alerga în vîrful picioarelor.” E o carte ce nu se încadrează (voluntar) în genuri si canoane cunoscute epocii în care urma să apară, epocă pentru care formalismul era de importantă majoră.
Titlul poate fi păcălitor si trimiterea spre o Revolutie devastatoare poate declansa reactii specifice celor care urăsc miscările „tulburătoare de linii”. Imaginînd un personaj denumit Sinea Mea, configurînd o naratiune fundamentată pe o logică a absurdului poetizat si pe o formă de glosare iritantă (ca în capitolul Forme, guverne, probleme, lucrători, relatii) Adi Cristi avea să construiască un perimetru de imaginar ne-ortodox: „În miezul problemei se bănuia a fi viermele. Nici laptele, nici fluierul nu au comis certitudinea. Se bănuia viermele, o gaură prin care dispăreau esentele. Si fără esentă problema îsi păstra doar conturul, sunînd ca orice tobă la atingerea ei. Asa se explică zgomotul atîtor neîntelegeri si presupuneri.”
Cartea este ordonată la nivelul a trei secvente, fiecare fiind marcată sententios: doar gîndul poate emite o judecată de valoare în momentul nasterii (prima parte), „uneori realitatea întrece imaginatia” (a doua parte) si între real si ireal, gîndul este însăsi singurătatea (a treia parte). Posibilele deveniri sub semnul narativitătii explicite sînt sincopate de inserturi numite dialoguri fără Platon  sau anamnesis sau fapte concrete, după o tehnică a contrapunctului verificată. O eventuală poveste îl priveste pe cel conventional acceptat personaj-erou, numit Sinea Mea. Povestea începe cu nasterea eroului si prezintă rapid progresul copilului ce se identifică din primele secunde si ore ale existentei sale cu lumea. E o naratiune alertă, axată pe determinarea imaginilor contrastante: „Altădată, în timp ce îl spăla, maică-sa i-a prins puta lui cît un surubel, spunîndu-i că băietelul are cuc. Mirat, el o întreabă dacă si pasărea din pădure, ce loveste cu ciocul în copac, se numeste penis. Speriată si toată scăldată în sudorile rusinii, femeia înlemni în neputinta rostirii. Băietelul – demonul, visul, arătarea, irealul – o privea inocent, fără a-i ghici tulburarea. Cînd împlinise 24 de ore de la nastere, ochii săi verzi-arămii învătaseră deja din ce se compune o femeie, din ce se compune un bărbat si despre diferenta istorică dintre ei. Taică-su nu îl văzuse încă. Era plecat la scoli. Cînd a telefonat să întrebe ce este, băiat sau fată, auzi un glas subtire de copil, care îi spunea că este el, copilul lui! Crezînd că cineva din vecini si-a adus copilul la ei, a început să rîdă de gluma ce i se părea bună, potrivită emotiilor lui si, încă plin de hohotul sănătos al bunei sale dispozitii, îsi rugă „fiul” să o dea pe maică-sa la aparat. Femeia, lividă, întări că  totusi el vorbise cu fiul său, în vîrstă de 24 de ore, căruia zăpăceala, ce se mulase pe ea de al nastere ca o haină, nu îi dăduse răgazul să îi pună un nume. Dar băietelul o trăgea de halat, soptindu-i că pe el îl cheamă Sinea Mea, nume pe care femeia îl repeta involuntar la telefon.”
Că Sinea Mea (adică personajul unei posibile naratiuni) trece rapid prin situatiile vietii, că devine o valoare recunoscută, că ar putea candida, că suplineste un universitar, rostind o conferintă despre „Importanta lui Freud în întelegerea stiintifică a agriculturii”, că apoi insolitul conferentiar se refugiază în landou (unde îi era si locul) se poate converti si în ceva ce prelungeste absurdul, adăugîndu-i contextualităti subversive: „Prescolarii, scolarii, studentii, au format un cor pe sase voci, parcurgînd întreg repertoriul coral al Festivalului. Intelectualii rămîneau intelectuali. Muncitorii din schimbul unu si trei fluierau, băteau în parchet, bisau. Tăranii, nemaistiind cum să se manifeste, s-au alăturat lor, ba, mai mult, pentru individualizare, au rupt două rînduri de bănci, învîrtindu-le deasupra capului în chiote de răscoală. Personalul TESA a semnat in memoriu pentru încă o zi liberă. Cei de la salubritate si-au scos husele de pe mături, tomberoane, măturoaie, lopeti, începînd rostogolirea. Sportivii alergau, alergau… Golanii si curvele orasului au fost angajati de Militie si Procuratură, să-i suplinească si pe ei în această explozie de bucurie.”
Dincolo de curenta contextualizare semantică, asemenea rînduri putea declansa frisoane. Bazîndu-se pe absurd, pe ludic, pe calambur, pe puterea cuvîntului de a transgresa logica momentului, pe ascunzisurile glosei neprevăzute, Adi Cristi alcătuieste un adevărat viespar de întelesuri. Între „devenire” si „redevenire”, Sinea Mea ascultă povesti (sau ceva care se poate numi si asa, cum ar fi anmnesis I si II) cu si despre ai săi, povesti care au puterea de a înfiinta existente, de a da o ordonare intentionată. Exercitiul textualist, pînă la un punct, fixează un alt posibil erou: „Pentru a-si păstra echilibrul si pozitia verticală, bătrînul s-a ancorat de frunte cu un cablu de otel…, cablu petrecut printr-un scripete fixat, la jumătate de metru deasupra părului său, de o tijă ce făcea la acea înăltime un unghi drept, coborînd apoi pînă la cota blacheurilor uriasilor pantofi, în care era încastrată. Cu fiecare pas, bătrînul suna ca un clopotel de argint.” Se conturează o lume diformă, o lume năucă, o lume de categorisit si de ne-categorisit, în care există de-a valma universităti, multe scoli, otelării, statui neasteptate, congrese si conferinte ale mestesugarilor, un unic cotidian care nu se tipăreste, un DEX cu definitii discutabile, poezia magistrului Ursachi, casetofon, cantină-restaurant, Revelion, multe betoane si frică de Dumnezeu, alterni si subalterni, semne ale unei revolutii neîntelese, ca si semne de punctuatie, avantaje, dezavantaje, Marea Bibliotecă si Marele Pelican, ca si o turmă de porci, de care trebuie să ai grijă, într-o asemenea lume minunată, în care Don Quijote se poate transforma în Candide, uitînd de toate mecanismele unei Revolutii ce ar putea tulbura lucrătorii, într-o astfel de lume (si cine să stie de unde începe si cum se termină o lume în care Sinea Mea, dincolo de fapte concrete si de dialoguri fără Platon, există într-o unicitate justificată de i-logismul functional ce cîrmuia, deopotrivă, otelării si universităti) nu poate să nu existe si un post scriptum, asezat după un ultim capitol, denumit Ultimul drum poate fi „ultimul servit”, care spune despre o carte fără personaje, o carte a paradoxului, o carte fără actiune.
O carte interesantă, scrisă cu priceperea orfăurarului, adăugăm noi, o carte care provoacă prin sume neordonate de sensuri si nonsensuri, prin volute artistice bine dirijate, prin stiinta articulării si dezarticulării textuale, o carte care, asa cum spuneam mai sus, ne lasă si un post scriptum: „Sinea mea încă mai îngrijeste porcii Marelui Pelican. S-a retras în singura Casă Albă din oras, asteptînd ca speranta să-i lanseze prelectiunile. Pînă atunci, bea ceai, cîntă Paganini si îngrijeste de porci”.


«Uniunea Scriitorilor din Romania (USR), filiala Iasi, a desemnat laureatii pe anul 2006. La sectiunea proza, Adi Cristi, din Iasi, a primit premiul USR pentru volumul "Sinea Mea. Tratat despre Revolutie". Prozator, poet si publicist, Adi Cristi a fost distins si in 2004 de USR Iasi pentru volumul Pasarea fara aripi. "«Sinea Mea. Tratat despre Revolutie» este o carte cu o istorie destul de zbuciumata, al carei manuscris a fost aflat de securisti, confiscat, apoi redat si pe care dupa `89 am lasat-o uitarii, neconsiderand ca problema libertatii mai este de actualitate in contextul democratiei. Dar n-a fost asa. Prin anul 2005, cautand prin biblioteca, am dat din nou peste acest manuscris. Regasind gandurile asezate acolo, le-am gasit de actualitate. Si la aceasta vreme, manuscrisul dateaza din 1983, gasesc ca realitatile nu s-au schimbat mult. Aceeasi frica, teama, aceleasi mentalitati, reactii, dar nu din cauza totalitarismului, ci a libertatii...", a precizat Adi Cristi.»
Reproduc această cronică de carte pentru a atrage atenția autorilor, cronicar și romancier, că în Arhivele CNSAS se află rapoarte sintetice despre editurile din România, unde se descriu manevrele Securității  pentru a bloca editarea acestui roman, SINEA MEA – Tratat despre revoluție. Am reprodus câteva în cartea mea, Cenzură și ideologie în comunismul real,  în curs de apariție la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.

La centenarului lui C.Virgil Gheorghiu, romanul Ora 25 este retipărit de

EDITURA RATIO ET REVELATIO 

 
 








Luna septembrie marchează centenarul nașterii scriitorului C. Virgil Gheorghiu. Romanul „Ora 25” a făcut istorie, fiind tradus în peste 40 de limbi și vîndut pînă în 1989 în peste 10 milioane de exemplare. În 1967, a fost ecranizat, cu Anthony Quinn în rolul principal.
Un text despre care Mircea Eliade spunea, în 1949: „Am fost printre aceia care, citind manuscrisul românesc al acestui roman, am avut de la început sentimentul că ne aflăm în fața unei cărți menite unei cariere mondiale” . Și continuă: „această carte validează, în fața noastră și în fața străinătății, forța de creație românească autentică, nesusținută și nepromovată de nici un efort oficial” . Ba mai mult: „Consider Ora 25 una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”.
Iar filosoful existențialist francez Gabriel Marcel, care a scris prefața primei ediții, apărută în Franța, spunea: „mă bucur la gîndul că în Franța și în limba franceză, acest frumos roman, acest roman teribil va fi apărut pentru prima dată. Nu mă îndoiesc că va fi tradus în multe alte limbi, altfel ar însemna că situația e într-adevăr disperată. Însă nu e totul. Nu cred că putem găsi o operă mai semnificativă ca cea care ne stă înainte, mai revelatoare asupra situației înspăimîntătoare în care omenirea se găsește astăzi. „Pămîntul”, spune unul dintre protagoniști, „a încetat să mai aparțină oamenilor”, mai exact, oamenii par să se fi dezvățat a se comporta ca oamenii. Dar cu aceasta am zis foarte puțin; este vorba nu atît de o învechire sau o uitare, ci de un dresaj monstruos pentru care uitarea nu este decît una dintre consecințe.


32 lei  

 
Copyright © Septembrie 2016, Ratio et Revelatio Publishing House, All rights reserved.

luni, 19 septembrie 2016

Petre Sălcudeanu, scriitor, scenarist de film și om politic român

Posted On December 20, 2014 By In Mari români With 933 Views
Sursa http://scrieliber.ro/sa-ne-cinstim-romanii-episodul-247-petre-salcudeanu/ 

Să ne cinstim românii – episodul 247: Petre Sălcudeanu

* Petre Sălcudeanu, scriitor, scenarist de film și om politic român


«Copilăria e o stare fără vârstă, ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară şi gâzele, parte şi ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunţă cutremurele intime de mai târziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, şi nu altfel.»
(Petre Sălcudeanu în Apa care tace (1984))
Petre Sălcudeanu s-a născut la 8 septembrie 1930, Gligoreşti, judeţul Cluj. Este fiul Valeriei (născută Mureşan) şi al lui Petre Sălcudean, muncitor la CFR. Urmează Liceul Comercial „Andrei Bârseanu” din Braşov (1941-1950), face studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1950-1951) şi e trimis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova (1951-1956). La înapoiere devine redactor la ziarul „Drum nou” din Braşov (1956-1959). În 1960 e ales secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, apoi lucrează ca redactor-şef, director, director general la Studioul Cinematografic Bucureşti (1961-1972). Deputat în Parlamentul României (1992-1996), va fi în perioada 28 august – 5 noiembrie 1993 şi ministru al Culturii. Debutează cu versuri în 1946, la ziarul „Drum nou”. Membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România.
Peste măsură de productiv, Sălcudeanu este autor a numeroase nuvele şi romane: Cartierul muncitoresc (1950), Un gram de aur (1958), Iubeşte ziua de mâine (1960), Strada Lux (1962), Vreau să trăiesc! (1964), Săptămâna neterminată (1965), Singur fără cer (1966), Prea cald pentru luna mai (1967), De ce văd invers? (1970), inclusiv poliţiste şi de aventuri: Moartea manechinului (1970), Un biet bunic şi o biată crimă (1970), Bunicul şi păcatele lumii (1971), Detectiv la paisprezece ani (1971), Bunicul şi porunca să nu ucizi (1972), Bunicul şi doi delincvenţi minori (1974), Bunicul şi o lacrimă de fată (1976) etc. Şi-a cucerit însă o poziţie centrală pe tărâmul prozei abia în 1980, cu Biblioteca din Alexandria (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române; ediţia a doua, 1992, nu va mai fi cenzurată), roman de o formulă inedită la noi, anticipată doar într-o altă carte a lui Sălcudeanu, Corabia cu suflete (1967).
«Timpul nostru pământean este secundarul celuilalt timp din care ne-am născut, un timp fără ore şi fără minute; vii suntem în acest ceasornic uriaş numit univers numai noi, plăsmuiţi nu după chipul lui Adam şi Eva, ci după cel al omenirii. Şi neomenirea va măcina puţina iubire rămasă în om, îl va rostogoli spre prima treaptă de la care a plecat pe scara evoluţiei.»
(Petre Sălcudeanu în Apa care tace (1984))
În Biblioteca din Alexandria se află romanul unei ambianţe, dar al uneia cu o componenţă aparte: un sanatoriu rezervat elitei de partid, construit în munţi, la Cota 1.400. Textul lui Sălcudeanu trimite la Muntele vrăjit de Thomas Marin, citat de altfel în prima pagină, dar şi la Pavilionul canceroşilor, romanul lui Aleksandr Soljeniţîn. Admis într-un spaţiu privilegiat, prota­gonistul, scriitorul Petre Curta, ftizie, ascultă destăinuirile unor pacienţi proveniţi din structurile determinante ale societăţii socialiste. Confesându-i-se, inşii se autoportretizează implicit şi astfel, prin coroborarea faptelor rememorate cu diversele lor comportamente în sanatoriu, se creează portrete morale şi la nivel tipologic.
Comunist din adolescenţă, trimis de regimul antonescian pe front în prima linie, de unde trece la sovietici în două rânduri, a doua oară după îndeplinirea unei misiuni deosebit de riscante, încredinţată de ei, paraşutat spre sfârşitul războiului în munţi, pentru acţiuni subversive antinaziste, cercetat după „eliberare” de propriii tovarăşi, cu duritate, un an întreg, înainte de promovarea în aparatul Siguranţei Statului, comandant al plutonului de execuţie care i-a suprimat pe doi fraţi ai săi, „înhăitaţi” cu o bandă legionară, unul dintre locatarii sanatoriului, Olariu (pe numele real, Toma Ghimbăşan), e un om sfârşit. „Revoluţionar de profesie”, dur, inflexibil, dezumanizat, uscat sufleteşte, onest în orizontul propriei înţelegeri, Lică Cozmin încarnează dogmatismul şi fanatismul leninist. Devotat „revoluţiei” cu o fervoare mistică, el îi sacrifică totul, ca unui moloh fascinant şi înspăimântător, fiind în stare să extermine pentru ea întreaga omenire. În percepţia lui, intelectualii sunt nişte încurcă-lume, ţărănimea e o „pleavă” în calea revoluţiei. Aşa-zisa „revoluţie” îl spulberă însă, curând, şi pe el: în contextul purificărilor din partid de după zdrobirea „devierii” zise „de dreapta”, deşi promotorii erau în realitate stângişti, Cozmin cade victimă năprasnicei zeităţi ce îşi devoră progenitura.
Petre Curta îl va întâlni, zdrobit, însângerat, în beciul Securităţii. Nu aceeaşi soartă îl paşte pe prietenul lui Cozmin, de cu totul altă calitate intelectuală şi formaţie psihică, Isaac Landesman, comunistul evreu, rezoneurul cărţii, figură de înţelept mucalit şi sceptic, rostitor hazliu de adevăruri cumplite. Colaborator al Anei Pauker, dezavuat de intoleranta „tovarăşa Ana” în urma unei discuţii în care el a deconsiliat-o să promoveze o politică de izolare şi oprimare a intelectualităţii, bătrânul comunist e mutat din spital, iarna, într-o cabană. Unul dintre bolnavi, Morăscu, tipul birocratului absolut, e un personaj la limita sinistrului: secretar al organizaţiei de bază a bolnavilor, el decide ca medicamentele străine să se administreze într-o ordine de priorităţi stabilită nu în funcţie de gravitatea bolii, ci de valoarea socială a muncii virtualilor beneficiari, întocmeşte fişe politice medicilor şi pretinde să fie desemnaţi pentru operaţii, indiferent de competenţa profesională, cei cu dosare cât mai „curate”.
«Fericirea socot că e undeva, deasupra omenescului, cu toate că-i făcută din mărunţişuri omeneşti şi nu se leagă de cel care nu încearcă, măcar de câteva ori în viaţă, să se ridice deasupra lui.»
În Cina cea de taină (1984), bunăoară, acestea sunt proiectate în universul rural de la începutul erei socialiste, într-o viziune coşmarescă, halucinatorie, iar în Ochiul şi marea (1989) filiaţiile, deşi aluzive, sunt revelatoare. Situaţii bizare apar, pe un fundal de viaţă rurală scoasă din făgaşe în timpul demolărilor, în Nuntă cu garoafe mov (1990): Geta, îngrijitoarea serelor cooperativei, cultivatoare de splendide garoafe urmează a se căsători cu Vasile, şofer pe un buldozer, cu care a rămas însărcinată. Toată materia cărţii, nu îndeajuns de structurată, are drept liant pregătirile pentru nuntă, apoi ziua cununiei, când mireasa refuză, inexplicabil, să meargă în faţa altarului, iar mirele, furios, intră cu buldozerul în sere, călcând un lan de porumb, omorând câini etc., în timp ce altcineva provoacă un incendiu. E o lume dementă, răscolită de convulsiile demoniei. În Marx librarul (2003) sunt zugrăviţi pescuitorii în ape tulburi ai tranziţiei.
«Destinul e mereu prezent în preajma fiecăruia.»
Opera
Cartierul muncitoresc, Bucureşti, 1950;
Din regiunea de ieri şi de azi, Oraşul Stalin, 1957;
Un gram de aur, Bucureşti, 1958;
Iubeşte ziua de mâine, Bucureşti, 1960;
Front fără tranşee, Bucureşti, 1961;
Strada Lux, Bucureşti, 1962;
Vreau să trăiesc!, Bucureşti, 1964;
Săptămâna neterminată, Bucureşti, 1965;
Singur fără cer, Bucureşti, 1966;
Corabia cu suflete, Bucureşti, 1967;
Prea cald pentru luna mai, Bucureşti, 1967;
De ce văd invers?, Bucureşti, 1970;
Moartea manechinului, Bucureşti, 1970;
Un biet bunic şi-o biată crimă, Bucureşti, 1970;
Bunicul şi păcatele lumii, Bucureşti, 1971;
Detectiv la paisprezece ani, Bucureşti, 1971;
Bunicul şi porunca să nu ucizi, Bucureşti, 1972;
Bunicul şi doi delincvenţi minori, Bucureşti, 1974;
Un bunic şi o biată aventură, Bucureşti, 1974;
Ucenicie printre gloanţe, Bucureşti, 1974;
Bunicul şi o lacrimă de fată, Bucureşti, 1976;
„Munţii în flăcări” – Transilvania 1849, Bucureşti, 1978;
Biblioteca din Alexandria, Bucureşti, 1980; ediţia III, postfaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1992;
Un biet bunic şi o biată cinste, Cluj Napoca, 1980;
Apa care tace, Bucureşti, 1984;
Cina cea de taină, Bucureşti, 1984;
Judecata de Apoi, Bucureşti, 1987; ediţia Bucureşti, 1992;
Ochiul şi marea, Bucureşti, 1989;
Nuntă cu garoafe mov, Bucureşti, 1990;
Umbre, Bucureşti, 1990;
Păcatele lumii, Bucureşti, 1993;
Bunicul şi lacrima din carburator, Bucureşti, 1994;
Măi, fericiţilor!, Bucureşti, 1994;
Noaptea calomniei, Bucureşti, 1994;
Bunicul, Thailanda şi?, Bucureşti, 1997;
Sauna, Bucureşti, 1999;
Paznic la porţile raiului, Bucureşti, 2000;
Marx librarul, Bucureşti, 2003.
Moare 6 noiembrie 2005

De ce public acest text bio-bibliografic? 
Pentru că literatura română nu-și poate permite încă să uite autori. Mai ales că avut succes și tocmai pentru că au avut succes înainte și chiar după 1989.
Dan Culcer

miercuri, 14 septembrie 2016

Mouvement pour la vérité sur le 11-Septembre : 15 ans de dénigrement médiatique Par Julie Lévesque

Mouvement pour la vérité sur le 11-Septembre : 15 ans de dénigrement médiatique

 547
 34  2
 
 593
11_septembre 2001
Note de l’auteure : Le 10 septembre 2016, Radio-Canada International publiait un texte à mon sujet: Qui ne croit pas à la version officielle du 11 Septembre? J’y répondrai sous peu dans un autre article. Ce nouveau chapitre dans l’histoire du dénigrement du mouvement pour la vérité sur le 11-Septembre, écrit par Gaétan Pouliot, vient involontairement appuyer l’analyse ci-dessous. 
*       *       *
« Tu crois aux théories de conspiration?  Tu penses que le gouvernement est derrière les attaques? » Voilà les deux questions que l’on pose systématiquement à un militant pour la vérité sur le 11-Septembre. Elles démontrent deux choses : 1) la propagande des médias et du gouvernement étasunien a fonctionné à merveille; 2) la plupart des gens, y compris, malheureusement, les journalistes, ignorent ce mouvement et ce que ses militants sérieux réclament et affirment.
Militante depuis très longtemps, je fais souvent l’exercice suivant lorsque j’aborde le sujet du 11-Septembre. Je demande aux gens : « Combien de tours se sont effondrées ce jour-là et pourquoi? » Ils répondent invariablement : « Deux tours. Elles se sont effondrées après avoir été frappées par des avions. » Je réplique alors ceci : « Faux. Trois tours se sont effondrées et sont tombées en chute libre. La troisième, la tour 7 (Salmon Brothers Building), n’a pas été percutée par un avion. Or, l’explication officielle veut que le kérosène des avions ait affaibli la structure et provoqué leur démolition totale. Le groupe Architectes et Ingénieurs pour la vérité sur le 11-Septembre (AE911Truth) a démontré scientifiquement que la troisième tour s’est effondrée par démolition contrôlée. Des centaines de témoins, dont des pompiers et des premiers intervenants ont entendu des explosions à la base des tours avant qu’elles ne s’effondrent, ce qui concorde avec la preuve scientifique. Cet aspect de l’événement à lui seul ne vaut-il pas que l’on se questionne et que l’on exige une enquête indépendante? »
Pour ceux qui sont au courant de l’effondrement de la mystérieuse tour 7 du World Trade Center, il est à la fois marrant et frustrant de lire dans un article d’août 2011 du Daily Mail :
« Ce que disent les conspirationnistes : Les tours jumelles ont été détruites par démolition contrôlée.
Ce que disent les rapports officiels : Les avions ont coupé et endommagé les poutres de soutènement et déplacé le revêtement ignifuge. Environ 10 000 gallons de kérosène ont aspergé les tours, déclenchant ainsi les incendies. Des températures atteignant 1000 degrés Celsius ont provoqué l’affaissement des planchers et fait plier des poteaux de périphérie, causant des bruits d’explosion. Les démolitions contrôlées se font à partir des étages du bas alors que cet effondrement (sic) est parti du haut. »
« Ce que disent les conspirationnistes : [La tour 7] a été détruite par démolition contrôlée [...]
Ce que disent les rapports officiels : L’écroulement de l’édifice a été causé par des incendies, déclenchés par l’effondrement de la tour Nord, et qui ont brûlé durant 7 heures. (Alanah Eriksen, One in seven believe U.S. government staged the 9/11 attacks in conspiracy, Daily Mail, 29 août 2011.)
Outre le fait que l’effondrement du WTC 7 a été rapporté par la clairvoyante BBC 20 minutes avant les faits, la version officielle veut que trois tours se soient écroulées exactement de la même façon, en chute libre, mais pour des raisons complètement différentes. Jugez par vous-même :
Que s’est-il passé le 11 septembre 2001?
Le 11 septembre 2001, les États-Unis ont vécu le plus important attentat terroriste de leur histoire. En 24 heures le coupable était désigné, sans même que l‘on ait le temps d’avoir l’idée d’enquêter. Trois jours plus tard, le 14 septembre, le Congrès déclarait la guerre au terrorisme et moins d’un mois plus tard, le 7 octobre, les États-Unis envahissaient l’Afghanistan. Selon les autorités gouvernementales, ce pays servait de refuge aux terroristes responsables des attaques.
Les États-Unis sont un État de droit. Or, on traite de paranoïaques et de faibles d’esprit les gens qui réclament une enquête, posent des questions et relèvent des incohérences entre les faits et la version officielle du gouvernement des États-Unis, le pays même qui est à l’origine d’Al-Qaïda, auteur présumé des attentats.
Les États-Unis sont bien connus pour leurs innombrables opérations clandestines et leurs coups d’État aux quatre coins de la planète en faveur de dictatures sanguinaires. « L’Amérique », qui prétend être un parangon de démocratie, a, entre autres, fait du trafic de drogue pour financer des mercenaires dans le but de renverser un gouvernement de gauche au Nicaragua (Affaire Iran-Contra), et renversé de nombreux gouvernements légitimes en employant systématiquement le mensonge et la manipulation médiatique pour parvenir à ses fins. Cela est connu et amplement documenté dans le livre de William Blum publié en 1995, Killing Hope. U.S. Military and CIA Interventions since World War II, lequel recense 21 pays victimes d’interventions militaires et d’opérations clandestines entre 1945 et 1995.
N’est-il pas tout à fait normal, légitime et rationnel de douter des déclarations d’une institution dont l’histoire des 60 dernières années se caractérise par le mensonge et la manipulation?
Pourtant, on ridiculise ceux qui posent des questions, réclament une enquête sur le plus gros attentat terroriste en sol américain et réfutent, preuves à l’appui, les affirmations des autorités d’un pays connu pour ses décennies de mensonges. En revanche, on présente comme des personnes intelligentes, informées et rationnelles ceux qui ne posent pas de questions et avalent toute crue la version officielle que nous ont servie les médias alors que les tours fumaient encore.
C’est d’une absurdité sans nom.
Qui est derrière les attaques? C’est ce que les ténors du mouvement pour la vérité veulent savoir. Ils n’accusent personne. Ces dernières années, un travail d’enquête consciencieux et rigoureux a été fait par des journalistes et des groupes indépendants comme Architectes et Ingénieurs pour la vérité sur le 11-Septembre et Consensus 911. Ces deux groupes ont récolté à eux seuls suffisamment de preuves démontrant que la version officielle est un véritable tissu de mensonges. Les grands médias, eux, se sont contentés de mener une lamentable campagne de dénigrement, illustrant à grands coups d’insultes et d’attaques ad hominem leur manque total d’arguments.
Conspirationnistes, Illuminati, extra-terrestres et… Paul McCartney!
Il existe 7 niveaux d’argumentation, selon l’auteur Paul Graham. L’insulte et l’attaque ad hominem sont les formes les plus primitives d’argumentation. Elles se trouvent complètement en bas de ce qu’il appelle « la hiérarchie du désaccord ». Au sommet de la hiérarchie, on retrouve la réfutation, soit ce que fait le mouvement pour la vérité, en démontrant, preuves à l’appui, que la version officielle n’est rien d’autre qu’une œuvre de fiction.
L’insulte, cette tactique de bas étage, est vieille comme le monde. Au temps de l’Inquisition, on traitait d’hérétiques ceux qui questionnaient les autorités. Cette forme de discours a pour but de discréditer les dissidents et de les exclure de tout débat. De nos jours, les débats sont circonscrits par les médias. Ils tiennent à l’écart le mouvement pour la vérité, dépeint depuis le début comme un ramassis d’individus douteux à la santé mentale fragile, des conspirationnistes paranoïaques qui croient que le gouvernement, les extra-terrestres ou les Illuminati sont derrière les attaques, des bizarroïdes sans éducation qui lisent n’importe quoi, s’enivrent sur des blogues obscurs coiffant leurs billets de dessins médiocres avec un œil qui bouge dans une pyramide, (symbole Illuminati par excellence illustrant le texte de Radio-Canada à mon sujet, même si je n’ai JAMAIS de ma vie écrit quoi que ce soit sur les Illuminati), des hurluberlus qui croient qu’Elvis n’est pas mort et se gavent d’anecdotes sur les extra-terrestres.
Quinze ans plus tard, j’attends toujours que l’on m’explique le rapport entre les questions entourant la version officielle d’un attentat terroriste réel et hyper-médiatisé, les Illuminatis, Elvis Presley et l’existence des extra-terrestres. À ce sujet, je ne peux m’empêcher d’offrir une mention spéciale à Normand Baillargeon, auteur du livre Petit cours d’auto-défense intellectuelle, cité dans l’article de Radio-Canada.
Il nous donne une bouffée d’air frais en remplaçant « Elvis n’est pas mort » par « Paul McCartney est mort ». Quel est le rapport avec le 11-Septembre et Paul McCartney? Les théories de conspiration sur Paul McCartney, sont rigolotes, celles sur le 11-Septembre — lesquelles, cela n’est pas clair — sont « dangereuses », car elles « nient la science ».
Quelle « théorie de conspiration » sur le 11-Septembre nie la science? La démonstration sur l’effondrement de la tour 7 par Richard Gage, fondateur d’AE911Truth, n’est pas une théorie de conspiration, c’est une analyse scientifique. Elle démontre que les explications gouvernementales sont fausses. Qui nie la science? L’architecte et ingénieur Richard Gage et les 2626 architectes et ingénieurs qui l’appuient ou le philosophe Normand Baillargeon?
La majorité des gens, même les personnes les mieux « informées », y compris, voire surtout les journalistes mainstream, ignorent ce que les ténors du mouvement pour la vérité réclament vraiment. Pire encore, ils ignorent ce qui s’est produit ce jour-là. Non seulement la masse est désinformée, la plupart des journalistes le sont eux aussi. Après 15 ans de militantisme pour la cause et de multiples tentatives de discussion avec des journalistes des grands médias, dont des professeurs, j’en sais quelque chose. Je sais également que les journalistes des grands médias qui admettent en secret que la version officielle est un mensonge, n’oseront jamais l’avouer publiquement, puisqu’une telle déclaration équivaut à un suicide professionnel.
Plusieurs chercheurs ont perdu leur emploi pour avoir osé questionner le mensonge officiel. Le cas du physicien Steven Jones, qui a dévoilé l’existence de « thermite » dans les résidus du WTC est exemplaire :
« Le professeur Steven Jones s’est vu forcé de quitter un poste permanent simplement pour avoir rappelé au monde entier que les lois de la physique, sur lesquelles il n’y a absolument aucun désaccord, sont en contradiction avec la théorie officielle de l’effondrement des tours du World Trade Center. » (David Ray Griffin, Left-Leaning Despisers of the 9/11 Truth Movement: Do You Really Believe in Miracles?, Global Research, 6 juillet 2010.)
Je répète, qui nie la science? Le physicien Steven Jones et les nombreux intellectuels et scientifiques membres de Scholars for 911 Truth ou le philosophe Normand Baillargeon?
Ce phénomène de censure et d’autocensure prouve que nous sommes soumis à une sorte de fascisme intellectuel, et c’est pour cette raison que la grande majorité des gens ne savent pas ce qu’il s’est vraiment passé le 11 septembre 2001, ni ce que le mouvement pour la vérité revendique. Les personnes rationnelles et les libres penseurs qui osent questionner la version officielle et réfuter des arguments invalides ont été expulsés du débat public en étant amalgamés à des phénomènes paranormaux et à des croyances farfelues n’ayant non seulement aucun lien avec leurs affirmations et leurs revendications, mais aucun lien avec le 11-Septembre non plus.
« Gérer les perceptions »
Il ne faut pas s’étonner que les médias s’attaquent à ce mouvement, puisqu’ils sont un outil de « gestion de la perception ». Développé par le département de la Défense des États-Unis, le concept de perception management est né de l’ambition des États-Unis de demeurer le maître du monde, de « [c]ette volonté de contenir le désir de puissance des nations ou blocs en cours de constitution ». (Christian Harbulot, Une nouvelle approche de l’action offensive, La Revue historique des Armées, 2è semestre 2002, p.5)
« De plusieurs façons, le perception management combine l’apport d’informations authentiques avec des opérations de sécurité, de dissimulation et d’intoxication et des opérations psychologiques. Cette politique très structurée de surveillance et de recherche d’informations est complétée par une politique de communication destinée à influencer l’opinion des élites au niveau mondial. Il s’agit d’un processus centré sur la connaissance qui consiste à dominer, encercler ou fragiliser le système de pensée adverse. L’épisode irakien a permis de mieux cerner l’ampleur tactique des moyens mis en œuvre par les États-Unis pour atteindre de tels objectifs. » (Ibid. p.6)
En 2014, Amber Lyon, journaliste à CNN a quitté son poste parce qu’elle considérait ne plus être en mesure de faire un travail honnête. Après s’être vu refuser la diffusion d’un reportage sur le Bahreïn, elle et son équipe ont découvert que ce royaume ainsi que d’autres régimes pro-étasuniens étaient des clients de CNN et payaient le réseau pour qu’il produise et diffuse du contenu favorable à leur endroit : « CNN fait des publireportages pour des dictatures », a-t-elle déclaré. Sachant cela, en plus de tout le reste, comment peut-on s’étonner qu’un mouvement qui remet en question le 11-Septembre, pilier de la guerre au terrorisme, soit conspué par les grands médias?
Le mouvement pour la vérité tente depuis 15 ans de faire passer son message qui est le suivant : la version officielle est fausse, les preuves, y compris des preuves scientifiques, sont innombrables et indéniables, et une enquête indépendante s’impose. Les enquêtes officielles sont des œuvres de camouflage puisqu’elles n’ont eu pour seul but que de renforcé le mensonge officiel.
La commission d’enquête officielle sur le 11-Septembre ayant vu le jour à la suite de pressions exercées en grande partie par les familles des victimes a été désavouée par ses propres commissaires, Thomas Kean et Lee Hamilton, qui ont tous deux admis qu’elle était « vouée à l’échec ».
La vérité finit toujours par se savoir. Il faudra toutefois attendre que les grands médias fassent leur travail pour le public et non pour l’élite et sa machine de guerre, et que les journalistes fassent preuve de neutralité en cessant de dénigrer le mouvement pour la vérité sur le 11-Septembre.
De toute évidence, nous ne sommes vraiment pas rendus là.
La lutte continue.
Julie Lévesque

marți, 13 septembrie 2016

Du 10 septembre 2001 à aujourd’hui : 15 ans de crimes Par Thierry Meyssan

Du 10 septembre 2001 à aujourd’hui : 15 ans de crimes

 65
 4  0
 
 74
jihadistes
Que serait devenue l’influence des États-Unis dans le monde sans leurs troupes supplétives, les jihadistes ?
Les États-Unis et leurs alliés commémorent les 15 ans du 11-Septembre. C’est pour Thierry Meyssan l’occasion de faire le point sur la politique de Washington depuis cette date ; un bilan particulièrement sombre. De deux choses l’une, soit la version des attentats par la Maison-Blanche est authentique, et dans ce cas leur réponse aux attaques est particulièrement contre-productive ; soit elle est mensongère et dans ce cas, ils ont réussi à piller le Moyen-Orient élargi.

Il y a 15 ans aux États-Unis, le 11 septembre 2001, le « plan de continuité du gouvernement » était activé vers 10h du matin par le coordinateur national pour la sécurité, la protection des infrastructures et le contre-terrorisme, Richard Clarke [1]. Selon lui, il s’agissait de répondre à la situation exceptionnelle de deux avions qui avaient percuté le World Trade Center de New York et d’un troisième qui aurait percuté le Pentagone. Cependant, ce plan ne devait être utilisé qu’en cas d’anéantissement des institutions démocratiques, par une attaque nucléaire par exemple. Il n’avait jamais été envisagé de l’activer tant que le président, le vice-président et les présidents des Assemblées étaient vivants et aptes à remplir leurs fonctions.
L’activation de ce plan a transféré les responsabilités du président des États-Unis à une autorité militaire alternative située à Mount Weather [2]. Cette autorité n’a restitué ses fonctions au président George W. Bush Jr, qu’en fin de journée. Jusqu’à ce jour, la composition de cette autorité et les décisions qu’elle a pu prendre sont restées secrètes.
Le président ayant été démis de ses fonctions durant environ dix heures, le 11 septembre 2001, en violation de la Constitution des États-Unis, il est techniquement exact de parler de « coup d’État ». Bien sûr cette expression choque parce qu’il s’agit des États-Unis, parce que cela a eu lieu dans des circonstances exceptionnelles, parce que l’autorité militaire ne l’a jamais revendiquée, et parce qu’elle a rendu le pouvoir sans faire de problème au président constitutionnel. Il n’en reste pas moins que c’est stricto sensu, un « coup d’État ».
Dans un célèbre ouvrage, paru en 1968, mais réédité et devenu le livre de chevet des néo-conservateurs durant la campagne électorale de 2000, l’historien Edward Luttwak expliquait qu’un coup d’État est d’autant plus réussi que personne ne se rend compte qu’il a eu lieu, et donc ne s’y oppose [3].
Six mois après ces événements, je publiais un livre sur les conséquences politiques de cette journée [4]. Les médias n’en ont retenu que les quatre premiers chapitres dans lesquels je montrais l’impossibilité de la version officielle de ces événements. On m’a beaucoup reproché de ne pas proposer ma propre version de cette journée, mais je n’en ai pas et je reste encore aujourd’hui avec plus de questions que de réponses.
Quoi qu’il en soit, les quinze années passées nous éclairent sur ce qui s’est passé ce jour-là.

Depuis le 11-Septembre, l’État fédéral est hors la Constitution

En premier lieu, bien que certaines dispositions aient été un instant suspendues en 2015, les États-Unis vivent toujours sous l’empire de l’USA Patriot Act. Adopté dans l’urgence, 45 jours après le coup d’État, ce texte constitue une réponse au terrorisme. Compte tenu de son volume, il serait plus juste de parler de Code antiterroriste que de simple loi. Ce texte avait été préparé durant les deux années précédentes par la Federalist Society. Seuls 4 parlementaires s’y opposèrent.
Ce texte suspend les limitations constitutionnelles, formulées par la « Déclaration des Droits » —c’est-à-dire les 10 premiers amendements de la Constitution—, pour toutes les initiatives de l’État visant à lutter contre le terrorisme. C’est le principe de l’état d’urgence permanent. L’État fédéral peut ainsi pratiquer la torture hors de son territoire et espionner massivement sa population. Au bout de quinze ans de ces pratiques, il n’est techniquement plus possible pour les États-Unis de se présenter comme un « État de droit ».
Pour appliquer le Patriot Act, l’État fédéral a d’abord créé un nouveau département, la Sécurité de la Patrie (Homeland Security). L’intitulé de cette administration est si choquant qu’on le traduit dans le monde entier par « Sécurité intérieure », ce qui est faux. Puis, l’État fédéral s’est doté d’un ensemble de polices politiques qui, selon une vaste étude du Washington Post en 2010, employait à l’époque au moins 850 000 nouveaux fonctionnaires pour espionner 315 millions d’habitants [5].
La grande innovation institutionnelle de cette période, c’est la relecture de la séparation des pouvoirs. Jusqu’alors, on considérait, à la suite de Montesquieu, que celle-ci permettait de maintenir un équilibre entre l’Exécutif, le Législatif et le Judiciaire indispensable au bon fonctionnement et à la préservation de la démocratie. Les États-Unis pouvaient s’enorgueillir d’être le seul État au monde à la mettre strictement en pratique. Désormais, au contraire, la séparation des pouvoirs signifie que le Législatif et le Judiciaire n’ont plus la possibilité de contrôler l’Exécutif. C’est d’ailleurs en vertu de cette nouvelle interprétation que le Congrès n’a pas été autorisé à débattre des conditions du coup d’État du 11-Septembre.
Contrairement à ce que j’écrivais en 2002, les États ouest-européens ont résisté à cette évolution. Ce n’est qu’il y a un an et demi que la France a cédé et adopté le principe de l’état d’urgence permanent, à l’occasion de l’assassinat des rédacteurs de Charlie-Hebdo. Cette transformation intérieure va de pair avec un changement radical de politique extérieure.

Depuis le 11-Septembre, l’État fédéral hors la Constitution a pillé le Moyen-Orient élargi

Dans les jours qui suivirent, George W. Bush —à nouveau président des États-Unis depuis le 11 septembre au soir— déclara à la presse : « Cette croisade, cette guerre au terrorisme, prendra du temps » [6]. Même s’il devait présenter ses excuses pour s’être exprimé ainsi, le choix des mots présidentiel indiquait clairement que l’ennemi se réclamait de l’islam et que cette guerre serait longue.
Effectivement, pour la première fois de leur histoire, les États-Unis sont en guerre ininterrompue depuis 15 ans. Ils ont défini leur Stratégie contre la terrorisme [7] que l’Union européenne n’a pas tardé à recopier [8].
Si les administrations états-uniennes successives ont présenté cette guerre comme une course-poursuite d’Afghanistan en Irak, d’Irak en Afrique, au Pakistan et aux Philippines, puis en Libye et en Syrie, l’ancien Suprême commandeur de l’Otan, le général Wesley Clark a, au contraire, confirmé l’existence d’un plan à long terme. Le 11-Septembre, les auteurs du coup d’État ont décidé de changer tous les gouvernements amis du « Moyen-Orient élargi » et de faire la guerre aux sept gouvernements qui leur résistaient dans cette région. Cet ordre a été acté par le président Bush, quatre jours plus tard, lors d’une réunion à Camp David. Force est de constater que ce programme a été mis en œuvre et n’est pas terminé.
Ces changements de régime amis par des révolution colorées et ces guerres contre les régimes qui leur résistaient n’avaient pas pour but de conquérir ces pays au sens impérial classique —Washington contrôlait déjà ses alliés—, mais de les piller. Dans cette région du monde, particulièrement au Levant, l’exploitation de ces pays se heurtait non seulement à la résistance des populations, mais à la présence absolument partout de ruines de civilisations antiques. Il ne serait donc pas possible de piller sans « casser des œufs ».
Selon le président Bush, les attentats du 11-Septembre auraient été perpétrés par al-Qaïda, ce qui justifiait mieux l’attaque de l’Afghanistan que la rupture des négociations pétrolières avec les Talibans, en juillet 2001. La théorie de Bush fut développée par son secrétaire d’État, le général Colin Powell, qui promis de déposer un rapport à ce sujet devant le Conseil de sécurité des Nations unies. Non seulement les États-Unis n’ont pas trouvé le temps pour rédiger ce rapport au cours des 15 dernières années, mais le 4 juin dernier, le ministre russe des Affaires étrangères, Sergey Lavrov, affirmait que son homologue états-unien lui avait demandé de ne pas frapper ses alliés d’al-Qaïda en Syrie ; une déclaration ahurissante qui ne fut pas démentie.
Dans un premier temps, l’État fédéral hors Constitution a poursuivi son plan en mentant effrontément au reste du monde. Après avoir promis un rapport sur le rôle de l’Afghanistan dans le 11-Septembre, le même Powell mentit phrase après phrase lors d’un discours d’une heure un quart au Conseil de sécurité visant à lier le gouvernement irakien aux attentats et à l’accuser de vouloir les continuer avec des armes de destruction massive [9].
L’État fédéral tua en quelques jours la majorité de l’armée irakienne, pilla les sept principaux musées et brûla la Bibliothèque nationale [10]. Il installa au pouvoir l’Autorité provisoire de la Coalition, qui n’était pas un organe de la Coalition des États contre le président Hussein, mais une société privée, détenue à majorité par Kissinger Associates, sur le modèle de la sinistre Compagnie des Indes [11]. Durant un an, cette compagnie pilla tout ce qui pouvait l’être. En définitive, elle remit le pouvoir à un gouvernement irakien fantoche, non sans lui avoir fait signer qu’il ne demanderait jamais de réparations et qu’il ne contesterait pas pour un siècle les lois commerciales léonines rédigées par l’Autorité provisoire.
En 15 ans, les États-Unis ont sacrifié plus de 10 000 de leurs concitoyens, tandis que leur guerre a fait plus de deux millions de morts au « Moyen-Orient élargi » [12]. Pour venir à bout de ceux qu’ils désignent comme leurs ennemis, ils ont dépensé plus de 3 500 milliards de dollars [13]. Et ils annoncent que le massacre et la gabegie vont continuer.
Étrangement, ces milliers de milliards de dollars n’ont pas affaibli économiquement les États-Unis. Il s’agissait d’un investissement qui leur a permis de piller une région entière du monde ; de voler pour des sommes encore bien supérieures.
À la différence de la rhétorique du 11-Septembre, celle de la guerre au terrorisme est logique. Mais elle s’appuie sur quantité de mensonges présentés comme des faits avérés. Par exemple, on explique la filiation entre Daesh et al-Qaïda par la personnalité d’Abou Moussab al-Zarkaoui, auquel le général Powell avait consacré une bonne partie de son discours au Conseil de sécurité, en février 2003. Pourtant le même Powell a admis avoir effrontément menti lors de ce discours et il est impossible de vérifier le moindre élément de la biographie de Zarkaoui selon la CIA.
Si nous admettons qu’al-Qaïda est la continuation de la Légion arabe de Ben Laden, intégrée en tant que troupe supplétive dans l’Otan durant les guerres de Yougoslavie [14] et de Libye, nous devons également admettre qu’al-Qaïda en Irak, devenu État islamique en Irak, puis Daesh en est la continuation.
Le pillage et la destruction du patrimoine historique étant illégaux en droit international, l’État fédéral hors la Constitution a d’abord sous-traité ses basses oeuvres à des armées privées comme Blackwater [15]. Mais sa responsabilité était encore trop visible [16]. Aussi les a-t-il sous-traitées, à son nouveau bras armé, les jihadistes. Désormais le pillage du pétrole —consommé en Occident— est imputable à ces extrémistes et la destruction du patrimoine à leur fanatisme religieux.
Pour comprendre la collaboration de l’Otan et des jihadistes, nous devons nous demander ce que serait l’influence des États-Unis aujourd’hui s’il n’y avait pas les jihadistes. Le monde serait devenu multipolaire et Washington aurait fermé la plupart de ses bases militaires dans le monde. Les États-Unis seraient redevenus une puissance parmi d’autres.
Cette collaboration de l’Otan et des jihadistes choque de nombreux hauts responsables états-uniens comme le général Carter Ham, commandant de l’AfriCom, qui refusa en 2011 de travailler avec al-Qaïda et dut renoncer à commander l’attaque de la Libye ; ou le général Michael T. Flynn, directeur de la Defense Intelligence Agency, qui refusa de cautionner la création de Daesh et fut contraint à la démission [17]. Elle est devenue le vrai sujet de la campagne électorale présidentielle : d’un côté Hillary Clinton, membre de The Family, la secte des chefs d’état-major [18], de l’autre Donald Trump, conseillé par Michael T. Flynn et 88 officiers supérieurs [19].
De même que durant la Guerre froide, Washington contrôlait ses alliés européens via « Les armées secrètes de l’Otan », le Gladio [20], de même il contrôle aujourd’hui le Moyen-Orient élargi, le Caucase, la vallée de Ferghana et jusqu’au Xinjiang avec le « Gladio B » [21].
15 ans après, les conséquences du coup d’État du 11-Septembre ne viennent aucunement des musulmans, ni du Peuple états-unien, mais de ceux qui l’ont perpétré et de leurs alliés. Ce sont eux qui ont banalisé la torture, généralisé les exécutions extra-judiciaires n’importe où dans le monde, affaibli les Nations unies, tué plus de deux millions de personnes, pillé et détruit l’Afghanistan, l’Irak, la Libye et la Syrie.
Thierry Meyssan

[1Against All Enemies, Inside America’s War on Terror, Richard Clarke, Free Press, 2004, Voir le premier chapitre, « Evacuate the White House ». Version française : Contre tous les ennemis : Au cœur de la guerre américaine contre le terrorisme, Albin Michel, 2004.
[2A Pretext for War, James Bamford, Anchor Books, 2004, voir le chapitre 4 « Site R ».
[3Coup d’État : A Practical Handbook, Edward Luttwak, Allen Lane, 1968. Version française : Coup d’État, mode d’emploi, Odile Jacob, 1996. Luttwak constituait avec Richard Perle, Peter Wilson et Paul Wolfowitz les « Quatre mousquetaires » de Dean Acheson.
[4L’Effroyable imposture, Thierry Meyssan, Carnot, 2002. Réédition avec Le Pentagate, Demi-Lune.
[5Top Secret America : The Rise of the New American Security State, Dana Priest & William M. Arkin, Little, Brown and Company, 2011.
[6] « A Fight vs. Evil, Bush and Cabinet Tell U.S. », Kenneth R. Bazinet, Daily News, September 17th, 2001.
[7National Strategy for Combating Terrorism, The White House, February 2003.
[8Une Europe sûre dans un monde meilleur – Stratégie européenne de sécurité, Javier Solana, Conseil européen, 12 décembre 2003.
[9] « Discours de M. Powell au Conseil de sécurité de l’ONU » (7 parties), par Colin L. Powell, Réseau Voltaire, 11 février 2003.
[10] « Discours du directeur général de l’Unesco », Koïchiro Matsuura, 6 juin 2003, Réseau Voltaire, 6 juin 2003.
[11The Coalition Provisional Authority (CPA) : Origin, Characteristics, and Institutional Authorities, Congressional Research Service, L. Elaine Halchin, April 29, 2004.
[12Body Count, Casualty Figures after 10 Years of the “War on Terror”, Physicians for Social Responsibility (PSR), March 2015.
[13The Three Trillion Dollar War, Joseph Stiglitz & Linda Bilmes, W. W. Norton, 2008. Version française : Une guerre à 3000 milliards de dollars, Fayard, 2008.
[14Wie der Dschihad nach Europa Kam, Jürgen Elsässer, NP Verlag, 2005. Version française : Comment le Djihad est arrivé en Europe, Xenia, 2006.
[15Blackwater : The Rise of the World’s Most Powerful Mercenary Army, Jeremy Scahill, Avalon Publishing Group/Nation Books, 2007. Version française : Blackwater : L’ascension de l’armée privée la plus puissante du monde, Actes Sud, 2008.
[16The Powers of War and Peace : The Constitution and Foreign Affairs after 9 11, War by Other Means : An Insider’s Account of the War on Terror, John Yoo, University Of Chicago Press, Atlantic Monthly Press, 2006.
[17DIA Declassified Report on ISIS, August 12, 2012.
[18The Family : The Secret Fundamentalism at the Heart of American Power, Jeff Sharlet, Harper, 2008.
[19] “Open Letter From Military Leaders Supporting Donald Trump”, Voltaire Network, 9 September 2016.
[20Nato’s Secret Armies : Operation Gladio and Terrorism in Western Europe, Daniele Ganser, Frank Cass, 2004. Version française :  Les Armées Secrètes de l’OTAN : Réseaux Stay Behind, Opération Gladio et Terrorisme en Europe, Éditions Demi-Lune, 2007.
[21Classified Woman, The Sibel Edmonds Story : A Memoir, Sibel D. Edmonds, SE 2012.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

1 din 52 [Casa Lovinescu: 135] TERMEN PRELUNGIT: CfA „Comunitate – identitate – diferenţă. Priviri fenomenologice”


[Casa Lovinescu: 135] TERMEN PRELUNGIT: CfA „Comunitate – identitate – diferenţă. Priviri fenomenologice”

Stimați colegi,

vă semnalăm că a fost prelungit termenul limită pentru trimiterea
rezumatelor pentru conferința națională SRF „Comunitate – identitate
– diferenţă. Priviri fenomenologice”. Așteptăm propunerile
dumneavoastră până pe data de 20 septembrie 2016. Vă rugăm să
distribuiți acest anunț celor interesați.

http://www.phenomenology.ro/cfp-comunitate-identitate-diferenta-priviri-fenomenologice/

APEL LA CONTRIBUȚII

Societatea Română de Fenomenologie are plăcerea de a vă invita să
participaţi la colocviul naţional „Comunitate – identitate –
diferenţă. Priviri fenomenologice”, organizat în colaborare cu
Institutul de Cercetări al Universităţii din Bucureşti şi Institutul
de Filozofie „Alexandru Dragomir“, care va avea loc în zilele de 16 şi
17 noiembrie 2016.

Cei care doresc să participe sunt rugaţi să trimită până la data de
20. 09. 2016 un rezumat de aproximativ 500 de cuvinte la adresa
conference@phenomenology.ro, cu menţiunea „Colocviu SRF 2016” în
titlu, programul final al colocviului urmând să fie anunţat pe data de
15.10.2016. Vă rugăm să difuzaţi cât mai larg posibil acest apel la
contribuţii.

Coordonatori: Cristian Ciocan, Paul Marinescu, Bogdan Mincă

Argument

Conferinţa anuală SRF din 2016 va fi dedicată unei reţele de
interogaţii situate sub constelaţia conceptuală
comunitate–identitate–diferenţă, ce angajează o pluralitate de
perspective ce aparţin perimetrului larg al fenomenologiei, fie că e
vorba de fenomenologia transcendentală sau de turnura sa ontologică,
de deschiderile sale hermeneutice sau de provocările sale
etic-alterologice.

Triada tematică comunitate–identitate–diferenţă a traversat în varii
feluri diversele etape ale evoluţiei polimorfe a fenomenologiei. După
cum se ştie, fenomenologia s-a desfăşurat iniţial sub semnul opticii
egologice: ancorată în ceea ce constituie identitatea cu sine a eului
ce filozofează, ea ajunge să descopere treptat structurile
constitutive ale subiectivităţii. Însă acest pivot iniţial
identitar-egologic al fenomenologiei a fost de îndată pus la încercare
de dificultăţile pe care le ridică explicitarea raportului cu un alt
subiect, cu o alteritate care se naşte din diferenţa primordială a
intersubiectivităţii. Această primă diferenţă ce survine în întâlnirea
cu celălalt, care este şi prima descentrare a eului şi a identităţii
sale, prilejuieşte însă şi apariţia terţului, care stabileşte
echilibrul sau paritatea dintre ego şi alter ego, constituind totodată
temeiul pentru constituirea unei comunităţi. Cercetarea fenomenologică
s-a văzut astfel obligată să aprofundeze şi să-şi extindă câmpul de
analiză, deschizându-şi privirea către noi serii de întrebări menite
să aprofundeze raportul de implicare reciprocă între comunitate,
identitate şi diferenţă.

O serie de întrebări vizează aşa-numita „diferenţă antropologică”, ce
angajează multiplele diferenţieri constitutive dintre om şi animal,
precum şi straturile de sens ce articulează experienţele implicate în
această relaţie. Nu doar că relaţia cu animalul pune în joc un cu
totul alt tip de diferenţă decât alteritatea umană de primă instanţă,
pretinzând şi o reelaborare a sensului identităţii subiectivităţii,
dar ea ridică totodată problema justificării fenomenologice a
posibilităţii unei comunităţi lărgite interspecifice.

O a doua serie de întrebări priveşte diversele semnificaţii ale
identităţii, altele decât cele articulate în funcţie de prima persoană
şi de unitatea conştiinţei. Odată desprinsă din sfera ego-ului
transcendental, văzut ca principiu de organizare şi de unificare
diacronică şi sincronică a conştiinţei, problema identităţii dezvoltă
un traseu sinuos în domeniul discursului, al acţiunii şi al
naraţiunii, în căutarea altor instanţe şi criterii definitorii, precum
corpul, enunţarea, intenţia sau unitatea acţiunii. Limitate însă în
sfera lor de aplicare, acestea sunt recuperate sub semnul mai larg al
unei fenomenologii a sinelui care deplasează atenţia de la o
identitate de tip „acelaşi”, corelată permanenţei în timp, la o
identitate conferită de persistenţa sinelui, care acceptă schimbarea
şi diferenţa, şi căreia îi este constitutiv raportul cu alteritatea.
Aceasta reclamă o tematizare riguroasă a polisemiei identităţii în
acord cu polimorfia sinelui (sine întrupat, sine narativ, sine autonom
etc.).

O altă serie de întrebări vizează modul în care relaţia dintre
identitate şi diferenţă în cadrul unei comunităţi poate fi înţeleasă
pornind de la raportul dintre gândire şi acţiune. Antichitatea greacă
a fost, prin presocratici şi apoi prin Platon şi Aristotel,
responsabilă pentru prima configurare a triadei
comunitate–identitate–diferenţă, în funcţie de: raportul unu–multiplu
(atât în domeniul ontologic, cât şi în cel politic), dihotomia
înţelepciune teoretică – înţelepciune practică, dihotomia
gândire–acţiune. În contemporaneitate, asistăm la o reevaluare
fenomenologică a acestei triade, obţinută prin re-determinarea
radicală a raportului gândire–acţiune. Prin M. Heidegger, H. Arendt,
E. Lévinas, P. Ricoeur, J. Derrida, J.-L. Nancy ş.a., acest raport
este deschis unor noi articulări, în funcţie de: rolul gândirii
(înţelegerii) în constituirea identităţii proprii; acţiunea ca
dezvăluire de sine a agentului; gândirea ca dialog cu mine însumi ca
altul (gândirea ca prietenie cu sine); caracteristicile acţiunii
(imprevizibilă, ireversibilă, impredictibilă); violenţa totalitară
orientată împotriva individualităţii; gândirea comunităţii dinspre
raportul unu–multiplu (unitatea în diversitate); logos-ul hermeneutic
activ în gândire şi acţiune, ca lăsare a celuilalt să apară în
individualitatea sa proprie; comunicarea dintre gândire şi acţiune la
nivel concret, în situaţii individuale; facultatea de judecare ca
mediere între gândire (formal) şi acţiune (concret); etica situaţiei;
constituirea identităţii personale prin raportarea etică la celălalt.

Aşteptăm propuneri de contribuţii privitoare la raporturile dintre
comunitate, identitate şi diferenţă pornind de la oricare dintre
seriile de întrebări menţionate mai sus, şi anume pornind de la:

1) diferenţa antropologică;

2) diversele semnificaţii ale identităţii personale;

3) articulările contemporane ale raportului dintre gândire şi acţiune.

Conferinţă organizată în cadrul proiectelor:

PN-II-RU-TE- 2014-4-0630 (Abordări fenomenologice ale diferenţei fenomenologice)

şi PN-II-RU-TE-2014-4-2881 (Relevanţa etico-politică a gândirii. O
abordare interdisciplinară a raportului dintre gândire şi acţiune)



--

Lect. Dr. Cristian Ciocan
University of Bucharest
Center of Excellence in Image Study (CESI) www.cesi.ro
Institute for Research in the Humanities (ICUB) https://irhunibuc.wordpress.com/
1, Dimitrie Brandza st., Bucharest, RO-060102, Romania
webpage: https://unibuc.academia.edu/CristianCiocan

Mesaje primite x


Cristian Ciocan cristian.ciocan@phenomenology.ro prin gmail.com

16:13 (Acum 43 de minute)






către societatea-rom., Grup, ro_filosofia, fil_unibuc, casa_lovinescu, filos_2008, filosofie_2008., filosofie_2009., filozofie2007-.