vineri, 25 noiembrie 2016

Kocsis Francisko. Teste de identitate (o micro-antologie)


Cinci oameni, cinci poeme, un Dumnezeu

Cinci oameni de limbi diferite
se aşează pe acelaşi ţărm de mare,
au în faţă acelaşi cer lucios ca o tablă galvanizată,
aud acelaşi muget monoton repetat de ape,
au acelaşi Dumnezeu şi aceeaşi sorginte ancestrală,
acelaşi peisajul, acelaşi timpul şi nu diferă nici credinţa
lor în forţa omului de a vedea şi ce pare scorneală,
de a răzbi cu gândul prin lucrurile grave şi simboluri
cu aceeaşi uşurinţă ca printr-o aiureală;

fiecare dintre ei va scrie un poem în limba
în care îşi trăieşte identitatea,
va scrie despre felul în care vede preajma şi marea
în ziua în care le contemplă de pe malul înalt,
despre cum simte, resimte şi presimte
că va fi ziua de astăzi înaintea celei de mâine,
despre ce-i vine în ziua aceea în minte;

Dumnezeu le va citi în limba lui universală
şi se va bucura peste măsură că l-a înzestrat pe om
cu darul de a meşteşugi cuvinte şi de a vedea nuanţe
pe care nici ochiul divin nu le surprinde,
de a fi atât de diferiţi de parcă ar fi nu din popoare,
ci rase ori universuri diferite;
se va bucura enorm, dar într-un târziu va admite
că bucuria lui are şi un pic de umbră:
ca nişte jupâniţe capricioase, cuvintele din poezie se lasă
admirate, ascultate, dar nu-l ascultă...

Terţină

Un căţel salivează privind
petele de sânge de pe troiţa
proaspăt vopsită a lui Isus.
 
 

Laviţa

Un bărbat stă pe laviţa verde din cerdacul
unei case vechi cu pereţi de lut boiţi cu sineală,
amurgul coboară cu repezeală, umbra casei se duce
peste curte ca o pătură trasă pe dedesubt de furnici, gâze,
pietricele şi bulgări somnoroşi,

faţă-n faţă cu el, dar parcă-n altă lume, în cerdacul
unei case cu ziduri ca de pirită, stă un alt bărbat
care ar putea să-i fie şi Dumnezeu şi sosie,
ori el însuşi într-o calmă reverie
în care apare un om ce ar putea să-i fie reflectare
ori o simplă amintire din vremea în care
stătea pe laviţa din cerdacul unei case –

dar nu ştii care-i real şi care-nchipuire,
nici unul nu face vreo clintire
din care să-ţi dai seama fără urmă de eroare
cine pleacă din lume
şi cine rămâne în prelunga ei reflectare;

de parcă de-această imensă răbdare şi împietrire
ar depinde tot destinul de-acum înainte,
nici unul nu se mişcă, nu trădează prin nimic
cine-i captiv într-un corp precar
şi cine doar în minte.

Octombrie 2012

Vânt greu, metalic, zornăitor s-a târât pe stradă
ca un convoi de robi într-o zăvorâtă ogradă

de penitenţă straşnic păzită de oameni şi lege,
s-a oprit la capătul străzii încercând să dezlege

prin răsuciri, întorsături, tumbe şi marafeturi
trena zgomotoasă de praf, de frunze şi de peturi –

şi-atunci s-a disimulat deodată, s-a făcut mărunt,
s-a liniştit brusc, cu totul, de parc-ar fi dispărut,

dar e acolo, îşi face de lucru c-un lăstar de pom
de parcă n-ar fi alcătuire de aer, ci om.

Octombrie 2014

bim-bam, bim-bam, nu mai tropoti, nu te mai agita ca o limbă de clopot, baţi numai pe dinăuntru, dureros, asurzitor, e ca şi cum ai bate fără rost, pe dos, nu rezolvi nimic făcând atâta tărăboi – îmi cert inima tot în minte, pentru că am meteahna omului civilizat, deşi ştiu că nu poate da ascultare raţiunii partea care doar simte, ea are un alt mod de a şti ce-i în preajmă şi mai departe, e asemeni pământului orb de sub asfalt care-şi mai aminteşte ce furnicături îi provoca mai demult cârtiţa săpând după râme,
bim-bam, bim-bam şi mai tare, răspunde cu-o mică supărare, descifrez de aici că socoteşte capriciul ca făcând parte dintre lucrurile pe care nu-i musai să le înţelegi cu prea multă deşteptăciune, e de-ajuns să ştii că logica nu are un cuvânt prea greu în chestiuni de simţire, aici se află zaua care rupe lanţul, ehei, treaba asta cu zaua e ceva mai complicată, ar putea fi cea care rupe o viaţă, dar ades e numai cea care desparte o banalitate de alta, dar când e prima

cu asta nu te joci, asta îţi reuşeşte
numai o singură dată – zaua slabă
închide ciclul care te-nglobează –;

ţesătura de toane se destramă doar pentru a se reface mai subtil în structura unei împletituri şi mai complicate, bim-bam, aud iar după o scurtă liniştire, dar parcă vine dintr-o cu totul altă parte, ca din altă poveste, pare ecou, dar e altă voce, vine poate din inima vreunei celule, bătaie amplificată până la urechea mea de-o arhitectură de spirale unite de inefabile reguli de sprijin şi alcătuire, bim-bam, bim-bam,

poţi transforma pământul de sub picioare
în al nouălea cer,
nu ai motive şi încă nu-i timpul împlinit
ca să disperi –;

ce octombrie văratic, ce dezorientată stă păpădia înflorită între spinii tufelor de porumbar, se uită împrejur cu un strop de rouă strânsă pe-o petală, nimeni din neamul ei nu-i face vreun semn, tot câmpul e gol, e orfană,
vălătuci de mătase se răsucesc la orizontul alburiu, din deşirarea lor se risipesc în aer funigei, adierea atârnă pe lăstari motocei şi-i balansează până se încurcă între ei, îi abandonează apoi plictisită;

mă cuprinde o covârşitoare împăcare, de parcă tot ce am simţit, gândit, imaginat ar fi dobândit o formă definitivă, de parcă-n preajma mea n-ar fi o mare singurătate, ci o solemnitate cu sacerdoţi înfăşuraţi în mii de stări de lumină,
bim-bam, bate cel puţin un clopot în fiecare celulă,
nu ştiu cum de le-aud, ştiu doar că-i bine, răsună.

 
Înserare lină

În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori
e linişte sau resemnare?

Pe-un buştean putred cotropit de licheni
şade un bătrân ostenit, fără vlagă,
şi-a pus clopul alături
şi pufăie pierdut din lulea;

atât de lin îl cuprinde înserarea
de parcă s-ar teme de la geana jarului
să nu-şi aprindă pulpana,
să nu strice cu graba petala amară de cicoare
răsfrântă-n albastrul de fum.

Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,
adierea stârneşte un foşnet de tun –
bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,
se ridică anevoie şi porneşte spre liziera
aflată la câţiva paşi depărtare,
dar îl întrece întunericul pe cărare.

Teamă grozavă

Tot ce-mi imaginez există, un adevăr
atât de evident nu are cum să fie negat;
îmi imaginez că nici nu m-am născut
şi dintr-o dată mă simt fericit, eliberat,

şi-mi imaginez că nici tu nu te-ai născut
şi-n lumea nenăscuţilor ne-am întâlnit,
că n-am suferit nimic din tot ce îndură
oamenii lumii născuţilor în mod obişnuit,

dar mă gândesc că odată şi-odată
nu vom avea nici noi scăpare de-a ne naşte,
mi-e grozav de teamă de starea de viu,
de gândul că nu ne-am cunoaşte,

de gândul că am putea să nu ne naştem oameni,
eu aş putea să fiu mesteacăn, tu ai putea fi crin,
şi chiar de-ai fi în umbra mea,
ţi-aş fi imens, îndepărtat şi străin.
 
Prea devreme

Nu mă aflu de bună voie în locul acesta, în timpul
acesta atât de nepotrivit cu firea mea, pentru mine
e mult prea devreme în omenire –
n-aş vrea să pară hulă felul în care
simt o adâncă descumpănire, o fisură în rostul
de a fi în starea vie,

dar în locul acesta nu mi-e cu totul bine,
am senzaţia că nu sunt singur în propria viaţă,
disperat se zvârcoleşte în străfunduri o altă conştiinţă
ce încearcă să iasă ori să mă dea afară
de parcă aş fi într-un loc ce nu mi se cuvine;

şi mi se întâmplă mereu să presimt într-un fel ciudat
ce urmează, de parcă aş mai fi trecut o dată
prin fiecare clipă şi mă simt repetat,
trebuie să retrăiesc un destin flagelat
de întâmplări în care atât de profund m-am rănit
că nu voi putea uita de tot niciodată;

oricând şi oriunde s-ar întâmpla
ca vreo celulă de-a mea să se întoarcă la viaţă,
va sângera iar ca o rodie tăiată.
   

Cârteală

Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele
şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;

sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta
nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti
nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine
în momentele de supărare, când nu doar cuvintele
s-au tulburat
în felul lor prostesc de şicanare,
ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut
infarct;

nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna
uneori după suflet ca nişte biete animale speriate
de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,
ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi
prea des,
de prea multe ori ai impresia că eşti tratat
ca unul care o dă în mod repetat în bară;

nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze
şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă
când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,
căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –
aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare
ori vreun alt fir de despicat.
  
Mama, ultima primăvară

În ultima ei primăvară, când a plecat,
dialogurile de seară cu mama se transformaseră
într-o stranie dare se seamă despre cine murise,
cine mai trăia dintre cei mai bătrâni,
cei de-un nat cu ea ori chiar mai tineri,
era ca o numărătoare senină, nu era cătrănită pe nimic
şi parcă totul suna a exerciţiu de scădere,
de împuţinare a şirului de zile care ne ţin laolaltă,
faţă-n faţă în fiinţă şi-n ţinere de minte,

era de un calm cum n-a mai fost vreodată,
părea că lăuntrul ei şi-a schimbat rezonanţa
ca un flaut ce nu mai emite decât pe-o singură clapă,
desluşeam frânturi din şoapta de cuvinte ca pe-o îngânare
de descântec ori murmur vechi de legănare;

vocea prinsese un timbru copleşitor de egal,
ca al unei fiinţe cu respiraţia oprită,
îmi părea uneori că nici nu mai vorbesc cu ea,
ci cu amintiri din altădată;

atunci mă cuprindea brusc un frison de gheaţă,
amuţeam cu mâna încleştată pe receptor,
simţea ce mi se-ntâmplă şi tăcea şi ea o vreme
refugiată probabil în vreo veche amintire,
nu schimba vorba, doar tăcea ca fotografiile de pe pereţi,
ca întunericul din grădină, ca îndepărtatele gânduri
al căror şir era prea greu de început;

abia acuma înţeleg că nu se mai uita înainte,
era cu totul întoarsă spre trecut,
că dialogurile de seară erau un fel de adio ancestral,
un fel împăcat de a se adăuga la ce s-a dus,
se trecea în dincolo
într-un fel pe care nu l-a spus,
într-un chip pe care nu l-am priceput; –
 
Etajul nouă

El stă la etajul nouă, dincolo de un perete perfect opac
şi imposibil de explicat cum pătrunde totuşi lumina
în camera fără uşi şi fără ferestre,
dar când vrea să privească afară, se apropie
de perete şi se uită ca printr-un geam obişnuit
şi poate distinge clar siluetele oamenilor
umblând foarte jos, chiar pe pământ;

e adevărat că nu există vreo uşă, dar nici nu
are nevoie să iasă, se poate duce oriunde
pe orizontală, pereţii se dau la o parte, se retrag,
se deschid ca-n labirint tot felul de culoare
pe care le poate străbate fără oprelişti,
el nici nu-şi dă seama că de fapt camera se deplasează
ca un corp care ţine un suflet închis;

oricât ar umbla, rămâne mereu la acelaşi nivel,
nu coboară şi nu urcă, rămâne tot timpul la etajul nouă,
ştie asta ori de câte ori se apropie să privească afară

prin locul care se albăstreşte deodată
ca o bucată de cer;

şi ştie asta şi de câte ori se uită sub picioare,
unde locul se înverzeşte ca o pajişte pe pământ,
de câte ori se uită în depărtare şi zăreşte
luciul mişcător al vreunei ape;

se înţelege că ar trebui să fie foarte fericit,
dar e copleşit doar de o mult prea mare singurătate,
precum pe pământ, aşa şi-n al nouălea cer,
copleşit de un straşnic dor de locurile cu verdeaţă
din ţinuturile natale, de la parter.
 

Am văzut un cimitir...

Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,
de parcă la iluminatul din anul trecut
toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –
sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând
ori tulburat presentiment a semănat lumină;

am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –
printre stâlpii funerari, un lan de lumânări
pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison
foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,
părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt
împins afară, la vedere;

ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,
mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,
făcând din fantezie un simplu amănunt,
făcând din suflet un vajnic gură-cască –;

o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,
un hoinar mâncător de seminţe
să lege între ele lumi despărţite de morminte...

 (Poeme extrase și sustrase de Dan Culcer din volum Teste de identitate -Ed. Ardealul, 2016, după bunul plac al cititorului care se gândește la poet dar nu uită de-ale lui.)

joi, 24 noiembrie 2016

Magda URSACHE Un om al muncii cu cartea (despre scriitorul Marin Ifrim)



„Am jurat/ cu degetul la tâmplă/ să nu apăs/ pe cuvânt/ decât în caz de poem”. Marin Ifrim



Cartea de muncă a lui Marin Ifrim (Editura Teocora, 2016) este, în fapt, cartea unei vieţi de „cărţar”, autentic inconformist, autentic incomod, autentic încrâncenat. Un „neadaptat”, cum o mărturiseşte el însuşi, şi la socialism, şi la capitalism, ceea ce nu l-a descurajat deloc. Cum bine ştie că între notorietate şi valoare e cale lungă, munca şi răbdarea alcătuiesc formula sa. Mie mi-a plăcut şi-mi place să-i portretizez complice pe cei exilaţi în târguri, ca Gheorghe Grigurcu în cel amar, ca Mihai Ursachi, în cel dulce, ca V. Voiculescu la Pârscov, ca I. D. Sîrbu la Petrila, ca marele minor Brumaru (din etapa Dolhasca). În alte cuvinte, scriitori ai „provinciei literare de aur”, numită aşa de Ion Lazu şi de Ion Murgeanu, în Himera literaturii. Talentul (talantul care rodeşte) n-are musai buletin de Bucureşti.

Marin Ifrim face parte dintre scriitorii amărâţi de ce i se întâmplă culturii. Trasă în jos, vulgarizată de canalele TV, dacă Mihaela Rădulescu intră cu chiloţii ei roşii în librăriile Humanitas. Aşa se cucereşte cititorul de literatură trash, de no-books. Marin Ifrim n-are nevoie de cititorul ei, al Mihaelei (v. tableta Acoperitul Turcescu şi diva fără acoperire, Mihaela). Numai că scandaloasele şi scandalizantele vedete TV se cred scriitoare de top şi ocupă microfonul central la Bookfest, care ar putea fi ortografiat Book-arest.

Critica e neputincioasă faţă de inflaţia tipo, pare condamnată să citească multe cărţi mediocre, de tren ori de metrou, este asurzită de trompeta reclamei media. Or, Marin Ifrim n-are scenografie, reflectoarele TV sunt pentru alţii, puse pentru alţii. E alergător de maraton, nu de 100 metri stil foarte plat; nu scrie cărţi domoale, texte liniştite; merge pe rezistenţă şi pe demnitate, e ţepos, chiar timorant. Niciodată timorat.

Work-aholic, consideră cartea sa de muncă (o Carte a cărţilor de truditori ai scris-cititului) cea mai importantă carte dintre zecile semnate de el. Subţirele, suple, dar şi „cu fizic «atletic»”, aşa cum este antologia de poezie din 2013, Din capitala mondială a anonimatului, rămasă nerecenzată. Cum altfel? A văzut cineva în librării cărţi scoase de Casa Editorială Tipo-Moldova?

Mereu cu nerv, Ifrim preferă tableta, texticolul, articuleţul, frazula, spre a le spune ca Luca Piţu, O notaţie repede? „Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia”. Atâta tot: ton grav.

Marin If, cum îi spun in short, e un frondeur/ ricaneur, are îndrăzneala proprie lui Paul Goma, cea mai asurzitoare voce întru adevăr a literaturii noastre; pe cale de consecinţă, deţine o carte de muncă plină ochi de demisii şi de transferuri, după intervenţii în minor ori în major.

Sigur că, în vremi consternante, prezent în agora cu tableta ca o bombă cu ceas (şi Marin Ifrim a scris înspăimântător de multe), e riscant să faci tranzacţii; în vraiştea numită eufemistic tranziţie, poţi cunoaşte repetat circum stanţe (titlu de volum, ed. Rafet, 2008) nefavorabile. Aşadar, Marin (alt Marin decât Preda, alt Marin decât Sorescu) demisionează de la fabrica oricum „pe ducă” şi-şi ia deasupra capului un deadline cotidian. Intră şi iese din „redacţii impure”, pline de activişti şi de securişti. L-aş fi sfătuit, înainte de angajare, să întrebe cine finanţează ziarul, să ştie cine-i adevăratul patron. După Adrian Gavrilescu, S.O. Vântu cumpărase, deci putea controla, şi „Idei în dialog”.

În „Opinia” buzoiană, alcătuieşte un insectar, prinzând în bolduri muşte reciclate în fluturi, căzute în borcanul cu miere capitalistă. Despre Portret în bleu marin, scrie că e „o carte la care ţin foarte mult”. Pentru că „e o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic”. Dar costă. De hrănit, se hrăneşte bio din literatură: „eu nu m-am apucat de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte. Posedat. Le simt viaţa şi rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe nişte iepe sălbatice. Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele”.

Fiindcă veni vorba de cai, trebuie spus că Marin Ifrim aduce bine cu Taifun, cumpărat la licitaţie de la un CAP desfiinţat, unde era hrănit pe sponci. Aflat „pe teren”, reporterul vede o „imagine apocaliptică”: un cal „înspăimântător, agitat, nervos, dezlănţuit”, care vrea cu dinadins să intre în curtea colhozului. I s-a povestit că fusese cumpărat la licitaţie de un sătean. Îl hrănea „împărăteşte”. Însă, odată scăpat din lanţ, venea la grajdul vechi, la vechea iesle, la paiele uscate şi la apa stătută. „Deh, bietul cal devenise dependent de robie” (p. 82-83). A scrisului, în cazul lui Marin Ifrim: muncă neplătită şi ce muncă!

E om neavut: „Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur, nu mint”. „Am un somn liniştit. Ştiu îngerii de ce”. Se poate şi mai rău. Pe Ion Gheorghe îl bat, la propriu, cu pietre vecinii din Limpeziş, înspăimântaţi de „colecţia lui de megalite”.

Cioran a putut trăi boem într-un apartament strâmt din Cartierul Odeon. Alt preasărac, Gabriel Garcia Marquéz, n-a avut banii necesari să expedieze editorului Un veac de singurătate. Amin Maalouf a scris Primul secol după Beatrice într-o căsuţă de pescar.

Nici arivist, nici hedonist, Marin Ifrim nu poate citi nici bancnote (ne-am chinuit împreună să descifrăm un cont bancar de miliarde şi n-am prea reuşit), nici etichete de pe sticle.

Destul de imprudent pentru a trăi confortabil („în lux, calm şi voluptate”), trece de la ziar, căzând „din lac în puţul lacului”, ca mecanic de întreţinere la Casa de Cultură a Sindicatelor; revine A-Casă, ca referent şi bibliotecar. Cel mai fericit episod (şi o spune în cele trei volume de evocări), care îi umple carnetul de muncă? Patru ani la Teatrul „George Ciprian”, ca maşinist, apoi ca regizor tehnic: „Teatrul real, profesionist, este cea mai vie bibliotecă din lume”.

La Casa de Cultură alcătuieşte lunar „Cartelul metaforelor”. M-am lăsat luată de „curentul marin”, am intrat în „Cartel”, dar şi în „Caietele de la Ţinteşti”, cealaltă revistă a sa. „Numai la Ţinteşti n-ai scris, Magda, m-a apostrofat un amic”. De ce nu? Are importanţă locul unde scrii? Satu Mare, Tg. Jiu, Piteşti, Piatra Neamţ, Buzău, Bacău, Târgovişte, Lugoj, Râmnicu Sărat, Mizil, Focşani, Paşcani, Iaşi ori Bucureşti, Paris şi München, pe unde public şi eu? Limesul poate produce reviste quality, după cum Centrul poate produce şi reviste non-quality. Cum afirmă Nicolae Silade, în editorialul „Actualităţii literare”, subintitulată şugubăţ „Revistă a unirii scriitorilor din România”, tonul în literatură nu se mai dă la Bucureşti, nici etalonul, dacă se scrie „sfidând criza de inspiraţie”.

Scriitorul nu poate fi altceva decât scriitor şi în poem, şi în tabletă politică, şi în interviu, şi în ego-proză, şi în jurnal, şi în analiză de text, şi în reportaj, şi în eseuri lirice, epice şi dramatice, aşa cum le-am subintitulat eu pe ale mele.

Marin Ifrim e mereu în priză: la „Informaţia Buzăului” (patron inginer Constantin Toma), la „Jurnalul de Vrancea” al lui Liviu Ioan Stoiciu, la „Opinia”, unde ţinea bisăptămânal pagina literară, împreună cu Dumitru Ion Dincă, la „Renaşterea culturală”, alături de familia literară Nicoleta şi Paul Gâlmeanu. Şi pariez că nu va suferi niciodată de grafofobie, de neplăcerea de a scrie, chiar dacă e jignit deseori de postaci.

Îi mustră neobosit pe intruşii din spaţiul literaturii, pe glorioşii locali care „se urăsc între ei, cu bale dulci, până la comă diabetică”, pe „liricarii” târgului buzoian, „megalomani şi grafomani”, pe impostori, pe obedienţi, pe lichele, folosind artileria blogului (v. Letopiseţul lui Marin Ifrim).

Prin ’97, actorul Paul Ioachim, directorul teatrului „George Ciprian”, l-a sfătuit: „Stai departe de insul acesta. Are toate calităţile unei jigodii profesioniste” (sublinierea îmi aparţine, Magda U.). Ceea ce s-a şi întâmplat. Un „securist din naştere”, puşcăriaş de drept comun”, a falsificat o adeverinţă CNSAS, pentru a-l dovedi colabo: „Sufăr enorm, ajung la spital. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit, iar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva plastografului” (p. 33 a Cărţii de muncă). Şi-mi vine în minte cazul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care, imperturbabil, apare la TV, părând că n-a luat soldă de la Secu. Nici ieşeanului N. Creţu nu i se pare o ruşine, o dezonoare statutul de persoană de sprijin universecuristă.

Marin Ifrim iese din spital, ca să meargă iarăşi pe repede înainte. „Cum de nu mai moare odată?”, se întreabă inamicii, cărora le dăruieşte, tolerant, cărţi. O zi de muncă? Iat-o pe cea de vineri, 26 februarie 2016. Marin Ifrim ia de la tipografie Cartea teatrului (Editura Teocora, 2016), trimite poemele În sângele ploii (e un ticlier bun), pentru tehnoredactare, fiului său Emil, predă la tipar Cartea de muncă, plus… „zilnicăriile” obişnuite: luptă cu „blogurile toxice” pe „poligoanele de încercare a prostiei şi indiferenţei cetăţeneşti”.

Gloria locală (alt titlu bun, de carte de versuri, Rafet, 2007) nu-l agreează. Se întâmplă şi să iasă din graţiile unui critic literar important, care este, de altfel, slăbiciunea mea. În „România liberă”, Alex. Ştefănescu publicase o hartă a talentelor literare. În dreptul oraşului Buzău, figura, într-un cerc, numele lui Marin Ifrim. Singur! Ca un zăcământ „literar” bun de extras, ca o rocă de şist, ca un minereu preţios (pentru export). Neexploatat însă de critică. Despre Blocat în lift, spre cer, carte lansată tot în 2016, la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman” de directoarea Elena Isbăşoiu, a scris, „cu intensitate surprinzătoare”, nu un critic de întâmpinare, ci… un sculptor: Gheorghe Coman, cel care a organizat, în 1970, cunoscuta tabără de sculptură de la Măgura.

Dar, toate vin şi toate trec,/ înainte, Gutenberg! Marin Ifrim s-a pensionat, Cartea de muncă a încheiat-o, dar a rămas cu Cartea de scris. Faţă în faţă, el şi ea. În câştig de timp pentru „zăbava cetitului”, dar şi pentru obsesia fără leac a cuvântului scris.
Magda URSACHE

luni, 21 noiembrie 2016

ȘTEFAN DUMITRESCU. CARAGIALE ŞI DUMNEZEU (o lamentație)

CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU


 Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,
I-a zis   Dumnezeu,
Ce mai fac noroadele mele
Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,
                                                              mă asurzeşte zăngănitul de arme.
I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!
Vezi ce mai fac popoarele ălea,
Că le aud numai plângând şi gemând…

  • Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era
                                                            şi aşa destul de amărât şi obosit.
Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ,
Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.
Mergea săracul cât era ziua de mare,
Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,
Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,
Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,
Dacă oamenii s-au făcut mai buni,
Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,
Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,
Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran
Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,
Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,
Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu
O bucată de turtă ori de mămăligă,
O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

Ba de câteva opri Sfântul Petre
A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,
Că nu l-a mai adăpostit nimeni,
Ori la marginea unei păduri,
Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, sărmanul,
Dacă în ziua aceea nu a avut norocul  să întâlnească un om milos,
Îşi punea săracul sub cap traista goală prin care sufla vântul
Şi se culca pe pământul gol,
Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,
Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi
De opinci, toate ţările,
Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,
Şi a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut şi el să stea de vorbă,
Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,
A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,
Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu
Dar era şi mai trist şi mai amărât, aproape că îi venea să plângă,
Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc
Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

Ei, ce e, Sfinte Petre, pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,
Uitându-se la el foarte îngrijorat.
Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, să-şi tragă sufletul, săracul,
Pentru că era obosit de atâta drum,
Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, când şi-a întors Domnul capul într-o parte,
Ca să nu-l vadă cum plânge…

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,
Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu eşti în apele dumitale ?
Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, să măi îmi trag şi eu sufletul,
A oftat Sfântul Petre,
Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând şi El,
Te măi las…

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,
După ce a tras o gură de aer în piept mare cât un văzduh,
Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,
Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,
S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,
E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,
 multă  hoţie, multă duşmănie…

Aşa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,
Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l
Ia pe Sfântul Petre pe sus,
Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

Auzi, Sfinte Petre, a Vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori
Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,
Da, care este cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ ?
Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat şi el o dată lung de tot
Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,
De departe este poporul român…

Domnul când a  auzit lucrul acesta a făcut o dată hîîîîîî,
Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,
Ochii i s-au făcut mari în orbite,
Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,
Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,
După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,
Ăsta este adevărul gol, goluţ,
Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,
Şi Sfântul Petre a oftat din nou,
Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

Păi cum aşa, Sfinte Petre, şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,
Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească şi să facă din ei
O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce
Alţii în picioare ?
Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el
Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,
Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt
Pe Constantin Brâncoveanu…
Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,
Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Brâncoveanu,
Unchiul lui, cum ar veni,
L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Ţara Românească pe fiul său, Ştefan.
Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap.

Bine, dar apoi nu l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?
Ca să poată să îşi pună Domni pământeni?
Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,
Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat şi l-au vândut vicleanului dar Ipsilante cu grecii lui,
Care l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.
Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâşnit  Domnul din dinţi,
 mânios foarte.
Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,
Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne, aşa cum se cuvine…

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând
Şi clătinând a mare durere din cap…
Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învăţat ca să-i înveţe pe români,
Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?
A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, săracul,
Şi a murit tânăr de tot…

Bine, dar nu le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Ţările Române,
Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor ?
Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…
Numai că bietul Cuza, după ce a unit Ţările Române,
A căzut şi el în păcat, Doamne,
Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

Şi pe acesta l-au trădat !… a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.
Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o
Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu
Cel care le-a arătat românilor Calea pe care să meargă şi le-a arătat şi greşelile şi viciile, ca Să se îndrepte! Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !
Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…
Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,
Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie, săracul de el, iar apoi l-au omorât
Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injecţii cu mercur…

Domnul a făcut ochii mari,
I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât
Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învăţat  românii nimic,
O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,
O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,
Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,
Şi oglinda asta le va arăta în toate zilele şi în toţi anii defectele pe care le au românii…
Şi le-o fi şi lor ruşine…

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,
Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…
Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, şi nu o să le fie ruşine Deloc
Şi or să rămână  la fel, plini de defecte şi de păcate,
Ce te faci, Doamne, atunci ?

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,
Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,
Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă în jos.

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,
Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,
Ca să se înveţe minte…
Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….
Timpul parcă se oprise în loc.

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,
Nu or să se schimbe românii, ba chiar s-ar putea să intre stricăciunea şi mai rău în ei ?

Domnul a tăcut mult timp… Privea în pământ ca şi cum i-ar
Fi  fost gândurile în altă parte, ai fi zis că uitase de tot de El. Numai ofta din când în când
Amărât rău de tot…

Şi dacă nici după Primul Război Mondial nu
Or să se schimbe românii în bine, Doamne ? a îndrăznit sfântul Petru să-l trezească pe Dumnezeu din gânduri…

Domnul s-a trezit cu greu din gândurile lui, a oftat prelung
Şi apoi iar  a mai stat aşa negru de supărare preţ de un conac de zi fără să spună nimic…

Dacă nici după Primul Război Mondial românii nu or să se înveţe minte şi
Nu or să se schimbe, a oftat Domnul
Mai mult gemând de durere, atunci o
Să le trimit pe cap Al Doilea Război mondial,
Că poate s-or  face mai buni…S-or trezi şi ei la realitate… Aici Domnul a început
Să plângă încet…

Şi dacă nici după al Doilea Război Mondial
Nu or să se facă mai buni, Doamne ?, iertată să-mi fie îndrăzneala,
Dar eu aşa gândesc.

Domnul a oftat şi mai adânc şi mai îndurerat
De s-au cutremurat cerurile şi pământul,
Lăsându-şi capul şi mai jos, ca să-i curgă lacrimile în barbă…
Tare rău îmi pare de poporul acesta, Doamne,  a oftat şi sfântul Petru după mult timp…
Apoi s-a pomenit iar întrebându-L pe Dumnezeu:
Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial nu or să se schimbe, Doamne ?
Dar nu şi-a dus gândul mai departe de frică…

Dacă nici după al Doilea Război mondial nu o să se schimbe,
A izbucnit Domnul într-un târziu, cu barba tremurându-i de mânie şi de plâns, atunci o să le Trimit pe cap comunismul.
Cu acesta sigur or să se înveţe minte…S-a lăsat iar o linişte de mormânt în tot universul. Pe pământ nici furnicile nu mai mergeau, nici firele de iarbă nu se mai clătinau
Nici râurile nu mai curgeau…

Şi dacă  nici după ce le dai Comunismul, ciuma  roşie pe cap, Doamne,
Nu or să se schimbe ? a îndrăznit sfântul Petre, într-un târziu,
Că s-a speriat şi el sărmanul, că-l luase gura  pe dinainte şi vorbise  fără el.

Domnul a  stat aşa un timp, ca şi cum ar fi fost
Ameţit, şi-a  ridicat negru de durere privirea uitându-se în depărtare,
În timp ce lacrimile
Îi curgeau şiroaie din barbă de ziceai că e un burlan de la vreo straşină….Apoi a
Scos un urlet atât de tare că mai multe constelaţii  s-au cutremurat şi
S-au prăbuşii în univers, şi a început să plângă în hohote şi să jelească  atât de tare că
Se auzea în tot universul…

Nici sfântul Petru nu a mai aşteptat mult şi a început şi el
Să se jelească şi să urle de durere
De parcă  se întreceau amândoi care urlă mai tare.

POSTAT AZI 21 . 11. 2016    ȘTEFAN DUMITRESCU

duminică, 20 noiembrie 2016

Rabbi Menahem Mendel din Worki. Care sunt caracteristicile unui evreu veritabil?

Tirés de L'homme au raifort de Martin Buber, édition L'école des Lettres.
Les trois attitudes essentielles:
Comme on avait demandé à Rabbi Menahem Mendel de Worki en quoi consistait le Juif véritable: « Trois choses nous conviennent, dit-il: un agenouillement debout, un cri sans voix, une danse immobile. »

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Julieta Rotaru. 125 de ani de la trecerea in nefiinta a lui Barbu Constantinescu, primul savant roman care a invatat limba romani

Anul acesta, pe 30 noiembrie, se implinesc 125 de ani de la trecerea in nefiinta a lui Barbu Constantinescu, al carui bust, ridicat de discipolii sai (mai norocosi, ramasi in memoria posteritatii, intre care Petre Gradisteanu), il vedeti vis a vis de Facultatea de Teologie (al carui prim decan a fost), si chiar pe locurile unde a trait, in casa corpului didactic de pe str. Sf. Ecaterina.

Barbu Constantinescu, coagenar si prieten cu B.P. Hasdeu, este primul savant roman care a invatat limba romani, la insistenta slavistului si romologului F. Miklosich, cu care a si colaborat, si care a colindat Principatele Romane pentru a culege folclor in limba romani. Din aceasta preumblare a rezultat si o foarte buna cunoastere a geografiei Romaniei, fapt care l-a adus pe Barbu Constantinescu in proiectul de redactare al Marelui Dictionar Geografic, coordonat de G. Lahovari, in baza unui chestionar circulat prin tara si intocmit de chiar Barbu Constantinescu.

Curios din fire si pionier in mai multe domenii (sa mentionam in treacat ca alaturi de printul D. Sturdza, punea bazele Clubului Alpin Carpatic, proiect propus in cadrul Societatii Geografice Romane, care tocmai se infiinta si al carui membru fondator a fost, dupa cum ne asteptam deja, si Barbu Constantinescu), Barbu Constantinescu se stinge repede din aceasta viata, "de inima rea", cum spun discipolii sai, lasand in manuscris opera nepublicata.

Manuscrisele ramase cuprind culegeri de folclor si alte materiale adunate in vederea proiectatei sale lucrari "Tiganii din Romania". Am editat pentru prima oara unul dintre aceste materiale, o culegere de poezie populara in limba romani cu traducerea lui Barbu Constantinescu.

Va invit sa luati parte la evenimentul comemorativ organizat de Academia Romana si Muzeul National al Literaturii Romane, in data de 22 noiembrie, ora 13.00, la Biblioteca Academiei Romane, Aula "I. Heliade Radulescu", Str. Victoriei nr. 125.

In finalul programului, va fi lansat volumul amintit si va fi promovat un album al maestrului Damian Draghici.

PENTRU A NU FI ACUZAT DE SUBIECTIVISM, citiţi cartea Magda Ursache : NOI VREM CUVÂNT, sau alte feluri de cenzură Editura Eikon, Bucureşti, 2015


Dacă-i aplicăm Magdei Ursache eticheta de „comentatoarea cea mai… rea/valoroasă dintre contemporanii/contemporanele sale”, în mintea unora problema e ca şi rezolvată. Iar prin extensie, n-ar fi de mare mirare ca ea să fie „pusă” alături de H.-R. Patapievici, formulă la îndemâna oricui. Ar fi o mare şi impardonabilă greşeală, fiindcă, măcar din această carte, se înţelege lesne că vorbirea lor despre ţară se face pe coordonate doar în esenţă asemănătoare. Aceasta pentru că, în timp ce la Patapievici discursul analitic ţine de o atitudine fără nicio legătură cu patriotismul, cu dragostea de ţară şi îndreptarea lucrurilor prin metoda bălăcăririi şi jignirii profunde a poporului, la Magda Ursache, există şi persistă un sentiment al schimbării lucrurilor prin înfăţişarea lor reală şi alarmant de grotescă sau, în multe momente şi situaţii, periculoasă, atât pentru un prezent supraîncărcat de greşite politici sociale, educative, economice etc., cât şi pentru un viitor, fie el şi incert-virtual. Deocamdată.
Fără a intra în alte detalii, ar fi nedrept să ignorăm o anume paralelă între cei doi, sau între Magda Ursache şi alţi analişti de care e plină lumea (se pare că româncele nu mai nasc poeţi, ci analişti politici, dar în marea lor majoritate cam rahitici din punct de vedere al bagajului de cunoştinţe, al discernământului şi nivelului de cultură generală), însă autoarea cărţii în discuţie se detaşează clar spre un loc fruntaş în clasament, datorită a doi factori, determinanţi la urma urmelor : vasta cultură generală a domniei sale şi informaţiile pe care le deţine în abordarea vreunei teme, şi talentul cu care acestea sunt valorificate la nivel de analiză-comunicare. Acest adevăr este dovedit fie şi reducând toată povestea la cartea de faţă, Noi vrem cuvânt !, un titlu excelent completat şi cu inspiratul subtitlu : sau alte feluri de cenzură, care ne proiectează vrând-nevrând într-o actualitate imposibil de ignorat. În această ordine de idei, tonul cărţii este cel care nu numai că asigură interesul şi savoarea unei lecturi deconectante, ci implică cititorul într-un realism şi într-o realitate, ambele imediate. Şi, dacă tot vorbim de… ton : Magda Ursache are şi priceperea de a-şi construi textul folosind game de intensităţi diferite şi tonuri de exprimare între puritatea albului şi agresivitatea negrului compact sau, cu alte cuvinte, duritatea faţă de o stare anume – societate, situaţii, oameni… Dar totul filtrat prin raţionamente niciodată sau rar dincolo de bunul simţ şi de responsabilitatea la care o obligă nivelul său de gândire şi intelectul. Ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.
În ce mă priveşte, cel puţin privitor la această carte, consider că avem de-a face cu una dintre cele mai interesante clarificări-definiţii detaliate a conglomeratului social-politic actual căruia o seamă de comentatori s-au grăbit să-i aplice eticheta „haos numit democraţie” pitindu-se apoi, repede şi… deştepţi sub umbrela salvatoare a „spălatului pe mâini”… Magda Ursache nu se limitează la atât, ci creează şanse şi posibilităţi reale care îmi expediază gândul spre Erich Fromm : „…dacă oamenii ar accepta cu adevărat, ca principii de viaţă efective, cele zece porunci sau « cele opt căi nobile » budiste, s-ar produce o schimbare spectaculoasă în întreaga noastră civilizaţie.” (Erich Fromm, Texte alese, Ed. Politică, 1983, p. 393). Sună frumos şi optimist ? Sună ! Magda Ursache, nu chiar atât de direct, e mereu pe-aproape, adică în tot conţinutul cărţii. Numai că, în contextul de faţă, mi-apare în minte o strofă „edificatoare” din poezia Luceafărul -O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată !”, strofă declamată imediat de către politicianul român, cel care-o fi citit poeziile lui Eminescu…
Aşadar, din nefericire, cartea Magdei Ursache, după cum o arată şi titlul, este nu numai un strigăt de revoltă împotriva celor care, şi în ziua de azi, robi ai unor misterioase apucături, îşi continuă încercarea funestă de a închide barierele vreunui spirit mai recalcitrant sau, cel puţin, neconvenabil, ci şi un semn de atenţionare. Poate că şi pentru asta, fără vreun risc, Magda Ursache poate fi nominalizată între locatarii adunaţi cu grijă de câţiva obscuri ai comentariului literar cu ramificaţii sociale şi cu atingerea orgoliilor brăzdate de reminiscenţe cenzural-nostalgice. Grupul locatarilor în cauză îşi trăieşte viaţa sub egida – că tot sunt la modă… egidele – Marginalizaţilor din domeniul criticii, teoriei şi istoriei noastre literare. De-aceea, sigur, autoarea cărţii simte nevoia să-şi facă auzit strigătul îndreptăţit-revoluţionar : Noi vrem cuvânt !, cu speranţa că revolta sa, total îndreptăţită, să NU aibă soarta unor… „predici în pustiu”…
Pe de altă parte, dar fără a ieşi din contextul ideatic al cărţii, mai trebuie să menţionez că autoarea ei, Magda Ursache, este cam greu de încorsetat în vreun anume stil în ceea ce priveşte critica literară, chiar dacă o ştiu după nume şi scris de-o bună bucată de vreme. I-am urmărit cu interes şi plăcere evoluţia, i-am citit multe dintre materialele publicate şi am… descoperit-o cu bucurie materializând multe idei de-ale mele. Acum, când prin bunăvoinţa domnie-sale am intrat în posesia cărţii de faţă, sunt bucuros să-i regăsesc spiritul mai mult sau mai puţin recalcitrant în paginile ei. Eventual, cu plăcere şi, cred, corect, aş include-o într-o familie selectă alcătuită din Cornel Regman (Colocvial), Marin Sorescu (Încet cu pianul pe scări), Valentin Silvestru (Elemente de caragialeologie, Umorul în literatură și artă), Alex. Ştefănescu (Între da şi nu), Ion Biberi (Eseuri literare, filosofice, și artistice)… Cred că şi din acest motiv, lectura paginilor cărţii, a scrierilor autoarei în general, nu constituie o problemă. Utilizarea unui stil direct în exprimarea ideilor, relaţionează rapid, printr-o conexiune aproape bizară, cu mintea cititorului. Să fie vorba de profesionalism, sau despre facilitatea comunicării şi, prin aceasta, la accesul spre conţinut ? Cred că şi una şi alta, pentru că autoarea, Magda Ursache, este perfect şi indubitabil conectată la mersul vremurilor actuale pe care le comentează „fără milă” şi într-un fel cu totul personal. De altfel, ca să intrăm şi mai bine în atmosfera scrisului său, este suficient să amintesc titlurile unor cărţi ale sale care fac legătura sigură cu volumul despre care este vorba în rândurile de faţă : Bolile spiritului critic. Eseuri atipice, Editura Libertas, Ploiesti, 2006 ; Pe muchie de hîrtie, Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2007, Să citiți bine ! eseuri lirice, epice si dramatice, Casa Editorială Demiurg, 2010 – toate cu titluri… speciale, dar perfect pliate pe conţinut.
Pentru a scăpa de acuzaţia de subiectivism, propun lectura unei cărţi în care autoarea, Magda Ursache, a investit un volum imens de informaţii pe care le-a recreat frumos, elegant şi responsabil după chipul şi asemănarea capacităţii sale intelectuale…
Dumitru Hurubă

luni, 14 noiembrie 2016

Revista FRANCOPOLIS. Sumat octombrie/noimbrie 2016

BONNE LECTURE….
Suite à quelques pépins du logiciel,
Francopolis accuse un retard de publication et vous présente en combiné, cette Revue octobre-novembre 2016

Revue dans une nouvelle mouture… 
Prière de nous avertir de tout mauvais fonctionnement ou erreurs de navigation sur le site, oui nous explorons un nouveau logiciel et vos commentaires sont les bienvenus.

REVUE OCTOBRE – NOVEMBRE 2016

SALON DE LECTURE 
Catrine Godin, recherche Gertrude Millaire
http://www.francopolis.net/salon/GodinCatrin-octobre2016.html


LECTURES CHRONIQUES     
1.
Charlotte Salomon, suite 7… de Vie ou Théâtre, les Éditions La Tripode (2015) 
Vie en tableaux peints, à la gouache, présenté par Bernard Nègre
http://www.francopolis.net/revues/SalomonCharlotte-octobre2016.html

&
2. Regard sur Henri Michaux (suite) par Dominique Zinenberghttp://www.francopolis.net/revues/MichauxHenri-suiteoctobre2016.html

FRANCOSEMAILLES
1. Ma bête langue de Catherine Jarrett,
présenté par Dominique Zinenberg

&
2. Bob Dylan, prix Nobel de littérature, par Nicole Barrière

CRÉAPHONIE
Le Printemps de la poésie à Saly (Sénégal)
Poèmes de Karim Cornali
& Peintures de Mamadou Cissé
recherche Dana Shismanian
http://www.francopolis.net/creaphonie/creaphonieCornaliKarim-octobre2016.html

APHORISMES  & BILLETS D’HUMEUR
Aphorimes de Michel Ostertag
http://www.francopolis.net/humeurs/aphorismes-octobre2016.html

RUBRIQUES SPÉCIALES
- COUP DE CŒUR DES MEMBRES


François Teyssandier
, choix Éliette Nicole Voltz, choix François
Antoine Choplin, choix Dominique
Léon Pamphile Le May, choix Gertie
Arcadie Suceveanu, choix Dana
Henri Bauchau, choix Mireille
http://www.francopolis.net/rubriques/coupdecoeur-texteoctobre2016.html

- GUEULE DE MOTS
Libre parole à… Diana Manole
, poète roumaine
traduction, Robert Paquin, recherche Gertrude Millaire
1. Dépuceler le Français
http://www.francopolis.net/rubriques/gueuledemotsManoleDiana-octobre2016.html

- PIEDS DES MOTS

1. Drame du coucher par Dominique Zinenberg
http://www.francopolis.net/rubriques/PiedsdesmotsZinenbergD-octobre2016.html


3. Le boucher de la rue Saint Jacques de Mireille Diaz-Florianhttp://www.francopolis.net/rubriques/PiedsdesmotsMireille-Nov2016.html


UNE VIE, UN POÈTE
Nadine Lefebvre (elle nous a quitté le 12 octobre)
http://www.francopolis.net/Vie-Poete/NadineLefebure-Oct2016.html

VUE DE FRANCOPHONIE
Un « lieu improbable » par Alena Meas,
recherche Dana Shishmanianhttp://www.francopolis.net/vues2/VueLieuImprobable-Nov2016.html

SUIVRE UN AUTEUR
JUNON OU UNE IMPROBABLE RELATION (Partie 1)
par Éliette Vialle
http://www.francopolis.net/librairie/VialleEliette-Junon-octobre2016.html


BONNE LECTURE et belle découverte
- Jean-Pierre Lemaire, L’Armoire aux tempêtes.
- Bonnefoy, Yves, Entretien avec Natacha Lafond et Mathieu Hilfiger
- Jean-Luc Le Cleac’h, Lexique élémentaire.
- Nicole Barrière, L'Homme de Die II. Œuvres vives
- Clelia Ifrim, Muntele privighetorilor / The Mountain of Nightingales

ARCHIVES
Sommaire de tous nos auteurs sélectionnés et publiés – 2002-2010

Francopolis vous revient en décembre avec une sélection de textes de cinq auteurs…
et nos rubriques mensuels.   Bonne lecture… et bienvenue sur notre page Facebook. Dana Sishmanian