sâmbătă, 16 decembrie 2017

Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene

Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu)
Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ 
 

Motto : "O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar...Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice...Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie" (Stefan Viziru)
Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte Athos după Sărbătorile Pascale din 1939: „Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim [la Sâmbăta de Sus] cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele [sociale], năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii deși nu eram preot” (ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea). La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. In ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile trimise în anii de după război, fie  au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/   ) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae) martirizat în toamna lui 1989 de regimul polițienesc comunist (1). Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea mercenarilor ocupantului străin care deja îl închiseseră în trei rânduri fără nici o condamnare : o lună în 1945, vreo trei luni în 1948 și peste 14 luni în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunărea- Marea Neagră (2) .
In anul centenarului nașterii lui Cioran observasem că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, a propos de Mircea Vulcanescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/ivs-ciorancolocviu5a/ ). Probabil de legendarul stareț (căruia filozoful Lucian Blaga îi spusese la Sibiu că „poartă căciula mitului”) autorul Nopții de Sânziene aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran cu care întreținea strânse legături de prietenie.  Sigur este însă că cel care în deceniul al patrulea avea să capete faima de „Sfânt al Ardealului” l-a cunoscut la București pe universitarul Mircea Eliade în epoca „Criterionului”. Incă din perioada când a urmat Teologia fusese poreclit de colegi „Sfântul”, din cauza ascetismului asumat de bună voie și vocației mistice. Studentul Academiei Andreine din Sibiu citea cu mult interes articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat de asemenea în declarația ocazionată de prima sa întemnițare de după impunerea guvernului condus de Petru Groza: „Mă preocupa, studiind prin comparație mistica diferitelor religii superioare, ca să văz prin proprie experiență cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice... Mă ajutau...și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie de la București și-mi parveneau pe acestă cale”(Ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea).
Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald , în rev. „Ethos”, Paris).
În romanul Noaptea de Sânziene - scris la Paris începând din vara anului 1949 (vezi Memorii, vol. I, 1991, p.317) și publicat în franceză șapte ani mai târziu-, numele„Anisie”  indică sursa de inspirație : Părintele „Arsenie” (3). La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful de mare onestitate angajat la un moment dat la Direcția Vămilor, cum își amintește Eliade în primul volum de Memorii (p.239).  Numele personajului „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi  aflat de existența Părintelui Arsenie (/„Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.
După Eliade, părintele Anisie ar fi fost  o dovadă palpabilă că există Timpul veșnic. In acest Timp trăiește călugărul Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși...Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte  din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan Viziru, să mă pot mântui” (ibid.).
Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus  „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii.
Mircea Vulcănescu  -întors de doi ani de la studiile doctorale din Franța unde participase la o serie de cercuri de studii religioase (4) - intenționa (în 1930) a cuprinde într-un volum intitulat Gânduri pentru o viață mistică primele sale conferințe pe teme religioase susținute în Franța (La Sainte Vierge dans l’Eglise Orthodoxe; La conception orthodoxe de l’Eglise; Misticismul și teoria cunoștinței; Izvoarele învățăturii ortodoxe ; Doctrinele de autoritate și creștinismul ; Libertate și autoritate ăn viața spirituală, etc.) precum si studiile sale apărute în „Buletinul Asociației Creștine Studențești” și în alte publicații precum „Cuvântul” scos de filozoful trăirist Nae Ionescu,  „Gândirea” (editată de teologul N. Crainic), „Tiparnița literară” a lui Petru Comarnescu, etc.  Cu puține zile înainte de a muri în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu observase că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43). După apariția Dimensiunii românești a existenței (în primăvara anului 1944) unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică. Alții l-au taxat pe filozoful creștin drept apologet al „imperialismului românesc” (cf. Ion Călugăru, Șantierele literaturii, în  „Scânteia”, nr.150,  an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a numărat printre printre adepții „creștinismului cosmic românesc” de care scrisese prietenul său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă. Una din multele fațete ale romanului Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu  simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice  (adoptate de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi pe de-o parte valorificarea exilului ca drum  de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Pe de altă parte Eliade transfigurează cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), cam la fel cum prin arta cinematografică o tânără arsă în Evul Mediu pe rug era înfățișată simultan pe rugul în flăcări și pe o pajiște cu flori într-un decor paradisiac. Romancierul inserează și întâmplarea cu deținutul îngânând balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, de care aflase  când se afla la Paris  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ).
Foști deținuți politic i-au povestit cutremurătoarele schingiuiri la care a fost supus prietenul său Mircea Vulcănescu: Torturat la un moment dat în aceiași serie cu filozoful  îmbolnăvit de TBC la anchetările din 1947 (cf. pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II, București, 1997), un fost deținut își amintea următoarea scenă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil...Cum trecea tocmai  prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste). Un alt întemnițat relatase cum filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii...Vina ? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, Deținutul K9320, M. Vulcănescu, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică -sau doar stupidă- îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).
In închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de  28/ 29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții. Ioan Ioanolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). 
Mircea Eliade transpune (într-o  ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular.  (Același tip de dramatism îl regăsim și în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre  anchetatoarea din  romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). În momentele finale, torționarul (/fost prieten)  Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Numele acestui anchetator fost preot a fost astfel ales încât să facă trimitere la alternanța de alb și negru caracteristică blănii de bursuc. În romanul eliadesc nu doar prezența torționarului în haine de preot impresionează. Asemenea prezență e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că  însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului.
Eliade imaginează o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. In niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu  popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca  si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Petre Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică.
Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul-torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea  indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).
Când J. P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Preocupat de misterul totalității, Mircea Eliade notase în jurnalul său că problema fundamentală a  cunoașterii omenești nu este decât transcendența (Sacrul), care este și problema religiei. „Altul (5), celălalt –este, de fapt, obiectul”  consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942.
Spre deosebire de cadrul oferit de religia creștină fostului suplinitor al profesorului de metafizică Nae Ionescu (6), „altul” (ori „celălalt”) în viziunea unui comunist precum Sartre nu putea fi  decât infernul („l’Enfers c’est l’autre”), sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea diabolicelor anchetări securiste.
Personajul „Bursuc” este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. In anul arestării filozofului Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea Dimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism” al națiunii române captive. Acest „procuror ideologic comunist” și-a câștigat la vremea ocupației sovietice de atunci o sinistră faimă instigând  (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (7). Din Rotonda Scriitorilor  n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe (1938).
Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „...am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.
Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că  nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și  torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).

Note și considerații marginale :
1.                  vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/.
2.                  vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu ;  https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ .
3.                  vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ .
4.                  In perioada studiilor post-universitare din Franța (toamna 1926-vara 1928) Mircea Vulcănescu (1904-1952) a frecventat Cercul interconfesional de la Meudon, organizat de J. Maritain, un cerc din jurul lui Berdiaev, Cercul de studii ortodoxe de pe lângă Biserica Ortodoxă Românească din Paris, etc. Despre filozoful Mircea Vulcănescu am ținut următoarele conferințe radio-difuzate:  „Mircea Vulcănescu despre codul etic al românului”  la Radio România Cultural (14 martie 2001) si „Mircea Vulcănescu și duhul lui Anteu”  la Radio Sighetul Marmației (27 dec. 2004). Inregistrate și postate pe youtube au fost conferințele de la Colocviul „Mircea Vulcănescu” (Tecuci, 25-26 noiembrie 2011) https://www.youtube.com/watch?v=iewselu7cnI&t=2s  (despre Mircea Vulcănescu din perioada „Criterionului”), https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ   (despre sfârșitul martiric a lui Mircea Vulcănescu) și https://www.youtube.com/watch?v=bl1ue_zssyw  (Mircea Vulcănescu și „hieros topos”), iar în 2012 conferințele despre Mircea Vulcănescu ținute la Biblioteca Metropolitană pe 12 ianuarie 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=m1w6W8-zaqk&t=8s   ) si (https://www.youtube.com/watch?v=V8Pndr70irk&t=8s ). Inregistrate au fost și comunicările mele din  25 sept. 2010 la Centenarul nașterii Păruntelui Arsenie Boca sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY&t=165s și pe 27 martie 2010 la Colocviul „Mircea Eliade”, ediția IV-a, Pitești, https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs (despre Eliade și Părintele Arsenie Boca).
5.                  În „Carte pentru Isabel” (o prezentare sub formă epistolară a romanului eliadesc Isabel și apele diavolului), Mircea Vulcănescu precizase că drumul către „altul” (obiect al cunoașterii noumenale prin actul mistic) e parcurs în zbor de sfinți: „Cine este acest alt și pe ce căi ajungi până la El ? Peste ce ape ? Treci lin, tăindu-ți zborul ca o pasăre în văzduh ? Sau zăbovești prin smârcuri și prin cotituri de ape ? Zbori drept dacă ești sfânt, dacă ai făcut odată întâlnirea și ceea ce te conduce este dorul de celălalt”. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Jurnale spirituale din tinerețea lui Mircea Eliade”, în volumul Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 79-90).
6.                  vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000.
7.                  vezi Marian Popa, Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,  p.1093 și p.375
 

IsabelaVS-PersonajRoman/12 nov. 2017/ 39624 car./17p 

 Repere bibliografice:
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; online la  http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George   , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa   .

Isabela Vasiliu-Scraba,  Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev."Viaţa Românească", București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

Isabela Vasiliu-Scraba, ,Anul 1983, anul "Mircea Vulcănescu", în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV,  Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.

 Isabela Vasiliu-Scraba,  Mircea Vulcănescu într-un "sonor" dicţionar , în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului ...(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mîntuirea prin «trecerea în virtual», în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, "Scăparea prin tangentă", în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre "codul etic al românului", în rev. "Viaţa Românească", București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Un titlu neînţeles: Cuvînt "împreună" despre rostirea românească, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 151, septembrie 2001, p. 6-7.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. "Convorbiri literare", Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.
Isabela Vasiliu-Scraba,  Din "iscuseniile" lui C. Noica, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 158, aprilie 2002, p. 4-5.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru "Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»", în rev. "Asachi" Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. Origini/Romanian roots, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.
           
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. "Asachi", Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. Origini/Romanian roots, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. Origini/Romanian roots, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14.

 Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. Origini/Romanian roots, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

Isabela  Vasiliu-Scraba,  “Mioriţa”, o posibilă interpretare, în rev. Origini/Romanian roots, vol.VIII, No. 1-2-3/79-80-81, Jan.-Febr.-March 2004, p.58-60.

Isabela Vasiliu-Scraba,  “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. Origini/Romanian roots, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. Origini/Romanian roots, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

Isabela  Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. Origini/Romanian roots, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

 Vasiliu-Scraba, Isabela, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. Jurnalul literar, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.

 Isabela  Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. Origini/Romanian roots, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30 ; o variantă și în  Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.


Isabela Vasiliu-Scraba,  Din ungherele democraţiei actuale, în rev. Origini/Romanian roots, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. Arges, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Religie, arhitectură si ocultism în Castelul Haşdeu de la Câmpina, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 4 (298) aprilie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev.  Arges, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. Oglinda literară, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu,  în rev. Oglinda literară, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Rabdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, psiho-sociolog al religiilor, în rev. Oglinda literară, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. Oglinda literara, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. Oglinda literară, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

Isabela Vasiliu-Scraba, „Angelologul” Pleşu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film la TV-Cultural, în rev. Oglinda literară, Focșani, Anul VII, Nr.95, noiembrie 2009, p.5075-5076.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. Origini/Romanian Roots, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.
Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești,  Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22 ;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau în rev. „Agero”, Stuttgard, octombrie 2013; http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  . 

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/  ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14; https://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade     .

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol XIII, Număr „Mircea Eliade”, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ; sau https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie,  în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50,  http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ;  https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo   ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/    .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu . 

Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/  ; sau http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia   .

Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ;  https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/  .

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste,  pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/   ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.

Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos. Deosebirea cu valențe mitice dintre două atitudini în fața vieții; on-line: http://www.isabelavs.go.ro/Nae_Ionescu/CAP_IV.html   .

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli    .

- Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/     . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/  . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705    , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca ; http://www.actualitateairl.com/index.php?option=com_content&view=article&id=3132:ziarul-actualitatea-irl-isabela-vasiliu-scraba-olga-greceanu-i-printele-arsenie-boca&catid=50:religie&Itemid=71    ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm    ;           sau https://fr.scribd.com/doc/191832093/IsabelaVScrabaLegiArsenieBoca   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba / . 

Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar   ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/   . Extrase -cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade  ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf  .    

Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html   ; ori https://fr.scribd.com/doc/246393473/IsabelaVasiliuScrabaBocaParaianEliadeCulianNoicaLiicean   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm 

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46  ; sau https://fr.scribd.com/doc/191186479/IsabelaVScrabaEliadeArsenBoca     . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în  rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori  , URL, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm ; sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu   .

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.


Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident). http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba 

Cuvinte cheie: Istorie literară -- „Noaptea de Sânziene” -- Părintele Arsenie Boca -- Mircea Eliade –Filozofia religiilor --Cioran -- Mircea Vulcănescu -- „Creștinism cosmic românesc”-- Martirii temnițelor comuniste.

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/

miercuri, 13 decembrie 2017

Dan Culcer. Zăpadă rece și ocrotitoare


Zăpadă rece și ocrotitoare

Ne-am întâlnit ca două anotimpuri
Tu erai toamnă, eu eram iarnă,
Ne-am dezbrăcat, tu de frunze, eu de zăpadă
Și ne-am întins goi, pe pământ.

Iar peste frunze veștede, ca trupul tău,
M-am așternut — zăpadă rece și ocrotitoare.

Apoi ne-am răsculat și — joc ascuns—
Ne-am îmbrăcat atenți, privind flori reci și meri.
Și ne-am lăsat spălați de ploi și primăveri.

1970-2017
(De inclus în Utopia, ciclul Eratice)
.

IOAN SUCIU MOIȘA/ Texte pentru o stare sau cât de ţestoasă e lumea.


IOAN SUCIU MOIȘA/

Texte pentru o stare sau cât de ţestoasă e lumea...
Extras din revista Discobolul, Alba iulia
La o scurtă privire, Dan Culcer ne apare sobru, atins oarecum de omniscienţă sau de ceva asemănător, poate aerul său încruntat pe alocuri să degaje o astfel de aparenţă; oricum, personalitatea lui presupune un fel de intransigenţă, alimentată parcă de autoritatea celui care trăieşte sentimentul că se află în miezul lucrurilor. Altfel, cunoscut condeier, cu numeroase traduceri şi o importantă activitate de critic şi de ziarist; despre vreo preocupare lirică serioasă nu prea aveam însă informaţii, dar iată că ea exista, camuflată undeva în trecutul său încă viu, apt adică de surprize.
Surpriza se numeşte « Utopia », un volum prin care Culcer îşi afirmă neapărat şi disponibilitatea pentru poezie. Publicat recent, la editura „Ardealul & Asymetria", volumul este structurat în secvenţe tematice şi adună poeme scrise între anii 1969-2010, ceea ce nu presupune neapărat evidenţierea componentei temporale, eventual episodic, din perspectiva temelor puse în discuţie sau a datărilor unor poeme. Nu sesizăm altfel diferenţe semnificative de limbaj, deşi există în aceste texte, într-o repartizare aleatorie, o sumă de vocabule şi de sintagme cu aer vetust dar şi din limbajul cotidian, altfel... , « teama se face triumf ».
Pentru Culcer, poemele din acest volum - un volum de debut, după cum afirmă în argumentul său, :
« Repetate debuturi » — sunt repere în spaţiul utopiei, « adică într-un nicăieri înălţat pe spinarea prezentului, precum lumea pe dosul unei ţestoase pe care nu o vedem, dar care e chiar lumea ». Sub semnul acestei bucle paradoxale, s-ar înscrie vasazică poemele « Utopiei ».
Poetul ne propune, conform subtitlului cărţii, « texte pentru o stare ». Reţinem în acest context şi motoul din pag. 5, ca definiţie aristotelică, « Starea se deosebeşte de dispoziţie prin aceea că este durabilă şi înrădăcinată ». în opinia lui Ieronim Laur, ar fi vorba aici de « evocarea unei stări, a unui impuls pe care autorul, încă viu, îl poate reconstitui mental, urme vagi ale unei memorii volatile… », iar cartea ar fi « o discretă reabilitare a poeziei ocazionale ».
Nu ştiu dacă Dan Culcer se află într-o perioadă a recuperărilor şi a revizuirii unui trecut scriptural de reţinut altfel, dar se poate intui că avem de-a face aici cu o stare de terapie prin poezie, un fel de holotropie, cu derogările şi substituirile necesare. Gestul poetic reîncarcă un eu golit de entuziasm, pe secvenţă finală; deschide vasăzică un culoar temporal ce satisface nevoia de timp şi de reintroducere în circuitul fiinţial a aceluiaşi timp, prin intermediul recuperator şi stimulator al poeziei.
În prima secvenţă a volumului, poetul se lasă oarecum sedus de formularea eliptică, însă această seducţie este episodică, fără a fi derogată totuşi până la expresia telegrafică.
Preponderente sunt aici poemele care imaginează peisaje întunecare sau ceţoase, mâluri, « muşte verzi sau albastre » ce populează cadavre; poeme care chestionează în ultimă instanţă un ontos fără soluţie, prin convocarea unei « recuzite » specificată de elemente ale naturii, spaţii aproximate, sentimente, atribute umane, în care oferă, pe lângă faţa concretă a lucrurilor, şi aceea a reversului metaforizat. « … e prea târziu să plec acum, toţi ştiu că i-am văzut/ şi nu se mai sfiiesc, de sus mă strigă/ cineva de sub pământ mă cheamă/ şi mă plânge dar va trebui să plec şi unde? »
Alteori, un fel de disperare a celui închis în cercul de ceaţă se alătură unui sentiment al zădărniciei dar şi nevoii evadării din această stare paradoxală [nu e deloc paradoxală, ci normală într-o societate aflată sub supraveghere continuă, în sistemul totalitar] — « Ghemuit, la picioarele scării, apa te spală,/ topit ca în peşteri un calcar molatic,/ mâzgă scursă lent spre adânc, ţine minte,/ printre vechi crăpături ale pietrei, morminte./ paşii cu tine trec şi te împrăştie/ încet încet încet încet în ceaţă din cerc să aflu ieşirea ». [Este descrierea unui spațiu carceral, de a cel inventat de Piranesi la cel real al închisorilor comuniste, reciclate din spațiul pușcăriilor de drept comun în spațiul închisorilor politice, pentru delicte de opinie.]
Secvenţa « Eclipsă » — deasupra gunoaielor — ne propune o erotică violentă, acompaniată de un limbaj nu tocmai ortodox; parcă s-ar fi deschis o supapă prin care se detensionează refulări acumulate într-o istorie intimă tulburată de eventuale inconsecvenţe şi dezagremente: « Pe Dunăre sub dealul Gelért, în metroul din New York, ca nişte phalusuri în trupul fecioarelor, în gurile/ cuvioaselor maici apostolice obişnuite cu jeturi de/ spermă, în anusul drepţilor, în urechile deputaţilor/ neguţători de arme votând unanim dezarmarea/ şi-n palmele ude ale martirilor. »
Este vorba de o secvenţă a cărţii, structurată dintr-un singur poem, destul de elaborat altfel, datat în nota extremă a limbajului ce pigmentează unele poeme: « Anu(s)l soarelui calm - România, 1972 ».
[Bizar, foarte bizar. Comentatorul nu observă sau se face că nu vede natura politică protestară a textului, clar, credeam, declarată prin datare și referințele geopolitice.]
De altfel, un loc important în preocupările poetul îl ocupă erotica; o erotică salivară, redată în „cuvinte anesteziante"; o erotică disperată, a stărilor extreme, cel puţin în poemul « Tabula cerata » din « Erogeneză » — « … dincolo, dincolo — într-un mediu protocolar/ sânii tăi denivelează asfaltul murdar,/ dincolo, dincolo, îţi sorb saliva, îţi beau sudoarea,/ te dezmierd, te răstignesc, te trag pe roată cu solemnitate,/ scriu apoi o istorie fictivă pe tăbliţe cerate … »
În secvenţa « Evenimente », poemele se structurează, îndeobşte, din episoade rememorate destul de fidel, ni se prezintă adică repere dintr-o copilărie şi adolescenţă redate cu destul afect, cel puţin clamat, dar şi cu derogarea filosofică specifică vârstei. Este adică momentul când poetul începe să caute « pizdulici », după război, « la început de eră, când ruşii, volnici,/ brodnici şi narodnici, cuceritori a jumătate Terră,/juliseră toate moţatele şi cloştele pe ouă. »
Tot în « evenimente » descoperim şi cronica lirică, în care se reţin pasaje de epocă, cu aer vetust, rememorări din vremea războiului, cu « gheboasa fată mare », cu ruşi, cu soldaţi în opinci: « La frontiera Târgului de vite, strivit sub cizme potcovite,/ oraşul se termină brusc, cizme eliberatoare, nezăgăzuite./ Pe strada Vlad Ţepeş la numărul douăzeci şi cinci/ în curtea cu bazine şi albe crizanteme explodate/ Zace culcat pe spate un soldat român încălţat în opinci./ De ieri mort de tifus, cu degetele răşchirate/ ca şi cum ar scurma zgura, el cască gura spre soare./ A căzut de căldură sau de frig şi nimeni nu are/ curajul să-i închidă gura. Aşa că muştele verzi/ sau albastre coboară şi ies din această văgăună/ din care a izvorât cândva limba română. »
[Lectură la primul nivel. Nivelul simbolic îi scapă. Reține rememomarea, cronica lirică, vetustețea, dar nu vede plânsul, deznădejdea față de moartea sacrificială a unui țăran devenit soldat, caracterul patriotic al poemului. Să fie vina autorului?]
În ultima parte a volumului — „Ars poetica" — între cele trei poeme ce compun această parte a cărţii se află « Un alfabet al zilei » , în care fiecărei litere i se atribuie o rădăcină de cuvinte specifice; despre crezul poetului nu aflăm însă prea multe, poate în « Homerid », unde enunţă că « Stăpân e poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier/ Doar păsările fără cântec pier. » Despre ce înseamnă pentru el poezia, Culcer este mai explicit în cuvântul semnat la „sfârşitul" volumului: « Poezia este, pentru mine, mai ales ritm şi şoc, evocă şi nu descrie, este o coborâre în abis... Rămâne de ştiut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, şi dacă după coborâre se mai poate urca. »
Cu siguranţă, poezia are ritm şi chiar şochează, dacă reţinem o serie de expresii licenţioase, revărsate în poem prin filiera ludico-ironică: „Avea între picioare o crăpătură obscură/ Despre care prietenii spuneau că e adâncă/ Nu ştiu unde ducea şi nu ştiu încă./ Unii o numeau păsărică/ era pentru ei prea mică/ Doar eu aveam ţumburuşul potrivit/ Aşa că am avut drept la futut şi privit."
În alte versuri, « boaşele revarsă spermă », « noada curului său tare ca marmelada din cutiile de lemn », « … altfel/ riscă să rămână cadână la o fântână din cartierul Mănăştur./ Unul o va pişcă de cur dar pasiunea face repede fâs… ».
Volumul « Utopia » oferă şi varianta maghiară a poemelor, în traducerea lui Cseke Gâbor, cum de altfel şi o serie de grafisme, de cea mai bună calitate, trecute în contul autorului. Cum s-ar spune, avem de-a face în această carte cu un profesionist al scrisului, cam năbădăios ce-i drept, dar nu mai puţin interesant.
Dan Culcer ne dezvăluie în această carte o trăsătură mai puţin cunoscută, aceea de poet bine orientat în câmpul poeziei, enunţurile sale erotice supralicitate, din unele poeme, nu indignează, ba am putea spune că dau poeziei seva necesară ieşirii din banal, o fortifică şi o fac agreabilă; oferă lectorului motivaţia lecturii fără rezerve. În cazul de faţă, Utopia este într-adevăr spaţiul unde nu te poţi orienta decât având ca repere poemele; altfel... „habent sua fata libelli".
Ioan Suciu Moișa
(Comentariile din paranteză sunt ale autorului recenzat, Dan Culcer, 13 decembrie 2017)

joi, 7 decembrie 2017

Cassian Maria Spiridon. Dialog cu criticul, istoricul literar şi scriitorul Marian POPA –

NU ESTE IMPORTANT CE URMEZI,
MECANICĂ SAU LITERE, DAR NU POT
SĂ NU ŢIN SEAMA DE FAPTUL CĂ
DEMERSUL ŞTIINŢEI ŞI TEHNOLOGIEI
A AVUT UNEORI O INFLUENŢĂ DECISIVĂ ASUPRA LITERELOR

– Dialog cu criticul, istoricul literar şi scriitorul Marian POPA –



Sînt şi voi muri cetăţean român, formal şi sufleteşte

Stimate domnule Marian Popa, aţi fost preocupat de călătorii imaginare. Dovadă interesul pentru Ludvig Holberg şi cartea sa, Călătoria subpămînteană a lui Niels Klim, pe care aţi preferat-o. În 1972 aţi publicat un op masiv, Călătoriile epocii romantice, ce încearcă a epuiza tema din cele mai variate unghiuri. În plus, aţi publicat şi o proză, Călătorie sprîncenată (1980) parodică şi, se înţelege, nu lipsită de ironie. Cînd l-aţi publicat, bănuiaţi că, nu peste mulţi ani, veţi avea domiciliul stabil în Germania?
Să amintesc mai întîi că fusesem deja în Germania în 1973, graţie unei burse a Fundaţiei Humboldt. Un voiaj deja sprîncenat. Anunţasem cu două luni înainte pe cei competenţi data la care voi veni: la data precizată nu mi se asigurase o locuinţă. În Stuttgart tocmai era timpul unui tîrg industrial sau ceva similar şi n-am avut unde să dorm. Atunci, mi-am luat un bilet de tren şi peste treizeci de ore eram înapoi la Bucureşti. Din Bucureşti am trimis instituţiei gazdă o telegramă cu următorul mesaj: „Nu pot dormi în gara din Stuttgart. Mă duc la Bucureşti să fac o baie. Cînd în marele dvs. oraş se va găsi o cămăruţă pentru mine, vă stau la dispoziţie”. Am impresionat întrucîtva şi am aflat ulterior de ce: eram primul bursier din lagărul sovietic care se comportase aşa. Cine ajungea pe atunci în situaţia de a scăpa în Vest era dispus să doarmă şi într-un parc.
În al doilea rînd: domiciliul actual este stabil exact în măsura în care n-am solicitat naturalizarea. Sînt şi voi muri cetăţean român formal şi sufleteşte.
În al treilea rînd: am călătorit rareori cu plăcere. Călătoreşti cu entuziasm cînd ai douăzeci de ani, cînd nu e important unde dormi, ce şi cît mănînci, cînd nu contează umilinţele drumului, cînd nu te doar toate oasele şi organele. Călătorie sprîncenată a avut un motto-dedicaţie eliminat de cenzură: „Dedic această carte tuturor celor care, ca şi mine, vor călători mai tîrziu. Adică niciodată”. Călătoriile epocii romantice a constituit într-o versiune specifică teza de doctorat; obiectul nu mi l-am ales eu, ci profesorul Romul Munteanu, care m-a obligat astfel şi bine a făcut, să las Secolul Luminilor şi secolul 20, şi să mă ocup de altceva decît de ceea ce ştiam.

Cum aţi ajuns în Germania şi ce v-a determinat acest gest?
Mi-am prezentat motivaţia în primul interviu din viaţa mea („Luceafărul”, nr. 33/433, miercuri, 29 septembrie 1999).
Cu ce vă ocupaţi în Germania?
Îmi permit să răspund citînd din poetul Cassian Maria Spiridon, modificînd un numeral: „duc şi nu mă plîng/ dar nici nu mă felicit/ la etajul cinci al unui bloc oarecare/ viaţa”. Mă ocup cu întreţinerea existenţei într-o enclavă absolut privată într-o ţară numită Germania, aflată într-un continent numit Europa, de fapt o prelungire a Asiei situată pe planeta Pămînt din Sistemul solar aflat într-o anume aiureală galactică din Univers.
Aţi publicat o foarte instructivă şi aplicată Comicologie (1975). O „Tragiclogie” nu v-a preocupat?
Niciodată. Tragicul e o categorie istorică sau una psihologică. Specificată, tragedia este artificială, neimpresionantă. Pînă şi anticii îşi încheiau reprezentările trilogiilor tragice cu o piesă comică. Încerc continuu sentimentul tragic prin ideea de specie umană, dar cum poate fi prins el într-o formă şi ce sens are să fie comunicat? Şi, de altfel, nu-mi pot imagina o reprezentare mai profundă şi mai vastă a sentimentului tragic decît aceea pe care-o extrag din poemele eminesciene: să scriu, atunci doar despre Eminescu? M-a interesat comicul pentru că rîsul împreună cu visele mi-au dat tot ce am trăit mai deplin în viaţa mea de pînă acum. De altfel, pentru acest motiv, am şi revenit mereu, ameliorînd Comicologia, aflată acum într-un manuscris care-şi va găsi poate un editor.
În Modele şi exemple (1971) scrieţi empatic despre Darie şi „părintele” lui, Zaharia Stancu şi, en passant, despre Rădăcinile sînt amare. Dacă ar fi să reluaţi acum textul, ar suferi modificări?
Darie rămîne un remarcabil outsider, boyscout şi un nimeni adaptabil împrejurărilor. Dar ceea ce a apărut în „Gazeta literară”, sub titlul Rădăcinile sînt amare, monopolizînd pentru luni şi luni circa jumătate din spaţiul şi aşa meschin al revistei în dauna altor autori a fost un text provizoriu. Într-o discuţie purtată la Casa scriitorilor din Neptun în 1971, prozatorul mi-a spus că a reluat textul, care în forma apărută ar fi constituit doar o nadă aruncată nu ştiu cui. Apoi a murit. Nu l-a împiedicat moartea să se ţină de cuvînt. A minţit, ca şi în alte cazuri. A deschis un şantier, ca atîtea altele din acea vreme şi atît.

Trăim permanent sub spectrul aneantizării
Scriind despre Mioriţa, concluzionaţi: „Aceasta este de altfel nu numai o situaţie literară, ci însuşi sensul cel mai adînc al mitului, care duce direct la însăşi soarta poporului român, trăind de-a lungul veacurilor aşteptarea nerezolvată a unei opresiuni”. S-a schimbat ceva?
Nu. În condiţia poporului român nu se va schimba niciodată nimic. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim pesimişti, ci dimpotrivă: să ne bucurăm de enormele avantaje ale previzibilităţii. Din păcate, tocmai acest lucru nu este înţeles azi, nici măcar cum a fost înţeles de marii gînditori naţionalişti interbelici. Trăim permanent sub spectrul aneantizării. Nu spun că vom fi neapărat aneantizaţi. Ciobănoiul ucrainean, care e mult mai rău decît cel rus, îşi vede uzurpat teritoriul istoric care se întindea pînă la Carpaţi; cam pînă acolo se întinde dinspre partea vestică teritoriul istoric al ciobănaşului maghiar, care la sud se întindea certamente şi pînă la pusta sumeriană, iar la nord pînă-n pusta finnisterică; din sud, dar mult mai la nord, ciobănelul bulgar, cu relaţii la Comunitatea Europeană şi la cea Slavă. Cîndva, într-un număr din decembrie 1945 al unui ziar central comunist de la Bucureşti am găsit o scurtă notă care informa că un colectiv de arheologi şi etnografi ai Academiei sovietice de ştiinţe urma să se deplaseze de la Moscova în România, Bulgaria şi Jugoslavia pentru a stabili exact: „prezenţa şi drepturile slavilor pe Dunăre”, avînd în vedere că în secolul X cneazul Sviatoslav s-ar fi decis să-şi aşeze Capitala tocmai pe acest fluviu. Microeseul pe care l-aţi evocat se baza însă pe o remarcă nevalorificată de hermeneuţi: personajul uman central nu moare, verbele de bază sînt modulate în prezumtiv. Moartea este în Mioriţa o supoziţie. Şi atunci, am realizat relaţia: cum poţi fi ucis, dacă nu exişti? Mai ales dacă nu exişti de două milenii? Din păcate, dezagreabil este doar faptul că nu se extrage esenţialul din condiţia aceasta, chiar şi cel comercializabil. Inexistenţa română este tocmai şansa română. Românii nu pot fi occidentali, dar nici asiatici, ba nici măcar o sinteză a acestor contrarii, cum le place unor maeştri ai lui stand by să ne asigure că sîntem. Şi vom deveni interesanţi în lume atunci cînd vom înţelege acest lucru şi vom scoate din el titlul.
Ce v-a îndemnat să scrieţi o carte, Viscolul şi Carnavalul (1980), despre Fănuş Neagu?
Dorinţa de a scrie despre un artist în toate cele. De fapt, ceea ce a fost tipărit este un fragment. Cartea nefragmentată poartă titlul Viaţa, beţivăniile şi opera lui Fănuş Neagu. Să precizez şi faptul că nici unul dintre cele trei aspecte indicate în titlu nu este mai puţin relevant decît celelalte. Şi acest text a completat completări. Mai întîi pentru că autorul trăieşte şi mai apoi pentru că apariţia unui roman ca Scaunul singurătăţii, carte care va fi probabil valorificată mai bine peste vreo treizeci de ani, m-a determinat să schimb şi partea privind opera.

Comunismul, de la Lenin încoace,
a făcut din artist un servitor şi un ostaş


Vorbiţi despre encomiastică, se înţelege, în literatură, într-un eseu cu acelaşi titlu, din volumul Competenţă şi performanţă (1982). Subiectul îl urmăriţi încă din Antichitate pînă în zilele noastre, cu o trimitere ironică la un roman semnat de Mihai Beniuc. Aţi evitat sau nu v-a permis cenzura să treceţi în revistă şi tonele de versuri proaste închinate partidului unic şi conducătorului?
Am evitat pentru că, oricum, nu mi s-ar fi permis. Dar aceasta n-a avut, atunci şi azi, nici o importanţă pentru mine. Ceea ce mă interesa era să evidenţiez altceva. Anume faptul că din Antichitate încoace enconomiastica dispune de un set redus de procedee. De-a lungul timpului, acest set a fost variabil valorificat în exersare prin diferite tipuri de doctrine şi de obiecte. Practica encomiastică din România comunistă a fost încă limitată prin excluderea religiosului autentic şi prin trivializarea literarului constrîns să transcendentalizeze concretul. A. Toma a mers pînă acolo încît a parafrazat pentru partid, ca şi alţii pentru Nicolae Ceauşescu, texte liturgice şi suplicative creştine. Prin limitarea procedeelor s-au ivit şi aparenţele de identificare procedurală cu encomiastica mussoliniană, hitleristă sau sud-americană. De fapt, cele două surse principale au fost modele închinate regelui şi textele religioase comportînd şi partituri, de tipul Exaltate, jubilate. Ceea ce n-am putut însă exemplifica atunci şi am regretat, a fost lichelismul encomiastic modern: o lege respectată a encomiasticii tradiţionale pe care am indicat-o în eseu precizează că un proiect nu poate elogia credibil în viaţă decît un singur conducător. Or, un George Lesnea encomiase pe Carol II, ratase din motive de context pe Căpitan (poemul respectiv fusese totuşi compus), se referise specific la Stalin, Gheorghiu-Dej, apoi la Ceauşescu. În plus, se mai zice că avusese şi o colecţie de epigrame anticomuniste… Mai sînt citabili şi alţii, în aceeaşi categorie. Invers, găsesc detestabile şi autocriticile celor care au encomiat cîndva. Dacă au făcut-o, au făcut-o: cred ei că devin alţii, prin autoculpabilizări cu scop desculpabilizant? Encomiastica este o posibilitate a artelor care poate fi onorată şi care onorează. Am evocat cîndva istoria pictorului persan, unicul dintre curteni rămas în viaţă, după ce a împlinit ordinul lui Timur Lenk care i-a ordonat să-i facă portretul: cum cel mai mare monstru al Istoriei era chior şi şchiop, pictorul l-a înfăţişat în postura unui aruncător de lance deci cu un ochi închis, ca pentru a fixa mai bine ţinta şi cu picioarele depărtate şi îndoite specific. Cantemir ne-a lăsat această anecdotă. Ce nu înţeleg este de ce trebuie să se scuze Bălaşa sau Piliuţă şi de ce trebuie acuzaţi atîţia pentru că au pictat pe Ceauşeşti? Ce altceva au făcut Rubens şi Goya? de fapt, toate complicaţiile atitudinilor faţă de encomiastică provin din înţelegerea funcţiei artistului: în linie romantică, unii fac din el director de conştiinţe, maitre-penseur sau far călăuzitor, alţii îl consideră un meseriaş. Comunismul, de la Lenin încoace, a făcut din artist un servitor şi un ostaş. Care sînt nişte meseriaşi. Ce-i ruşinos în asta? Cine a vrut, a acceptat rolul, iar cine a avut şi talent a produs opere perene.

Nu există procedee literare „proaste”, ci numai autori proşti

Întrebarea aceasta e legată de cea anterioară. În alte eseu, Final şi finalizare, din acelaşi volum, tratînd aparent serios şi grav produsele literare ale operei staliniste, reuşiţi să o aşezaţi, practic, acolo unde merită. Cum de nu s-au sesizat „organele”?

Aş răspunde, angajînd o afirmaţie tot serios-gravă a lui Karl Kraus: pe drept ar interzice cenzura textul pe care-l va înţelege. Această afirmaţie poate fi inversată eficient pentru a motiva aceleaşi rezultate: cenzura ajunsese atît de departe cu înţelegerea, devenise atît de rafinat-exhaustivă, demonizase într-atîta textul literar atribuindu-şi şi bănuind complicaţii de sensuri subversive, încît nici nu mai putea sesiza sensul a ceva foarte simplu. De fapt, pe mine m-a interesat un singur lucru şi acela nu era critic: orice procedeu este bun şi orice doctrină politică poate fi servită, deservită sau lovită cu orice procedeu şi cu acelaşi procedeu, totul fiind o problemă de modulaţie. Să fiu bine înţeles: nu există procedee literare „proaste”, ci numai autori proşti sau care se prostesc. Adică incompetenţi sau incapabili de sinceritate prin împlinirea unei comenzi. Realismul socialist atît de batjocorit azi este un fenomen istoric, o doctrină literară provenind dintr-o doctrină politică, pusă în practică de artişti non-realişti socialişti. Cîndva se va înţelege acest adevăr: că realismul socialist a fost un fenomen istoric, ca şi, de exemplu, clasicismul francez.

Afirmaţi: „nu e nevoie să mergem cu mult mai departe de Întîlnirea din pămînturi pentru a descoperi toate temele, problemele şi tehnicile care fac din Marin Preda unul din cei mai mari prozatori români.”, în Marin Preda: cele două universalităţi din volumul Competenţă şi performanţă. Vă menţineţi opinia?
Da. Întîlnirea din pămînturi este cea mai bună carte a lui Preda. Un miracol. Aceasta şi pentru că nu se ştie de ce este cum este. Cine citeşte primele forme ale unora din povestirile componente apărute în reviste observă că nu sînt identice celor din volum: ele sînt afectate de licenţele sau, dacă vreţi, de caracteristicile unui realism jos. N-au perfecţiunea stilizării din volum. Ulterior, efortul de stilizare problematică şi de discurs va fi definitiv abandonat. A fost Preda un lipsit de voinţă, înainte şi după acest volum? Bănuiala mea este că acest volum a fost stilizat sub sugestiile cuiva. Cine? Nu ştim.
Vorbind despre Nichita Stănescu, afirmaţi în articolul publicat în cartea deja menţionată: „O asemenea poezie amestecă totul sau, mai precis, ea nu separă: poezia de programul poetic, ideile de realitate, înţelegerea Lumii, de participare la Lume. Aceasta este starea sacralizării poeziei satului, caracteristică şi celuilalt mare clasic de lîngă noi, Ion Gheorghe”. V-am ruga să comentaţi această aserţiune.

În propoziţia ultimă a intervenit o eroare tipografică: n-au apărut o virgulă şi un articol procritic: „Starea sacralizării, a poeziei sacrului”. Precizarea aceasta ar putea explica ceva dacă nu îndeajuns, voi insista. Nichita a fost Poetul pur şi simplu. El n-a despărţit poezia de restul realităţii. Dacă aş putea forţa, aş spune: un poet rămîne poet şi cînd tuşeşte. El nu transformă Ceva în Poezie şi nu poetizează Ceva, ci trăieşte poetic. Nu spun că poezie este în toate, ca un anume poet realist-socialist, ci că fiecare obiect sau relaţie are o latură poetică. Nichita evidenţia aceasta în jur şi la alţii. Prindea din zbor ceva şi acel ceva devenea poezie. Este o revenire la funcţia originară a poeziei ca act sincretic. Cum sacrul a devenit formalism şi manifestare administrativă, se poate considera ca salutară resacralizarea sacrului într-un sens panteist. Dar obiectul de centrare poate fi diferit în funcţie de poet. Deşi mare iubitor de cuvinte, Nichita Stănescu este înainte de toate un poet al raţionamentelor de relevare paradigmatică a legăturilor Lumii. Dumnezeul lui e Paradigma. Un program existent, de expus. Dar altul se poate concentra asupra originii Lumii, identificabilă în cuvintele Lumii. Or, cine se ocupă de Început se va apropia automat de sacral. Ion Gheorghe este unul din cei care actualizează arheozofic latenţele limbajului. Un program de reconstruit. De aceea, sacralitatea lui Ion Gheorghe este mai evidentă, aparent prin obiectul central.

Adrian Păunescu a fost un fenomen singular de care n-a avut parte nici o altă ţară a blocului sovietic.

Consemnaţi, aproape apodictic, în Adrian Păunescu: poetul, ţara şi planeta, din acelaşi volum: „Adrian Păunescu este cel mai important poet al sentimentului naţional şi al existenţei politice din perioada postbelică şi unul dintre cei mai importanţi în aceeaşi ordine din literatura română”. Menţineţi această afirmaţie? Care, din cele trei şanse ale lui Adrian Păunescu pe care le consideraţi valabile şi „în 1981 sau în 2001” mai sînt, dacă a mai rămas vreuna, de actualitate? (Pentru cititor vom da, in extenso, fragmentul la care ne referim: „Adrian Păunescu a avut deci trei şanse: aceea de a avea geniu, aceea de a apuca o epocă al cărui geniu se află în deplină concordanţă cu geniul său şi, în sfîrşit, aceea de a avea o ţară cu legi de tot felul, cu adevăruri şi tradiţii eternizate”).
Îmi menţin afirmaţia. Înainte de a-mi justifica obstinaţia, vreau să precizez că n-am fost prieten cu Păunescu. Adrian Păunescu a fost un fenomen singular, de care n-a avut parte nici o altă ţară a blocului sovietic. Cu un sfert de secol în urmă numele lui era tot atît de frecvent evocat ca al lui Nicolae Ceauşescu, în relaţie sau nu cu acesta. Un om de nimic, s-a zis; un contestatar, au zis alţii; un versificator de duzină, un poet de curte; un televizionar aventurist; un woodstockian parodic. O celebră epigramă anonimă cu ritm obiectiv estropiat suna aşa: „Ceauşescu Nicolae/ N-are cur, căcat şi coae/ Cît Păunescu, ca poet/ Poate linge-ntr-un sonet”. Se poate; dar numai pentru cei care simplifică inconştient sau deliberat. Dar un fenomen istoric este una şi prelucrarea lui într-un sens pozitiv sau negativ este altceva. Păunescu a fost o forţă unică. Un geniu nu este nici pozitiv, nici negativ, dar poate fi una sau alta prin poziţia non-genialilor faţă de el. Aş zice despre el ceea ce a zis Gide despre Hugo, rezumîndu-l într-un „Helas!” În masa poeziilor lui se poate găsi totul. Pot extrage uşor din această mulţime un volum contestatar de Mircea Dinescu, volumul unui optzecist, al unui naţionalist, al unui Sorescu. Unicul mod care-i lipseşte este cel ermetic. Fenomenul poetic Păunescu este particular şi printr-o unică angajare în contrarii. L-am aproximat, văzînd în el practicantul unui soi de Caritas liric printr-un dublu angajament explicit, în direcţii de sens contrar, de adeziune şi de respingere a unui proiect politic el însuşi precar prin provizorat, incompetenţă supremă şi determinare externă – o adeziune momentană a poetului pregătind o respingere momentană pregătind o adeziune momentană pregătind o nouă respingere. Unde este de găsit o confruntare mai mare într-un poet şi a unui poet cu contextul? Care dintre contemporani a pus în versuri mai multe evidenţe şi probleme specifice acestui pămînt, oamenilor şi istoriei lui? Dacă el este altul azi, atunci explicaţia trebuie căutată în modificarea contextului şi în legile entropiei. Cum să nu fie altul, dacă şi-a lăsat şi barbă?

Ce v-a determinat să începeţi, şi apoi să nu finalizaţi, studiile de mecanică? Consideraţi că are vreo importanţă, pentru un scriitor, în ceea ce priveşte vocaţia sa, dacă a urmat literele sau mecanica?
Şcoala Medie Tehnică de Mecanică nr. 2, al cărei elev am fost doi ani şi jumătate, era un liceu industrial de elită, în care se intra pe baza originii sociale şi a notelor: existau printre colegi fii de ambasadori şi de activişti politici superiori, între care un lumpen ca mine, venit dinspre Calea Rahovei nu s-a simţit prea bine totdeauna. Dar se făcea carte, nu glumă, cu profesori eliminaţi de la Politehnică şi de la Universitate tot pe baza... originii sociale. După primul semestru am primit, totuşi, bursă de merit. Faptul că n-am terminat şcoala se datorează Consiliului de miniştri de atunci care, printr-o hotărîre cu efect naţional a desfiinţat acest tip de şcoli. După aceea, m-am angajat ca macaragiu la o fabrică de gheaţă, de unde am trecut la Uzinele „Tudor Vladimirescu”, devenită ulterior „Autobuzul”, care pe atunci fabrica utilaj agricol şi remorci. Desigur, nu este important ce urmezi, mecanică sau litere, dar nu pot să nu ţin seama de faptul că demersul ştiinţific şi tehnologic, a avut uneori o influenţă decisivă asupra literatorilor. Să nu uităm că opere ce par azi literare, sînt ştiinţifice, fapt invers imposibil. Să amintesc ce-a fost Brunetto Latini pentru Dante, Cuvier pentru Balzac, Claude Bernard pentru Zola, fizica pentru proza secolului 20? Dacă mi-aş reîncepe azi viaţa, aş studia şi mi-aş extrage ideile literare din biologia moleculară sau din astrofizică, eventual din ambele într-o relaţie mediată computeristic. Un joint venture care poate va mai lămuri foarte multe despre om.

Sînt unul dintre cei dedaţi unui optimism disperat

Aţi posfaţat antologia lui Horia Zilieru, Addenda la un fals tratat de iubire (1983), scriind cu o simpatie nedisimulată. O credeţi şi astăzi îndreptăţită?
Să presupunem că întrebarea are o legătură cu o schimbare la faţă a poetului? Sau a opiniilor despre mine? După plecarea mea n-am mai avut nici o ştire despre Horia Zilieru. Care nu mi-a răspuns la două scrisori expediate. Indiferent de aceste precizări, pot afirma că şi azi aş scrie la fel, animat de aceleaşi sentimente. Cînd am scris, m-am referit la un text şi simpatia mea s-a orientat asupra textului. Textul nu s-a schimbat, iar eu nu ştiu ce motiv aş avea să mă schimb.
În 1980 vă apare, la Editura Univers, în traducerea lui Thomas Kleininger, Geschichte der Rumanischen Literatur – o istorie aplicată şi cuprinzătoare a literaturii române de pînă la acea oră. Pe cînd şi o variantă românească actualizată?
Cartea respectivă a fost concepută pentru export. Pentru germani şi alţi marţieni. Ca să fac inteligibil fenomenul literar local am insistat cît s-a putut asupra aspectelor comparatiste. Această istorie urma să apară în cinci limbi. N-a mai apărut. În româneşte nu cred că ar fi mai brează ca un oarecare manual şcolar.

Susţineţi, în Forma ca deformare (1975), în articolul Aberaţie şi normalitate: „Un prozator autentic nu poate fi decît optimist: Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda. Optimismul este înainte de toate indiciul forţei superioare”. Ce ne facem atunci, să zicem, cu Thomas Mann, Dostoievski, Faulkner etc.?
Toţi scriitorii pe care ţineţi să-i plasaţi în contrast sînt optimişti în acelaşi sens cu mine. Să nu uităm că ultima carte, fie ea şi neterminată, a lui Thomas Mann, este dedicată lui Felix Krull. Că Faulkner deplinul este cel din Ursul. Să ţinem seama de posibilitatea de salvare dostoievskiană prin ortodoxie. Găsesc pesimismul imposibil de diferenţiat de depresiunea maniacală şi de negativism. Admir omul care trăieşte pentru a trăi.
Dar poate că în textul pe care-l evocaţi am fost sincopat: sînt unul din cei dedaţi unui optimism disperat. Nu găsesc nimic mai sublim decît Caligula lui Camus, străpuns de săbii, care afirmă încă, urlat, că mai trăieşte. Sau bătrînul condamnat la moarte al lui Fallada, care-şi poate lua singur viaţa strîngînd în dinţi o capsulă cu cianură, dar n-o face. Sau ca ţăranul lui Marin Preda, în stare să se răstească la medicul care-i precizează data morţii. Optimism în sensul lui Martin Luther: ştiind că a doua zi va fi sfîrşitul lumii, eu tot voi sădi azi un copac.

Dacă nu era scriitorul liber, atunci cînd depindea de funcţionarii partidului unic, este el acum, cînd depinde de pomenile condiţionate ale lui Soros?
Consemnaţi în aceeaşi carte, la eseul Libertatea de creaţie: „În realitate, nu trebuie să intereseze libertatea de creaţie, ci creaţia” şi, către final, „A fi liber, a constrînge pe alţii să-şi dea seama cît sînt de liberi, sau să te constrîgi pe tine să fii liber acceptînd un sistem de idei oficializat tocmai prin eficacitatea lui definitorie pentru o colectivitate istorică. Orice drum ar apuca, un mare scriitor va avea astfel „libertatea de creaţie”, care-l duce la capodoperă. Restul este formalitate, procedeu literar, cuvinte”.
Indiferent de regim şi libertatea pe care creatorul şi-o oferă, nu credeţi că importantă rămîne existenţa sau nonexistenţa dreptului de a-ţi publica posibila capodoperă?
Hai să renunţăm la acest jolly joker numit libertate! Ce-nseamnă să fii liber? Să fii liber să zbori dînd din braţe? Eşti liber să fierbi în pielea goală, la 100 grade Celsius şi în ziua următoare să mergi la teatru? Să trăieşti o mie de ani? Să te duci în America fără viză americană? Să fii liber să-l obligi pe-un cititor să-ţi citească atunci cînd vrei tu capodopera? Să publici un poem în „Washington Post”, tu locuitor de la Podul Iloaiei? Ţuţea a spus în treacăt un lucru fundamental: omul nu poate crea, deoarece este o creaţie. Dar ce libertate are o creaţie? Eşti liber să nu fii liber? Eşti liber să scrii ce vrei în acest timp, în care poeziei politice şi patriotice le-au luat locul supra-expunerile religioase bălăngănite între exegeză miloagă şi parafraza sacrală, cu umile trăiri banale convenţionale şi competiţii în circărie precară? Cine a fost liber – Dante, Shakespeare, Goethe? Dacă nu era scriitorul liber, atunci cînd depindea de funcţionarii partidului unic, este el acum, cînd depinde de pomenile condiţionate ale lui Soros? Orice întîlnire de odinioară de oarecare anvergură începea cu un elogiu al conducătorului individual sau colectiv şi se termina cu o scrisoare sau telegramă congratulativă către conducătorul individual sau colectiv al statului; la orice întîlnire de acum conducătorul instituţiei care a organizat întîlnirea începe cu o laudă şi cu o declaraţie de gratitudine faţă de sponsorul manifestării şi se termină cu alta. Tot ce merită să facem cu cuvîntul libertate este să-i precizăm nişte sensuri pragmatice. Posibile capodopere? Nu se cunosc capodopere nerevelate decît în ficţiuni. Cel mai mare strateg n-a fost Cezar sau Napoleon, afirma Twain undeva, ci un croitor din Massachusetts, care n-a avut însă posibilitatea să se  exhibe specific. La urma-urmei, libertatea n-are nici o legătură cu libertatea de creaţie, care e o libertate interioară inalienabilă şi intangibilă. Astăzi domneşte în România libertatea: da, şi? O cantitate enormă de inteligenţă, imaginaţie şi chiar de erudiţie, nemaicunoscută vreodată în acest spaţiu, este risipită van, în nimicuri jurnalistice, în luptele zilnice corp la corp şi grup la grup. Cel mai curînd în valoarea reprimării, teoriei relativ conturată pe vremea Ohranei ţariste, care în fond ar corespunde vechii idei clasiciste a afirmării în limite date, ca şi teoriei psihanalitice a refulării, obligînd la organizarea unor strategii de ocolire a privaţiunii. Noica a formulat o propoziţie din care aş face deviza unei producţii literare locale: „Noi căutăm ceva care ni se pare mai adînc decît libertatea”. Şi, ca să mai citez încă din altă parte: să fii liber, înseamnă să-ţi poţi alege singur stăpînul. Or, marele artist îşi alege un singur stăpîn dur, necruţător. Unul care-l poate distruge mai uşor, mai repede, mai total decît pe-un muritor de rînd.

Nu vă tentează o nouă ediţie a Dicţionarului de literatură contemporană?
M-ar tenta doar dacă aş găsi un partener tînăr, pentru o muncă de-un an, cot la cot.

De la un timp m-a interesat mai mult scrierea decît publicarea

După decembrie ’89, aţi făcut parte dintre cei care, aflaţi în exil, aproape că aţi refuzat, bănui cu program, să publicaţi în ţară. De ce? Şi cum aţi reintrat în circuitul publicistic? Ce aţi făcut în tot acest interval al „tăcerii”?
Să completez întrebarea prin răspuns: după plecare am ignorat şi publicaţiile şi editurile exilului. Apoi să precizez: nu m-am considerat un exilat, ci un extrateritorizat. Nu m-am năpustit, ca alţii, spre editurile din ţară din mai multe motive. Mai întîi, din cauza unui sentiment acut al penibilului. Apoi, pentru că mi-au lipsit complexele care i-au determinat pe alţii să se zbată ca să publice în străinătate. Cei care au plecat din ţară cu gîndul să se realizeze aiurea au avut mai multe raţiuni. Unii au considerat că literatura română e prea mică pentru ei. Alţii au crezut că Occidentul abia le aştepta venirea, ca să-i publice. Au plecat din ţară şi cei conştienţi de sterilitatea lor, care mai putea fi ascunsă un timp prin deghizări în alte limbi. Colapsul comunist a fost pentru toţi o mană cerească: au venit înapoi cu fumurile şi aroganţa unor cărţi traduse şi ignorate în ţările în care au fost traduse. Eu unul n-am avut iluzii asupra Occidentului şi nici asupra literaturii posibile din ’90 încoace. De ce să mă grăbesc? Am un număr de manuscrise fasonate.: dacă ele au vreo valoare, vor avea şi peste cinci sau zece sau cincizeci de ani. De altfel, aşa cum am mai spus-o, de la un timp m-a interesat mai mult scrierea decît publicarea.

Criticul Eugen Simion afirma, mai demult, că nimic din ce a publicat înainte de ’89 nu necesită a fi revizuit. Sînteţi în aceeaşi situaţie? În condiţiile actuale, cînd grila ideologică a dispărut, sînt necesare revizuirile, se înţelege, în sens lovinescian?
Este mai mult  decît onorabil pentru tăria de caracter a domnului Eugen Simion, dacă nu se dezice de un articol ca Incursiuni în lirica tinerei generaţii, apărut în septembrie 1958, în „Tribuna”. Oricum, problematica revizuirii este azi mult mai complicată decît a fost ea pe vremea cînd o impuneau din raţiuni personale Lovinescu şi Călinescu. Cîndva am publicat un mic eseu despre revizuiri, pornind de la multele romane „revizuite”, începînd din Anii ’50; aceste romane erau revizuite „ideologic” pentru că autorul nu pătrunsese îndeajuns învăţătura partidului unic sau pentru că între timp învăţătura partidului unic se schimbase, astfel că autorii, fie ei şi oficiali, fuseseră plasaţi în ofsaid. S-a putut atesta cu timpul şi o altă revizuire paradoxală, care este pur şi simplu nerevizuirea: după 1990 au început să apară ediţiile prime, nerevizuite ale multor cărţi revizuite de cenzură. Au existat şi revizuiri determinate de motive de conştiinţă şi financiare (o carte schimbată în proporţie de 20% era integral remunerată, nu ca ediţie secundă)- Atunci de ce nu şi-ar revizui şi criticii şi istoriografii textele? În ultimii zece ani mi-am tot revizuit „Istoria”, din cauza ineditelor şi editelor revizuite care au tot apărut! Dezagreabile şi de dispreţuit sînt revizuirile opţiunilor capitale. Ale vreunui fost activist superior manifest vizibil de acum cu lumînarea într-o mînă şi cu semnul crucii în alta sau ale funcţionarului cultural de odinioară care-şi arogă opoziţia inexistentă de altădată.

Pentru mine, fie ea şi determinată de valori metafizice, o literatură este un sistem

Ierarhie este o vocabulă care-mi displace. Pentru mine, fie ea şi determinată de valori metafizice, o literatură este un sistem. Ca tabloul elementelor sau ca sistemul particulelor şi subparticulelor. O ierarhie corectă ar trebui să ordoneze de sus în jos sau de jos în sus unităţi de acelaşi fel, cu aceiaşi parametri, diferenţele fiind eventual realizate prin contextualizare. Dar aşa ceva nu mai este posibil în literatură, pentru că şi ultimii, cei mai stupizi doi fabulişti pentru copii, de exemplu, nu sînt identici. Chiar dacă aş accepta ideea de ierarhie, ar trebui s-o relativizez imediat, pentru că orice ierarhie are un caracter istoric. Nici într-un clasament de fotbal, ierarhia din 2000 nu este identică aceleia din ’84 (pentru că au fost mai multe), nu mai sînt cele de azi, pentru că, repet, recepţia operei este determinată istoric. Afirmaţia aceasta trebuie însă dusă pînă la capăt: aceasta înseamnă că eventualele ierahizări şi ierarhii de azi nu vor fi cele de mîine sau de poimîine.

Ce ne puteţi spune despre generaţia ’80 sau promoţia, cum îi place lui Laurenţiu Ulici să le apeleze?
Nu găsesc relevante noţiunile de generaţie şi promoţie. Mircea Popovici scrie în sensul unor optzecişti, dar mai bine şi cu vreo două generaţii înaintea lor. Relevante sînt pentru mine grupurile bazate pe reflexe necondiţionate, pe prietenii, interese sau idealuri artistice, şi pe de altă parte, solidarizările şi desolidarizările provocate de foarte violente decizii politice sau catastrofe venite de dincolo de voinţa individului şi colectivităţilor.

Ce apariţii editoriale aveţi în pregătire pentru acest an şi nu numai?
Repet ceea ce am mai indicat de curînd: La un colţ de cotitură (tetraroman, 1970), Ceva de groază şi aiurea (roman, 1981), Hai la lupta cea mare (1982, o fantamilitaria parvenită la Cartea Românească la corectura a doua, în 1985, cu titlul Soldaţii albi, soldaţii negri), Succubus (1984, roman poliţist), Inccubus (1985, idem), Mercurius, comite al viselor (dramă, două acte, 1979), Dincoace de cortină (1979, dramă, un act), Mahapralaya (proză absolut neterminată, în măsura în care i-am fixat numai primul şi ultimul fragment de cuvînt), Comicologia (substanţial revăzută), Istoria literaturii române de azi pe mîine , Mein Dampf (jurnal, 21.02.1986-18.09.1988), Obiecte ale afecţiunii (colecţie obţinută prin scrierea unui poem pe an, începînd din 1946). Nu-mi place să mă refer la ceea ce n-am terminat, dar dacă totuşi îmi voi mărturisi o obsesie, aceea se numeşte Endetica. O teorie a sfîrşitului, care va rămîne probabil neterminată.

„Convorbiri literare” anul CXXXIV, serie nouă, mai 2000, nr. 5 (53)

duminică, 3 decembrie 2017

Adrian Dinu RACHIERU. Profil. UN EDECAR: MARIAN POPA


 Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici şi a dovedit, repetat, un sarcasm ireverenţios. S-a angajat în războaie cu grafomanii şi „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocaţie ordonatoare şi disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar şi o izbitoare mobilitate şi tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere şi parada de informaţie.

PROFIL

UN EDECAR: MARIAN POPA

„Fără Istorie n-aş fi deranjat pe nimeni”

Neprotocolar, polemic, temut pe când era un nume activ, incomod, făcându-şi „ucenicia” la Luceafărul barbist şi apoi colaborator vioi, cu pauze, însă, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat, în 1986, din ţară printr-o decizie dramatică, Marian Popa, câştigând rapid notorietate, contestat cu înverşunare (oarbă, uneori), trebuia să-şi înfrunte legenda, limpezind o inconfortabilă „imagine aproximativă”. I-a dat o mână de ajutor Marius Tupan, provocându-l la mărturisiri (vezi Avocatul diavolului, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2003). Iar voinţa de a scrie o Istorie a literaturii noastre, „cu materialul clientului” (avertiza) a pus confraţii pe jar, developând chestiuni tabuizate şi „bizarerii determinate politic”, angajând seismologia literară.
Cu elan / orgoliu proletarian şi mentalitate de boy-scout, cu naivitate sportivă şi „memorie de computer”, fostul muncitor la Autobuzul, cu studii liceale la seral şi soldat în termen la Someşeni-Cluj (doi ani, cu „armată pe răzătoare”), urmând filologia „din întâmplare”, recunoaştea „bafta istorică” a generaţiei sale. Nu s-a simţit totalizat, chiar dacă venea, ca „fiu al unei spălătorese” (n. Rapolti), cum amintea ostentativ, dintr-o epocă totalitară deghizată proletar, acuzând, desigur, frustrări materiale. Şi ajungând, fără a se elibera de „efectul Rahova”, la Luceafărul, chemat de Ion Dodu Bălan şi expediat, mai apoi, la Köln, în toamna lui 1983, ca lector de românistică (chiar Gastprofessor), beneficiind de linişte („aproape o sinecură”). Ceea ce, desigur, a favorizat împlinirea unui program. Critic harnic, de mare travaliu, ironist incorigibil, sardonic, anafectiv, luptându-se cu un „munte de fişe”, el a purces, cu ton rece, la o cercetare cvasiexhaustivă, urmând impetuos, consecvent, cu rigoare demonstrativă, matematizantă, cu ofensivitate şi militantism, premisele, subminând orice morgă. Fiindcă Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I-II), tipărită la Fundaţia Luceafărul (2001) şi reeditată (Editura Semne, 2009, versiune revizuită şi augmentată), se vrea o proiecţie „structurată anagogic”, inventariind, ca studiu tipologic, trei tipuri de fapte (permanente, repetabile, noi) şi înţelegând operele, din unghi ideopolitic, ca „celule ale unui corp unic”.
Operă de temperament, Istoria maliţiosului Marian Popa, ambalată în două volume borţoase (vorba unui cârcotaş), descriptivă, „burduşită de informaţie” a iscat un previzibil scandal, taxată ca „diversiune securistă”, porno-critică. Oricum, o carte-şoc. Din unghi sociologic, vom observa că reflectoarele s-au mutat înspre spectacolul recepţiei. Vrem – nu vrem, acest efort sisific devine – recunosc criticii oneşti, neconfiscaţi de orbul geloziei – „un reper pentru multe discuţii” (cf. Al. George).
Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici şi a dovedit, repetat, un sarcasm ireverenţios. S-a angajat în războaie cu grafomanii şi „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocaţie ordonatoare şi disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar şi o izbitoare mobilitate şi tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere şi parada de informaţie. În fine, să nu uităm spectaculoasa sa biografie; trecutul său „săptămânist” n-a fost uitat, deşi Dan Mănucă denunţa tocmai „o amnezie stupefiantă”. Dincolo de toate acestea, causticul şi harnicul Marian Popa ne oferă surpriza unei reveniri şocante, intrigând pe unii, entuziasmând pe alţii (cazul lui Marius Tupan care, realmente, s-a bătut ca acele masive volume să apară la Fundaţia Luceafărul). Să fie ele doar „un Babilon geometrizat” (cf. N. Coande)? Seria reproşurilor porneşte chiar de la titlu, neserios – după unii combatanţi. Să ne reamintim că autorul, un băşcălios, risipind vorbe acide, probând, însă, gustul sintezelor, se amuză creionând caricatural un tablou de epocă. Ar fi vorba de o lectură inadecvată, după noi, dacă – seduşi sau oripilaţi de titlu – n-am descoperi că e vorba, totuşi, de o întreprindere serioasă şi am plonja într-un eseism voios, ignorând intenţiile semnatarului. Interesat de culise, venind din „familia” lui Eugen Barbu, Marian Popa dezvoltă, de fapt, o viziune romanescă, cu vervă pamfletară şi apetit cancanier. Istoria literară, ni se sugerează, poate fi citită şi ca suculent fenomen epic, de unde şi abundenţa indiscreţiilor. Anecdotica se insinuează masiv, dar ea trăieşte, să notăm, într-o severă ramă socio-politică. Şi, astfel, invocăm reproşul esenţial (nedrept) cu care a fost întâmpinată această Istorie, alternând dispoziţia pamfletară cu paginile aride, tributare unui comentariu sociologizant, pitit după titluri şocante. Fiindcă asta s-a spus, depreciativ, din vârful buzelor, despre Istoria lui Marian Popa: că ar fi politizată. Dar poţi scrie despre intervalul comunist uitând presiunea politicului sau dezinteresându-te de context? Dimpotrivă, meritul lui M. Popa – analizând acribios acest segment literar (23 August 1944 – 22 decembrie 1989) – e că nu s-a refugiat în apolitism (observa tot Al. George). Nu vom avea, aşadar, o înşiruire de titluri sau un pomelnic de autori, fără a fi scotocit arhivele şi a interoga contextele, sensibile la bruiajul ideologic. M. Popa cercetează minuţios totul şi descrie cu voluptate plenarele, congresele şi consfătuirile, analizează directivele şi presa de partid, în fine, ne reaminteşte că subordonarea faţă de o doctrină politică era inevitabilă, ea instituind în epocă valori funcţionale, decanonizate rapid, îngrăşând cimitirele literare după „magnificienţa potemkinistă”.
Dar însuşi intervalul pomenit, străjuit de evenimente politice, marcând istoria ţării (şi, inevitabil, a literaturii) prezintă fracturi. Liberalizarea anilor '60 este o realitate, provocând o explozie literară, vestind ieşirea din somnul dogmatic şi negurile proletcultismului. S-au ivit atunci, pe fundalul unui „fenomen grav de diacronie” (zic analiştii) nume noi, adolescentine, împrimăvărând poezia, îndeosebi şi, bineînţeles, au fost recuperaţi scriitori importanţi, trecuţi la index în vremea bibliotecilor sigilate. Critica acelor ani a dobândit „o anume onorabilitate” şi a încercat, meritoriu, salvarea estetică, în pofida corsetului comunizant. A fost, ne reaminteşte exegetul, o epocă de mare glorie pentru literaţi (nu şi pentru literatură), literatura programată, supusă sovietizării (în prima fază), suportând „modelarea totalizantă utopică”, vestejindu-se iute, respectând severe comandamente de partid. Au fost „unşi”, în mare grabă, scriitori, sub presiunea coruptivă a mediului politizat. Cercetând grijuliu contextul, în criză de supraproducţie, Marian Popa e îndreptăţit să observe că astfel de persoane, neformate artistic, tarate moral, deficitare ideatic, supralicitate, nu puteau rezista, motiv pentru care epoca a jonglat cu valori fluctuante. Pe bună dreptate, autorul „descoperă” trei etape în acest interval: cea stalinist-jdanovist-kominternistă, cea dejistă (vestind, înspre final, dezgheţul) şi cea ceauşistă, provocând – după o scurtă relaxare ideologică – o restalinizare cu iz balcanic. Pricină pentru care şi scriitorii s-au înnoit; evoluţia lor, comentează sarcastic M. Popa, îmbracă „permanenţe diferite” şi oferă faţetele „cel puţin a două personalităţi” de căciulă, uneori schizoide. În funcţie, evident, de epocă, fază, moment. Deoarece, notează sec M. Popa, ideile, faptele, fenomenele au fost plurifuncţionale. Şi istoricul, înhămându-se la această trudă, încearcă să le descifreze. Rămâne el „sclavul formaţiei sale comuniste” (cum ne asigură Al. George)? Adică e un om al epocii sale, asta urmând să „explice” acele deformări sau „zglobii aberaţii”, dibuite de comentatori? Exista o altă pepinieră de cadre (scriitoriceşti)? Mecanismul totalitar nu se juca când era vorba de disciplinarea literaturii, înghesuind-o în ţarcul ideologic. Refluxul liberalizării a însemnat strângerea şurubului. Ca dovadă, ediţia a II-a (1977) a faimosului Dicţionar întocmit de Marian Popa suportă o „cuminţire”, în pofida temperamentului rebel, cunoscut şi recunoscut, al criticului. El propune, larg desfăşurat, un punct de vedere în Istoria sa. Primul ei merit e că există, într-o cultură care geme de abundenţa Istoriilor orale, încropite de marii strategi de cafenea, guralivi şi cârcotaşi. A doua chestiune priveşte ceea ce criticul în cauză numeşte „reglarea perspectivei”. Pe acest teren, fireşte, se poate discuta şi obiecta, fiindcă, fără liberalism şi pluralism, nu există critică.
Să pornim, aşadar, de la titlu. El dă cu tifla, s-ar zice, celor care se hazardează să propună Istorii „exacte”, oferind, chipurile, adevăruri definitive. Peste efortul lui Marian Popa se întinde, dimpotrivă, surâsul relativismului. El nu e ambalat de furii revizioniste şi priveşte valorile (câte au fost, cum au fost) în funcţionalitatea lor şi, neapărat, în chenarul epocii. Acel „de azi pe mâine” expediază în derizoriu pretenţiile trufaşe ale unor exegeţi, încrezători în infaibilitatea unor judecăţi; dar avertizează şi asupra perisabilităţii literaturii, în cazul de faţă fiind vorba de producţia abundent – propagandistică, îndeosebi, iute clasată şi de-clasată, euforic întâmpinată şi înmormântată la scurtă vreme. Or, Marian Popa scrutează cu luciditate intervalul şi nu se îmbată cu apă rece. Convins de relativitatea actului critic (în sens evaluativ) şi cum „cărţi fără titlu nu se pot imagina”, Marian Popa ar fi optat, bănuim, pentru nedefinitiv. Precizările autorului spulberă, însă, o atare supoziţie; „de azi pe mâine” vrea să însemne completări sub raport informaţional. Şi „numai informaţional”, subliniază apăsat criticul, acceptând prezenţa unor erori corijabile, „jocul actualizărilor şi amneziilor sistemului programator”, presiunea lui coruptivă, dar şi simetriile politizării (servilism / opoziţionism), amestecând istoria vieţii literare cu examinarea evoluţiei formelor estetice, pendulând, astfel, între picanterie argotică şi preţiozitate tipologică.
În fond, Marian Popa îşi dezvăluie, cu răceală autoscopică, strategia. Dacă lecturile sunt variabile în timp, operele sunt constante. Iar literatura unei epoci rămâne „parte integrantă”, cu autori „umflaţi”, glorificaţi, „funcţionalizaţi politic”; de unde imposibilitatea esteticului pur şi necesitatea „reglării perspectivei”. În fine, orice Istorie, vehiculând termeni stabilizaţi şi definiţii pervertite, ne face părtaşi la o „detracare noţională”. Iar Istoria lui Marian Popa propune un ciudat aliaj între naţionalismul hard şi relativismul ironic, purtând o pecete temperamentală. Ironic „din fire”, cu voinţă experimentalistă, nicicând „prea agreat”, semnând foiletoane agresive, în pragul insolenţei, Marian Popa (zis şi Tigrul) ar fi, zicea Fănuş Neagu (în Cartea cu prieteni, 1979), „singurul om care cântă c-un ghimpe la chitară”; critic „fără căinţă”, autorul Comicologiei „face parte din asperităţile vieţii”. Risipa de bârfe, pletora anecdotică au iscat reacţii temperamentale şi, inevitabil, excese; controversată, boicotată, aneantizată (oral), Istoria sa este rodul unui mare proiect. Fiindcă Marian Popa se vrea un Candide cu armă, îngrijind – precum eroul voltairean – propria-i grădină. Tot ce a făcut, începând cu Dicţionarul din 1971 (apărut, de fapt, în 1972), suplimentat în ediţia a II-a cu aproximativ 500 de articole, vestea, nu doar cantitativ, iminenţa unei Istorii. Ceea ce nu înseamnă absenţa unor erori de informaţie (biobliografice) sau a celor de „proporţionare” (dar are cineva un talentometru?). Ştim prea bine că acest circuit al informaţiilor false, preluate fără control, arareori poate fi stopat prin restabilirea adevărului. Figurile epocii (toboşari au ba) defilează, iar autorul ne previne (într-un Avertisment ignorat suveran de comentatori) că pentru cel / cei a căror activitate se întinde pe mai multe decenii, el va reţine „momentul care l-a / i-a manipulat cu maximă eficienţă”. De unde prezenţa fragmentată a scriitorilor, compromiţând ideea de succesiune. Şi, să nu uităm, pricină de scandal, imputându-i-se semnatarului că n-ar avea simţul cronologiei. E drept, tratamentul diferenţiat nu e o inventată sursă de conflict, ci chiar o injusteţe, o acuză care stă în picioare. Şi nu credem că ar fi vorba de o „oscilaţie umorală”, ci, mai degrabă, de faptul că autorul n-a avut acces la toate volumele postdecembriste, ivite târzior (cenzura intervenind interdictiv), dar comentate (unele) printr-un gest restitutiv, trimiţând la momentul redactării. Acele „scrieri doveditoare”, ulterior tipărite, pot fi semnalate şi Marian Popa va opera, credem, corecturile care se impun, eliminând suspiciunea „variaţiei libere” a acestui criteriu, trezind atâtea nemulţumiri. Comentată (în multe cazuri) pe necitite, hrănind apetitul bârfitor şi întreţinând supărările zgomotoase ale unor autori, Istoria lui Marian Popa a fost, indiscutabil, un eveniment editorial*).

*

Chiar dacă, deseori, cu nesaţiu cancanier, Marian Popa alunecă în anecdotică (savuroasă, e drept) şi dovedeşte, epicizând, o vehemenţă vecină cu cinismul, el excavează adevăruri neconvenabile. Angajând premisa caracterului acut politic, terifiant al epocii, implicit al „ritualului coruptiv”, autorul – prin rememorarea la care ne obligă – a iritat pe mulţi. Inconfortul unor observaţii a împiedicat o recepţie senină; dar nici Istoria, observăm, în pofida intervalului scurs, nu e scutită de răbufniri umorale ori de achitarea unor poliţe. Scotocind voluptuos arhivele, Marian Popa ne readuce în atenţie dispoziţia imnică a atâtor condeieri de altădată sau redescoperă, fulgurant, cu intarsii sarcastice, tinereţea revoluţionară, aprig-înverşunată, demascatoare a unor H. Wald, S. Brucan ş.a., construindu-şi câte o carieră combativă. Ofensiva proletcultului şi, mai apoi, blamarea lui au developat frecvente cazuri de „repetenţie caracterială” (vorba lui L. Ulici). Duplicitatea productivă, estetismul esopic, chiar „excesele adaptative”, frecventate pentru a salva (aşa sună unele „explicaţii”) textele performante, asigurând o posteritate credibilă sau relaţii profitabile cu politicienii epocii, fie la vedere, fie „ascunse”, prin intermediari (via G. Ivaşcu, de pildă, în cazul lui N. Manolescu), hrănesc un suculent comentariu politico-ideologic. Marian Popa face o nemiloasă radiografie a vieţii literare, cercetând faza sovietizării literaturii, ulterior a re-naţionalizării ei, despărţind apele (taberele). E chestionat mereu contextul. Sunt înşiruite, cu exemple la tot pasul, nume din zona afacerismului, alcoolismului, a huliganismului verbal şi factual, a delaţiunilor, erotismelor (M. Popa vorbeşte de un „tribut sexual”), otrăvind relaţiile scriitoriceşti. Ca şi morţile insolite (v. Aspecte biologice), criticismul unora, cu aranjamente şi rubedenii ca paravan, în fine chiar opoziţionismul, cât a fost, ca „spectacol medial de export”. Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu au „funcţionat” ca înalţi protectori. Iar lista celor care s-au bucurat de favoruri poate începe cu E. Barbu, A. Păunescu, Ana Blandiana şi atâţia alţii. Dar poate fi omis, de pildă, M. H. Simionescu?
Cumplit de incomodă, Istoria lui M. Popa a deranjat. Este, oare, şi neadevărată? Sigur, erori de informaţie s-au strecurat. Iar acel „de azi pe mâine”, care l-a indispus pe Daniel Cristea-Enache (considerând că avem de-a face cu un titlu inadecvat, indicând o „strâmtoare”), chiar asta recunoaşte: puzderia de informaţii contradictorii, cu erori, negreşit, corijabile, relativismul vizând aspectul informaţional, nu interpretativ (cum explica autorul într-un interviu-fluviu, în Luceafărul). Dacă precaritatea posibilităţilor de informare (justificând titlul ales) poate fi – parţial – acceptată (volumele lui M. Popa fiind, însă, doldora de informaţii), suspiciunea improvizaţiei trebuie alungată. Mai degrabă de o masivitate intimidantă, descurajantă poate fi vorba, chiar dacă mistificări ori manipulări (voite au ba) vom descoperi. Dar şi aici Marian Popa e tranşant: abia absenţa Istoriei ar fi „cea mai mare mistificare puerilă”. Deci, Istoria, din fericire, există. Cuprinderea ei e cu adevărat impresionantă (ca dovadă: şi interesul pentru „Moldova sovietizată”, extinzând raza vizuală, implicit graniţele literaturii), autorul recunoscând o trudnică, supraomenească continuitate a efortului. Tot ce a făcut de la un moment dat, mărturisea M. Popa, a avut tangenţă cu Istoria. Şi dacă semnatarul Istoriei va corecta erorile semnalate (cazul „deţinutului politic” Al. George, ca să pensăm doar un exemplu, deşi a poza în adversar decis al protocronismului, pe baza unei dezbateri la MLR, nu e tocmai un argument forte), dosarele celor care au cerut azil politic ori ale românilor extrateritorializaţi, angajaţi ai serviciilor secrete, vor rămâne – se amuză chiar M. Popa – „impenetrabile”. Îl putem contrazice?
Esteţii s-au indispus datorită abundenţei istoriei cancaniere. Dar socialul, inevitabil, rămâne placenta literaturii, iar cauzalitatea extra-literară nu poate fi anulată. Cercetând textura unei epoci, M. Popa înţelege că acel triplu determinism (politic, etnic, sexual) nu poate fi, nici el, ocolit. Mai mult, informaţia cancanieră e „materie indispensabilă înţelegerii acelui timp”. Iată de ce sondele criticului cercetează condiţia biografică, caracuda bucureşteană, folosind documente adjuvante cu „aerul unui denunţ” (observa cineva) ori dezvoltă o viziune securistă, cum incrimina altcineva; Marian Popa se explică: el nu deţine, din păcate, un monopol documentar absolut, rolul şi funcţiile literare, fiziognomia, „metodele neortodoxe”, chiar apelaţiile familiale se cuvin convocate pentru a înţelege o epocă în care, sub veghea monitorilor politici ai literaturii, cu rol „programator”, valorile poziţionale (relaţionale), regrupările, coaliţiile sau inamiciţiile, comenzile propagandistice (evident, tarifate) se căzneau să întreţină confuzia ideologicului şi artisticului. În plus, o Istorie, precizează M. Popa, nu e făcută pentru scriitori, ci se va ocupa de ei, prin puzderia aprecierilor „repartizate”, convenabile sau nu.
Să nu uităm, însă, că o Istorie, dincolo de unicităţi ori serializări, este o colecţie de mici sinteze. Or, în pofida prezenţei discrete în ţară (chiar Istoria, după unii, a fost scoasă „pe furiş”), Marian Popa, cu o teribilă forţă sintetică, absorbind un uriaş volum informaţional, a lipsit, constatăm, doar patru ani din universul ceauşist! Gustul său pentru culise nu stă, neapărat, într-o prezumtivă origine plebee; după cum, înghesuind materia acestei Istorii între două borne (semnificând evenimente politice majore), nu înseamnă că se purcede la o „de-literaturizare a literaturii” (cum i s-a reproşat). Convulsiile istorice, „funcţionarea” sistemului, valurile de abjecţie şi ură din mediul literar nu pot fi trecute sub tăcere. Fără a deveni criterii de valorizare, ele influenţează, uneori decisiv, nu doar viaţa literaţilor, ci şi cărţile lor. Iar Marian Popa este un excelent cunoscător al epocii.
Curios, tocmai d-sa lipseşte din această epocă; el nu figurează în masiva Istorie, considerându-se – hazliu şi, desigur, pentru a fi zgomotos contrazis – un scriitor neesenţial. Dar politizarea vieţii literare a fost o realitate şi literatura encomiastică – o evidenţă; minciuna, derizoriul, conflictele de orgolii au amprentat ambianţa literară şi, astfel, verva satirico-pamfletară a semnatarului se exercită fără pauze, cheltuind inteligenţă, erudiţie, umor. Om al epocii de care se ocupă, M. Popa cunoaşte experienţele de „totalizare doctrinară” şi înfloritoarea literatură encomiastică, servind ca instrument propagandistic. El epicizează, ne aruncă într-o atmosferă „ionesciană” (s-a spus deja), acceptă revărsările de umoare şi primatul anecdoticului. Dar în nici un caz eludarea biograficului. Ne putem întreba: ce relevanţă (axiologică) au faptele pensate, condimentând o Istorie care s-a citit pe nerăsuflate? În plus, M. Popa, suspectat de antievreism, flutură o teză (nu zicem că neadevărată) care i-a pricinuit alte necazuri „de recepţie”. România postbelică, zice d-sa, invadată de politruci a fost „ocupată militar de ruşi şi psihic de evrei”, ca „mulţime oficială”. Respingem şi noi ideea că literaţii ar fi oferit, în intervalul comunist, doar un „spectacol de marionete”, după cum, aflăm cu surprindere, regimului dictatorial i-ar fi fost frică de scriitori (cum vor să ne convingă unii), afirmaţie greu de probat în contextul unui penibil conformism. Mânuind o uriaşă cantitate de informaţie şi desfăşurând, pe această bază factologică, o penetrantă forţă satirico-sintetică, Marian Popa se sprijină, totuşi, pe realitatea operei, din care trage argumentul decisiv. Sunt în Istoria sa afirmaţii tranşante, omogenizând epoca (cum sună o „reclamaţie”) prin coerenţa viziunii. Dar ni se pare excesiv să-i etichetăm efortul, strâns într-o „lucrare pahidermică” (cf. Mircea Iorgulescu), folosind doar decupajele convenabile. După cum prostituţia scriitoricească, influenţa evreiască, agresarea valorilor naţionale sunt, oricând, palpabile şi demonstrabile, evidenţiate cu fermitate. În fond, Marian Popa nu iartă pe nimeni. Ca fost „săptămânist” (trecut care i se impută) şi autor al unor cărţi grele (peste care se trece cu nonşalanţă), M. Popa va prelua / suporta ereditatea unor adversităţi. Or, Eugen Barbu, fostul „patron”, a fost un model de factor conflictual, chiar cel mai negat scriitor postbelic, „distribuit” în opoziţie cu Marin Preda în spaţiul literar. Pe multe pagini şi cu vervă epică, dezvăluind amănunte picante, Marian Popa descrie conjuraţia antibarbistă, derularea cazului Incognito (Al. Piru primind de la Barbu toate cărţile „folosite”), „potopul de vexaţii îndurate” şi, negreşit, deliciile aservirii politice. În replică, va reciti opera predistă sfidând criticii „de serviciu”, temperând elogiile masive care l-au îmbălsămat pe autorul Moromeţilor. Din nou, subliniind viaţa dezordonată şi conflictele de breaslă, Marian Popa are prilejul să se dezlănţuie, incriminând mediul; sau relatând întâmplările cu pagina funebră a Luceafărului (condus de facto de M. Ungheanu), iritând grupul hegemonic. Nici Titus Popovici, „literatorul de partid”, abonat la un loc în C.C. („unul din permanenţi”), un talent mediocru, inclus în topul politic, beneficiar al unor privilegii tacite pentru servicii nonartistice, visând la un „troc cu eternitatea”, nu e menajat. Un bun tehnician, de fapt, refugiat în scenarii copios remunerate, oferind prin Străinul „un roman fals, bine scris în raport cu altele, din epocă”. Dar Titus Popovici e fişat integral şi, din nou, M. Popa atacă: controversatele cărţi postdecembriste, şi ele vizualizabile, sunt o „borâtură de vorbe”, o satiră căznită din care meditaţia e evacuată etc. Un comentariu acidulat, interesant şi interesat de viaţa autorului, nedrept pe alocuri, îl priveşte pe N. Breban, un prozator de teribilă energie voliţională, care „nu excelează sub raport stilistic” ori prin rigoare narativă, cu excepţionalitate episodică însă. Amorful, prolixitatea, maladiile personalităţii, energiile subconştiente, tema cuplului şi metamorfoza sunt, se ştie, obsesiile prozatorului, angajat şi într-o scurtă carieră politică, dispus să tulbure „distribuţia dihotomică”. Şi care „este luat drept ceea ce se pretinde” a fi. Desigur, putem înmulţi exemplele. Descoperim propoziţii memorabile şi aluzii grosiere, formulări care definesc cu precizie protagoniştii scenei literare („liliputanitatea”), scotocind nu doar arhivele, ci şi culisele. Criticul discută romanul tezist la Ivasiuc (devenit prozator la sugestia „agregatului”, dar fascinant ca vorbitor, deşirând o colecţie de întâmplări), romanul acumulativ la Buzura, avalanşa romanescă la Paul Georgescu (lipsit de capacitate inventivă), alibiul scriitoricesc la George Macovescu, soarta textelor gomiste, oportunismul subtil al lui Eugen Simion ş.c.l. Parcă n-am fi de acord că Laurenţiu Ulici şi-ar fi rezervat o misie lejeră ocupându-se de autorii „comozi” (debutanţi) şi, cu atât mai puţin, am putea subscrie că Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu ar fi cel mai bun roman românesc.
Controverse bogate a iscat comentariul rezervat criticilor „de front”. Aici, lângă un pomelnic impresionant, adunând plevuşcă, se detaşează pe direcţia naţionalistă figura lui M. Ungheanu (cu ale sale Campanii) şi, la celălat pol, Monica Lovinescu, văzută „la plural”; oricum, Marian Popa se războieşte cu teza unei Românii văzută din exil ca o Sahară a spiritului. În fine, poposim – tot fugitiv – şi asupra cazului N. Manolescu, un „călinescian versatil”, cel căruia G. Ivaşcu i-a dibuit „structura de critic” şi graţie căruia favoritul „s-a putut fofila cu demnitate”. Cel mai longeviv foiletonist postbelic, „primul între egali” (cum l-a definit Livius Ciocârlie), înţelege exerciţiul critic ca o formă de cordialitate, infidel, dar nu parazitar, cocoţat în „foişorul cu priveală”. Zgomotul mediatic iscat de „lista lui Manolescu”, reluând – selectiv – vechile cronici, nu clatină locul rezervat masivei Istorii a lui Marian Popa. Şi dacă, zice tot Manolescu, „cultura presupune ordine”, s-ar cuveni să evidenţiem, chiar apăsat, apetitul ordonator (fireşte, discutabil) al infatigabilului Marian Popa. Autorii nu sunt „priviţi de pe altă planetă” (cum ar vrea N. Manolescu şi cum va încerca să o facă în Istoria sa critică); dimpotrivă, sunt prinşi în concretul existenţial, foşgăitor, fără menajamente, dincolo de orice recepţie amabilă ori acte de caritate, fără false pudori şi ipocrizii, captând bârfa, zvonistica, expunând indiscreţiile în vitrină. Altfel spus, M. Popa scrivere pericolosamente (cf. Roxana Sorescu).
Ignorată de unii, considerată o carte ratată de alţi „binevoitori”, Istoria lui M. Popa este o uriaşă provocare. După atâtea proiecte anunţate la crâşmă de guralivii literatori, M. Popa, „pe tăcute”, a croit o Istorie. Era el cel „îndrituit” să o scrie? Răsfăţându-se, punând la capătul anevoiosului drum o asemenea întrebare, el şi-a suflecat mânecile şi a purces voiniceşte la treabă. Este câteodată trădat efortul de obiectivare? Să recunoaştem, însă, că Marian Popa desenează profiluri credibile, alternând puseele amicale (cazul lui C.V. Tudor, oficiind în „reduta” Săptămânii) cu execuţiile pamfletare. Şi, cu spor cognitiv, tematizează, angajând discuţii serioase, obstrucţionate, de regulă, aruncând în luptă argumente solide. Iată, de pildă, chestiunea poeziei patriotice, utilizând „antiteza aranjată”. Pornind de la exemplul vadimist (cel postcenzurat, cu Saturnaliile, în 1983), depăşind ilustrativismul, adăpat la tradiţiile naţionaliste, M. Popa deploră ofensiva veleitarilor (acea „oaste voioasă de cobzari”, cum se rostea, cândva, Geo Dumitrescu), impostura pragmatică, clişeele genului, alimentând industrios maculatura patriotardă. Excelentă e, însă, angajarea discuţiei în contextul mondialismului „generos”, al presiunii marilor naţionalisme, al incapacităţii de inovare ş.c.l.
În fine, dacă „bonzii” noştri literari nu se învredniciseră la o asemenea ispravă (remarca sarcastic Al. George), după utilul Dicţionar, încercând, acolo, o meritorie obiectivare, Marian Popa a dat la iveală o pasionantă şi epuizantă lucrare, acceptând surâsul relativist. Hrăneşte ea doar curiozitatea joasă? Reproşul, răspicat formulat de unii „esteţi”, nu stă în picioare. E drept, Istoria lui M. Popa culege lacom informaţii aluvionare, foloseşte stilul aluziv şi execută radiografii nemiloase, cercetează culisele miasmatice, plăteşte poliţe, inventariază rupturile şi reciclările (judecând operele în contextul vremii, urmând docil sau deviind mascat de la „linia” Partidului), înregistrează situaţii şi nominalizează valori. Autorul scrutează sarcastic fluctuaţia valorilor poziţionale (relaţionale). Nu întotdeauna cu lecturile la zi, M. Popa s-a înhămat la un efort sisific şi, din fericire, şi-a isprăvit proiectul, încheind o lucrare impozantă. Regretabil e că această paradoxală Istorie, de suculentă picanterie, conjugând precizia şi grobianismul, chiar „alchimia de hazna” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncă o nemeritată umbră asupra cărţilor sale, numeroase, vaste, erudite, definind, în termeni camilpetrescieni, un muncitor intelectual. Ca ludic maliţios, cum l-a văzut D. Micu şi „organizator de semnificaţii” (cum însuşi pretinde), Marian Popa a „executat”, scotocind culisele şi explorând o materie magmatică, o Istorie umorală, forţând ecoul public. Dar palmaresul său impresionează. Să amintim că Marian Popa, în chip de comparatist, a propus, factologic-compilativ, cărţi grele, începând cu Homo fictus (1968, despre poetica personajului literar), titluri cerând un uriaş volum de muncă, consultând o bibliografie imensă. Spirit curios, explicitant, cu voluptate teoretizantă şi exces terminologic, el discută savant, exhibant-ironic, lansând, de regulă, judecăţi „categoriale”, despre Modele şi exemple (1972), Forma ca deformare (1975) sau Călătoriile epocii romantice (1972, fructificând teza de doctorat). Şi Comicologia (1975) era o demonstraţie de erudiţie, colecţionând idei şi teorii despre comic şi hilaristic, căzând în citatomanie, ordonând munţi de fişe. Monografia dedicată lui Camil Petrescu (1972) descrie „pe larg” substanţialismul, în timp ce Viscolul şi carnavalul (1980) se ocupă de proza fănuşiană. Dicţionarul de literatură română contemporană, în cele două ediţii, examinează – ca instrument de mare utilitate – fenomenul literar postbelic, sortit altor retipăriri, cum se credea, anunţând Geschichte der rümanischen Literatur (1980). În fine, Competenţă şi performanţă (1982) se voia o culegere eseistică, deschizând noi piste interpretative, criticul deambulând pe o largă arie referenţială.
Proza, subjugată de o inteligenţă critică în alertă, de tensiune ludică, îi dezvăluie, începând cu La un colţ de cotitură (1964), inclusă în „tetrameron”, temperamentul flegmatic, mimând candoarea. Primul său roman, pornit dintr-un imbold polemic, fals-„sentimental”, Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), a avut parte, majoritar, de lecturi inadecvate. Colecţionar de locuri comune şi situaţii-standard, prozatorul-teoretician, interesat de experimentalism, a împins – paradoxal – respectul zeflemitor pentru convenţiile romaneşti (aici: tipicitate, personaje-funcţii, interşanjabilitate) în absurd, ilustrând (voit) „literatura ca manufactură”; oferind, scria Dan Culcer, un „obiect artificial” (1, 1345), inventariind stereotipurile într-o demonstraţie rece, sub cupola neutralismului. Şi în alte proze, încredinţate, îndeosebi, revistei Vatra, descoperim, precum în Situaţia (nr. 8/1978), predilecţia pentru texte autoreferenţiale, fără mesaj (1, 1346). Iar romanele care au urmat, fie colecţionând însemnări „de voiaj” (Călătorie sprâncenată, 1980) sau excelând prin deriziune (Podul aerian, 1980), consfinţesc pornirea băşcălioasă sub rictusul seriozităţii, autorul fiind un ludic maliţios, „ironic prin fire”, cum se recomanda. Dacă Soldaţii albi, soldaţii negri (cu titlul iniţial Haide la lupta cea mai mare) fusese interzis în 1985, ineditele, prelucrate computeristic (câteva romane poliţiste, piese de teatru şi un jurnal, Mein Dampf, ca nostimadă a „magnificenţei epocii”), aşteaptă.

*

Vorbind la Iaşi despre Dicţionarele literare româneşti în contextul criticii şi Istoriei literare, Marian Popa făcea, în 1979, observaţii curajoase, afirmând că literatura socialistă, sub patronajul ideologiei unice şi a „certitudinilor politice”, „liniştitoare”, traversa „o epocă de dicţionar”: cu date „stilizate”, asigurând convenabilitatea, cu explicaţii suspendate şi perioade anulate, cu autori „curaţi”, evitând, astfel, Istoria. Or, spre deosebire de dicţionare, înţelese drept „colecţii de entităţi”, adunând texte enciclopedice, Istoria literară presupune o viziune, „o etică a adevărului istoric”, surprinzând tensiunea dintre ideologie şi politică. Pentru a salva caracterul ştiinţific al unor atari iniţiative, Marian Popa nu se sfia să denunţe ferm discriminarea la care erau supuşi cei înstrăinaţi, eliminaţi brusc din literatură*); plus dificultatea de a scrie onest despre un roman politic sau despre un roman care problematiza anumite situaţii politice.
Iată, aşadar, că interesul pentru literatura „des-ţăraţilor” era mai vechi şi, fără a fi atins de „nebunia realizării în străinătate”, Marian Popa a hotărât să urmeze exemplul lui Caragiale, înţelegând că altminteri nu va putea aduna „materialul extern” pentru Istoria sa. A rămas „afară”, lucrând „în tăcere”, cu sacrificii, „inactiv” în emigraţie (trezind suspiciuni, dar explicându-se că doar astfel şi-a protejat timpul**)). „Benedictinul” critic, deşi extrateritorializat, fără a evacua „parfumul oborean” din această carte g(rea), se arată imun la evaluări. Nu poate urî, ne anunţă, dar rămâne indiferent la întâmpinări sau respinge maliţios obiecţiile; Istoria sa, reamintim, a fost boicotată sau „executată” (oral) pentru caracterul ei acut politic şi pentru acest come-back „sfidător-discret”, reproşându-i-se că n-a trecut prin faza cronicii literare, că n-are organ pentru poezie, că oferă „un spectacol de marionete” (cf. Mircea Iorgulescu), căzând în cancanerie, pornografie (cf. Ileana Mălăncioiu), colportaj mahalagesc, „portretistică infamă”, antisemitism. Un uriaş „denunţ”, s-a zis, efortul pozitivist fiind subminat de intenţiile de politică literară sub flamura naţionalist-protocronică, doar în subsidiar, uneori, producând şi judecăţi critice valabile, în pofida siguranţei verdictelor. Entropia exilului, penuria manuscriselor de sertar, textele de supralicitare (în cazul celor care explorau şi exploatau „golul istoric”), „educaţia outsiderială”, „industria faimei”, parazitismul liric optzecist, existenţa blocurilor simetrizabile (ca identităţi opuse), disidenţa ca pseudomit al societăţii de consum etc. sunt observaţii de reţinut. Ca şi pactul cu Puterea (încurajând delaţiunea şi arghirofilia), războiul civil al breslei, „jandarmeria literară”, evreitatea diriguitoare, naţionalizarea comunismului ş.c.l. Cercetând culisele vieţii literare, Marian Popa îşi rezervă „o erupţie plebee” (cf. Al. George), considerând că literatorii epocii sunt, prin dualitatea de caracter, „previzibili”, afişând „o morală cu geometrie variabilă”. Sentinţele cad nemilos: Nina Cassian este „un produs evreiesc de referinţă”, Dimineaţă pierdută a fost „unanim supralicitat”, Dumitru Popescu poate fi uns ca reprezentant autorizat al romanului politic. Tezele din iulie 1971 i se par fără consecinţe, abia în 1974 începe „mişcarea dezastruoasă”. Ideologul se vrea „organizator de semnificaţii” şi tratează faptele literare ca fenomene istorice, investigând circumstanţele ideopolitice, interne şi externe, înţelegând că ar fi o grosolană eroare să se ocupe, în numele purismului estetic, exclusiv de valori, ignorând contextele. La cei „funcţionalizaţi politic”, observă că servilismul şi opoziţionismul îşi dezvăluie, deopotrivă, ineficienţa artistică. Dar un Adrian Păunescu, acceptat ca un posibil „clasic de uz intern”, poate emite în trombă falsuri elogioase şi, sub această pavăză, are dreptul de a numi adevăruri grave, constată criticul. Maliţios, bârfitor, dar bizuindu-se pe fapte, purcede la execuţii: Geo Bogza este un orator cabotin, eticist, Miron Radu Paraschivescu are elanuri de procuror, Geo Dumitrescu supravieţuieşte misterios iar Banconsky, trecând „pe invers”, este „un duplicitar dramatic”. Oscilantul Călinescu a corupt ideea de Istorie, Preda ne-a oferit romane mediocre (exceptând „extraordinara cărticică” Întâlnirea din pământuri) iar „condotierul” Petru Dumitriu, un răsfăţat al regimului, se dezvăluie ca editor şi „aranjor”. În fine, Literatura română de azi a tandemului D. Micu - N. Manolescu ar fi prima Istorie „festivă” a literaturii realist-socialiste, în timp ce Titus Popovici, dezavuând trecutul, îşi exhibă felonia postdecembristă. Nu lipsesc, desigur, comentariile sarcastice, listele de amanţi, fizionomiile dezagreabile, puseele de misoginism.
Peste toate, însă, se impune figura unui ins informat, dominator, lucrând în regie ironică, mizând pe preeminenţa politicului. Voci din noua critică, cea care – se ştie – nu agreează reducţionismul estetic (vezi, de pildă, M. Iovănel), îl acceptă drept „critic relevant”, alături de M. Ungheanu (2, 62), ambii veniţi din partida naţionaliştilor (2, 104), făcând din etnie un criteriu operativ (2, 106). Cu energie polemică, uneori pătimaşă, se războieşte cu internaţionaliştii „iudeo-sovietizanţi” (reciclaţi), având obsesia ocultei şi a conspiraţionismului, funcţionând paradigmatic. Şi încearcă să examineze, logic luând lucrurile, aberaţiile unui sistem ca organizare de tip totalitar, osificat birocratic şi îngheţat ideologic. Mihai Iovănel observa, cu justeţe, „un contrast neobişnuit” (2, 204), în monumentala Istorie a lui Marian Popa, între o metodologie avansată şi o ideologie revolută, reactivând esenţialismul etnic şi excepţionalismul românesc (neoprotocronist), în confruntare cu elementul alogen.
Ar fi, însă, greu de acceptat că ocupându-se de o epocă violent politizată, coborând în învolburata şi polarizata viaţă literară, scotocind ungherele unor biografii miasmatice, incisivul Marian Popa ar fi îndeplinit, prin Istoria sa („plină de Istorie”), un mandat barbist, gustând cinic, cu zel delaţionar, plăcerea execuţiilor. Pentru critic, capodopera înseamnă, în primul rând, gravitate problematică, cum ne avertiza; dacă a întârziat şi „pe maculatură”, a făcut-o pentru a ilustra, cu date controlabile, categorial şi situaţional, cortegiul de teme, probleme şi procedee, preocupat de macrorelaţia dintre literatură şi suprastructurile literare, inclusiv vigilentele instanţe cenzoriale, descoperind, dincolo de constrângeri, latenţele comice. Critic ambiţios, pozitivist-enciclopedic, bilanţier şi matematizant, ludic sau cinic, după împrejurări, iscând adversităţi trainice, mânat de ispita exhaustivităţii, colportând, cu francheţe şi sarcasm, o zvonistică îmbelşugată, înfruntând „cartelul tăcerii” şi expediat în „banda neoproletcultistă”, Marian Popa rămâne, în ochii lui I. Simuţ, „un savant plin de intrigi şi ranchiune” (3, 17). „Harnic şi substanţial” în studenţie, cum îl vedea fostul său profesor V. Nemoianu, el rămâne – şi acum – un „ironist incorigibil” (cf. Gh. Grigurcu), ofensiv şi laborios, semnând studii docte, pseudoscientizante, de uriaş travaliu; adică, un „edecar”, vădind competenţă şi performanţă, trasând un itinerar erudit, ticsit informaţional, cu scăpărări maliţioase, haşurând un teritoriu răvăşit de fluctuanta meteorologie politică.


ADRIAN DINU RACHIERU




NOTE:

  1. Dan Culcer, Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
  2. Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017.
  3. Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.
*) Răspunzând unei anchete a revistei Luceafărul (seria Marius Tupan), Adrian Dinu Rachieru considera că „lovitura anului a dat-o Marian Popa” (v. Luceafărul, nr. 4(542)/6 februarie 2002, p. 9).
*) Dezgropând acest text (v. Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 1505-1511), Dan Culcer era, la rându-i, partizanul unui discurs revendicativ, pledând, şi înainte de ’89, pentru recuperarea „literaturii extra-teritoriale”.
**) Cităm din scrisoarea lămuritoare trimisă lui Dan Culcer, la 6 aprilie 1989 (v. Cenzură şi Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 698-704), Marian Popa afirmând că relaţiile cu Securitatea „au fost nule” şi recunoscând că dacă nu se înhăma la acest proiect, altcineva „n-o mai făcea” (p. 702). Deşi fără angajament de informator, suspectat / „demascat” de N. Manolescu şi Dan C. Mihăilescu de a fi livrat note informative sub numele de cod Mihu (de „o tonalitate extrem de ambiguă”, nuanţează D. Culcer), Marian Popa a sperat că poate folosi o pârghie oficială pentru „deblocarea” procesului de recuperare a literaturii şi culturii române din exil (vol. cit., p. 698). Şi s-a ales, aflăm, cu două dosare, un DUI şi un dosar penal, condamnat în contumacie pe şapte ani pentru că refuzase să revină în ţară când nu i se mai prelungise delegaţia de lector la Universitatea din Köln (vol. cit., p. 699).