sâmbătă, 29 octombrie 2016

Dan Culcer. FUGA DIN CETATEA SALVĂRII. Un poem de exil



Ne grăbeam, alergam, alunecam, scânceam de teamă că ne va ajunge din urmă focul, nisipul sau gheaţa. Mama se opri. Zise, şuierând de oboseală : Nu mai pot. Să-mi trag sufletul. O clipă. 
Aşezată pe o piatră albă, şoldurile ei late, toartele unei amfore sparte din care se scurgea lavă răcită, vâscoasă, cu venele groase ale gambelor obosite, păreau fuioare de fum albastru răbufnit din materia cândva fierbinte a pântecului său ce ne protejase. 
Acum nimic nu ne mai putea apăra. Pedeapsa ne va ajunge din urmă, dacă nu ne salvăm.
Hai, Mamă, hai, nu-i vreme de odihnă. 
O privii în ochii verzi cu care mă privise şi când îi muşcam sfârcul ţâţei unui sân obosit care, deşi părea plin, nu mai avea lapte, iar mie îmi era foame.
Mă privi cu dragoste. Nu mai aveţi nevoie de mine, părea să zică. Făcu un gest obosit, ca de mângâiere, spre fruntea mea asudată. Întoarse brusc privirea spre Cetate şi carnea ei caldă deveni sărată, apoi tare, pietroasă, sticloasă. 
Stană de sare lângă care ne odihneam pentru ultima oară. Acolo şezum şi plânsem, aş fi vrut să şoptesc. 
Dar în loc de şoaptă din gura mea zbucni un urlet : Fugiţi, altfel neamul nostru va fi mistuit de foc, înghiţit de zăpezi, de nisipuri duse de vânt. 
Am reluat refugiul părinţilor care părăseau Nordul. Credeam că, precum dânşii, vom reveni în Cetate. Am pornit în bejenie. Nu ştiam că nu vom reveni.

Răspuns domnului Culcer, referitor la Petiţia online a GRUSR

Stimate Domnule Culcer,

O reformă (oarecare, nu doar a USR) este, desigur, un proces complex şi de durată, pe parcursul căruia au loc atât acţiuni "simbolice", cât şi activităţi pragmatice. O categorie nu o exclude pe cealaltă, dimpotrivă, ele se potenţează, fiecare având rolul său.
Aşadar, şi această petiţie îşi are rolul său (mai mult decât simbolic aş spune): acela de a conştientiza şi informa (şi) opinia publică în privinţa abuzurilor de la USR, precum şi de a da publicului o voce – indiferent că e vorba de scriitori "unionişti", "neunionişti" sau "reformatori" sau pur şi simplu de persoane interesate de ceea ce se întâmplă în cultura noastră în general şi în lumea literară în particular, precum şi de soarta instituţiilor din sistemul românesc în ansamblu (pentru că situaţia din USR nu este unică, din păcate; şi iar din păcate nu se constituie astfel de grupuri de reformă şi în alte instituţii – drept pentru care vom asista, probabil multă vreme de acum înainte, la abuzuri similare în cvasi-majoritatea instituţiilor româneşti, fie acestea sindicate, regii autonome, ministere, direcţii specializate sau mai ştiu eu ce).
Pe de altă parte, şi acţiunea în justiţie este importantă – dar importanţa ei este relevantă într-un context mai larg: acela al activităţii de ansamblu a GRUSR, cu toate acţiunile simbolice sau mai puţin simbolice (inclusiv cele individuale ale membrilor grupului). Este irelevant faptul că procesul este iniţiat în nume propriu (în orice moment se pot constitui ca părţi şi alte persoane, intervenienţi etc. – cred că şi dvs. puteţi interveni în nume propriu, dacă doriţi); important este că acţiunea aparţine unui membru al GRUSR şi se poate dovedi benefică activităţii acestuia.
Acţiunea în justiţie este, aşadar, salutară şi trebuie urmărită şi, mai ales, sprijinită – atât din interiorul breslei, de către scriitori membri sau nemembri USR, cât şi din exteriorul acesteia, de către (cât mai multe) persoane interesate de soarta instituţiilor culturale. Şi sub acest aspect petiţia pe care comentăm are importanţa ei (mai mult decât simbolică, repet), aşa cum este importantă întreaga activitate a GRUSR, atât online, cât şi în realitatea imediată.
Un grup de iniţiativă / de reformă / de acţiune poate avea (în funcţie de factorii declanşatori) atât activităţi / evenimente iniţiate pe termen scurt (de azi pe mâine, să zicem un protest ad hoc în stradă), cât şi pe termen mediu (adunarea generală) sau lung (procesul în justiţie). Membrii acestui grup (sau susţinătorii lui) pot participa sau nu la aceste acţiuni – în funcţie de disponibilităţi / posibilităţi. Aşadar, nu e o problemă majoră neparticiparea la un eveniment sau altul, în carne şi oase; problema majoră este neimplicarea.
Grupul poate fi susţinut (de către toate părţile interesate) prin implicare activă pe multiple planuri: promovare online şi din gură în gură, redactarea şi publicarea unor articole relevante (aşa cum am văzut că fac destui scriitori), scrisori deschise de susţinere etc. De exemplu, dacă cineva nu poate participa la adunarea generală preconizată, poate să ia poziţie publică faţă de aceasta, într-un fel sau altul. Printr-o scrisoare de sprijin care să fie citită în plen, de exemplu – dacă nu se poate vota prin corespondenţă sau prin delegat.
Iar aici intervine rolul semnificativ pe care îl are "suportul de pălăvrăgeală" Facebook. În grupul virtual de pe FB se poate ţine mai bine legătura cu membrii (dintre care unii poate nu sunt în ţară), se pot iniţia acţiuni, se pot promova evenimente /documente etc., se pot aduna puncte de vedere (inclusiv de genul celor pe care le prezentaţi dvs. mai sus), se pot publica scrisori de susţinere etc.

A fost o alegere corectă crearea unui grup virtual pe Facebook. Şi poate ar fi o alegere convenabilă şi pentru dumneavoastră să vă înscrieţi în el (dacă nu aţi făcut-o deja) şi să activaţi (şi) acolo, să îl animaţi cu sugestii şi critici, aşa cum aţi făcut-o aici. Poate că sugestiile (chiar şi contribuţiile) dvs. privitoare la organizarea şi funcţionarea grupului ar fi binevenite (bănuiesc că de fapt acesta a fost şi scopul grupului). E la fel de simplu (dacă nu mai simplu) ca şi verificarea mailului sau publicarea unui comentariu sub petiţia aceasta.
Iar o comunitate ar trebui să fie "animată" de cât mai mulţi membri ai săi, nu doar de unul singur. Sau doi. Sau trei. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte organizarea şi gestionarea acelei comunităţi – în special când administratorii grupului fac o muncă benevolă. Toţi membrii ar trebui să pună umărul, să-şi acorde sprijin reciproc, să încerce să îndrepte greşelile / omisiunile inerente, să se implice în organizare, gestionare, promovare, să caute şi să propună soluţii etc. Cred că o reformă reală (a oricărei instituţii, nu doar a USR) implică (şi) aceste lucruri. După (şi numai după) aceea se vor reforma USR, relaţiile dintre membrii ei, relaţiile cu terţii etc.

Toate cele bune!
Cristina Elena Andrei, susţinătoare a GRUSR

vineri, 28 octombrie 2016

In memoriam Cornel Robu, scrritor


In memoriam Cornel Robu

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunţă cu durere stingerea din viaţă a scriitorului şi profesorului Cornel Robu.
Odihnească-se în pace!

Cornel ROBU (n. 22 septembrie 1938, Sighişoara – 27 octombrie 2016, Cluj-Napoca). Eseist, critic, teoretician literar SF. Facultatea de Filologie a UBB Cluj. Debut absolut: cu o recenzie la cartea lui Victor Kernbach Enigmele miturilor astrale (1970), în Steaua, Cluj, nr.1, ianuarie1971. Debut editorial cu antologia, în colab., Romanul românesc contemporan. 1944-1974 (1974).
Volume: Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii, antologie comentată, 199l; TWELVE of the Best Romanian SF Stories. Selected and introduced by Cornel Robu, 1995; O cheie pentru science-fiction, 2004 (Premiul special al juriului Filiala USR Cluj); Paradoxurile timpului în science-fiction (2006), Scriitori români de science-fiction (2008), Teoria pierde omenia – Theory Kills Sympathy (2009). Ediţii din Victor Anestin (În anul 4000 sau O călătorie la Venus, 1986; O tragedie cerească, 2010; Puterea ştiinţei, 2010). A colaborat la vol. Colective: Scriitori români (1978), The Encyclopedia of Science Fiction (1993), Dicţionarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002), St. James Guide to Science Fiction Writers (1996), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2001) şi Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV (1998-2003), I-II (2007). A publicat studii şi eseuri pe teme de science-fiction în Foundation, 42/ 1988; 49, 1990; Solaris. Science-fiction et fantastique, Québec, Canada, 92/l990; The Encyclopedia of Science Fiction, edited by John Clute and Peter Nicholls, 1993; St.James Guide to Science Fiction Writers, Editor Jay P.Pederson, Detroit, 1996; Almanahul Anticipaţia, 1993-2000; Tribuna, Steaua, Echinox, Helion, Biblioteca Nova, Anticipaţia – CPSF (Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”) etc.

Science-fiction-ul există pentru a ne procura ceea ce Sam Moskowitz şi alţii numesc „the sense of wonder”: ceva ce ne lărgeşte orizonturile minţii, nu importă în ce direcţie – peisaje de pe alte planete, ori interiorul unei artere văzut cu ochiul unei globule, ori cum e să te simţi deodată altceva faţă-n faţă cu o pisică... orice trăiri senzoriale inedite, pe care cititorul nu le poate experimenta pe propria-i persoană – astea-s grăunţele pe care le macină moara, asta-i tot ce fac cei care scriu science-fiction.” Aşa difuz şi confuz cum este, acest de două ori intraductibil „sense of wonder” reuşeşte totuşi să meargă direct la ţintă, reuşeşte să surprindă şi să spună ceea ce-şi propune să spună. Pentru mine, aşa cum le văd eu, cu ochelarii teoretici proprii, atât sense of wonder cât şi vertijul intelectual nu sunt altceva decât soluţii diluate pentru uz critic ale sublimului teoretic – esenţă prea „tare”, prea concentrată, pentru a se putea administra tale quale în cazuri individuale. „Senzaţia de uimire” din science-fiction dă o expresie mai difuză, mai „îndulcită” şi, critic, mai elastică, mai maleabilă, mai utilizabilă deci, aceluiaşi vechi concept şi aceleiaşi eterne trăiri estetice pe care o cunoaştem sub numele de „emoţie a sublimului”. În felul acesta, conceptul teoretic „sălbatic” „se domesticeşte” în instrument critic curent. (Cornel Robu, Fragment din cuvântul introductiv la antologia comentată Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii, 1991)

Cornel Robu’s essay (Foundation, 42) is quite simply one of the most intelligent things I have read on sf for a long time. în fact, it quickens my faith that sf really is an international literature, and one of major philosophical an aesthetic relevance to this century. Robu is producing real theoretical insight – as Schlegel said of Spinoza, he is not just grinding us lenses, but new eyes to see with. […] Looking through the eyes of sf, we do begin to see the things anew, to make connections that were not there before, to challenge old comfortable compartments. It was with this kind of theoretical excitement that I read Robu’s essay. May it be a sign of things to come. (George Slusser, University of California).
O cheie pentru science-fiction este o construcţie teoretică pe cât de amplă, pe atât de temeinic articulată la nivelul ideilor, de unde şi o precizie, chiar o frumuseţe a demonstraţiei. Materialul cercetat este imens, iar explorarea lui se face cu o răbdare de benedictin. […] Piatra de boltă a acestei „catedrale” închinate SF-ului este, cum am mai văzut, conceptul sublimului, resuscitat din aparenta sa uitare şi descoperit cu bucurie, cu uimire chiar, ca fiind apt să explice specificul acestui gen „periferic”, dar şi relaţiile sale complexe cu alte zone de productivitate literară, inclusiv cu domeniul general al literaturii, aşa-numitul mainstream. (Mircea Opriţă)
Cornel Robu e un erudit subtil, sagace, o minte predispusă la sistematizări şi valorizare, care vine înspre science fiction dintr-un punct unde entuziasmul s-a decantat în luciditate analitică şi parti pris-ul, specific mai tuturor practicanţilor acestui gen, nu întunecă prin exclusivism şi intoleranţă o necesară distanţare critică, mai oportună în cazul SF-ului decât în orice alt domeniu, înrudit, al literaturii. (Ştefan Borbély)
Cornel Robu este teoreticianul cel mai strălucit pe care l-a dat această ţară literaturii ştiinţifico-fantastice universale. Cartea sa monumentală, O cheie pentru science-fiction (2004), reprezintă o abordare definitorie a acestui gen din perspectiva esteticii sublimului, iar ideile sale sunt citate în bibliografia specializată, dar mai ales prin intermediul rezumatelor în engleză care au apărut în diverse reviste nord-americane. Totodată, pe lângă colaborările la publicaţiile tipărite sau electronice specializate, Robu a participat la elaborarea diferitelor istorii şi dicţionare generale de literatură română, mulţumită cărora a reuşit să promoveze către un public literat mai larg un număr considerabil de opere reprezentative din categoria scrierilor speculative româneşti (Mariano Martín Rodríguez)

miercuri, 26 octombrie 2016

Gheorghe Sasarman despre Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri la Bucuresti


Invitati, alaturi de autor: Sorin Antohi si Ovidiu Simonca.

In perioada 29 octombrie-7 noiembrie, Gheorghe Sasarman se va intilni cu cititorii din Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara, cu prilejul aparitiei celui mai nou roman al sau, Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri.

O descoperire aparent banala facuta de doi politisti din München ia treptat proportiile unui eveniment crucial pentru intreaga omenire. In Marienplatz, in zorii unei zile ca oricare alta, agentii de ordine publica gasesc la baza monumentului Mariensäule un individ ranit, inconstient, infasurat intr-o pinza patata de singe. Lucrurile se complica, fiindca pinza se dovedeste a fi impletita cu o tehnica si din materiale disparute de aproape doua milenii, iar personajul, dupa toate aparentele biciuit si apoi rastignit, are un genom diferit de al occidentalilor din timpurile noastre si, mai mult, vorbeste o limba necunoscuta. De aici porneste o cursa intre serviciile statului, Biserica si mass-media, fiecare dorind sa traga foloase de pe urma lui. Sa fie vorba despre a doua venire a Mintuitorului printre noi sau despre una dintre cele mai mari farse din istorie? Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri ne pune fata in fata cu un eveniment la care viseaza milioane de oameni, dar despre care putini cred ca ar putea fi si real. O intrebare ramine totusi: „Ce-ar fi daca...?”.

Gheorghe Sasarman, nascut la 9 aprilie 1941 la Bucuresti. Redactor la ziarul Scinteia (1965-1974) si la revista Contemporanul (1974-1982). Se stabileste in 1983 la München. Dupa 1989 publica in prestigioase ziare si reviste din tara si din strainatate, texte reunite in volumul Intre oglinzi paralele (2009). Debuteaza editorial in 1969 cu volumul Oracolul. A mai publicat: Cuadratura cercului (1975, editie cenzurata; 2001, editie integrala; 2013), Himera (1979), 2000 (1982), Cupa de cucuta (1994; 2002), Sud contra Nord (2001), Deus ex machina (teatru, 2005; in repertoriu la Teatrul „C.I. Nottara”, 2006-2009), Vedenii (2007), Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan si ale dosarului sau (2011), Varianta balcanica imbunatatita (2014), Cunoastere si credinta. Lecturi paralele (2014). Volumul sau de proza cel mai apreciat, Cuadratura cercului, este tradus in franceza, spaniola, engleza si germana. Multe dintre povestirile si nuvelele sale sint publicate in reviste literare, antologii si volume colective din Romania, Germania, Franta, Italia, Spania, Polonia, Ungaria, Japonia. A primit numeroase premii pentru cartile publicate. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Uniunii Ziaristilor Profesionisti, al Asociatiei Scriitorilor Romani si Germani din Bavaria si al Asociatiei Culturale Romano-Germane „Apozitia”.

Simbata, 29 octombrie, de la ora 18:00, la Libraria Carturesti Verona – Ceainarie (Str. Arthur Verona 13-15), din Bucuresti, va avea loc lansarea romanului Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri, semnat de Gheorghe Sasarman, si aparut recent la Editura Polirom, in colectia „Fiction Ltd.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Petru URSACHE – Calea Doinei

Extras din Convorbiri literare, Septembrie 26, 2013

Nicolae Labiş reprezintă un caz de grea întrebare pentru scriitorimea română; un caz în care moartea ia chipul asasinatului, ca să nu se cunoască mîna culpabilă în adevărul gol-goluţ. Moartea este un act care vine firesc, i se atribuie o întîmplare naturală, „fără cauză”, ar spune un stoic împăcat şi cu bune şi cu rele. Dar dacă se adaugă fapta venită din afară, executată cu intenţie şi rafinament, moartea cade în stăpînirea asasinatului. Se ştie că Miron Costin a fost executat la comandă domnească, clar şi precis, dar nu se cunoaşte motivul morţii lui Octavian Goga, în cuşetă luxoasă de tren, ducîndu-se spre Ciucea; se spune că Liviu Rebreanu a murit într-un accident de maşină, ciuruit de gloanţe, dar, în ce-l priveşte pe Eminescu, zace sub tăcere natura accidentului sau a seriei de împrejurări nefaste (din rea-voinţă, inerţie, cu intenţie?); Sandu Tudor a murit în temniţă, ca un adevărat martir, sub veghe bolşeo-comunistă bine instrumentată, însă nu se rostesc numele asasinilor implicaţi de jos pînă sus, de la gardian la bătăuşul de serviciu, de la directorul închisorii la responsabilul cu atribuţii juridico-ministeriale. Şi tot aşa: despre Nichifor Crainic ştim că a murit sfîşiat ca o legumă şi luat în derîdere, fără să ni se mai amintească de anii de îndelungată şi grea detenţie, care i-au provocat starea de cădere jalnică; Hortensia Papadat-Bengescu, „Doamna prozei româneşti”, a sfîrşit într-un subsol insalubru, înfometată, bolnavă şi tristă, iar despre Marin Preda nu avem ştire cum a dispărut cu iuţeală în „timpul asasinilor”. Sînt feluri de moarte care pot fi urmărite doar pînă la un punct, după scenariile lor, cînd reale, cînd ajustate.
Povestea lui Labiş mi se pare şi mai complicată în fondul ei, fie în latura ca moarte în sine, cu răspunderea împricinatului, fie în latura asasinat de fabricaţie ocultă, ori amîndouă la un loc. Într-o primă ediţie, cazul ţine de sfera banalului: tînărul poet era beat-criţă şi n-a mai dibuit scara tramvaiului. Variantă străvezie, pentru creduli. Ce era în inima tînărului nefericit? De vreo doi ani de zile, organele, acelea care purtau grijă de moarte şi lui Sandu Tudor, şi lui Nichifor Crainic, şi lui Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Constantin Noica, pînă la Marin Preda, tuturor scriitorilor români, şi nu numai lor, puseseră gînd rău autorului poemului Moartea căprioarei. Stau la îndemînă surse documentare demne de toată încrederea, provenite de la martori ai momentului, ca şi din cartea recentă a lui Florentin Popescu: Nicolae Labiş. Monografie. (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2012). Sînt adunate şi sistematizate diverse aspecte biografice semnificative, care arată că poetul Nicolae Labiş fusese trecut pe linie moartă întrucît comisese delicte grave în raport cu morala proletară, modelatoare de caractere revoluţionare: sărutase o fată, colegă de şcoală, după o serată amicală, într-o grădină. De aici s-a pornit. Discuţii, şedinţe, ameninţări. Mai mult, nu se cuminţise, adică nu-şi respectase angajamentul comunist, luat în faţa adunării prezidată de colegi devotaţi „cauzei”.
Acestea se petreceau în 1953. Îl aştepta excluderea din organizaţia U.T.M. şi mai mult decît atît. Măsură era de rău augur pentru viaţa oricui. Aşa că, în scurtă vreme, avea să rămînă pe drumuri, fără locuinţă, fără nici un ajutor familial. Începutul sfîrşitului. Ajunsese să scrie prin gări, înnopta pe la prieteni sau prin redacţii de reviste. Şi asta vreme de aproape trei ani. Dar să-l ascultăm pe autorul cărţii aflate aici în atenţie, fiind cu documentele pe masă: „Şi este de la sine înţeles că numai bune pentru creaţie nu puteau fi noile condiţii. Astfel Labiş este nevoit să înceapă o boemă pe care nu şi-a dorit-o şi care, fără îndoială, îl stînjenea, ziua trecîndu-i te miri pe unde (prin redacţii, pe străzi, prin restaurante, prin parcuri), iar noaptea adăpostindu-se în casa unor prieteni binevoitori. Cîteva mărturii din această perioadă sînt cutremurătoare şi pentru că vin din partea unor martori oculari nu pot fi puse la îndoială” (Florentin Popescu, Idem, p. 107). „Martori oculari” fiind prieteni de aproape, Lucian Raicu, Florin Mugur, Stela Covaci, dar, mai ales, Gheorghe Tomozei, şi Imré Portik.
Cine lua asemenea măsuri iresponsabile? Un anume comando în frunte cu directorul Şcolii de Literatură, imitaţie kremliniană, anume I. M. Aldan. Îi urma la conducere lui Mihai Novicov (cu prestaţie de numai un an, de unde a trecut la altă copie bucureşteană a Moscovei, Institutul universitar de limbă rusă „Maxim Gorki”) şi lui Petre Iosif, scriitor muncitor, simplu şi sărac cu duhul. Profesorii şefi de discipline de predare nu erau nume respectabile în latura didactică, nici modele scriitoriceşti: Veronica Porumbacu, ne informează Florentin Popescu, răspundea de disciplina „măestrie artistică”, Mihai Gafiţa, unul dintre cenzorii lui Paul Goma, fusese repartizat la „seminarul de creaţie”, acompaniat de Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir. Ei reprezentau elita scriitorimii la data respectivă, după voinţa partidului clasei muncitoare. Notă discordantă făcea Tudor Vianu. Preda un curs de Literatură universală, probabil cu referire la modelele absolute ale zilei, Maxim Gorki şi Vladimir Maiacovski. Acceptase de nevoie, pentru că şoma pur şi simplu. Fusese îndepărtat de la Universitate prin reforma lui Iosif Chişinevski şi, totodată, i se anulase calitatea de membru corespondent al Academiei Române obţinută în 1935.
Dar să mai includem aici un pasaj lămuritor din cartea lui Florentin Popescu, extrem de bine documentată şi de rezonabilă în logica discursului: „Acum se trasează, de fapt, linia care-l desparte pe comunistul convins în integralitate de dogmă de celălalt om, cel care se vede înşelat în idealuri şi-ncepe să se îndoiască de utopie, să-şi pună întrebări nu numai asupra drumului pe care va merge în continuare, ci şi asupra condiţiei intelectualului, a creatorului strîns volens-nolens, în chingile unei ideologii care nu admite derogări sau abateri de nici un fel.
Moment al «despărţirii apelor», dar şi al unei traume spirituale şi sufleteşti, trezirea la realitate a poetului va sta, de aici înainte la baza unor dezbateri, întrebări şi chiar reacţii în public ce îi vor periclita lui Nicolae punîndu-l în postura unui disident, poate cel dintîi din rîndurile tinerei generaţii, într-o vreme în care aceasta implica nenumărate, imense şi nebănuite riscuri” (Idem, p. 95).
Într-adevăr, tînărul poet s-a trezit la realitate. Prigoana continuă timp de aproape trei ani, loviturile venite în serie, invidia confraţilor mai tineri ori mai în vîrstă i-au făcut „bine”. Luase propaganda comunistă în serios la începuturi: Fii dîrz şi luptă, Nicolae. Se arăta devotat în şedinţe, se antrena în „documentări” pe şantiere şi pe ogoare, după indicaţii primite de la îndrumătorii de moment. Ziarele de partid îi dădeau sfaturi poeticeşti, cum aflăm dintr-o corespondenţă purtînd data 20 mai 1955: „Tovarăşe Labiş / De curînd, la redacţia ziarului nostru a sosit de la Dumneata un document în care ne vorbeai despre viaţa şi munca depusă de muncitorul Ion Săsăreanu de la Automotoare C. F. R. Stalin.
Atunci cînd l-am primit, ne-am şi gîndit ca imediat să-l propunem spre publicare, şi făceam acest lucru dacă din conţinutul lui reieşeau o serie de fapte deosebite. Nu vrem să spunem că acest muncitor destoinic nu dobîndeşte zi de zi o nouă victorie în producţie, că el nu este un luptător activ pentru pace, însă aşa cum ne prezinţi dumneata pe acest om, nu aduce nimic care să înfăţişeze cu adevărat tipul de om nou. Aşa cum ai încercat dumneata să-l prezinţi pe Ion Săsăreanu, pare mai degrabă o referinţă şi nici de cum un portret al unui muncitor care la locul de muncă este un om minunat…” (Nicolae Labiş, Corespondenţă. Ediţie îngrijită şi Prefaţă de Nicolae Cârlan. Suceava, Lidana, 2009, p. 138). Alte redacţii îi cereau colaborarea cu insistenţă, de pildă „Iaşul nou”, dirijat de D. Ignea, proaspăt transferat de la o gazetă sinistră a Canalului: Dragă poete Labiş / Răscolind zestrea poetică a redacţiei noastre (remaniată), am dat de pagini olografe şi diactilografiate ale tale. Ba chiar am găsit şi sentinţe pe care tu cu generozitate (fălticeneană) le-ai dat pe biete texte ale unor amici şi discipoli…
După cum cred că ai aflat, redacţia noastră şi-a schimbat faţa, noi te socotim iarăşi exponentul liric al promoţiei de poeţi care, în ultima vreme, şi-a luat zborul de pe solul ieşean.
Ieşenismul adevărat al celor grupaţi în jurul noului nucleu redacţional te cheamă la matca dintîi. De asta te rugăm chiar şi «oficial», prin prezenta, să ne străluceşti din nou, matur şi cristalin, în paginile noastre.
În numele colectivului de poezie care tînjeşte după poezie bună, te invit, ca să baţi pentru noi primele strune. Ospătează-ne cu precădere şi nu ne mai zvîrli ca în ultima vreme – numai ceea ce ar fi nimerit «pentru Iaşul nou».
Secretariatul redacţional girat de Ion Sârbu, colectivul de poezie, îşi pot… pierde pita dacă ne vei trata ca pe o publicaţie oarecare.
Strînge, în jurul tău, condeiele vrednice de la Şcoală şi trimite-ne spre Iaşi roadele lor. Le aşteptăm cu braţele deschise” (Nicolae Labiş, Corespondenţă, Idem, p. 134). Măgulitoarea scrisoare este datată 29 X-1953 şi semnată de G. Mărgărit, unul dintre scriitorii rataţi ai Iaşului vremii respective, ca şi pomenitul Ion Sârbu. Ar fi multe de spus pe tema asta.
Deocamdată să reţinem că poetul din Mălini era „ajutat” prin regulamentul Şcolii de Literatură, esenţialmente politică, să vadă selectiv mediul socio-uman şi românesc pe care-l străbătea: pe stradă, în excursii, pe şantierele cuprinse de larma cîntecelor şi tîrnăcoapelor, toate devenite cadre formative pentru omul nou. Nu se poate să nu fi auzit de deportări şi de arestări, chiar printre cunoscuţii apropiaţi; să nu fi văzut maşina neagră, la lucru prin sate. Îl dau de gol scrieri din vremea respectivă: compoziţii lozincarde unde se întrevede dorul de copilărie, preferinţa pentru peisaje alpine. Retorica e prea zgomotoasă şi didactică, reveriile prea colorate, în chip de eternă căutare şi întoarcere.
Cred că semnul decisiv a fost dat în momentul în care Nicolae Labiş a recitat Doina eminesciană, şi încă „la o oră matinală”, într-un local public din centrul Bucureştiului. Era în toamna lui 1956, informează Stela Covaci, puţină vreme înainte de moartea-asasinat. Să reţinem că Doina lui Eminescu deşteaptă puteri fascinante şi întăritoare de speranţă, în momente de mare amărăciune. O cîntau deţinuţii politici la Aiud, de nu puteau să-i oprească echipele de gardieni năvălind cu ciomegele; o cîntau ostaşii români la începutul campaniei din iunie 1941, pentru eliberarea pămînturilor răpite de cotropitorii sovietici, o cîntau basarabenii lîngă „Podul cu flori” de la Prut. Au cîntat-o din bucium la Putna, în acelaşi ton şi în acelaşi an cu Labiş, grupul Adrian Popescu-Brudiu-Zub, motiv pentru care curajoşii studenţi ieşeni au îndurat ani de închisoare. Într-adevăr, pentru Labiş, fecior de învăţător român, de ţăran şi de oştean, născut în Carpaţii cu paltini şi cu căprioare, nu era altă cale de urmat decît aceea a Doinei.
Următorul pas a fost pe măsură: într-o anumită împrejurare, cu multă participare publică, „Labiş şi cu Paul Goma «au cerut Basarabia de la ruşi pentru a avea România Mare»” (Cf. Florentin Popescu, lucr. cit., p. 132). Abia acuma Labiş şi-a găsit prietenul fără cusur. Dacă ar fi scăpat de complotul ce i se pusese la cale, de „pasărea cu clonţ de rubin”, metaforic vorbind, ar fi ajuns la Gherla şi el (ceea ce lui Paul Goma i s-a întîmplat după cîteva luni, ca şi lui Marcel Petrişor), l-ar fi năucit pumnii lui Pleşiţă şi l-ar fi pocnit „în cap! în cap! în cap!” ciomăgarii lui Drăghici-Pleşiţă-Nicolski De altfel, după ce Labiş a cîntat Doina, după ce şi-a spus năduhul în acord cu Paul Goma, începuse să fie urmărit de Securitate, cum mărturiseşte Irimie Străuţ, prieten apropiat al victimizatului. Uniunea Scriitorilor se despovărase, eliminîndu-l din rînduri, revistele literare nu-i mai primeau poeziile, colegii (cu excepţia cîtorva prieteni) se fereau de el. În 1956, înainte de faimosul asasinat, Nicolae Labiş se afla cam în acelaşi punct critic prin care trecea Paul Goma în 1977, cînd i s-a hotărît să părăsească ţara, un asasinat şi acesta; sau Nicolae Breban în 1971 cînd s-a hotărît, probabil cu aceeaşi Doină în fibre, să renunţe la funcţii oficiale. Dar n-a fost pe voia celor care dictau ci a acelora responsabili şi curajoşi. Toţi trei s-au aşezat, mai devreme sau mai tîrziu, pe aceeaşi linie directă riscînd „drumul la zid”.
Demascarea  şi excluderea pe faţă, dublate de turnătoria cu direcţia dosar secret, ca şi zvonistica înveninată erau instrumente eficiente, mînuite cu rîvnă de slujitorii aparatului ideologic şi asasin în continuă agitaţie. Era o crimă să-l vizitezi pe ostracizatul Blaga acasă sau pe Arghezi. Au păţit-o şi alţii, tot de la Şcoala de Literatură. Era o crimă să fii zărit (şi se găseau secături să semnaleze „unde trebuie”) în compania unui scriitor italian, să spunem, ori suedez. Era o crimă să scoţi din geantă un volum de poezii semnate de Arthur Rimbaud sau François Villon. Poetul din Mălini le-a comis pe toate. I s-au asociat şi alţii din generaţie, de pildă, poetul, criticul şi eseistul Gheorghe Grigurcu. Şi el a fost pîndit în drumurile sale spre Mărţişorul arghezian, sau cînd citea în cămin poezii de Blaga, Baudelaire, Rilke. De aici condamnări în şedinţe tovărăşeşti, în stilul epocii, îndepărtarea din Şcoala de literatură, marginalizare deceniu după deceniu. Se pedepsea aspru opţiunea pentru adevăr şi depolitizare. Lui Labiş nu i-a fost dată nici o şansă spre calea revenirii la normalitate. Abia se scuturase cu cutremurare de nălucirile care-l năpădiseră pe nepregătite; abia avusese răgazul să dea cîteva semne de regăsire cu sine şi să-i avertizeze pe amicii din apropiere. Pasărea cu clonţ a şi sărit să-l înhaţe, pentru că întrevedea un pericol de mari proporţii pentru ea şi se vedea nevoită să intervină fără întîrziere. Florin Popescu are perfectă dreptate afirmînd că Nicolae Labiş „a fost primul disident de la noi”. Nu este vorba de disidenţă minoră, „negociabilă” (mai lăsaţi voi, mai suportăm tot noi), ci de răsturnare radicală, cu intenţia de revenire la normalitate. Ca „Omul din Calidor”, din Mălini, din Vrancea, de pe Coasta Boacii să se simtă, iarăşi, la el acasă.