sâmbătă, 31 decembrie 2016

George Pruteanu. ÎNDÎRJIRI ŞI ÎNCHIONDURĂRI [în proza lui Ion Lăncrănjan]

Notă. Să mă ierte George Pruteanu, acolo unde s-a ascuns de cititorul saitului său, dincolo de nouri, dar sensul cuvântului DÂCĂ/DÎCĂ e limpede. Nu a căutat destul :
DÂCĂ s. v. ciudă, gelozie, invidie, necaz, pică, pizmă, pornire, ranchiună. sursa: Sinonime (2002)
dîcă s. f. – Furie, mînie. Sl. dikŭ „sălbatic” (Cihac, II, 95; Conev 100). În Trans., rar. Cf. bîzdîc.Der. dîcos, adj. (furios, violent). Sursa: DER (1958-1966)


ÎNDÎRJIRI ŞI ÎNCHIONDURĂRI

          Aş vrea să încep cronica la această a doua ediţie a romanului Suferinţa urmaşilor1 de Ion Lăncrănjan prin reproducerea unei declaraţii a autorului, dintr-un interviu cu Virgil Sorin: „Nu se cade să cerşesc îndurare şi recunoaştere de la micii sau marii «exegezi»٭ (s.gp) ai literaturii de azi”. Este o atitudine plină de demnitate, ce conferă, inexplicit, şi „exegezilor” o mai largă independenţă morală: nemaisimţindu-se obligaţi să manifeste „îndurare”, ei îşi pot îndeplini, cu toată seninătatea, oficiul critic.
       Nu voi insista asupra acţiunii romanului, presupunînd-o cunoscută. Amintesc doar că ea urmăreşte destinul unui ţăran, Monu, „care nu se înscrie” în colectivă, suferind, în consecinţă, în anii '50-'60, un lanţ de persecuţii şi vexaţiuni. Spre final, el organizează un fel de delegaţie, pare-se ilegală, este iarăşi arestat, evadează pentru a-şi omorî calul şi, absolut din greşeală, îşi ucide nevasta. La proces este împuşcat de un vechi duşman al său. Tot romanul stă pe înfruntarea, în alb-negru, dintre acest personaj eminamente pozitiv şi opusul său, personajul eminamente negativ, Ionel al lui Tâncuş. Spre a ni-l face cît mai antipatic cu putinţă, autorul recurge, subtil, la iscusite comparaţii înjositoare: Ionel îşi bomba „cu mîndrie burticica aceea a lui, care semăna, într-adevăr, ca [sic
٭] o guşă de cobză” (285). Alt personaj sută la sută negativ este Sterpănuş: „burduhănosul acela de Sterpănuş... parcă ar fi tîrît după el o mie de ţucale domneşti, parcă ar fi fost el însuşi o budă umblătoare” (272). Prin astfel de caracterizări, chiar şi un cititor mai greu de cap pricepe că e vorba de un personaj care trebuie urît, un odios, o năpîrcă. Dar şi ţăranul Monu face asemenea portrete, într-un interesant stil cărturăresco-burlesc, de provenienţă cantemiriano-borisvianescă: pe o fostă activistă dogmatică, ticăloasă din cap pînă-n picioare, el o numeşte „gîsco-raţa şi capro-curca asta” (561). Să fi citit Monu Istoria ieroglifică sau Spuma zilelor? Tot ce se poate. De altfel, nu e singura ocazie în care ţăranul simplu şi simbolic Monu, mînuind viguros limba vie a poporului, se exprimă deosebit de elegant: „Nu ştiu cum să-ţi explic, dar eu...” (181); „Războiul meu îi de altă natură...” (341); „Dar eu nu la asta m-am referit...” (272). Încă şi mai autentică este vorbirea ţăranului Ionel (suntem prin '50): „Aş îndrăzni să te sfătuiesc, dacă îmi permiţi…” (67); „Ce te-a determinat să te bucuri aşa de tare?” (47); „Isprava ta n-a produs impresie prea bună...” (247). Vorba aceluiaşi ţăran: “Aşa au zis întotdeauna ai noştri, care s-au ţinut cu stricteţe de vechile deprinderi” (43; sublinierile mele, gp). Faţă de acest grai cu stricteţe ţărănesc, limba din Moromeţii pare o adevărată păsărească. Explicaţia ne-o dă chiar autorul. „Schimburi [sic] multe şi mari se petrecuseră şi se mai petreceau în ceea ce priveşte obiceiurile şi datinile vechi” (543). Aşa se face că şi stilul desuet al analizei psihologice suferă atari schimburi, căpătînd uneori, sub pana lui Ion Lăncrănjan, claritatea de cristal a frazelor dintr-un manual al dirigintelui: “Monu avea virtuţi cetăţeneşti (...) iubind dreptatea şi adevărul....” (78); el stăruia „asupra lucrurilor care nu-i erau clare, formîndu-şi propriile lui imagini şi propriile lui reprezentări despre lume şi despre viaţă” (70).
        Aplicînd creator principiul molieresc „je prends mon bien où je le trouve” („iau ce-mi trebuie de unde găsesc”), Ion Lăncrănjan afirmă, în interviul citat, că a luat „ce era de luat de oriunde, chiar şi pe la «sociologismul vulgar»” (698). Această profesiune de credinţă ne ajută să înţelegem pasajul în care personajul negativ îl întreabă pe personajul pozitiv: „Bine, bine (...), dar cum faci tu de te bucuri de PRESTIGIU (s. I.L.) în sat, ce le spui tu oamenilor şi cum te porţi cu ei, de te respectă aşa de tare?” (494). Prin această întrebare, autorul a încercat să ne redea nouă ura personajului negativ faţă de personajul pozitiv, precum şi uneltirile sale. Valoarea exponenţială a personajului pozitiv Monu ne este redată (sub semnul aceleiaşi mărturii de mai sus) în dialogul următor (ce are loc după o secvenţă erotică): „Dar eşti vijelios tare, la o adică, spusese ea de alături, la urmă de tot. – Cine, eu?! mormăise Monu – Da, tu! Eşti grozav, să ştii! –Cu mine, doamnă, nu-i de glumit la treburi de astea! – Nu? De ce? –Pentru că în mine, în asemenea împrejurări, se trezesc toţi ai mei, moşii şi strămoşii! –Glumeşti, desigur, cum să se trezească!? –Aşa, bine, îi simt eu! –Îi simţi?! Cum să-i simţi şi unde? –Unde altundeva dacă nu în VÎRTUTE (s. I.L.) ...Aşa că d-ta, acum, te-ai iubit cu un neam întreg de oameni, nu numai cu mine, cu tot neamul ţăranilor pe care l-ai urgisit aşa de mult într-o vreme” (563). Petre Petre al lui Rebreanu ar fi cîştigat în profunzime şi în stima cititorilor dacă ar fi fost capabil să ţină femeii un discurs etno-freudian de asemenea elevaţie. El însă nu era, ca Monu, un temperament reflexiv-nereflexiv. (Monu „era un temperament molcom şi reflexiv”, 78; „Monu nu era un temperament bătăios... nici reflexiv nu era”, 274). Această complexitate, a personajului Monu, îl face susceptibil de trăiri paradoxale: el putea „diviniza fără nici o urmă de exaltare” pe cineva (303), după cum putea fi „jignit pînă în străfunduri fără să fie nici tulburat şi nici răvăşit” (100) ceea ce, realmente, e un lucru ciudat şi foarte rar.
      Pentru a ne reda (am repetat şi repet cuvîntul pentru că e unicul potrivit) adîncimea eroului, Ion Lăncrănjan foloseşte, cu o specifică măiestrie literară, comparaţii inspirate din domeniul acvatic: Monu „era încet şi liniştit ca o APĂ” (408); el simţea „cum se prefăcea duşmănia în dispreţ, cum devenea apoi dispreţul, din nou şi din nou, duşmănie şi ură,...ca într-o cădere de APE mari şi albastre [sic], ca într-o suită de căderi de APE, dinspre înălţimile albastre [sic] şi sticloase ale, cerului, spre adîncurile fierbinţi si întunecoase ale pămîntului” (495). Investigaţia psihologică şiroieşte, bolbocind învîrtejită, încrîncenată, închiondurată, învălmăşită şi învolburată: „După arestare şi după eliberare venise vremea (...) izolării aceleia lungi şi nesfîrşită [sic], ca o noapte continuă, ca un tunel gloduros şi întunecos, care devenea, pe măsură ce se înfunda Monu în el, din ce în ce mai gloduros şi întunecos. Dar cîte nu veniseră şi nu urmaseră, ca într-o avalanşă, ca într-o bujduire de APE, ca într-o bolbocire adîncă şi înaltă [sic]” (56). În această manieră leoarcă, lacustră, autorul pătrunde în cotloanele sufletului lui Monu: „Monu sta în colţul mesei, parcă n-ar fi fost omul care vorbise mai înainte, parcă ar fi fost o APĂ liniştită şi adîncă, pe care au spart-o la un moment dat zbaterile vreunei ştiuci lacome de hrană sau bolbocirile vreunui somn...” (153). În aşa context lichid, nici nu-i de mirare că un personaj negativ, odios, o năpîrcă pur şi simplu, cum e Ionel, strecoară, veninos, ideea caragialiană că „asta nici nu-i apă... e mîl, e noroi curat, e mlaştină toată ziua!” (513), idee prin care el îşi demască mîrşava fire, stîrnind ura şi oprobriul cititorilor. Spre deosebire de el, Monu este un erou luminos, pe care autorul îl divinizează – desigur, fără exaltare: Monu „era bun şi pămîntos” (408); el însuşi avea o concepţie superlativă asupră-şi: „Eu sînt şi voi fi cel de pe urmă ţăran, din cel de pe urmă sat!” (455), despărţind cu justeţe (şi stricteţe) grîul de neghină: „Ionel e născut întru ticăloşie, aşa cum.. sînt eu născut întru răbdare şi întru bunătate!” (315). Iuliu Jeler (personaj pozitiv) îl suie sus, spre înălţimile albastre şi sticloase ale cerului, în slăvi: „Eşti ţăranul cel mai adevărat şi mai nefalsificat!” (261), aşa încît „deasupra sfîrşitului său era firesc [sic] să se arcuiască un curcubeu tragic [sic], o aură crepusculară” (599), cum zice autorul.
       Această condiţie
<meteorologică grandoare>2 a personajului îi impune lui Ion Lăncrănjan, în explorările sale analitice, părăsirea nivelului mării (adică al bălţilor) pentru ridicarea în tării cu ajutorul psihologismului metaforizant. Iată două exemple: „începu să-i placă, locul reticenţelor fusese luat de o satisfacţie crescîndă, care avea să-l copleşească tot pînă la urmă, cum copleşesc buruienile cîte un colţ de pămînt, ori cum cad cîteodată nourii peste soare, cînd e vremea în schimbare, între iarnă şi primăvară, îngropîndu-l cu ţărîna întunecimilor” (259). În cel de-al doilea, tropii٭ tropăie mai închiondurat şi învîrtejit: „Mîniile lui Monu, tensionările acelea mari şi profunde, care fierbeau şi clocoteau puternic, jos, în adîncuri, din ce în ce mai puternic şi mai ameninţător, azvîrlind înafară pîlpîiri [sic] albe şi liliachii [sic], şerpi de lumină şi nouri de fum, trăsnete de scrum [sic] şi scîntei de gheaţă, învăpăieri de-o clipă sau pălălăi care nu se mai stingeau, suindu-se pînă la cer” (462). „Esteţii” ori “exegezii”, amarnic ironizaţi de Ion Lăncrănjan, vor bombăni că a face, cu asemenea mijloace, epică, înseamnă a căra soare cu polobocul; lîncezind în credinţa lor bătrînă că un roman-bun-dar-rău-scris e un fel de cerc-pătrat din fier-de-lemn, aceşti snobi, orbi la avalanşa progresului şi surzi la bolbocirea înnoirilor, sunt în fond nişte gloduroşi întunecoşi.
       Înrîurit, probabil, de o idee citată undeva de Roman Jakobson, conform căreia un kilogram de vopsea verde ar fi mai verde decît o jumătate de kilogram, Ion Lăncrănjan practică o retorică a întăririi prin dublaj, verbele şi epitetele sale înghesuindu-se întotdeauna numai două cîte două: „felul acela al lui, dîcos
٭ şi pămîntos” (350); „muntos şi pămîntos” (331); „răvăşit şi plăvănos” (284); „sufletul său adînc şi învîltorat” (245); „retrăind îngîmfările şi îmbăţoşerile” (259); „se schimbă şi se preschimbă, îndîrjindu-se şi închiondurîndu-se” (350. Adesea, pentru potenţarea expresivităţii, termenul al doilea e geamăn cu primul: „fierbeau şi clocoteau” (462), „nu era dîrz şi îndîrjit” (274); „lumea se va strîmba şi se va hîi” (312); „anii aceia se aşezară şi se aşternură” (334); „în asemenea momente sau clipe” (299). Prin dualism se combate Monismul.
       Ce ar spune în încheiere un „exegez”, un „estet”? Peste destinul lui Monu, pe care autorul îl doreşte exemplar, se prăvălesc, ca într-o bujduire de ape, trîmbele de epitete dîcoase
٭ şi plăvănoase, şerpii de lumină ai tiradelor cu gîtul nesucit la timp, pălălăile de nenorociri negre şi liliachii, clocotirile tezismului dîrz şi îndîrjit, trăsnetele de scrum ale metaforelor închiondurate şi pămîntoase – îngropîndu-l cu ţărîna întunecimilor.


       George PRUTEANU
__________________
          1) Ediţia a doua, Ed.  Eminescu, Buc., 1985; cifrele dintre paranteze indică, evident, pagina. (Din referinţele critice finale constat că lipsesc interesante articole de L. Ulici şi Dan Culcer).
            2) Cu roşu şi între paranteze croşete, pasaje tăiate de cenzură.
         ٭) Să mă ierte vizitatorul saitului, dar pînă acum n-am putut afla ce înseamnă "dîcos", un cuvînt foarte închiondurat; mea culpa°; în Şăineanu nu e, în V.Breban nu e, în DEX nu e; doar în Dicţionarul invers e, dar acela nu explică; de cum voi afla, voi completa golul.


din Convorbiri literare, nr. 11, nov. 1985

miercuri, 28 decembrie 2016

Mircea Opriță. SEMNUL LICORNULUI

Sursa http://www.mirceaoprita.ro/semnul_licornului_ro.html


Între hârtiile lui George Biriş Delafrata, ajunse la mine (şi cu care încă nu ştiu ce-o să fac, deşi, ca să scap de gura ei infernală, i-am promis acelei zăpăcite de madam Catinca până şi că voi mijloci publicarea lor), se află câteva pagini derutante. Nu mă sfiesc să-mi mărturisesc şi astăzi surpriza, cum nu mi-am ascuns faţă de câţiva prieteni scepticismul amuzat, atunci când m-am văzut în perspectivă de a deveni un fel de executor testamentar al bătrânului, pe care altfel doar o întâmplare, ţinând parcă de domeniul unui splendid absurd, m-a făcut să-l întâlnesc; să vin în contact cu persoana lui şi, mai ales, cu existenţa lui nedumeritoare. Sunt întru totul de acord cu fostul meu coleg Ianculescu, martor şi el la acea întâlnire, că n-a lipsit mult ca să pierdem unul dintre spectacolele memorabile ale vieţii noastre, fiindcă nici eu, nici el şi nici celălalt coleg şi prieten, Aurel Cotrubaş, nu ne grăbiserăm să dăm curs invitaţiei, ba chiar ne-am codit să intrăm în casa ai cărei pereţi ascundeau una din marile surprize rezervate nouă de aceşti unsprezece ani – să mă limitez doar la ei – de când nu ne prea văzuserăm adunaţi cu toţii laolaltă.
În fine, despre asta mai încolo. Acum stau iarăşi cu maldărul de hârtii îngălbenite ale lui George Biriş în faţă, mai precis, cu cele care mă interesează. Le-am răsfoit însă pe toate, chiar şi pe acelea mucegăite şi roase (de şoareci? de gângănii?) şi despre care nici madam Catinca n-are o părere prea grozavă. Nu mă refer la conţinut, fiind sigur că femeia, chiar dacă bâjbâie prin text şi printre formule cu seninătatea unui ignorant sută la sută, e convinsă pe deplin de genialitatea lor prin simplul fapt că aparţin venerabilului său tată. N-are însă o părere prea bună despre felul cum arată o parte din arhiva bătrânului, aşa cum a ajuns ea după ani şi ani de zăcere prin ungherele prăfuite ale podului sau prin sertarele unui birou masiv, lucrat cu ornamentaţii, după toată rânduiala meşterilor de la sfârşitul secolului trecut. Mă rog, din mai multe motive (starea proastă a hârtiilor e doar unul dintre ele) nu mi-am propus nimic altceva decât să văd ce pot face. Şi am avut chiar impresia că promisiunea făcută femeii îmi era acoperită cu vârf şi îndesat prin faptul că găsisem în mine, cu toată exasperarea ce mă cuprindea uneori, putere şi răbdare pentru a-mi duce la capăt supliciul. Am desfăcut filele lipite între ele prin acţiunea combinată a ploii şi a mucegaiului, am citit unde se putea citi, am ordonat materialul, am selectat ce mi se părea cât de cât interesant şi uite-aşa, pe neobservate, mai întâi ca să scap de presiunile cucoanei, apoi – în mod paradoxal – „prins” de operaţia aceea ingrată, am răscolit un întreg geamantan de terfeloage prăpădite, care de la bun început nu-mi inspirau nici o încredere, fiindcă sunt sătul până-n gât de diletanţi şi de autodidacţi în domeniul în care lucrez, nu-mi lipsea deloc unul „specializat” în cu totul alte domenii.
Ăsta-i adevărul: G. B. Delafrata a fost şi rămâne un autodidact şi, în multe privinţe, un diletant de cea mai pură speţă. Mărturie stă vraful de foi îngălbenite, apoi caielele şcolăreşti cu însemnări, unele făcute cu decenii în urmă, după publicaţii cu totul ignorate astăzi şi mai ales după manualele antediluviene pe care le văzusem aruncate lângă o grămadă de sticle goale, într-un colţ al acelui straniu laborator transformat de madam Catinca în bucătărie. Mărturie mai stau şi tonele de prostii în care bătrânul investise cu sârg muncă şi gândire, începând cu jucăriile mecanice de tip perpetuum-mobile: cu bile, cu apă, cu diverse morişti cioplite migălos şi ornate cu crestături evident inutile, dar pesemne omul avea nevoie să-şi împlinească şi o anumită dimensiune estetică, iar asta o făcea aşa cum îi dicta sufletul lui de ţăran, apelând la modalităţi şi motive ale culturii populare. Sau poate că uneori obosea să tot caute mecanismul mişcării veşnice şi atunci începea să-şi decoreze jucăriile, cioplind în lemnul lor cu briceagul. Un caiet întreg conţinea, desenate stângaci cu creionul chimic şi cu cerneală de o culoare devenită cu trecerea timpului incertă, schiţe ale unor întruchipări fanteziste de „aparate eterne”, desenele fiind însoţite de explicaţii amănunţite ce par ridicole numai acelora – regret că şi eu fac parte dintre ei – care consideră apariţia unui perpetuum-mobile în preocupările unor oameni, altminteri serioşi, drept un semn de ţicneală. Nu neapărat de nebunie. Dar, mă rog, o fixaţie la care, ştiu, amatorismul în creaţia tehnică te poate duce uşor, dezvăluindu-se însă imediat, strigându-şi numele de departe, ca o firmă ţipătoare pe care n-o mai poţi ascunde cu toate spoielile corective din lume.
Aş fi însă nedrept cu G. B. dacă n-aş recunoaşte că preocupările nu i s-au limitat la căutarea mişcării fără de moarte. Am văzut în casa lui o mulţime de improvizaţii tehnice uimitoare prin simplitatea lor, unele încă în stare activă, după câte mi-am putut da seama din demonstraţiile pe care, cu o risipă de energie deconcertantă în contextul scurtei noastre vizite, madam Catinca se străduia să le facă, însoţindu-şi gesturile cu un potop de vorbe, cum îi stă în obicei. Probabil că vorbăria avea drept scop şi să ne reţină atenţia, şi să ne pregătească pentru cazul când „aparatele” ar fi refuzat să funcţioneze, din cauza ruginii, sau a unor roţi dinţate lipsă, sau a circuitelor stricate. Fiindcă G. B. lucra, mai bine zis lucrase şi cu electricitate, reproducând întâi experienţele cu caracter didactic din paginile manualelor şcolare, ca să ajungă treptat să-şi ofere teste mai complexe. După cum mă aşteptam, câteva demonstraţii eşuară lamentabil, făcându-ne să zâmbim pe ascuns. Dar îmi închipui că, şi de nu ne-am fi ferit, madam Catinca tot nu ne-ar fi observat ghionţii şi privirile ironice, într-atâta era de emoţionată că avea prilejul să ne impresioneze cu născocirile bătrânului. Sunt sigur însă că G. B. nu mai pusese mâna pe instalaţiile lui de foarte multă vreme, nici măcar ca să le repare, să le întreţină. Probabil că fizica a reprezentat pentru el o pasiune de tinereţe, aşa cum mi-o arată de altfel şi pachetele vechi, cu file mucegăite, pline cu schiţe de invenţii mecanice destinate unor scopuri practice, dar pe care n-a mai apucat să le construiască, din lipsă de fonduri sau pur şi simplu dintr-o epuizare a interesului. Omul va fi avut, poate, conştiinţa faptului că multe dintre acele idei erau simple jocuri ale inteligenţei, condamnate să rămână acolo, pe hârtie, aşa cum rezolvarea în scris a unui exerciţiu matematic complicat şi consemnarea rezultatului se constituie într-o dovadă suficientă că mintea a făcut efortul elucidării unei enigme, războindu-se cu toate dificultăţile ei.
Cât din aceste creaţii e original şi valabil, cât, pe de altă parte, ţine de domeniul erorii, nu sunt eu cel chemat să stabilească. Îmi permit totuşi nişte concluzii care au în vedere nu atât rezultatul, bun sau greşit, al efortului imaginativ realizat de George Biriş, ci mai degrabă intenţiile lui, scopul urmărit, mărturisit sau nu, dar în fond nu prea greu de dedus după ce treci, chiar în fugă, prin arhiva lui documentară. Una dintre aceste concluzii este că G. B., intenţionând să mecanizeze, printr-o serie de sisteme primitive, operaţiile muncii ţăranului – de la adăpatul animalelor cu apa scoasă din puţuri prin pompe acţionate de mori de vânt, şi până la ideea trăsnită de a transporta vitele la târgul din satul vecin pe calea aerului, peste deal, cu nişte funiculare – a fost un născocitor de utopii. Cu nimic mai vinovat sau mai puţin demn de stimă decât un pictor naiv, care, în locul lui G. B., şi-ar fi desenat născocirile nu sub forma unor schiţe tehnice, ci în acuarelă sau în vopsele de ulei. A doua concluzie: cine gândeşte astfel, chiar dacă nu s-ar mai învârti halucinat în jurul vreunui perpetuum-mobile, nu-şi dezminte condiţia de diletant şi nici nu iese de sub determinările impuse de o certă formaţie de autodidact. Aşadar, părerea mea iniţială se confirmă şi prin alte dovezi. Ca să nu mai vorbesc de ambiţia naivă de a-şi atârna de nume acel apendice indicând locul său de baştină şi menit, se vede, să sonorizeze o moştenire de familie aflată, de către purtătorul ei, insuficient de pregnantă pentru a-i fixa şi prin nume poziţia aparte în colectivitatea rurală căreia îi aparţinea. Ce să mai spui, apoi, de îndrăzneala şi lipsa de complexe cu care abordează orice domeniu, sau de mobilitatea cu care sare de la unul la altul, din fizică în chimie, din tehnică în folclor, în funcţie de ceea ce urmăreşte ori i se pare că ar ghici. Aşa ceva iarăşi nu întâlneşti decât în cazul unora cu instrucţia făcută mai mult la întâmplare, prin tehnica dârză a ciupitului din zbor, ba de ici, ba de colo. Şi te aştepţi, pe bună dreptate, să nu ducă nicăieri.
Uite, însă, paginile acestea derutante, ivite parcă anume să mă contrazică, într-un rest de caiet dictando, cu însemnări aşternute tremurat de mâna nesigură a unui om bătrân şi poate bolnav, ca dovadă a datei lor mai recente. Stilul nu diferă prea mult de cel din textele altor vârste, e tot atât de greoi, cu formulări învechite, cu greşeli în grafierea cuvintelor din care se trădează o gramatică de acum şaptezeci de ani, cu totul ieşită din uz. La prima lectură, făcută cam în diagonală, riscam să trec cu uşurinţă peste caietul ăsta, plictisit cum eram după înghiţirea unui vraf de pagini pline cu „invenţiuni minunate” (termenul îi aparţine) de care încetasem de mult să mă mai amuz. Nu ştiu exact ce mi-a oprit totuşi ochiul din fuga lui peste file, poate desenul acela stângaci, înfăţişând cu destulă aproximaţie un cap de cal. Un cap de cal cu un corn strâmb în frunte. În alte locuri, în spaţii anume lăsate în text, ca la miniaturişti, desenul revenea, ceva mai clar şi cu linia mai exactă, arătând insistenţă din partea executantului. Un licorn, inorogul din literatura veche: trebuie să recunosc că prezenţa lui repetată în caietul lui George Biriş Delafrata m-a pus pe gânduri. Ce să caute un licorn aici, când omul ăsta n-a desenat în toată viaţa lui decât maşinării fanteziste? Ce l-o fi apucat acum, la bătrâneţe? mă întrebam. Şi, ca să aflu, ca să mă lămuresc, am reluat textul, atâta cât rămăsese din el, fiindcă lipsea mult din caiet, şi de la început, şi de la sfârşit; judecând după petele de grăsime sau de petrol întinse pe file, îmi vine să cred că madam Catinca nu o singură dată smulsese din el, cu mâinile murdare, hârtie de aprins focul în sobele ei cât nişte locomotive. Şi abia într-un târziu i-o fi băgat cineva în cap că bătrânul e un inventator de geniu, şi că toate documentele ce rămâneau de pe urma lui ar avea valoare.
Deci, am reluat de mai multe ori lectura paginilor supravieţuitoare şi, pe măsură ce desluşeam conţinutul acelor însemnări greoaie, mirarea mea creştea, ameninţând să nu mai cunoască margini. Mi-a fost greu să descâlcesc textul, şi asta nu din cauză că George Biriş l-ar fi încifrat cu intenţie; pur şi simplu trebuia să traduc în termeni moderni şi într-o expresie curată ceea ce el denumea într-un limbaj învechit, de la începutul secolului. Nişte lucruri care, dacă versiunea mea este corectă, ţin de sfera unor preocupări de pionierat pe plan mondial. De pildă, n-am înţeles de la început ce voia să spună prin „mutări şchioape” şi „mutări îngrămădite”, deoarece refuzam, dintr-o explicabilă împotrivire a raţiunii, să transpun cuvântul în modernul „mutaţii”. De unde până unde mutaţii, mutaţii genetice, în mintea şi în gura lui G. B. Delafrata? Mi se părea de-a dreptul absurd. Ori de câte ori m-am simţit îndemnat să interpretez textul în sensul acesta, băteam repede în retragere. Nu, îmi spuneam, o fi el un aiurit, dar eu n-am voie să mă prostesc. Apoi, într-un târziu, am ajuns la concluzia că nu ieşeam din impas dacă nu-mi revizuiam prejudecăţile şi afirm astăzi, fără să-mi pese de risc, că numai în acest din urmă mod, propus de mine, se poate interpreta corect scrisul lui G. B., oricât de straniu ne-ar părea conţinutul comunicării lui. Dincolo de „mutări” şi „nucleuri pozitive” şi „greşale de ţăsut”, dincolo de aproximările lingvistive, de balastul expresiei perifrastice şi de formulările osificate, perimate, care-ţi lăţesc uimirea în priviri şi zâmbetul pe buze, bătrânul vorbeşte despre viaţă şi despre moarte într-un sens cu totul şi cu totul actual. Vorbeşte de generaţiile care îşi trec materialul genetic de la una la alta, proces presupunând o copiere, o transcriere a „ceea ce-i bun a se îndemna înainte”, cum scrie G. B., cât şi a erorilor apărute în acest material în decursul vieţii cuiva. „Nici o vieţuitoare cât de mică nu scapă de perturburări”, precizează bătrânul, înţelegând prin asta mutaţiile produse treptat în proteine, în aminoacizi (el nu-i numeşte aşa, se mulţumeşte să pomenească de „celulele corpului”, termen înglobator), deci ivirea unor greşeli repetate, însumate şi înmagazinate, transmise mai departe în ciuda efectului lor nedorit. Aici, G. B. se referă în special la bătrâneţe, nu-şi ascunde îngrijorarea în legătură cu propria sa vârstă avansată şi scapă adesea fraze încărcate fie de regret, fie de mânie la adresa senescenţei „aducătoare de neputinţe şi împingătoare în mormânt”. După ce-i mai trece înnegurarea, revine la ideea că senescenţa e, de fapt, vîrsta la care se întâlnesc în procent maxim greşelile apărute în organism pe parcursul vieţii. Cu alte cuvinte, defineşte îmbătrânirea şi moartea – cum îmi închipui că ar spune un fiziolog – printr-o degradare a structurii organismelor în urma mutaţiilor negative şi a acumulării de erori accidentale de transcriere sau translaţie. El intuieşte că un presupus mecanism de transcriere („care ne copie prielnic corpul”) acţionează totuşi orbeşte şi reproduce automat erorile, odată apărute. În consecinţă, mesajul genetic se alterează, iar elementele celulare modificate, denaturate, acţionează în continuare ca un fel de maşinărie deformatoare al cărei rol n-ar fi altul decât să distrugă mesajul în întregime. Repet, acestea sunt cuvintele mele, prin care îmi pot explica mie însumi ceea ce George Biriş îşi spune sieşi, în limbajul său obişnuit.
Din loc în loc, semnul desenat al licornului, un simbol, desigur, dar ce-o fi însemnând? mă întrebam, încercând să fac o legătură cu textul, însă frazele nu conţineau nici o explicaţie referitoare la licorn. Probabil că fusese una, în mod precis fusese, G. B. Delafrata obişnuia să explice amănunţit rostul desenelor şi al figurilor. Adesea îmi vine s-o înjur pe inconştienta de madam Catinca pentru ideea ei de a aprinde focul cu prima hârtie ce-i cade sub ochi. E limpede că explicaţia căutată de mine putea fi doar acolo, în partea maltratată a caietului.
Ce să mai cred despre G. B. după toate acestea? În orice caz, nu mă aşteptam la o asemenea surpriză din partea lui. E greu de presupus că a inventat, că a găsit singur totul; i-au mai picat în mână cărţi de specialitate din care o fi prins câte ceva, reţinând lucruri, informaţii demne de interes. Ar fi prea absurd să-mi închipui că teoria asta, tradusă de mine în fraze inteligibile, s-a născut în mintea lui „din aer”, fără să fi găsit acolo vreun suport. Dar încă n-am spus totul, mai e ceva care, dacă se confirmă, gata, mă înclin în faţa Geniului Autodidact! A dat lovitura, şi încă una nemaipomenită, îi aduce automat iertarea pentru toate păcatele săvârşite faţă de ştiinţă în vremea când născocea neobosit variante de perpetuum-mobile. Ultimele pagini din caiet – ultimele rămase, vreau să spun – descriu începutul unor experienţe stranii, nu atât prin ele însele, cât prin faptul că nu te-ai fi aşteptat să-l vezi pe un George Biriş Delafrata făcându-le. Sau poate că greşesc, poate că tocmai de la unul ca el era cazul să mă aştept, fiindcă un om cu scaun la cap, un cercetător serios, temeinic aşezat lângă o pâine şi lângă planul de activitate al cutărui institut cu nume şi renume ce nu suportă perspectiva compromiţătoare a ridicolului, ar fi raţionat, ar fi meditat de şapte ori înainte de a refuza o dată şi bine, vorba proverbului, să se angajeze într-o aventură atât de năucitoare şi cu un rezultat pozitiv atât de improbabil, judecând după ce cunoaştem azi şi după canoanele bunului simţ. G. B. nu era tocmai inocent în problemele chimiei (îi privesc astăzi cu alţi ochi sticlăria de laborator din care madam Catinca declară senin că a tot aruncat, cu coşul, după ce bătrânul n-a mai putut lucra, o încurcau „prostiile ălea, prafuri şi lichide puturoase”), nu era, aşadar, tocmai pe dinafară, dacă mă gândesc că ajunsese la un moment dat să folosească în experimente pînă şi streptomicină, ale cărei efecte mutagene sunt cunoscute. Se poate presupune astfel, cu o relativă uşurinţă, cam în ce direcţie băteau tatonările lui. Cum o mutaţie genetică este în fond o tentativă evoluţionară sau involuţionară, ea încearcă să aducă organismului ceva nou. Aducându-i însă acel element de noutate, mutaţia tulbură echilibrul, deranjează raportul organismului cu mediul şi conduce în final, prin acumulări de erori care fac procesul ireversibil, la instalarea în mod generalizat a îmbătrânirii. „Să oprim mutarea”, scria mâna tremurândă a lui George Biriş. „Să oprim aşadară mutarea şi greşale nărăvitoare nu s-or mai face, iară corpul va sta tot aşa precum...”
Acestea-s ultimele cuvinte. Fraza întreruptă se continuă într-una din sobele gospodărite de madam Catinca. Într-un colţ de filă, în stânga jos, semnul licornului. Deşi mă intrigă în continuare, începe să nu-mi mai pară chiar atât de enigmatic.


*
*     *
Cu o lună în urmă, într-un sfârşit de octombrie încă nehotărât dacă să ne mai fericească zilele cu soare sau s-o întoarcă pe ploaie definitiv, mă trezeam mahmur într-unul din cele vreo douăzeci de paturi, libere la capăt de săptămână, care umpleau un dormitor al internatului de elevi de pe lângă liceul cu profil de silvicultură din Frata. Mahmur nu din cauza băuturii, băusem cu măsură, ca să rezist toată noaptea aceea care a finalizat spectaculos, printr-o masă ce-ţi dădea impresia că participi la o nuntă, activităţile culturale pentru care fuseserăm invitaţi. Eram însă obosit de noaptea albă, de solicitările unui adevărat banchet al amintirilor. Întâlnirea noastră, a câtorva dintre invitaţi, foşti colegi de facultate şi unii chiar de liceu, avea un caracter mai pronunţat sentimental decât în cazul altor oaspeţi. „Am vrut să vă arăt, neisprăviţilor, că dacă voi n-aţi fost în stare să organizaţi o întâlnire de zece ani, la universitate, cu toată lumea, vă fac de ruşine şi vă organizez eu una de... unsprezece ani, aici, la Frata! Măcar pentru prieteni!” glumise Ion Ţipan, bătându-ne familiar pe umăr, nespus de bucuros că răspunseserăm chemării lui aproape toţi cei solicitaţi. Apoi nu l-am prea văzut, decât în scurte răgazuri: o dată l-am descoperit certându-se în curte cu şoferii, iar altă dată, în bucătăria cantinei, i-am zărit printr-o ferestruică statura de mareşal bondoc şi mâna întinsă – dădea dispoziţii femeilor însărcinate cu pregătirea festinului. Mă rog, făcea tot ce ţinea de el pentru ca noi, invitaţii lui, să ne simţim bine. Şi trebuie să recunosc că, dacă vinul, acru, n-a prea stat la înălţime în noaptea de care am adus vorba (zona nefiind una renumită prin calitatea viţei de vie), ţuica, în schimb, fiartă şi nefiartă, veche şi tare, apoi friptura de vânat, sarmalele şi toate celelalte n-au avut absolut nici un cusur. În ce mă priveşte, după ce s-au mai potolit toasturile şi glumele cam lipsite de umor ale câtorva vorbăreţi „de profesie”, m-am refugiat cu plăcere, împreună cu Aurel Cotrubaş, care venea să mă întîlnească tocmai de la Timişoara, într-o conversaţie susţinută pe fondul zgomotos al unor benzi de magnetofon ce nu mai interesau pe nimeni după primele pahare băute. Ne regăseam cu emoţie neînstrăinaţi de mai vechile noastre idealuri şi cred că, fără să-şi fi propus neapărat asta, fiecare dintre noi verifica în celălalt trăinicia unor sentimente prieteneşti purtate ani de zile pe drumuri separate. Îmi închipui că amîndoi încercam la fel gustul surprizei de a le redescoperi nealterate.
Dar nu această discuţie cu caracter personal se leagă direct de fondul povestirii mele. Şi nici faptul că din când în când ne amuzam, urmărind peste masă turul de forţă pe care se străduia să-l realizeze, ca de fiecare dată când i se oferă prilejul, colegul nostru Naşcu, jucându-şi, cu ochi sclipitori, zâmbetele insistente în jurul unei foarte tinere poetese ce părea, prin figura ei de o prudentă gravitate, categoric dispusă să nu se lase târâtă în ispită. Se temea pesemne să nu facă o impresie proastă, fără să-i dea prin gând că de-abia în felul acela îi putea produce lui Naşcu respectiva impresie. Dar sunt foarte convins acum că în primul rând ei – mai precis fandoselilor ei – datorăm cu toţii experienţa memorabilă de care aminteam la început. Altfel, o bună parte din programul zilei următoare ar fi urmat întocmai punctele convenţionale fixate de Ţipan, lipsind exact improvizaţia aceea cu un rezultat atât de neaşteptat.
Aşadar, dimineaţa devreme, după nici două ore de odihnă (vorba vine!) în dormitorul pustiu şi cu nişte perne parcă pline de cocoloaşe cauciucate sub cap, hotăram cu Aurel Cotrubaş să nu ne mai lăsăm mâncaţi de muştele năuce ale internatului, care-şi presimţeau sfârşitul odată cu toamna, acţionând cu o furie dimensionată în consecinţă. Ne-am îmbrăcat cu încetineală, reluând meticulos capetele de fir nedepănate în discuţia din miezul nopţii. Am mai bârfit una-alta şi în scurtă vreme ne-am convins că soluţia cea mai bună de a ne drege stomacul după suprasolicitările banchatului ar fi să îmbucăm iarăşi ceva. Cu această amuzantă descoperire în cap, ne-am îndreptat spre cantină, încredinţaţi că acolo vom fi singurii dispuşi să cotrobăiască prin cratiţe la o oră atât de matinală. Ei bine, nu: am avut surpriza de a-i găsi, aşezaţi la un capăt al mesei lungi, pe Naşcu şi pe Ianculescu, angajaţi într-o veselă şi nepăsătoare sporovăială, dar şi în anihilarea unui dejun copios. Nu păreau deloc surmenaţi, deşi rămăseseră în sală mult după ce alţii, inclusiv poetesa în devenire, se retrăseseră la culcare, bâjbâind pe coridoarele internatului în căutarea unei camere convenabile. Naşcu mesteca de zor felii de pâine cu unt, barba neagră îi flutura ritmic deasupra unui morman de oase de pui şi, deşi astfel ocupată, gura nu-i tăcea o clipă. Tocmai se ironiza cu îngăduinţă pentru insuccesul amoros al serii, promiţând să se revanşeze cât de repede, în alte condiţii şi, fireşte, cu altă persoană.
Nu-mi închipuiam că avea să se ţină de cuvânt chiar atât de curând, cum urma să se întâmple. Abia ieşiţi în stradă ca să ne omorâm timpul într-o plimbare duminicală prin satul încă amorţit, până la ora când trebuiau să ne sosească maşinile angajate de Ion Ţipan pentru întoarcere, îl şi vedem pe Naşcu abătându-se curajos spre zidul unei case din apropiere. De la o fereastră îi făcea cu insistenţă semne o şatenă, altă cunoştinţă întâmplătoare din ziua precedentă şi despre care aveam să aflu ulterior că e un fel de nepoată de rang mai îndepărtat – n-aş putea să spun cât de îndepărtat – a lui G. B. (iată că-i vine rândul să-l pomenesc din nou). Atunci, pe moment, mi-am amintit doar că-i văzusem figura la căminul cultural, tot în preajma „seducătorului de serviciu”, care o abandonase apoi cu o regretabilă şi regretată uşurinţă în favoarea incoruptibilei poetese. Naşcu revenea acum senin, după numai câteva ore de rătăcire sufletească, dispus să i se dedice cu totul, pentru eventual alte câteva ore, în virtutea unei disponibilităţi afective pentru care nu poate fi decât admirat. Fata ne chema – îmi imaginam că mai mult de ochii lumii – pe toţi; noi am hotărât însă, dintr-o privire aruncată scurt de la unul la altul, să-l sacrificăm doar pe Naşcu. Dacă am mai zăbovit prin preajmă câteva clipe, a fost din pricina manevrei surprinzătoare a acestuia: s-a dus glonţ la fereastra cu pricina şi, săltându-se peste pervaz, şi-a dat drumul în cameră prin geamul deschis.
– Uite, mă, ce face! Nu-şi dă seama că o compromite în sat?! l-am auzit exclamând pe lunganul de Ianculescu, de la care chiar că nu mă aşteptam să aibă asemenea griji pentru reputaţia unei necunoscute.
Şi ne-am întors toţi trei cu faţa spre vale, decişi să dispărem în josul străzii, îndepărtându-ne de locul unde, după originalitatea pe care şi-o permisese Naşcu spre a o impresiona pe fată, simţeam parcă dincolo de perdele mulţimea de ochi ai vecinilor aţintiţi asupra noastră cu nişte reproşuri justificate.
Dar în clipa următoare a apărut în fereastră capul bărbos al lui Naşcu şi, de astă dată, insistenţele lui au fost acelea care ne-au făcut să ne schimbăm planul de fugă şi să intrăm stînjeniţi şi cu paşi şovăitori în curtea, apoi în casa mare şi – fără a fi deloc austeră – cu un aer, totuşi, rece şi bătrânicios. Nu garantez pentru ceea ce vor fi simţit ceilalţi, însă eu trăiam un moment de amuzată aşteptare, conştient că fac ceva împotriva dorinţei mele şi având oarecum sentimentul ridicolului acelei situaţii în care ne-am trezit deodată antrenaţi. Înainte de a intra chiar, îmi fixasem deja strategia de a ieşi după cel mult cinci-zece minute; în fond, nu eu eram dorit acolo, ci Naşcu, îmi ziceam. Să se descurce singur cum o şti, că doar n-o să pretindă să-i stăm alături, paravan sau gardă de onoare!
Apoi lucrurile s-au precipitat, ieşind bine de tot dintre limitele obişnuitului. În capătul verandei a apărut împrăştiata de madam Catinca, nepieptănată, dar cu piaptănul în mână, amuţindu-ne cu aerul ei excentric, cu agitaţia ei inexplicabilă, cu limbajul percutant şi nelipsit de o pronunţată tentă de vulgaritate în ciuda faptului că femeia se silea să-şi compună fraza cât mai intelectual. Numai că toate eforturile ordonatoare se risipeau imediat sub presiunea unui temperament năvalnic, mobilizat de apariţia noastră până la pierderea controlului. „Haideţi, haideţi, intraţi, mă temeam că nu mai veniţi!” strigă ea din uşă, răsuflând uşurată, şi aproape că ne-a tras de mânecă după ea, meliţând din gură, printr-o încăpere despărţită în două de un paravan din pânză albastră, nu tocmai curată (dincolo de el, aveam să aflu mai târziu, era laboratorul lui G. B., cel folosit de madam Catinca drept bucătărie). Am urmat-o toţi trei, fără să ne fi revenit din uimire, până într-o cameră cu ceva mai multă lumină, mobilată într-un amestec de stiluri de-a dreptul imposibil: un pat mare, ţărănesc, pe mijloc; dulapuri vechi, cu intarsii şi oglinzi aburite; mese grele, sculptate pretenţios, înghesuite în pereţi, în dulap şi în pat; apoi scaune disparate şi – monumentul casei, pesemne – un fotoliu-balansoar ce masca jumătate dintr-o etajeră cu cărţi prăfoase, îngălbenite, roase la cotor. Erau acolo Naşcu şi tânăra nepoată a lui G. B., în picioare, strâmtoraţi parcă de mobile într-un colţ de cameră, aproape de fereastra pe unde amicul meu bărbos se aventurase, la risc, în plin necunoscut. Am avut impresia că plutesc într-o lejeră irealitate. M-am uitat la Aurel Cotrubaş, plutea şi el, zâmbind derutat, negăsindu-şi locul, aruncând priviri stânjenite în jur, pe când madam Catinca îşi agita prin încăpere formele ample, subliniate ostentativ printr-un pantalon ce urmărea să dea o notă sportivă celor cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani ai săi. Ne invita stăruitor, cu o anume disperare chiar, să luăm loc, încă temându-se să nu ne piardă, să nu ne răzgândim brusc, ca apoi, prin surprindere, să ne repezim unul după altul afară. Ne-am aşezat, Aurel în şezlongul lângă care din întâmplare se oprise, eu pe un scaun la picioarele patului. Naşcu rămânea ţeapăn alături de şatenă. Ianculescu a dat să se arunce degajat pe pat, într-o margine, deşi îmi închipui că muntele de perne şi plăpumi clădite pe mijloc, aşa cum ştiu că se aranjează pentru ziuă paturile la ţară, l-ar fi incomodat vizibil, dar pesemne n-avea de ales.
Din momentul acela am intrat de-a dreptul în coşmar. Avansând grăbită prin spaţiul strâmt dintre mobile, madam Catinca năvăli la căpătâiul patului şi începu să scotocească febril printre perne, excavând de sub mormanul acela ceva ce nu apăru la suprafaţă decât după câteva lungi secunde în care toţi priveam într-acolo cu răsuflarea tăiată.
– Tata! ţipa madam Catinca, ridicându-şi cu două octave glasul, iar mâinile ei trăgeau febril, îndârjit, cu opinteli nervoase. Tata! Tata! ţipa ea surescitată.
Şi, spre deplina noastră consternare, de sub mormanul unde aş fi putut jura că nu erau decât plăpumi şi perne clădite, se ivi capul zburlit, apoi umerii osoşi ai unui bătrân firav de vreo nouăzeci şi cinci de ani, inert, speriat, nedezmeticit încă din somn în ciuda răcnetelor care îi bombardau urechea. Între răcnete, madam Catinca întorcea spre noi o faţă zâmbitoare, amintindu-şi probabil că nu ne prevenise de surzenia bătrânului. „Aude tare rău”, ne explică pe un ton aproape normal şi imediat ţipă în urechea nonagenarului: „Tata, scoală! Scoală-te, că au venit de la Cluj, să te vadă!”
Stăteam ca paralizat, într-atâta mi se păreau de neverosimile mai întâi apariţia, apoi brutalizarea aceea zorită a unui bătrân neputincios, chiar pornită din cele mai bune intenţii ale zăpăcitei care-i era fiică. La orice altceva m-aş fi aşteptat intrând în casa aceea străină, la asta nu. Bătrânul părea răsărit de-a dreptul din mormânt, avea o faţă suptă, prelungită într-o barbă albă, nu mai puţin zburlită decât părul de culoarea lânii, lung şi încă des, cum nu vezi la mulţi de vârsta lui (dar câţi nonagenari îmi ies mie în cale?); un trup uscat şi mic putea fi bănuit prin materialul pijamalei. Madam Catinca izbutise să-l ridice cât de cât şi, fără a-şi potoli ţipetele încărcate de tensiunea unor rugăminţi poruncite, îl împingea de subsuori, cu opinteli scurte şi repezi, ca într-o luptă, în susul pernei pe care i-o potrivise în pripă la căpătâi. Operaţie destul de dificilă, deoarece bătrânul, pricepând în sfârşit că se petrecea ceva în jurul lui, zvâcni speriat şi se zbătu în braţele femeii, încurcând-o, deşi îmi pare că dădea el însuşi să se scoale. Nu-mi mai puteam desprinde ochii de la fiinţa aceea rămasă, după câteva clipe, într-o aşteptare încordată, în şezut, cu capul întors într-o parte, în direcţia din care veneau nu numai avalanşa de acute ale dezlănţuitei madam Catinca, ci şi lumina zilei, prin fereastra închisă între timp de nepoată, ca să nu se alarmeze toată vecinătatea.
Cu o mişcare energică, femeia îi apucă bătrânului faţa între palme şi-i răsuci capul spre noi, răcnindu-i în ureche că acolo, unde-l punea ea să privească, acolo suntem. Şi iarăşi am avut sentimentul că asist la o sinistră batjocură în care sfânta inconştienţă se implica voios, fiindcă, mă întreb, ce sens mai are să obligi ochii unui om aproape orb să se uite la ceva pe care oricum nu-l pot vedea? Dar, pesemne, Catinca socotea prezenţa noastră un eveniment atât de important, încât se pierduse cu firea, nu te mai puteai aştepta din partea ei la lucruri gândite. Ăsta era show-ul ei, avea ceva de arătat şi, pe de altă parte, voia să ne convingă neîntârziat că ea nu era oricine acolo, în Frata. Îşi prezenta cu mândrie trofeul preţios, casa ei era un fel de muzeu cu exponatul încă în viaţă. „Şi tu ai făcut ceva la vremea ta, nu-i aşa, tata?” întreba, nu pentru el, ci pentru noi, care eram martori şi puteam auzi. „Ai fost şi în străinătate”, aducea madam Catinca un argument socotit de ea imbatabil. „Ai călătorit cu vaporul pe Dunăre, nu-i aşa, tata? Ai fost şi în Italia... spune, tata!... ai fost la Roma! La Roma, unde ai stat la Roma? La ce hotel?” striga ea, repetând insistent întrebările când avea impresia că bătrânul, încă zăpăcit, ar fi putut să-i facă figura şi să nu-i răspundă.
– La Roma am stat la „Hotel Napoli”..., vorbi într-un târziu nonagenarul, amintindu-şi, într-o scăpărare mântuitoare, o secvenţă dintr-un trecut scufundat în uitare şi pe care madam Catinca i-l zgândărea nemilos, din ambiţia de a ne impresiona pe noi, vizitatorii.
Bătrânul vorbea mecanic, fără să se vadă pe faţa lui vreo urmă de participare, doar barba scămoasă îi tremura mărunt când îşi rostea cuvintele, cu mici pauze între ele.
– Aşa, tata, aşa! exclamă madam Catinca satisfăcută. Ai fost cineva, ai inventat, ai făcut o grămadă de maşinării! îi sugera ea în continuare şi mi s-a părut că voia astfel să-l convingă de ceva care pentru el nu mai exista de mult, să redea o personalitate pierdută cuiva care, îmi închipui, nu şi-ar mai fi amintit singur nimic.
– Am făcut o grămadă de maşinării, repetă bătrânul în acelaşi mod mecanic şi complet lipsit de participare sufletească.
– Ehei, ce viaţă a mai avut! Ce crai a mai fost! Vrea să ajungă suta de ani! se minuna madam Catinca, îngăduitoare şi chiar încântată, întorcându-se o clipă spre noi. Ai văzut multe, ai umblat prin multe ţări, nu-i aşa, tată? îşi reluă apoi ţipetele la urechea bătrânului. Ai fost fericit, nu-i aşa? Ai fost fericit! decise ea în numele lui, văzând că răspunsul aşteptat întârzia să vină, şi îmi amintesc perfect că bătrânul a căscat prelung, arătându-şi gingiile ştirbe.
Putea fi socotit şi ăsta un răspuns.
– Nu vă văd... Nu vă văd deloc, am vederea foarte slabă! zise el abia după ce fiică-sa, amintindu-şi deodată că era nepieptănată şi nefardată, dispăruse ca un vârtej în direcţia laboratorului-bucătărie, lăsându-ne singuri cu bătrânul.
Se întrerupea astfel, pentru scurt timp, o tăcere apăsătoare, pe care nici unul dintre noi nu îndrăznea s-o spulbere. De altfel, au fost singurele cuvinte ieşite din gura lui în lipsa răspunsurilor sugerate de madam Catinca. Sentimentul penibilului nu mă părăsea nici după ce efectul surprizei trecuse.
Asta a fost prima mea întâlnire cu George Biriş Delafrata. Ce a mai urmat, cum am reuşit să scăpăm de insistenţele ulterioare ale gazdei (sfârşindu-şi în mare grabă toaleta – ultimele trăsături de ruj s-au executat chiar în faţa noastră – tocmai se pregătea să dea o fugă „până la colţ” după o sticlă de şampanie) interesează mai puţin. Abia atunci când ne-am văzut ajunşi în stradă, ne-am dat drumul, ne-am descărcat de tensiunea acumulată în intervalul vizitei printr-o explozie de mirări şi de comentarii precipitate, fără a avea totuşi, măcar pe departe, conştiinţa adevăratului, uluitorului sens conţinut de întâlnirea noastră întâmplătoare cu G. B. D. „Formidabil!” exclama Ianculescu, plesnindu-se teatral cu palma peste frunte. „Am fi trecut ca proştii pe lângă casa aia fără să intrăm, fără să ştim ce-i înăuntru, am fi scăpat o scenă cum nu cred să mai prindem alta în viaţă, dacă nu era ăsta!” spunea, arătând în urmă spre Naşcu, cel mai puţin impresionat dintre noi toţi, care cobora pe mijlocul drumului cu şatena lui agăţată de umăr.


*
*     *
Câteva zile mai târziu, pe adresa mea de acasă a sosit un colet impresionant, conţinând arhiva bătrânului. Nu crezusem că madam Catinca avea să ia în serios o promisiune (în starea mea de atunci aş fi promis orice, recunosc!) făcută cu uşurinţa celui care ştie de la bun început că n-are de gând s-o respecte. Dar femeia trage nădejde să publice toate hârtiile astea, sau măcar o parte din ele, dacă unele, deteriorate de condiţiile precare în care au fost păstrate, sunt astăzi ilizibile. De când a ajuns, singură sau datorită sugestiilor altora, să creadă că e fiica unui tată genial, şi-a însuşit o psihologie tipică de moştenitor: nimic nu i se pare un obstacol când e vorba să valorifice cât mai avantajos moştenirea, de la hârţoagele fără importanţă şi până chiar la aura de glorie provincială a lui G. B., sub care madam Catinca se zbate amarnic să intre, să-i ia acestuia locul.
Ce nu ştie ea, fiindcă sunt convins că n-a răsfoit decât superficial hârtiile, deci n-a avut şansa să dea peste ce am dat eu, este că se zbate degeaba. În realitate, bătrânul o s-o îngroape şi o s-o moştenească, în zadar îşi face ea iluzii. Asta în caz că lucrurile s-au petrecut întocmai şi semnul licornului nu mă înşeală. Uite, în fragmentul ăsta de jurnal apar, cam telegrafic şi uneori aproape cifrat, însemnări privitoare la tratamentul urmat de bătrân. Mai bine zis, tratamentul pe care şi l-a aplicat în urmă cu doi ani, după o serie întreagă de experienţe făcute empiric, dar vizând un rezultat extraordinar: încetinirea „mutărilor” din organism, anularea treptată a fenomenului degradării genetice – dacă vreţi o exprimare mai savantă. Capul de licorn nu poate fi decât un simbol al nemuririi. El apare numai pe paginile unde se pomeneşte ceva în legătură cu această problemă şi l-am regăsit, fireşte, în jurnalul experienţelor.
Dacă George Biriş Delafrata a rezolvat cumva problema, ajutat de o preafericită întâmplare (şi poate că n-ar fi el singurul autodidact căruia să-i fi reuşit descoperiri de geniu), atunci e limpede că acele cuvinte de tandră invidie, scăpate de madam Catinca, „vrea să ajungă suta de ani”, sunt doar o expresie palidă şi eronată a ceea ce urmează să se întâmple. Mathusalem a fost, vorba unui prieten, un „dulce copil” pe lângă viitorul pe care şi l-a pregătit G. B. Are să ne îngroape pe toţi, în frunte cu zăluda de fiică-sa, şi – în caz că licornul nu mă minte, repet – aşa o să-l prindă anul 3000, tronând în vârful patului, între plăpumi şi perne. Numai că patul va fi altul... n-o să reziste ăsta de-acum, şi nici pernele, cât o să reziste bătrânul.
Întrebarea pe care n-o pot ocoli, şi nici nu încerc, este: la ce bun? George Biriş a ajuns la nemurire, dacă a ajuns, cînd stătea cu un picior în groapă, deci destul de târziu, prea târziu chiar. De la inventarea norocoasă a inhibitorului, poate chiar a unui element care „îngheaţă” total fenomenul mutagen, au trecut ani de experienţe şi de tratament aplicat pe sine la risc, cu nesocotinţa minunată şi lipsa de profesionalitate a amatorului, dar şi sub presiunea unui sfârşit pe care omul şi-l ştia aproape. Efectul n-a fost, presupun, fulgerător, încât în cursul tratamentului organismul şi-a continuat îmbătrânirea, trecând peste pragul deplinei senilizări. Şi abia de acum înainte efectul s-a fixat, abia în starea asta, căreia i-am fost martor împreună cu foştii mei colegi, au „îngheţat” mecanismele celulare, aducându-i o nemurire râvnită, aducându-i-o însă atunci când nu mai avea ce face cu ea, nu-şi mai dorea nimic şi îmi vine să cred că nu mai ştia nici pe ce lume trăieşte. Refuz să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă bătrânul găsea soluţia mai din timp şi dacă, făcând-o publică, ne-am fi trezit şi noi, ceilalţi, confruntaţi cu problema. În ce fel asta ne-ar fi schimbat vieţile şi ar fi schimbat faţa lumii... Refuz deocamdată, fiind conştient de gratuitatea unor asemenea fantazări, acum, când l-am văzut pe George Biriş încremenit în senilitatea lui neputincioasă, incapabil să-şi mai amintească măcar cum îl cheamă, ce să mai vorbim de formule chimice sau de ordinea unor experienţe de excepţie într-un lanţ odinioară precis stabilit! Mai trist e că viaţa lui nemuritoare nu-i decât o pedeapsă gratuită, acum pentru inconştienta de madam Catinca, mai târziu pentru un şir întreg de generaţii încă nenăscute. Şi îmi face impresia că cel mai pedepsit, pe întreg acest interval de timp nemăsurat, este G. B. însuşi.
Asta în caz că licornul nu l-a minţit pe el şi nu mă minte nici pe mine.
Măcinat de curiozitate, dar şi de îndoieli, m-am repezit din nou până la Frata. De astă dată n-am mai împiedicat-o pe zăpăcită să alerge după şampanie până „la colţ”, cu toate că şampania, mai ales cea proastă, îmi produce arsuri la stomac, iar la sfârşit mă mai doare şi capul. Voiam însă să rămân, câteva minute, singur cu bătrânul. L-am găsit treaz şi, bucuros că nu era nevoie să-l trag acum eu însumi de sub grămada de perne, am răsuflat uşurat.
– Ascultă! i-am ţipat în ureche, aşa cum ştiam că face şi madam Catinca atunci când are să-i comunice ceva.
Dar mai întâi m-am asigurat că fereastra era închisă, n-aveam nici un chef să fiu auzit de trecători, şi încă de pe celălalt trotuar.
– Ascultă, uite ce-ai scris aici!
Şi i-am fluturat pe dinaintea ochilor caietul cu file rupte şi pagini împrăştiate, apoi m-am convins că nu le vedea şi m-am ruşinat de ceea ce făceam. Însă nu mai puteam da înapoi, iar femeia se putea întoarce din clipă în clipă.
– E adevărat ce spui? E adevărat c-ai descoperit chestia aia... că eşti nemuritor?
Ultimele cuvinte le-am strigat ca un apucat, să-i ajungă neapărat dincolo de timpane. Crispat, aşteptam un răspuns, speram să trezesc în el o vibraţie la auzul cuvântului ce concentra faptul esenţial al vieţii lui.
Şi, într-adevăr, a părut că stă pe gânduri, că meditează cu capul întors într-o parte, cu smocurile bărbii răvăşite pe gulerul pijamalei. Apoi, în sfârşit, a căscat prelung, tăcut, întocmai ca atunci când madam Catinca îl întrebase dacă-i fericit. Da, da, putea fi şi acesta un răspuns.

Text definitiv. Varianta iniţială publicată în Steaua, nr. 11, noiembrie 1978.
În volum în Semnul licornului, Editura Albatros, Bucureşti, 1980

duminică, 25 decembrie 2016

Mai este Eliade actual? – de vorbă cu Liviu Bordaș – Mircea Handoca


Reproducere după Viața Românească, CIX, nr. 12, decembrie 2015, pp. 13-30, cu acordul lui Liviu Bordaș, căruia îi mulțumesc.
Am avut plăcerea unei lungi conversații cu Liviu Bordaș, într-o cafenea pariziană. Ne vedeam prima oară iar eu aveam impresia de a fi găsit un interlocutor cu care puteam discuta despre toate, ca și cum ne-am fi cunoscut de multă vreme. E o senzație reconfortantă să te afli  în compania unui om mai tânăr, cu care împărtășești stima și interesul pentru valorile formatoare ale propriei tale tinereții. Un fel de întinerire virulentă care îmi dădea garanția unei posibile continuități spirituale pozitive și organice.
Dan Culcer


Mai este Eliade actual? de vorbă cu Liviu Bordaș

Stimate domnule Liviu Bordaș. Eşti unul dintre cei mai străluciţi eliadiști din România. Ai apărut la orizont la început de mileniu.

Vă mulțumesc pentru cuvintele atât de generoase, pe care mă tem că nu le merit. E destul de stranie afirmația că aș fi ”apărut la orizont” la început de mileniu. Probabil vă referiți la primul meu studiu despre Eliade, dar acesta nu a fost cel dintâi text pe care l-am publicat. ”Debutasem” în urmă cu un deceniu, în 1991, printr-un articol despre Sergiu Al-George, ca introducere la versiunea românească pe care am dat-o primului său studiu, ”Mitul lui ātman și geneza absolutului în gândirea indiană”. După câțiva ani de autoimpusă tăcere, am re-debutat în 1995, în revista de filosofie Krisis a asociației omonime, întemeiate de un grup de studenți și masteranzi ai Facultății de Filosofie din București. Însă imediat după aceea am plecat din țară pentru o lungă perioadă, până în anul 2001. În acest timp am trimis la diverse reviste articole și studii, în special în legătură cu receptarea și imaginea Indiei în cultura română, și am editat un prim volum din scrierile indianistului Nicolae Zberea (în urma unei neînțelegeri cu șeful editurii, acestuia i s-a redus drastic tirajul și nu a mai fost urmat de volumul al II-lea, pregătit și el pentru tipar). După întoarcerea în țară, a apărut – în ianuarie 2002 – studiul ”Secretul doctorului Eliade”, la care vă referiți.


Fii amabil și spune-ne: Cum a început totul?

De obicei, întrebarea aceasta riscă să provoace răspunsuri de tip mitologic, care remodelează propria biografie pentru a corespunde unui scenariu mai mult sau mai puțin inițiatic, scenariu în care ”eroul” apare drept un ”ales”, iar drumul lui este cel al împlinirii unui destin. Să mă iertați dacă voi refuza această pistă, transformată de altfel în kitsch de atâția tineri și mai puțini tineri care se revendică de la Eliade. Povestea mea personală e fără adolescenți miopi, mansarde, autodebutări, criterioane, ruinări fizice în buchisirea limbilor exotice și alte bovarisme aidoma.
Spre deosebire de majoritatea celor cu preocupări similare, l-am descoperit pe Eliade după ce ajunsesem la filosofia indiană, la care m-a dus un drum strict personal. Eram, de la o vârstă foarte timpurie, un cititor vorace de literatură (în special literatură fantastică și de idei), de știință popularizată, de cărți de călătorii în lumi extra-europene și de descrieri etnografice exotice. Toate acestea m-au îndreptat inevitabil spre filosofie, disciplină care era bine reprezentată în biblioteca de acasă. Filosofia indiană am descoperit-o prin iarna anului 1984-1985, când eram în primul an de liceu și mă bucuram de nou revelate libertăți. Încă nu știam că acesta va deveni o închisoare intelectuală (și spirituală). Un liceu foarte bun, cel mai bun din urbe, dar al cărui profil – matematică-fizică – va intra repede în conflict, prin profesorii săi, cu noile mele orizonturi intelectuale.
Căutând cărți despre India era inevitabil să ajung la Mircea Eliade. În această perioadă am avut norocul de a fi unul dintre puținii cititori permanenți ai celei mai bune biblioteci din oraș: biblioteca Casei Corpului Didactic, care ocupa o clădire adiacentă liceului. Bibliotecarul era un om deosebit (după 1989, cercetător științific, doctor în istorie și specialist în carte veche), care îl frecventa pe Constantin Noica la Păltiniș și coresponda cu el. Pasionat al cărții, călătorea frecvent prin țară pentru completarea și îmbogățirea colecțiilor. Îi cunoștea pe toți anticarii și reușise să constituie excelente fonduri de publicații interbelice și de carte străină. Pe lângă acestea, biblioteca avea o secție cvasi-secretă, numită ”biblioteca documentară”. Era, de fapt, biblioteca vechiului colegiu reformat pe care liceul meu îl continua, și căreia i se adăugaseră bibliotecile Casinei Române și ale altor instituții interbelice din oraș. În total peste 40.000 de volume în toate limbile pământului, vechi și noi – inclusiv în persană și ebraică –, găzduite chiar în localul liceului, în sălile întunecate ale vechii lui biblioteci.
Acolo am putut citi cărți și reviste interbelice – dintre care o bună parte nu se găseau decât în fondurile restricționate ale marilor biblioteci din țară –, luând astfel contact cu opera lui Eliade dincolo de filtrul atent prin care o trecea cultura socialistă și autoritățile anilor 1984-1988. Alături de el, îi citeam pe ceilalți autori interbelici interziși, cenzurați sau doar absorbiți în mod dirijat. Dacă ceea ce mă făcuse să-l descopăr pe Eliade era filosofia indiană, Eliade însuși mi-a revelat cultura română, altfel decât era ea reprezentată oficial. Acestei culturi oficiale a perioadei comuniste, îi opuneam cultura interbelică, cea a exilului, precum și pe aceea produsă marginal sau semi-clandestin în România. Tot prin Eliade am descoperit cu adevărat cultura occidentală, vaccinându-mă împotriva reprezentărilor acesteia cu care ne mitralia ideologia comunistă.
O altă oază intelectuală a reprezentat-o, în această perioadă, profesorul de filosofie, și el un cărturar de calibru (după 1989 și-a continuat studiile la Paris și a devenit profesor universitar), bun cunoscător al operei lui Eliade, căruia, pe vremea când era student la București, îi și scrisese cu speranța de-a ajunge în preajmă-i.
După patru ani de asemenea lecturi formative, am hotărât ca, în loc de medicină – pentru care mă pregătisem –, să dau admitere la filosofie. Dar într-un centru universitar care-mi dădea posibilitatea de a cultiva interesul pentru filosofia indiană. Așa am ajuns din nord-vestul Transilvaniei la București, singurul loc unde puteam studia limba sanscrită, lucru pe care l-am și făcut chiar de la început. După câteva săptămâni de dezamăgitoare frecventare a cursurilor de filosofie, răsturnarea de regim din decembrie 1989 m-a salvat de o reorientare a formației mele (deși cred că ar fi fost mai bine dacă urmam filologia clasică, după cum luasem atunci hotărârea). Am rămas la Filosofie, continuând să studiez sanscrita (cu dna Amita Bhose) la Facultatea de limbi străine, dar gândul meu prim era de a pleca în Occident și apoi în India, ca să aprofundez filosofiile și religiile sud-asiatice. Din nefericire, în primii ani post-comuniști, bursele oferite statului român erau gestionate în mod clientelar, iar accesul direct la bursele occidentale era îngreunat de diverse blocaje, de la cel informațional până la cel financiar. Am reușit, cu mari eforturi și grație unor sponsorizări private, să petrec două veri în bibliotecile pariziene și un an la Institutul de indologie al Universității din Viena, unde am putut studia cu mari profesori din Austria, Franța și Olanda. Acolo mi-am și pregătit teza de licență asupra filosofiei școlii Advaita Vedānta. Abia în următorul an academic, 1994-1995, când urmam masteratul de filosofia culturii, s-au dat primele concursuri de burse, transparente și corecte, la Universitatea din București: cele din programul Tempus. Astfel am ajuns să studiez pentru un semestru la Universitatea ”La Sapienza” din Roma, frecventând atât departamentul de filosofie, cât și pe cel de orientalistică, unde am avut din nou șansa de a urmări profesori de talie internațională.
Pe măsură ce aprofundam studiile indiene, cu o orientare tot mai filologică, m-am îndepărtat însă din ce în ce mai mult de Eliade, pe care – cu impetuozitatea tinereții – l-am și criticat în teza de licență. Acest proces s-a desăvârșit în India. Am ajuns acolo în iulie 1995, după o traversare rapidă pe la București, unde trebuia să-mi susțin teza de masterat pregătită la Roma. Câștigasem o bursă a guvernului indian și, lăsând în urmă un doctorat început la București și altul la care fusesem admis la Roma, m-am afundat într-un alt parcurs doctoral, ținând de cea mai tradițională filologie. Am rămas în această transă intelectuală timp de trei ani, timp în care, pe lângă intense studii cu profesorii de la Universitatea din Pondicherry și cu pandiții de la Institutul Francez de Indologie, am umblat prin arhive și biblioteci căutând manuscrisele unui tratat filosofic atribuit lui Śańkara, pe care îl investisem cu mirabile calități explicative pentru dezvoltarea scolasticii advaitine. Nu regret deloc că am abandonat această cale strict filologică, dar ea mi-a folosit foarte mult în contrabalansarea tendinței speculativiste de care suferă cei care studiază filosofia.
M-a ajutat în aceasta un interludiu american de un an, dând curs invitației unui profesor de la Roma care se întorsese la colegiul său de origine. În S.U.A., după un semestru petrecut în acel mic colegiu din Midwest – care avea însă o bibliotecă demnă de orice mare universitate –, am preferat să-l petrec pe cel de-al doilea făcând, cum se spune astăzi, ”mobilitate”. Am vizitat, astfel, mai multe universități și centre academice, dar și diferite instituții religioase, spirituale, monastice, reprezentând cele mai diverse tradiții și orientări. Am fost și la Universitatea din Chicago, dar ca să vedeți cât de puțin ajunsese să mă intereseze Eliade atunci, în 1999, n-am cercetat arhiva sa (Christinel murise de puțină vreme).
Când m-am întors în India, nu mi-am mai regăsit avântul filologic și, abandonând teza și expedițiile manuscriptologice, m-am lansat într-un alt fel de explorare a filosofiilor și religiilor ei: a felului în care sunt trăite, puse în practică azi. În următorii doi ani am bătut țara de la un capăt la altul, pe o motocicletă vintage, oprindu-mă prin toate așramurile, mănăstirile, templele, sectele, în fine prin orice instituție sau organizație religioasă care-mi ieșea în cale, demnă de a fi cercetată. Rămâneam peste tot cât puteam de mult, încercând să mă ”inculturez”, să pătrund spiritualitatea acestor oameni dinlăuntru, cerând și acceptând ”inițieri”, punând ”în paranteze” tot ceea ce m-ar fi putut împiedica să devin ca ei. Am învățat nu numai stilurile de meditație ale tradițiilor majore, dar și pe cele ale unor secte și școli obscure, ba uneori m-am trezit chiar printre antinomiști și ”reacționari”. Am experimentat tot felul de exerciții spirituale și tehnici de eliberare, cu același elan lăuntric cu care înainte mă lansasem în filologie și critică textuală.
Desigur, lucrurile acestea amintesc de Eliade. De altfel, în România, tot ceea ce e legat de India pare un parcurs ”pe urmele lui Eliade”. Dar atunci eu nu mă gândeam decât uneori la el și în general critic, însă cu respectul datorat unui precursor și unui deschizător de drumuri, grație căruia putusem spera că pot să ajung și eu pe subcontinentul indian (în acei ani, spre deosebire de azi, foarte puțini români reușeau să o facă). De fapt, încercam să merg mai departe decât mersese el, atât în explorările filologice cât și în cele spirituale, și chiar credeam că izbutesc. Dacă e așa sau nu vor judeca alții când va veni vremea socotelilor. Fapt este că acei cinci ani petrecuți în India (plus interludiul american) nu au fost marcați de Eliade. El rămăsese undeva în istoria drumului pe care îl parcurgeam.
Când m-am întors însă în România, în 2001, eram atât de înstrăinat de tot ceea ce lăsasem acolo, încât Eliade a devenit, în mod natural, o punte între mine și ea, o cale de a mă reconecta la lumea românească. O lume care nu putea sau nu voia să absoarbă oameni ca mine – prea exotici, neverificabili, neintegrabili –, cu atât mai mult cu cât nu voiam să fac nimic pentru asta, nici măcar să-mi cer un loc. Cu gândul de a scrie teza începută înainte de plecare, m-am retras în urbea natală din nordul Transilvaniei, unde însă am preferat, la început, să decantez și adâncesc o parte din experiențele ultimilor ani.


O revistă dintr-un oraș de provincie (Zalău) mi-a stârnit admirația în 2002. Mi-au atras atenția în primul rând paginile semnate de dumneata. Prezintă-ne te rog această publicație (colaboratori, finanțare, conținut, supraviețuire).

Această revistă, oricâte merite i-ar găsi alții, o consider acum una dintre fundăturile prin care a trecut drumul meu. Unul din lucrurile – nu sunt multe – pe care nu le-aș mai face dacă aș putea să o iau de la început.
Foarte pe scurt, ce s-a întâmplat. După vreo jumătate de an de adăstare cvasi-paradisiacă în una dintre provinciile cele mai puțin culturale ale patriei, am avut slăbiciunea să cedez propunerilor câtorva amici din trecut de a gestiona o nouă serie a revistei Centrului Culturii Tradiționale, instituție care, în această provincie oropsită, suplinea funcția unui centru de cultură. Mi s-a promis toată libertatea de care aveam nevoie, lucru care s-a dovedit destul de curând a nu fi profitabil pentru ceilalți. Primul număr al revistei, reintitulată Origini (Origins în engleză), a apărut în ianuarie 2002. Timp de doi ani, până am plecat de acolo, am încercat să scot o publicație trimestrială de studii culturale, cu un comitet științific internațional, cu o secțiune în limba română și alta în limbi străine, la un nivel intelectual și științific cât mai ridicat posibil. Nu a fost ușor, a trebuit să fac compromisuri de conținut care i-au știrbit imaginea și i-au dat un aer prea eclectic, am avut destule greutăți și înfrângeri. Dar nu vreau să dau oamenilor-frână mai multă notorietate decât merită. În paginile revistei se găsesc numele unor autori importanți din țară și din străinătate, precum și cele ale unor tineri români care s-au afirmat (și) prin intermediul ei. Unele dintre domeniile pe care le-a abordat, în secțiuni periodice – precum istoria și antropologia religiilor, studiile indiene, cele gnostice –, nu sunt nici acum bine asimilate și reprezentate în România.
Eliade a fost una dintre prezențele constante în paginile ei, în fiecare număr apărând articole importante despre opera și viața lui, unele semnate de specialiști de primă mână, precum profesorii Mac Linscott Ricketts și Bryan S. Rennie, sau de buni cunoscători ai săi, precum prof. Pietro Angelini și alții. Am publicat și corespondențe sau interviuri necunoscute până atunci. În istoria religiilor am avut colaboratori consacrați din străinătate, alături de tineri români la început de carieră. În domeniul studiilor indiene aș pomeni doar contribuțiile unor români, precum Radu Bercea, Constantin Făgețan, Cristian Coșeru, Corneliu H. Cicortaș, Julieta Moleanu, Mihaela Paina, sau restituirile din Sergiu Al-George și Amita Bhose.
Revista a apărut în anii 2002 și 2003, dar fiind considerată nereprezentativă pentru județ, a fost înlocuită cu o nouă serie, literară, pe deplin reprezentativă pentru cultura acestuia. Chiar dacă pot să-i înțeleg pe cei ce regretă încetarea revistei, consider acum că oamenii care au artizanat acest lucru în culise, mi-au făcut, fără să vrea, un mare serviciu personal. Căci șederea mea în urbea natală se prelungise oricum cu mult peste intenția inițială.


În 2006 editura Polirom publica volumul Iter in Indiam (500 de pagini) subintitulat Imagini și miraje indiene în drumul culturii române spre Occident. Totul pornește de la Eliade. Erudiția autorului e "scandaloasă" iar acribia lui e fenomenală. În cele peste 30 de trimiteri bibliografice privitoare la Eliade sunt menționate și vreo zece ediții îngrijite de mine. Mulțumesc cu gratitudine! Rezumă, te rog această carte de referință.

Sunteți din nou foarte generos în aprecierea acestei cărți. Despre ea sunt atât de multe de spus, mult prea multe, încât nu știu de unde să încep și risc să nu mă mai opresc. Face parte dintr-un proiect pe care l-am inițat chiar în primul an de studenție și care încă nu s-a încheiat. Cartografierea completă a raporturilor românilor cu India, în toate timpurile și pe toate planurile: imaginea Indiei în cultura română, călătoriile românilor în India și ale indienilor în ținuturile românești, istoria indologiei românești în contextul preocupărilor de orientalistică de la noi, dar și în cel al perceperii românilor ca obiect al orientalisticii.
Cartea face parte dintr-o serie în care, pornind de la câte un personaj emblematic (Alecu Ghica, Dora d’Istria, Mihai Eminescu, Mircea Eliade), urmăresc să investighez toate aceste aspecte ale întâlnirii românilor cu India. Începând de prin 1998 am publicat mai multe articole și studii, reprezentând părți, capitole din aceste volume. Nu m-am grăbit însă cu finalizarea volumelor însele pentru că cercetările avansează atât în lărgime cât și în adâncime, forând nu numai în biblioteci ci și în arhive – în Europa și Asia. Multe dintre aceste chestiuni nu au mai fost abordate, nici tematic, nici cazuistic. Despre altele s-a scris, dar reîncălzind mereu aceleași sinteze grăbite. Există și unii care, din dorința de a trece drept dezvirginatori absoluți, se grăbesc să-și asocieze, ei mai întâi, numele cu subiecte pe care alții le investighează de vreme îndelungată. A rezultat astfel o literatură științifică de imitație și slabă calitate, care face mai mult rău domeniului. Eu mi-am propus, dimpotrivă, să public doar după ce am descoperit și cercetat, dacă nu toate, măcar aproape toate sursele, tipărite și inedite, și după ce am meditat îndeajuns asupra lor, plasându-le deopotrivă într-un context mai amplu.
Însă un eveniment neprevăzut a devenit, prin simbolismul său, catalizatorul finalizării unei prime cărți. Din toamna anului 2004, mă aflam la Roma ca bursier la Accademia di Romania și lucram la ceea ce trebuia să devină a doua carte din serie. Când s-a anunțat, în martie 2005, concursul ”Ioan Petru Culianu” pentru cărți de debut în domeniul studiilor religioase, antropologice și culturale, l-am simțit ca pe o invitație personală. De mai demult aveam redactată aproape integral prima carte a seriei, dar așteptam să-mi completez sau extind cercetarea surselor prime. Profitând de bibliotecile italiene, am completat acest volum, Iter in Indiam, care s-a dovedit câștigător și a fost publicat în primăvara anului următor. El reprezintă o secțiune istorică – perioada 1790-1860 – în problematica pe care o descriam mai sus și are în centrul lui un straniu personaj: boierul moldav Alecu Ghica. După studii filosofice în Germania, acesta pleacă, în jurul anului 1837, în India, unde i se pierde urma; până în 1860, când e descoperit de doi negustori greci în postura de călugăr hindus pe lângă marele templu Jagannātha din Puri. Mergând pe urmele lui, prin biblioteci și arhive din România, Germania, India, descoperisem un alt personaj cu același nume, Alexandru Ghica, care și-a petrecut ultima parte a vieții, anii 1789-1811, în India. (Lucru straniu, căci punctul de plecare al celei de-a doua cărți este tot un ghiculesc: Dora d’Istria. Îmi spuneam, mai în glumă mai în serios, că am ajuns de la indologie la ghicologie.)
Pentru a contrabalansa ariditatea unei cărți întemeiate, inevitabil, pe erudiție istoriografică și a aduce tema mai aproape de cititorul de azi, am ales să înscriu în filigran cazul Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger. Primul capitol se numește ”Modelul Zerlendi”, iar la începutul fiecărui capitol am pus câte un motto relevant din această nuvelă eliadescă. Astfel Eliade a ajuns să pară a fi punctul de pornire al cărții, ceea ce nu a exact. A fost, în același timp, mai puțin și mai mult decât atât (în măsura în care se află la originea interesului meu istoriografic pentru chestiunea raporturilor românilor cu India).


Un articol recent din reapăruta revistă Verso e intitulat ”Eliade, Iorga și istoria neterminată”. Am reținut originalitatea ideilor textului. Mi-a atras atenția reproducerea unui portret-desen al lui Iorga executat de adolescentul Eliade în 1923. Originalul, descoperit de dvs la BCU îmi era necunoscut. Felicitări! Mai există și alte desene în acest fond documentar?

Noua serie a revistei Verso, al cărei prim număr a apărut cu trei luni în urmă, reprezintă de fapt un concept cu totul nou, unul mult mai dificil, dar cred și mai longeviv.
Arhiva românească a lui Eliade, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară, o cercetasem amănunțit cu mulți ani în urmă, pe când îmi făceam doctoratul la Universitatea din București, dar nu am exploatat-o până acum în mod masiv decât în teză – Eliade secret –, pe care ar trebui să o public curând (tot amân deoarece descopăr mereu noi surse).
Portretele lui Iorga (căci e vorba de două) sunt, de fapt, mici schițe pe marginea sau pe spatele manuscriselor lui Eliade, în timp ce acesta scria, citea sau conspecta ceea ce citea. La fel ca în cazul altor scriitori (Culianu inclusiv), ele pleacă adesea de la câte un cuvânt sau o expresie hașurate. Mai sunt și alte desene, dar nu reprezintă mari personalități. Cel mai adesea apar schițe de autoportret, care ar merita și ele adunate și publicate, ca o expresie grafică a modului în care se vedea Eliade în tinerețe.
De altfel, dumneavoastră dețineți o altă parte consistentă din arhiva de tinerețe a lui Eliade (una mult mai mică se află la Biblioteca Academiei Române) și țin minte că ați publicat astfel de autoportrete schițate pe marginea manuscriselor.


Îl cunoașteți și v-ați împrietenit cu Mac Linscott Ricketts, exegetul american al lui Eliade. Savantul, mi-a vorbit de multe ori cu căldură și admirație despre Liviu Bordaș. În ce împrejurări l-ați cunoscut? În ce constă colaborarea cu el?

Într-adevăr am avut acest privilegiu, de a mă bucura de prietenia profesorului Mac Linscott Ricketts, un savant și un om extraordinar. Alături de dumneavoastră, este cel mai bun cunoscător al vieții și operei lui Eliade și, tot alături de dumneavoastră, cel care stăpânește cel mai bine sursele prime, publicate și manuscrise, necesare pentru cunoașterea acestora. Pe lângă calitățile sale savante, am fost și sunt mereu impresionat de calitățile sale umane, care sunt și ele o sursă de inspirație pentru mine. Gândindu-mă la intelectualii mutilați de ambiție, de carieră, de succes – majoritari, de altfel –, regret că profesorul Ricketts nu a făcut școală. Deși în ultimii ani este ”descoperit”, în mod personal, de tot mai mulți români, în general cei activi în studiile eliadiene, nu știu câți dintre ei sunt inspirați de calitățile sale morale și, în general, umane. Mi se pare că, pentru unii, este doar o altă vacă de muls. Și profesorul Ricketts se lasă muls, cu o incredibilă generozitate și dăruire, doar pentru a ajuta mai buna cunoaștere a lui Eliade.
Îi cunoșteam numele și unele articole de pe la sfârșitul anilor ‘80. Apoi i-am citit tot mai multe articole, dar nu și monumentala monografie dedicată lui Eliade, la care am avut acces abia după ce a apărut în limba română. Când am publicat articolul ”Secretul doctorului Eliade”, la care v-ați referit, i l-am trimis și lui, pentru a-i cunoaște opinia. Neprimind nici un răspuns, am început să mă gândesc că nu-l interesase. După câteva luni, cred că prin aprilie sau mai 2002, l-am întâlnit pe prof. Bryan S. Rennie, care se afla în vizită la București. El mi-a dat o scrisoare pe care i-o trimisese profesorul Ricketts (încă nu folosea internetul), conținând o apreciere foarte pozitivă a cercetărilor pe care le condensasem în articol. Acest lucru m-a îndemnat să-i scriu din nou și astfel s-a legat o foarte strânsă comunicare, una care a devenit în scurt timp colaborare.
De altfel, profesorul Ricketts a și tradus acest articol, din proprie inițiativă – mărturisesc că lucrul m-a surprins, dar și flatat –, iar Bryan S. Rennie l-a inclus în unul din volumele dedicate lui Eliade pe care le-a publicat la State University of New York Press. Tot din proprie inițiativă a mai tradus câteva dintre studiile pe care le-am publicat în următorii ani, probabil și ca un reproș că, scriindu-le în română, le limitez accesibilitatea la un public restrâns. Dar, atunci când mă ocup de perioada românească a lui Eliade, îmi vine – cum să spun – nenatural să scriu în altă limbă decât româna, iar ulterior, deși îmi propun să le traduc, nu mai găsesc timp, căci am mereu noi studii în lucru.
La fel ca dvs, prof. Ricketts a scris enorm despre Eliade, iar toate lucrările sale rămân de referință. Din păcate, a publicat o singură carte, Mircea Eliade. The Romanian roots (1988), iar restul contibuțiilor sale sunt împrăștiate în reviste și în volume colective. Câteva au fost adunate de un editor român în volumul Former friends and forgotten facts (2003), dar rămân multe altele care ar constitui cel puțin încă două volume. Lucrul acesta l-ar putea face una din casele de editură românești care publică și în limbi străine, precum Editura Academiei, de exemplu. Recent a început să fie publicată corespondența sa în jurul lui Eliade. A apărut un mic volum cu scrisorile schimbate cu Maitreyi Devi, iar cele cu Theodor Lavi au fost incluse într-un volum de scrisori din arhiva celui din urmă. Eu am publicat corespondența sa cu Ioan Petru Culianu și am în lucru două volume mari cu toată corespondența lui cu cei implicați în discuțiile din jurul chestiunii ”felix culpa”. De altfel arhiva eliadiană a lui Mac Linscott Ricketts este extrem de importantă pentru studiile asupra lui Eliade, iar când va deveni publică, în biblioteca unei universități americane, se va adăuga la cele deja frecventate de cercetători.


Ați primit aprobarea să cercetați fondul special al arhivei Mircea Eliade de la Chicago. Ce ați descoperit acolo?

Da, am avut această șansă. Chiar acum mă aflu la Chicago, cercetând Mircea Eliade Papers, la Special Collections Research Center, în Biblioteca Regenstein. Din 2011 vin aici în fiecare an. O dată am stat zece luni, ca Fulbright visiting scholar la Divinity School, unde am lucrat cu profesorul Bruce Lincoln, unul dintre cei mai talentați studenți ai lui Eliade, și cu Wendy Doniger, continuatoarea lui la catedră. E o arhivă uriașă (185 de cutii) și, din nefericire, imperfect clasificată, iar multe manuscrise sunt identificate eronat, plasate greșit sau dispersate în mai multe cutii. Nici acum, după atâta vreme, nu am reușit să o parcurg integral, deși stau toată ziua în arhivă: sunt primul care vine și ultimul care pleacă. Vreau să spun că, deși am văzut toate piesele, nu am reușit să le cercetez pe toate îndeaproape. Comparativ, arhiva lui Ioan Petru Culianu – e adevărat mult mai mică: ceea ce a mai rămas după ce lucrurile importante au fost repatriate –, este mai bine orânduită și clasificată.
Am descoperit destule noutăți; sunt multe de spus, dar nu o pot face acum. Despre unele am scris deja, am publicat și inedite, altele sunt în curs de apariție. Lucrurile inedite sunt, în marea lor majoritate, în zona corespondenței. Aici se păstrează scrisorile primite, dar se găsesc, în ciorne sau copii, și o bună parte a scrisorilor lui Eliade. Iar corespondența e interminabilă. Când va fi publicată integral vom avea o secțiune transversală prin lumea în care a trăit Eliade. De fapt, prin mai multe lumi: cea a exilului românesc, cea din țară, cea americană, cea a mediilor academice internaționale etc. Multe chestiuni legate de biografia sa, dar și de operă, vor putea fi lămurite abia când vom avea acest corpus. Dar, cum spuneam, el va fi o imagine a însăși lumii în care a trăit, prin scrisorile atâtor oameni care au contribuit la facerea ei.
Am văzut și scrisorile dvs., împrăștiate și ele prin mai multe cutii. Din păcate, vreau să vă spun că sunt unele dintre cele care au suferit cel mai mult de pe urma incendiului, la fel ca acelea ale lui Culianu. Asta înseamnă că dosarele în care erau păstrate se aflau cel mai aproape de epicentrul incendiului. Scrisorile care nu au fost arse, au fost spălate de apă. Din fericire, în cazul dvs., ați păstrat copii, pe care le-ați și publicat, de altfel. În cazul lui Culianu, însă, pierderea pare să fie iremediabilă (numai dacă nu vor ieși la iveală xerocopiile făcute pe ascuns de Adriana Berger).
Apoi, manuscrisele operelor postbelice ale lui Eliade, atât cele literare în limba română, cât și cele științifice în franceză sau engleză, sunt absolut indispensabile pentru realizarea edițiilor critice. (Și trebuie să sperăm că va începe destul de curând și publicarea unei adevărate ediții critice a operelor sale.) Sau pentru realizarea unor traduceri fiabile. Ca să dau un singur exemplu, cartea Românii, latinii Orientului, apărută în 1943, în portugheză și spaniolă, a fost tradusă în mai multe limbi (franceză, engleză, română, italiană, poloneză), pornind de la cele două prime ediții. Or, manuscrisul original, în limba franceză, se păstrează în arhiva de la Chicago.
Lucrez la un catalog complet și detaliat al fondului. Întâi de toate pentru cercetările mele. Așa am și început, de altfel, cu un inventar de uz propriu. Apoi, cum trebuia să fac acest lucru la scara întregului fond, am hotârât să-i alcătuiesc catalogul. Dar asta, la fel ca în cazul editării, cere o muncă imensă, migăloasă, și, în fine, prea puțin răsplătită.
Știți dvs înșivă, din propria experiență; ați și scris despre aceasta. E util totuși să revenim. Mulți autori – în special români, dar am avut surpriza să constat acest lucru și la unii autori străini – se folosesc de rezultatele muncii celor care forează sursele prime, fără vreo referință, ca și cum ar fi descoperirile lor, sau ca și cum s-ar împărtăși dintr-un bun comun. Cei mai ”iscusiți” la astfel de treburi (sau poate cei cu unele scrupule de ”conștiință”) fac o trimitere pe undeva, într-un loc, dacă se poate, mai puțin vizibil și, în general, într-o chestiune minoră. S-a vorbit foarte mult în ultima vreme de plagiat ca de o operație copy-paste. Există din păcate și alte forme, mai ”rafinate”, de însușire – nerecunoscută – a muncii altcuiva. Inclusiv cele prin care se ”descoperă” ceea ce a fost deja descoperit. Iar aici se merge chiar până la publicarea în periodice cu apariție întârziată. (Adică, pentru a nu lăsa loc la confuzii: Cineva dă un articol în 2014 la revista cutare, care pregătește pentru tipar un număr pe anul 2012. Iar el folosește, fără trimitere, lucrări apărute în 2013 și 2014. Sau publică într-un volum care apare la sfârșitul lui 2014, folosind fără să citeze lucrări din reviste apărute la începutul acelui an.) În fine, toate acestea sunt cunoscute, și se cunosc chiar nume sonore care se dedau la astfel de practici, dar, din câte știu eu, încă nu s-a scris concret despre neonestitatea cu metodă și cu acoperire perfectă, iar uneori chiar și cu panaș, existentă în lumea academică.
Eu, în general, nu mă grăbesc cu exegeza atunci când știu că tabloul surselor e incomplet sau că lipsesc piese cheie. Prefer să mai caut izvoare. Și acesta este motivul pentru care, de mulți ani, îmi consum timpul în arhive sau în colecțiile de periodice ale vremii. Intelectualului ”recent” această abținere metodologică i se pare o incapacitate hermeneutică și, apropriindu-și datele culese de alții, se aruncă în speculații – uneori interesante, dar nesusținute de surse –, privind condescendent spre cei pe care-i consideră pălmași pe ogorul surselor prime. Există o grabă de a te arunca asupra oricărui subiect, și mai ales asupra celor interesante, fără a adânci cercetarea și, în general, pe baza literaturii secundare, doar din dorința de a trece drept dezvirginator de subiecte și înaintemergător. Din păcate, rezultatul nu e dezvirginarea, ci violul. Iar, când această mentalitate devine dominantă în industria universitară și academică, ești pus în fața unor câmpuri dezolante, urât mirositoare.
De aceea, în praful arhivelor, aerul este, în mod paradoxal, mai curat, mai proaspăt, mai respirabil. Prefer această atmosferă.


O copie xerox după jurnalul inedit al lui Eliade se află în posesia mea. Ați cercetat originalul. Ce ne puteți spune despre acest document excepțional?

Într-adevăr, jurnalul este, asemenea corespondenței de care vorbeam înainte, dar într-un plan și mai personal, un document extraordinar și o mărturie nu numai despre Eliade, ci și despre epoca sa. De aceea este foarte important să înțelegem cum a fost ”construit” acest document.
Cred că dvs. vă referiți, așa cum ați făcut-o de mai multe ori în scris, la cele cca 4100 de pagini ale celor 59 de caiete care au fost microfilmate. Și bănuiesc că xeroxul pe care-l aveți este, de fapt, un print după microfilm. Primisem și eu microfilmul încă înainte de a ajunge în arhiva din Chicago. Dar acest microfilm, adică respectivele caiete, acoperă doar perioada 17 septembrie 1945 - 20 octombrie 1971. În plus, la Chicago am descoperit că există notații de jurnal din această perioadă pe mănunchiuri de file volante sau în carnețele, păstrate în diferite alte cutii și care nu au fost incluse în microfilm. Ele trebuie adăugate caietelor. Aceste caiete însele reprezintă în general transcrieri ale însemnărilor imediate, care au fost aruncate după copiere. Ulterior, Eliade a revenit cu tăieturi și ștersături. Pasaje întregi sunt raturate cu tuș. Ele vor putea fi citite doar cu aparate speciale, pe care din păcate biblioteca Universității din Chicago nu le posedă deocamdată.
Jurnalul anilor următori, 1972-1985, scris pe foi volante, pe bilețele, prin carnete și agende, pe unde a apucat, nu a mai fost transcris, ci adunat în dosare, pe ani. Multe dintre însemnări sunt nedatate sau au date aproximative, adăugate ulterior. Din cauza incendiului, dosarele sunt în neorânduială sau chiar amestecate, iar unele părți ale lor au fost afectate de foc și apă.
Când a pregătit Fragments d’un journal, Eliade a făcut o selecție din caiete, excluzând părți din notațiile selectate sau chiar reformulându-le pe unele dintre ele. Acestea au fost apoi dactilografiate de Christinel. Li s-au adăugat unele însemnări păstrate pe foi volante, neincluse în caiete. În privința dosarelor de după 1971, Christinel a dactilografiat direct manuscrisele originale, numai unele dintre ele fiind transcrise de Eliade înainte de această operație. Dactilogramelor li s-au adăugat xerocopii după acele părți din jurnal publicate de Eliade prin diverse reviste ale exilului, și acestea cu intervențiile sale editoriale. Ulterior unele pasaje sau însemnări au fost excluse de la publicare. Am descoperit însă că nu toate hârtiuțele cu însemnări diaristice au fost dactilografiate. Oricum, aici raportul este invers proporțional față de perioada 1945-1971: cea mai mare parte a jurnalului a fost inclusă în Fragments d’un journal. De aceea, printre traducători și editori s-a generalizat impresia că dactilogramele anilor 1972-1985 – pe care le aveți și dvs. și pe care le-ați publicat – cuprind jurnalul complet al acestor ani. Nu este așa, vor trebui adăugate destule însemnări pe foi volante păstrate în dosare. Din nefericire, în acești ani scrisul lui Eliade s-a deteriorat progresiv, devenind din ce în ce mai greu lizibil. Există și câteva carnete cu jurnale de vise, și ele greu de descifrat, care vor trebui adăugate într-o addenda.
Așadar, nu există un singur manuscris după care să se facă ediția completă, fidelă, a jurnalului, ci o colecție de manuscrise, pe diverse nivele ale scriiturii: însemnare primă, transcriere, dactilogramă, xerocopie corectată a dactilogramei sau a textului publicat în reviste etc. (post primam corectionem, post secundam corectionem). Toate acestea trebuie luate în considerare și folosite cu atenție, în confruntare, pentru realizarea ediției. Am identificat și catalogat întreg acest material, am stabilit textele prime, secunde, copiile și raporturile dintre ele, pentru a putea determina cu precizie textul integral al jurnalului. Aștept momentul când mă voi putea apuca de realizarea ediției, împreună cu o echipă desigur, dar acest lucru – cum știți – nu depinde numai de mine.
În privința conținutului jurnalului, nu este aici locul potrivit pentru a vorbi despre el și, oricum, spațiul ar fi insuficient. De altfel, datorită dvs., care în ultimii ani ați publicat copios din el prin diverse reviste, ocolind restricțiile de copyright, o bună parte a jurnalului inedit nu mai este inedită.


Cele două volume editate de Liviu Bordaș și Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii și antisemitismul (2012 și 2013), însumând o mie de pagini, au o deosebită valoare documentară. Ce alte proiecte aveți?

Și aceste două volume se înscriu într-un proiect mai larg, dedicat aducerii la lumină sau în prim-plan și discutării tuturor surselor prime relevante pentru chestiunea numită ”felix culpa”. Sub acest nume sunt incluse: opțiunile politice interbelice ale lui Eliade, atitudinea sa față de evrei și modul în care s-a situat în raport cu antisemitismul, repoziționarea din timpul războiului și felul în care, ulterior, și-a gestionat trecutul și a navigat printre membrii multicolori ai exilului. Am început prin a aduna toate sursele privitoare la atitudinea sa față de antisemitism, fascism, nazism între 1921 și 1937 și le-am discutat într-o carte pe care am intitulat-o Prolegomena la felix culpa. Am dus-o până în anul 1928, dar apoi a trebuit să dau prioritate altor lucrări și n-am mai reușit să mă întorc la ea. Am publicat doar două articole care acoperă anii 1921-1925. Sper să o pot relua în curând.
Un alt proiect în lucru este ediția integrală, în șase volume, a publicisticii post-indiene a lui Eliade – anii 1932-1944 –, la care m-am înhămat împreună cu dl. profesor Sorin Alexandrescu și cu Liviu Costin. Am pomenit deja cele două volume ale corespondenței purtate de Mac Linscott Ricketts cu mai mulți protagoniști ai dezbaterii.
Din păcate, așa cum știți, este un subiect dificil de tratat, căci marea majoritate a abordărilor sunt tributare (pe față sau pe dos) unei ideologii sau alteia. Sigur, e o diferență între, să spunem, ”ideologiile bune” și ”ideologiile rele”, deși istoricul nu se cuvine să fie moralist sau justițiar. Pentru a putea înțelege trecutul în toată complexitatea lui, cercetătorul trebuie să evite a se identifica cu punctele de vedere ale ideologiilor vremurilor noastre. Acest deziderat este foarte rar realizat. Și nu pentru că este dificil (așa cum, într-adevăr, este), ci pentru că nu e profitabil. Mediile academice, în general, și în special cele de vârf, sunt angajate în mod activ în demersuri intelectuale legate într-un fel sau altul de situația politică a timpurilor noastre și de ideologiile dominante. Apoi există, ca în toate vremurile, conformiști și oportuniști. Foarte mult, mult prea mult, din ceea ce s-a scris despre chestiunea ”felix culpa” se înscrie în acest spațiu și are presupoziții normative. O altă parte a celor care au intervenit în discuție se opun acestora dintâi în virtutea altor opțiuni ideologice, fie legate de trecut, fie prin opoziție la ceea ce am putea numi ”Noua Gândire Dominantă”.
Dacă încerci – și reușești într-o măsură semnificativă – să nu fii nici de o parte nici de alta, te trezești între focuri încrucișate. Fiecare dintre părți te vede în teritoriul inamicului și te acuză de păcatele lui. Nu ai prieteni, nici simpatizanți sau, dacă ai, sunt irelevanți. Ești singur, pe cont propriu. În mod evident, o astfel de alegere nu o face nici unul dintre cei care doresc să-și construiască sau să-și păstreze o carieră instituțională și științifică. Cei cu scrupule de conștiință evită pur și simplu astfel de subiecte: fug de ele numai la auzul lor. Ceilalți, dimpotrivă. Și prefer să nu insist aici, căci mulți dintre cei care se vor recunoaște mă vor dușmăni.
Nu vă spun nimic nou, iar acest lucru nu se întâmplă doar în chestiunea despre care discutăm. Dați-mi voie să vă spun însă, din proprie experiență, cât de greu este să continui în această direcție, fără a face parte dintr-un grup sau altul. E foarte dificil, chiar imposibil, să găsești finanțare academică pentru proiecte de cercetare / publicare ce nu merg în direcția curentului (să precizez: care nu merg nici împotriva lui, pentru a i se opune, ci urmează exclusiv drumul impus de exigențele cunoașterii). E greu și să publici astfel de lucruri, să le publici în locurile juste și cu bună vizibilitate: cei care ar trebui să le găzduiască se tem, ezită, nu vor să riște.
Am primit, cu titlu personal, multe reacții pozitive la cele două volume despre care mă întrebați și știu că sunt destui alții care gândesc bine despre acest proiect realizat. Dar au apărut doar puține recenzii și nu în locurile cu cea mai bună vizibilitate. Cei care ar putea scrie nu vor să riște. Recenzia din România literară, nu fără a recunoaște merite cărții, se intitulează ”O țintă ratată”. Eu nu cred că ținta e ratată, pentru că ținta nu era în anul 2012, 2013 sau 2014. Dar nu e rău că tocmai revista de cultură considerată a fi cea mai importantă din țară a publicat acest punct de vedere. Va fi foarte relevant pentru cercetătorii din viitor (sigur, cui îi pasă azi de ei?).
Cât despre mine, fac ceea ce-i șade bine unuia ca mine: voi adăuga un al treilea volum-addenda. În acest nou sejur de cercetare am descoperit alte scrisori care pot fi incluse în ”corpus”; nu multe, vreo 150 de pagini tipărite. Și cu acestea dosarul de la Chicago e încheiat.


Am să închei acest dialog cu o întrebare retorică, dar una necesară prin prisma tuturor celor discutate până acum. Ar putea chiar să stea drept titlu. Este Eliade un subiect actual? Se mai poate aduce ceva nou în cunoașterea operei și vieții sale?

Mă întrebați de fapt despre două lucruri: actualitatea și noutatea.
Voi începe din nou cu o experiență personală. Mi se întâmplă destul de des să fiu pus în fața acestei întrebări, nu într-o formă retorică, ci în una... negativă. De când am început să scriu despre Eliade, tot aflu de la colegi (și mai ales de la ”colegi”) că e un subiect ”răsuflat”. Asta în timp ce Marx sau Freud, Biblia sau Upanișadele, Eminescu sau Ionesco nu sunt, desigur, ”răsuflate”. Mă rog, e binecunoscuta adaptare de către intelectuali a tehnicii fotbalistice ”pasul la offside”. Din păcate pentru respectivii, opinia lor rămâne o ocupație de chibiț frustrat.
Iată câteva truisme care trebuie repetate: Nu există subiect despre care să nu se poată spune ceva nou, fie și pentru simplul motiv că oamenii și mentalitățile lor se schimbă; se învechesc înseși ideologiile prin prisma cărora un subiect sau altul au fost judecate; fiecare moment istoric ne aduce la un alt punct de vedere asupra trecutului ș.a.m.d. Trecutul însuși nu există decât datorită prezentului, iar acesta e mereu altul. Există doar subiecte unde acest ”nou” e neinteresant și asta datorită gradului de relevanță a subiectelor însele. Cred că nu mai e nevoie să argumentez de ce Eliade – opera lui, dar și viața sa – este și va continua să fie un subiect relevant.
Așadar, să iau întâi întrebarea despre noutate. Înainte de toate, mai este foarte mult de făcut în privința editării operei lui Eliade. Au rămas destule inedite – nu doar jurnalul – care trebuie publicate. Alte opere se cer reeditate mai bine, mai fidel. Ediția publicisticii românești, pe care ați început-o dvs, trebuie dusă mai departe. Nici articolele culturale sau științifice publicate în limbi străine nu au fost toate strânse în volum de către Eliade însuși; fără a mai socoti prefețe, introduceri, articole de dicționar și enciclopedie etc. La fel, integrala interviurilor, foarte importante pentru întregirea părții confesive a operei lui (memorii, jurnal). Va trebui realizată ediția critică, o întreprindere extrem de complexă și îndelungată. Trebuie reluate, completate și finalizate, edițiile corespondenței, atât cea emisă, cât și cea primită. Aș putea continua.
Apoi, interpretarea operei lui Eliade este încă departe de a fi atins un punct de saturare. Motivațiile interne ale ideilor și teoriilor sale, adică cele care țin de formația sa, de viața și experiențele sale, au fost doar parțial puse în evidență. E foarte important să confruntăm ideile sale nu doar cu cele mai recente teorii din studiile religioase, ci și cu ideile cele mai avansate din psihologie, fizică, astrofizică, științe cognitive etc., care de cele mai multe ori îl confirmă pe Eliade și îi infirmă pe criticii săi.
Cât privește actualitatea lui Eliade, aici e mult prea mult de spus, iar unele afirmații vor avea, fără intenție, tentă polemică. Chiar unul dintre istoricii religiilor care s-a ilustrat printre cei mai abrazivi critici ai săi și care sângerează de fiecare dată când îl vede citat în mod pozitiv, remarca – cu amărăciune – că, deși nimeni nu-l mai citește azi (o exagerare), opera sa este încă reprezentativă pentru abordarea dominantă în domeniul studiilor religioase (o altă exagerare). Ultima exagerare este însă considerabil mai mică. Opera savantă a lui Eliade continuă să fie citită, deși nu la fel de mult ca în urmă cu trei-patru decenii, și să fie influentă în efortul de înțelegere a fenomenului religios, deși în aceste ultime decenii a trecut printr-un intens proces de reevaluare critică. Mai mult decât critica operei și a ideilor sale, critica ideologică la care a fost supus postum (începuse dinainte, dar fără efectul scontat) pentru simpatiile sale politice de la sfârșitul anilor ’30 a avut rolul principal în dezactualizarea ideilor lui Eliade. Căci acestea sunt prezentate acum drept ideile unui fascist și antisemit. Un lucru fals, după cum știm, dar unul repetat cu regularitate, în locuri importante, cu mare vizibilitate și impact, de către persoane care – nu neapărat în virtutea calităților lor științifice sau intelectuale – reușesc să-l propage cu succes. Pe de altă parte, tocmai în virtutea acestui lucru, despre Eliade se discută acum foarte mult. Și, în mod natural, se va mai discuta până când lucrurile vor fi aduse la dimensiunile lor reale (căci în acest moment ele sunt cu totul distorsionate și hiperdimensionate, ca să nu mai pomenesc decontextualizarea sau proasta lor contextualizare). Iar atunci când se va întâmpla, accentul se va muta din nou pe operă și idei. Miza multora dintre criticii săi ideologici tocmai aceasta este: de a-l scoate din actualitate pe ușa din spate.
Cu riscul de a simplifica o situație foarte complexă, voi spune următoarele: Bătăliile teoretice în jurul lui Eliade, începute în anii ’70, s-au purtat cu precădere după 1980 și au durat, cu intensitate, până pe la sfârșitul secolului. Una sau două generații de savanți – mai ales americani – implicați în ele, care își croiau atunci drum în disciplina istoriei religiilor contra perspectivei celei mai influente (aceea eliadeană), sunt acum pe cale de a se retrage. Pentru noile generații de savanți, ideilor acestora sunt la fel de vechi și problematice precum le păreau lor cele ale lui Eliade. În plus, generațiile care se războiau cu Eliade pentru a-și propune propria identitate devin acum, la rândul lor, o țintă critică a noilor veniți, cu alte viziuni, cu noi abordări ale fenomenului religios. Acest proces, în care – pentru a folosi un limbaj pitoresc – Eliade este dușman al dușmanilor, va duce la o reconsiderare a lui. Tocmai faptul că ideile sale teoretice n-au murit de moarte naturală (n-au fost lăsate să moară), ci au fost puse în zeghe – sau în carantină, în cel mai bun caz –, forțând asupra lor interpretări ideologice, le va asigura longevitatea. Din acest motiv și din toate celelalte, Eliade este încă foarte actual, chiar dacă această actualitate se manifestă într-un context care-i este foarte advers (în principal, pentru că este plin de prejudecăți ideologice). Dar și contextele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, se schimbă.
Sunt, așadar, încă multe de făcut în ceea ce-l privește pe Eliade, care continuă să fie un subiect actual, în ciuda acelora ce-și doresc contrariul sau a celor dominați de epichairekakia. Aș spune că e nevoie de cât mai mulți cercetători tineri care să se ocupe îndeaproape de opera lui, să o regândească pornind de la sursele prime (din păcate încă incomplet cunoscute), în noul context epistemologic oferit de mersul înainte al cunoașterii globale, cu o privire critică îndreptată deopotrivă asupra operei lui Eliade și a criticilor ei. Cred că mulți dintre acești tineri cercetători se află deja în prag.

Convorbire realizată de
Mircea Handoca

În august 2014. Face parte din ediția a III-a a volumului Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, în curs de publicare.