marți, 31 ianuarie 2017

Un scriitor de (re)descoperit [Daniil Harms] de Paul CERNAT

Paul CERNAT
Daniil Harms (1905-1942, pseudonimul cel mai cunoscut al lui Daniil Ivanovici Iuvaciov) este una dintre figurile cele mai stranii si mai misterioase ale avangardei ruse din anii ’20-’30, animator, alaturi de intre altii – Alexandr Vvedenski si pictorul „suprematist“ Kazimir Malevici –, al grupului artistic OBERIU. Scrierile sale au fost comparate de catre putinii comentatori romani (intre care Dan Culcer) cu cele ale lui Urmuz, Kafka, Jarry, Edward Lear, Erik Satie, Gottfried Benn, Slavomir Mrozek, Eugen Ionescu...
Inceputurile literare ale lui Harms au fost influentate de cubo-futurismul transrational (zaumniki) al lui A. Tufanov. In 1928, grupul isi lanseaza propriul manifest si se produce cu spectacole de teatru poetic (amestec de acrobatii si de discursuri absurd-umoristice, formal logice) in salile unor institutii oficiale din Leningrad dar si in camine strudentesti si chiar in cazarmi. OBERIU propunea o arta eliberata de didacticism si formalisme, o meditatie asupra solitudinii si absurdului conditiei umane, o arta minimala a faptului divers, a improvizatiei parodice si ironiei, in raspar cu poncifele „literaturii inalte“. Dupa publicarea manifestului, ecourile negative pe marginea reprezentarii unei piese de Harms, Elisabeta Bam, duc la scindarea grupului, care, supus tirului presei oficiale, se va dizolva in 1930. Pina in 1932, Harms va publica literatura pentru copii, in care isi pune intreaga fantezie si imaginatie verbala. Cu putin inaintea mortii ii apar inca doua culegeri de acest tip. Inca din 1927 isi adunase versurile intr-un manuscris, care n-a mai fost editat. In ultimii zece ani de viata va scrie – pentru el insusi si pentru prieteni – citeva nuvele si povestiri. Chinuit de angoasa opresiva si de presimtiri obsesive, bizarul, hipersensibilul Harms se va stinge din viata in februarie 1942, la nici 37 de ani, intr-un spital de boli nervoase. Redescoperirea lui incepe abia prin anii ’60, prin studii aparute in URSS, SUA, R.F. Germania, Iugoslavia si Franta. La inceputul anilor ’60, este abordat de cehi si polonezi, care ii pun in scena si o piesa de teatru, culmea, tocmai aceea care a dus la desfiintarea grupului OBERIU.

In 1973, va fi „descoperit“ si in Romania: prozatorul Ioan Radin-Peianov ii intilneste numele in rubrica de umor din Literaturnaia gazeta si, atras de literatura ciudatului „umorist“, il va prezenta cititorilor revistei Vatra. Impreuna cu criticul Dan Culcer (colegul sau de grupare literara), Ioan Radin va incepe, „din aproape in aproape“, o cautare a noi surse de informare despre viata si opera misteriosului Harms. Efortul celor doi se va concretiza intr-o carticica de nici o suta de pagini, aparuta in 1982, la Editura Junimea, sub titlul Un spectacol ratat, in traducerea lui Ioan Radin-Peianov si cu o consistenta prefata a lui Dan Culcer (Daniil Harms sau poetica faptului divers). Prima traducere a textelor lui Harms in romaneste, desi aparuta intr-un context literar si politic dificil, nu a ramas fara ecou, cu toate ca voga sa a fost, preponderent, una informala. In numarul 8/1983 al revistei Steaua, Nicolae Manolescu publica un mic eseu cu titlul celebrei lucrari a biologului Jacques Monod (Hazard si necesitate), inclus ceva mai tirziu in volumul 5 al Temelor sale. Criticul identifica asemanari frapante intre schitele lui Harms, „paginile bizare“ ale lui Urmuz si „absurdul“ hibrid, mecanomorf al personajului din povestirea Odradek a lui Kafka. Interesante, in logica misterioasa a hazardului obiectiv, sint si coincidentele biografice: apartinind, probabil, aceleiasi „specii“, cei trei autori nu au stiut unul de altul; toti au avut un comportament singuratic, bizar, si nici unul nu a depasit 40 de ani. In plus, numele lor au, toate, cinci litere!

Un spectacol ratat a fost reeditata in 1997 1a Editura Paidea, intr-o versiune extinsa. Comentariile au fost, si de aceasta data, putine (intre ele trebuie, neaparat, mentionata savuroasa semnalare a regretatului Ov.S. Crohmalniceanu). La aproape 60 de ani de la disparitia sa tragica, fascinatia micului univers „absurdist“, „minimal“ si „patafizic“ al lui Harms, un univers de stereotipii comportamentale si automatisme bizare, de spectatori ai vietii ca „spectacol ratat“, de personaje-obiect ratacite intr-o lume din care sensul a disparut, lasind in urma vidul, derizoriul tragicomic si involuntar bufon al existentei marunte, e insa abia la inceput. Daniil Harms: un extraordinar scriitor de (re)descoperit...

luni, 30 ianuarie 2017

Ștefan Dumitrescu. CARAGIALE ŞI DUMNEZEU. Se poate salva poporul român în istorie ?

Retorica acestui text este simplă dar eficientă. Are la bază sistemul narațiunii populare. Nu dă vina pe nimeni în afară comunității din care facem parte. Dan Culcer

Ștefan Dumitrescu - CARAGIALE ŞI DUMNEZEU


 Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie  amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?


        CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU


 Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,
I-a zis   Dumnezeu,
Ce mai fac noroadele mele
Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,
                                                              mă asurzeşte zăngănitul de arme.
I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!
Vezi ce mai fac popoarele ălea,
Că le aud numai plângând şi gemând…

  • Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era
                                                            şi aşa destul de amărât şi obosit.
Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ,
Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.
Mergea săracul cât era ziua de mare,
Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,
Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,
Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,
Dacă oamenii s-au făcut mai buni,
Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,
Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,
Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran
Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,
Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,
Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu
O bucată de turtă ori de mămăligă,
O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

Ba de câteva opri Sfântul Petre
A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,
Că nu l-a mai adăpostit nimeni,
Ori la marginea unei păduri,
Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, sărmanul,
Dacă în ziua aceea nu a avut norocul  să întâlnească un om milos,
Îşi punea săracul sub cap traista goală prin care sufla vântul
Şi se culca pe pământul gol,
Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,
Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi
De opinci, toate ţările,
Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,
Şi a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut şi el să stea de vorbă,
Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,
A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,
Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu
Dar era şi mai trist şi mai amărât, aproape că îi venea să plângă,
Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc
Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

Ei, ce e, Sfinte Petre, pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,
Uitându-se la el foarte îngrijorat.
Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, să-şi tragă sufletul, săracul,
Pentru că era obosit de atâta drum,
Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, când şi-a întors Domnul capul într-o parte,
Ca să nu-l vadă cum plânge…

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,
Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu eşti în apele dumitale ?
Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, să măi îmi trag şi eu sufletul,
A oftat Sfântul Petre,
Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând şi El,
Te măi las…

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,
După ce a tras o gură de aer în piept mare cât un văzduh,
Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,
Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,
S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,
E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,
 multă  hoţie, multă duşmănie…

Aşa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,
Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l
Ia pe Sfântul Petre pe sus,
Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

Auzi, Sfinte Petre, a Vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori
Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,
Da, care este cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ ?
Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat şi el o dată lung de tot
Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,
De departe este poporul român…

Domnul când a  auzit lucrul acesta a făcut o dată hîîîîîî,
Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,
Ochii i s-au făcut mari în orbite,
Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,
Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,
După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,
Ăsta este adevărul gol, goluţ,
Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,
Şi Sfântul Petre a oftat din nou,
Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

Păi cum aşa, Sfinte Petre, şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,
Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească şi să facă din ei
O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce
Alţii în picioare ?
Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el
Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,
Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt
Pe Constantin Brâncoveanu…
Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,
Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Brâncoveanu,
Unchiul lui, cum ar veni,
L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Ţara Românească pe fiul său, Ştefan.
Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap.

Bine, dar apoi nu l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?
Ca să poată să îşi pună Domni pământeni?
Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,
Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat şi l-au vândut vicleanului dar Ipsilante cu grecii lui,
Care l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.
Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâşnit  Domnul din dinţi,
 mânios foarte.
Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,
Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne, aşa cum se cuvine…

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând
Şi clătinând a mare durere din cap…
Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învăţat ca să-i înveţe pe români,
Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?
A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, săracul,
Şi a murit tânăr de tot…

Bine, dar nu le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Ţările Române,
Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor ?
Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…
Numai că bietul Cuza, după ce a unit Ţările Române,
A căzut şi el în păcat, Doamne,
Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

Şi pe acesta l-au trădat !… a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.
Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o
Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu
Cel care le-a arătat românilor Calea pe care să meargă şi le-a arătat şi greşelile şi viciile, ca Să se îndrepte! Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !
Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…
Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,
Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie, săracul de el, iar apoi l-au omorât
Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injecţii cu mercur…

Domnul a făcut ochii mari,
I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât
Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învăţat  românii nimic,
O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,
O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,
Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,
Şi oglinda asta le va arăta în toate zilele şi în toţi anii defectele pe care le au românii…
Şi le-o fi şi lor ruşine…

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,
Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…
Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, şi nu o să le fie ruşine Deloc
Şi or să rămână  la fel, plini de defecte şi de păcate,
Ce te faci, Doamne, atunci ?

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,
Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,
Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă în jos.

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,
Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,
Ca să se înveţe minte…
Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….
Timpul parcă se oprise în loc.

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,
Nu or să se schimbe românii, ba chiar s-ar putea să intre stricăciunea şi mai rău în ei ?

Domnul a tăcut mult timp… Privea în pământ ca şi cum i-ar
Fi  fost gândurile în altă parte, ai fi zis că uitase de tot de El. Numai ofta din când în când
Amărât rău de tot…

Şi dacă nici după Primul Război Mondial nu
Or să se schimbe românii în bine, Doamne ? a îndrăznit sfântul Petru să-l trezească pe Dumnezeu din gânduri…

Domnul s-a trezit cu greu din gândurile lui, a oftat prelung
Şi apoi iar  a mai stat aşa negru de supărare preţ de un conac de zi fără să spună nimic…

Dacă nici după Primul Război Mondial românii nu or să se înveţe minte şi
Nu or să se schimbe, a oftat Domnul
Mai mult gemând de durere, atunci o
Să le trimit pe cap Al Doilea Război mondial,
Că poate s-or  face mai buni…S-or trezi şi ei la realitate… Aici Domnul a început
Să plângă încet…

Şi dacă nici după al Doilea Război Mondial
Nu or să se facă mai buni, Doamne ?, iertată să-mi fie îndrăzneala,
Dar eu aşa gândesc.

Domnul a oftat şi mai adânc şi mai îndurerat
De s-au cutremurat cerurile şi pământul,
Lăsându-şi capul şi mai jos, ca să-i curgă lacrimile în barbă…
Tare rău îmi pare de poporul acesta, Doamne,  a oftat şi sfântul Petru după mult timp…
Apoi s-a pomenit iar întrebându-L pe Dumnezeu:
Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial nu or să se schimbe, Doamne ?
Dar nu şi-a dus gândul mai departe de frică…

Dacă nici după al Doilea Război mondial nu o să se schimbe,
A izbucnit Domnul într-un târziu, cu barba tremurându-i de mânie şi de plâns, atunci o să le Trimit pe cap comunismul.
Cu acesta sigur or să se înveţe minte…S-a lăsat iar o linişte de mormânt în tot universul. Pe pământ nici furnicile nu mai mergeau, nici firele de iarbă nu se mai clătinau
Nici râurile nu mai curgeau…

Şi dacă  nici după ce le dai Comunismul, ciuma  roşie pe cap, Doamne,
Nu or să se schimbe ? a îndrăznit sfântul Petre, într-un târziu,
Că s-a speriat şi el sărmanul, că-l luase gura  pe dinainte şi vorbise  fără el.

Domnul a  stat aşa un timp, ca şi cum ar fi fost
Ameţit, şi-a  ridicat negru de durere privirea uitându-se în depărtare,
În timp ce lacrimile
Îi curgeau şiroaie din barbă de ziceai că e un burlan de la vreo straşină….Apoi a
Scos un urlet atât de tare că mai multe constelaţii  s-au cutremurat şi
S-au prăbuşii în univers, şi a început să plângă în hohote şi să jelească  atât de tare că
Se auzea în tot universul…

Nici sfântul Petru nu a mai aşteptat mult şi a început şi el
Să se jelească şi să urle de durere
De parcă  se întreceau amândoi care urlă mai tare.

POSTAT AZI 21 . 11. 2016    ȘTEFAN DUMITRESCU

duminică, 29 ianuarie 2017

Sorin Cristescu. Rapoarte diplomatice prusiene inedite despre mişcarea separatistă de la Iaşi din 3/15 aprilie 1866

Rapoarte diplomatice prusiene inedite despre mişcarea separatistă de la Iaşi din 3/15 aprilie 1866

În urmă cu 150 de ani România a cunoscut un moment deosebit în devenirea ei pe drumul mai demult început al modernităţii: acesta a fost momentul instaurării dinastiei străine prin aducerea în ţară a prinţului Carol I de Hohenzollern care a depus jurământul ca domnitor în faţa parlamentului de la Bucureşti la 10/22 mai 1866.
Acest lucru nu s-a putut face însă fără a birui uneltirile puterilor străine ostile Unirii Principatelor. Una dintre aceste acţiuni ostile a fost organizată la Iaşi de către agenţii ruşi folosindu-se de nemulţumirile marii boierimi şi a negustorilor pentru pierderea influenţei economice ale fostei capitale. În felul acesta a fost organizată manifestaţia separatistă de la 3/15 aprilie în care a fost implicată şi o parte a clerului moldav, manifestaţie care a fost înăbuşită de către guvernul provizoriu în condiţiile în care nu a cuprins decât un număr restrâns de manifestanţi – sub o mie – dovadă a faptul că majoritatea covârşitoare a ieşenilor dorea menţinerea unirii. Perioada cuprinsă între abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi cea a venirii domnitorului Carol I ocupă un spaţiu redus în lucrările de istorie. Există însă izvoare istorice care arată cu câtă atenţie erau urmărite evenimentele din Moldova de către liderii din capitalele marilor puteri. În acest sens la Arhivele Statului se află rapoartele diplomatice expediate de consulul Prusiei la Iaşi, Karl Goering[1]. Rapoartele sale fac un tablou veridic al acelor luni de agitaţii şi tensiuni politice şi în egală măsură al unei elite politice în cadrul căreia, uneori, patima pentru putere şi avantaje personale copleşea dragostea de ţară şi înţelegerea idealului naţional. Prezentăm aici două dintre aceste rapoarte, unul scris imediat după abdicarea domnitorului Cuza şi cel care consacrat exclusiv manifestaţiei separatiste din acea zi de duminică 3/15 aprilie 1866

Iaşi, [12] 24 februarie 1866
Prea nobile conte!
De la întoarcerea mea de la Constantinopol n-am avut niciun prilej să scriu vreun raport Ex.V. despre chestiunile politice sau de interes general de pe aici. Temele pe care aş fi putut să le abordez sunt aceleaşi pentru toată ţara, dar la Bucureşti ar fi aflat o mai deplină apreciere şi o judecată mai în detaliu decât cea care se poate face de aici.
Aşa stau lucrurile şi în privinţa evenimentelor care au pus capăt domniei principelui Cuza; dar având în vedere importanţa lor cu totul deosebită, chiar şi contribuţii mai mici la explicarea lor nu ar fi lipsite de interes, în orice caz ar informa despre efectele pe care le-a provocat asupra evoluţiei situaţiei. Oricât de unanime erau acuzaţiile la adresa domniei de până acum, oricât de unanime erau aprecierile sau speranţele că lucrurile vor ajunge aici, sau că lucrurile nu mai pot continua aşa, totuşi vestea abdicării sau detronării principelui – nici nu se ştie precis ce nume ar trebui să primească evenimentele – a sosit aici ca un trăznet. Ce-i drept de mai multe săptămâni se tot auzeau şoapte care spuneau că domnia lui Cuza nu va trece de sfârşitul acestei luni; dar nimeni nu pune prea mare preţ pe asemenea afirmaţii şi le consideră doar manifestare a unor dorinţe pe care nu îndrăzneşti să le rosteşti cu voce tare. Dacă aveau o bază mai serioasă nu pot să apreciez. Dintr-o relatare pe care am auzit-o ieri aşa ar fi stat lucrurile, fireşte. Pe urmă un vechi adversar al domniei de până acum a spus că „istoria asta” l-a costat pe el şi pe prietenii săi peste 30 de mii de franci, şi că dacă domnitorul n-ar fi plecat de bună voie, s-ar fi recurs la forţă. La Bucureşti totul fusese pregătit pentru declanşarea unei revolte.
Se poate ca retragerea domnitorului să fi fost provocată într-un fel sau în altul; cert este faptul că evenimentul a stârnit o bucurie şi o satisfacţie unanimă. Nimeni nu a exprimat vreo dezaprobare sau vreun regret, nimeni nu a ţinut cu domnitorul. Dacă acest lucru este pe de o parte o dovadă peremptorie despre cât de puţine pretenţii de popularitate putea avea această domnie, nici măcar cu numele, şi cât de puţin a înţeles să se ocupe de interesele ţării, pe de altă parte modul în care se exprimă această stare de spirit este o caracteristică a poporului însuşi.
Aici lumea se întrece în glume proaste şi farse stupide despre domnitor şi guvernul său, pe lângă care mai ieri cei mai mulţi se înghesuiau ca să câştige bani şi influenţă. Funcţionarii, organele bolnave ale vechiului sistem, pe care-l exploatau cu neruşinare în folosul propriu, se bucură acum cel mai mult. 22 februarie[2] a fost numită jour de joie nationale; într-un cuvânt moldoveanul se arată în toată nemernicia şi lipsa lui de caracter.
Seara oraşul a fost luminat; câteva case boiereşti ale lui Nicolae Mavrocordat, Roznovanu, Balş, Mavrogheni, Beldiman şi alţii s-au remarcat în acest sens. Peste tot ardeau aceleaşi lămpi ce fuseseră aprinse şi la sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie.
Aşa cum se întâmplă întotdeauna la evenimentele importante care s-au petrecut pe o scenă îndepărtată, circulă tot felul de zvonuri despre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce va urma. Repetarea unor relatări de genul acesta nu prezintă niciun interes. Din telegramele sosite de la Bucureşti rezultă că prinţul belgian Filip conte de Flandra[3] a fost ales domnitor. Deşi nu este clar pe ce se bazează această alegere, sau dacă reprezintă ceva mai mult decât o idee unilaterală şi de moment, un lucru este cert: din Capitală a sosit ordinul ca trupele să depună jurământ pentru noul domnitor. Prefectul poliţiei care mi-a spus toate acestea, a adăugat că autorităţile de aici sunt în dubiu dacă să dea curs sau nu acestui ordin, deoarece nu pare susţinut de suficientă autoritate.
Precizând că voi raporta permanent Ex.V. ştiri despre modul în care evoluează situaţia de aici, vă rog să binevoiţi a primi expresia celei mai înalte consideraţii
Goering
În completarea raportului de mai sus de astăzi (Nr. 162) pot să adaug acum că astăzi după-amiază, a avut loc, cum era de aşteptat, depunerea jurământului de către militari şi funcţionari pentru contele de Flandra. Resentimente sau opoziţie nu s-a manifestat din nicio parte.
De la prefectură mi-a parvenit înştiinţarea oficială a alegerii ca domnitor a contelui de Flandra şi în acelaşi timp invitaţia la un Te Deum special. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, având în vedere situaţia, am declinat invitaţia.
În locul dlui Theodor Rosetti[4], cumnat al [ex] domnitorului Cuza, dl Pogor[5] a fost numit prefect al judeţului, iar dl Cozadini[6] Comisar pentru Moldova. De la acesta din urmă provine declaraţia că înlăturarea domnitorului Cuza a costat partidul său suma de 30 de mii de franci.
Primiţi vă rog, Excelenţă, expresia celei mai alese consideraţii
Goering
Ministrului plenipotenţiar extraordinar Excelenţei Sale dlui conte Brassier de Saint Simon[7] la Constantinopol nr. 162.

Iaşi, [4] 16 aprilie 1866
Nr. 15
Prea nobile conte!
În raportul din [2] 14 aprilie am dat glas temerilor mele referitoare la faptul că separatiştii ar putea trece la acţiuni violente. Evenimentele pe care le-am anunţat telegrafic ieri reprezintă confirmarea acestor temeri.
Prin intermediul rapoartelor precedente am avut onoarea să informez pe Ex.V. despre partidul separatist, despre transformările şi ţelurile sale. Ultimul program publicat care marchează încheierea evoluţiei sale, îl plasează în deplină contradicţie cu dispoziţiile guvernului provizoriu. De asemenea adepţii ascunşi ai acestei orientări au indicat că demonstraţia care nu a avut loc de Paşti, aşa cum se voia, urmează să aibă loc cu ocazia alegerilor. Se pare că ultimele măsuri ale guvernului provizoriu ar fi motivul pentru care acţiunea respectivă a fost înscenată tocmai acum. Deoarece toţi separatiştii, fără excepţie, au declarat (chiar dacă împotriva aspiraţiilor lor) că vor accepta o unire cu un principe străin, atunci opoziţia lor a pierdut orice temei de îndată ce acest lucru nu a mai fost un vis, ci o realitate.
Ce-i drept, comunicatul guvernului care propunea candidatura prinţului de Hohenzollern pentru tronul Principatelor, nu conţinea nicio informaţie referitoare la acceptul ferm al acestuia din urmă; dar membrii guvernului care au venit aici au declarat prin viu grai că aşa stau lucrurile şi că propunerea lor este rezultatul unui acord în prealabil încheiat. Chiar dacă rămâne în picioare şi posibilitatea ca totul să fie doar o iluzie, aşa cum crede multă lume, se pare totuşi că realizarea acestei idei este foarte apropiată. Separatiştii trebuiau aşadar să se teamă că ceea ce mai putea fi încă prezentat drept o altă înşelătorie de-a unioniştilor se va confirma în curând ca realitate. Din acest motiv, pentru a nu lipsi orice temei pentru demonstraţia lor au trebuit să se folosească de starea de incertitudine. Aşa că ieri s-a declanşat acţiunea, absolut neaşteptată pentru cei neimplicaţi. Obiectivul ei a fost mai întâi instaurarea unei căimăcămii moldoveneşti şi înlăturarea autorităţilor aflate în funcţiune. În continuare a existat ideea (cel puţin aşa am fost asigurat pe baza multor declaraţii auzite din mai multe părţi) că vor interveni ruşii în cazul în care se va ajunge la o confruntare sângeroasă.
Ziua de duminică trebuie să li se fi părut foarte favorabilă pentru că atunci vin mulţi oameni în oraş şi încă de dimineaţă li s-a promis ţuică. Chiar înainte de orele zece o mare mulţime de oameni se adunase în faţa Mitropoliei, iar în casa de vizavi a lui Nicolae Rosnovanu[8] se adunaseră separatiştii, semnatarii ultimului program. Însuşi mitropolitul[9] a vorbit poporului din câte se pare împotriva unirii, dar totuşi nu pot să precizez nimic sigur în acest sens. Fapt este că mitropolitul, îmbrăcat în odăjdiile sale sclipitoare, a intrat în mijlocul mulţimii şi a vrut să se ducă împreună cu lumea la palatul lui Roznovanu, dar a fost împiedicat de către poliţişti şi soldaţi şi s-a ales cu o rănire uşoară. Câţiva au fost răniţi în îmbulzeală. S-a strigat : „Ne omoară fraţii! ne omoară părinţii!“ Unii au alergat la consulatul rusesc[10] şi au cerut ajutor la cei de acolo.
Între timp s-au apropiat militarii şi au încercuit mulţimea. Aceasta i-a întâmpinat cu pietre şi ciomege, dar pentru că soldaţii nu au făcut uz de arme de foc, au fost îmbrânciţi de mai multe ori şi s-a început ridicarea unor baricade. În felul acesta armata şi poporul au stat faţă în faţă mai bine de două ceasuri. La fel ca la toate revoluţiile din ultima vreme s-a auzit o împuşcătură menită să schimbe situaţia. Guvernanţii susţin că mai întâi s-a tras din rândul poporului şi abia pe urmă militarii au deschis şi ei focul. În privinţa aceasta nu se poate face nicio afirmaţie precisă. Între timp la Mitropolie şi apoi şi la alte biserici, preoţii au început să tragă clopotele ca să se strângă lumea cât mai repede. Totuşi scopul de a-i face pe oameni să se implice nu a fost atins. Ostilitatea dintre soldaţi şi mulţime a durat probabil 4 ½ ceasuri, dar lupta propriu-zisă doar un sfert de oră. Către orele două a venit Dr. Davila[11] pentru ca în numele guvernului să anunţe corpului consular, care se strânsese la mine, faptul că liniştea a fost restabilită. Răsculaţii s-au servit în primul rând de pietre şi ciomege; arme de foc şi săbii au avut relativ puţine.
Grosul scandalagiilor l-au constituit, ca de obicei, gură-cască şi oamenii fără căpătâi. Cei mai hotărâţi au părut locuitorii din Tătăraşi, una din suburbiile Iaşilor, în majoritate bulgari şi ţigani, apoi străinii: polonezi, ruşi, greci etc.; în cele din urmă agitaţia spiritelor nu a mai permis să se deosebească cei care acţionau efectiv de cei care priveau. Toată mulţimea s-a cifrat la circa două mii de persoane, iar după alte surse par să nu fi fost decât 600 sau 800. Mişcarea s-a desfăşurat într-un spaţiu restrâns cuprins între Mitropolie şi palatul Roznovanu şi iniţial şi pe anumite porţiuni de pe strada mare. Restul oraşului nu s-a mişcat.
Dintre liderii separatiştilor nu a fost văzut decât [Boldur] Lăţescu în fruntea răsculaţilor; mie cel puţin nu mi s-a furnizat decât acest nume, în rest lideri de mâna a doua. Ceilalţi lideri au rămas în casa lui Roznovanu, de unde s-a şi tras, s-au distribuit arme şi s-au rostit cuvântări instigatoare pentru mulţime. În timpul şi după înăbuşirea revoltei s-au operat multe arestări, câteve sute. Au fost arestaţi mai mulţi lideri, în primul rând Roznovanu. Mitropolitul este ţinut sub supraveghere la spital.
Cel care este considerat de toată lumea ca instigator şi lider al revoltei, Constantin Moruzi, a fugit în Rusia. Se spune că s-ar fi ascuns ceva vreme la consulatul rusesc.
Acest aspect mă face să mă gândesc la rolul pe care l-a jucat Rusia în toată demonstraţia. Că a fost implicată nu mai poate fi pus la îndoială, oricât de puţine dovezi s-ar putea furniza. Liderii partidului separatist s-au aflat într-un permanent contact cu consulatul rusesc. Moruzi şi Roznovanu sunt adepţii declaraţi ai Rusiei, Constantin Moruzi este chiar supus rus, a condus deja de două ori în Moldova acţiuni asemănătoare în interesul Rusiei. Clerul a fost evident de partea separatiştilor. Episcopul Scriban a fost mereu o unealtă a Rusiei. Mitropolitul Miclescu, cunoscut ca un caracter meschin şi venal, a trecut de asemenea de partea acestui partid şi a jucat un rol deosebit în cadrul revoltei ; de asemenea în mulţime au fost văzuţi mulţi clerici, cântăreţi de cor, seminarişti etc. care, înarmaţi cu ciomege, au îndemnat lumea la răzmeriţă. La aceasta se mai adaugă faptul că în afară de aspectele anterior menţionate, la cei arestaţi s-au găsit bani ruseşti şi arme ruseşti, iar unii dintre arestaţi au făcut deja declaraţii în acest sens. Toate acestea au fost confirmate de către Dr. Davila, care, probabil din dorinţa de a acţiona în favoarea unirii, de zece zile străbate Moldova, şi ieri a sosit aici chiar înainte de izbucnirea răzmeriţei. Mi-a spus că peste tot prin judeţe a găsit agenţi de-ai Rusiei, pe mai mulţi dintre ei i-a făcut să vorbească oferindu-le bani şi în acest mod s-a putut informa despre toată amploarea uneltirilor. La fel mi-a relatat lucrurile şi colegul meu francez. De asemenea, ministrul D.A. Sturdza[12], care se află aici de două zile, mi-a spus că ancheta iniţiată în acest sens nu mai lasă loc la niciun fel de îndoială asupra naturii acestui complot. Sigur că în toate acest declaraţii nu poate fi ignorat un anume punct de vedere partinic, dar chiar dacă facem abstracţie de această influenţă evidentă, va rămâne suficient material doveditor.
Faptul că planul nu a fost dus la îndeplinire cu suficientă abilitate şi poate nici nu avea cum să reuşească se datorează pe de o parte grabei cu care s-a trecut la acţiune şi în acest sens motivul l-am explicat la început, şi pe de altă parte lipsei de experienţă şi de energie a liderilor. Liderul propriu-zis, Constantin Moruzi, prezentat de toată lumea ca un om foarte nervos şi energic, nu a putut să acţioneze pentru că a trebuit să fugă chiar în momentul izbucnirii revoltei. Guvernul care se pare că aflase de foarte puţin timp despre planurile sale, a cerut ieri la consulatul rusesc expulzarea lui Moruzi. Anexez copia respectivei note. Fuga sa a făcut inutile orice alte măsuri. Acest lucru, plus descumpănirea celorlaţi lideri ai partidului, precum şi intervenţia imediată a guvernului au împiedicat ca populaţia să opună prea multă rezistenţă sau ca mişcarea să capete amploare.
În completarea celor de mai sus adaug copia unei note a prefectului referitoare la evenimentele de ieri. Prezentarea sa corespunde în general cu informaţiile adunate de mine. Doar numărul morţilor şi al răniţilor este prea mic. Din rândurile răsculaţior au fost circa 150 de victime, pot să vă spun precis că azi dimneaţă se aflau la spital între 50 şi 60 de răniţi. Pierderile militarilor se cifrează la circa 50. Alte informaţii mai precise deocamdată nu am.
Greu de crezut că se va mai ajunge la vreo altă tulburare a ordinii. Pentru argumentarea acestei afirmaţii mă bazez nu atât pe forţa guvernului, cât pe faptul că opoziţia este risipită şi şi-a pierdut capul cu totul. Cel puţin despre armată, opinia generală spune că dacă nu s-a distins ieri în niciun fel, în schimb a arătat că este un element în care autoritatea poate avea încredere.
Din asigurările oferite de guvern rezultă că nu poate fi nicio îndoială în ceea ce priveşte rezultatul plebiscitului. Se pare că este adevărat ceea ce am precizat în rapoartele anterioare că sudul Moldovei este unionist. Din câte mi s-au comunicat astăzi, şi judeţele Dorohoi şi Botoşani s-au pronunţat deja pentru noul principe. De asemenea se afirmă că acceptarea din partea prinţului de Hohenzollern este absolut sigură.
Consider că prezentarea pe care am făcut-o ultimelor evenimente corespunde în general realităţii. Având în vedere însă multitudinea de informaţii, adesea contradictorii, se prea poate ca anumite aspecte să aibă nevoie ulterior de completări sau de alte explicaţii.
Binevoiţi Excelenţă…
(semnat) Goering
Ex. Sale consilier regal, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, contele Brassier de Saint Simon la Constantinopol nr. 282
*
Copie Adresse 1046
Copie de la notre adressé à Monsieur le Consul de Russie à Jassy, en date du 3/15 Avril 1866.
Monsieur le Consul
Le sujet russe Prince Constantin Mourousy se trouvant depuis quelque temps à Jassy y forme des intrigues politiques dans le but évident de renverser le Gouvernement du Pays. Mourousy ne prend même pas la peine de cacher ses intentions car dans une conversation avec Préfet de Police de Jassy en l’engageait à quitter la ville, il a déclaré catégoriquement ne pas pouvoir renoncer en ce moment à aider son beau frère,  Monsieur Nicolas Rosetti Rosnovanu dans le plan politique que celui-ci poursuivait. Il a ajouté, en outre, qu’il prévoyait une grande effusion du sang à Jassy.
En présence de ces faits, je me vois obligé Monsieur le Consul, de recourir à votre intervention efficace pour vous prier de bien vouloir signifier au Prince Mourousy qu’il ait à quitter la ville de Jassy au plus tard aujourd’hui à midi et a passer la frontière des Principautés Unies par Sculeni avant les trois heures.
Je vous prie en même temps, Monsieur le Consul,  de notifier au Prince Mourousy que sa rentrée sur le territoire des Principautés Unies est interdite jusqu’à nouvel ordre.
Le soussigné espère Monsieur le Consul, que votre intervention décidera le Prince Mourousy à obtempérer immédiatement au désir de l’autorité, mais il croit, en tout cas, de son devoir de l’avertir par votre organe qu’un refus de sa part nécessiterait des mesures que mon devoir ne me permettrait pas de différer.
Agréez …
(Signé) Le Préfet du district Stephan Golesco[13]
*
Copie
Jassy, le 3/15 Avril 1866
Monsieur le Consul
Par la note que j’ai eu l’honneur de vous adresser ce matin, j’ai porté à votre connaissance la mesure d’expulsion qu’à la dernière extrémité j’avais cru devoir prendre envers le sujet russe Prince Constantin Mourousy à la suite des renseignements malheureusement trop certains qui le désignaient comme cherchant à organiser une révolte dans la ville de Jassy. Ainsi que vous avez pû vous en informer par vous-même, Monsieur le Consul, les évènements n’ont que trop justifié mes craintes. Ce matin même, une heure après que Monsieur le Consul de Russie recevait la note dont je vous communiqués copie et avant que le Prince Mourousy ait pu être sommé de partir, un attroupement considérable composé en grande partie d’étrangers munis de massues et d’armés à feu, s’est rassemblé devant la maison de Monsieur Nicolas Rosetti-Rosnovano, dans laquelle habitait le Prince Mourousy. Cet attroupement s’est emparé de la Métropole qui est située vis-à-vis de la dite maison. A la tête de l’émeute se trouvaient plusieurs membres d’un Comité politique que Monsieur Rosnovano présidait et dont les noms ont été  publies dans des affiches imprimées et répandues par ce comité en nombreux exemplaires, tant dans les rues que dans des maisons privées. Une de proclamations du comité distribuée hier sous forme de feuille volante imprimé contenait un appel non déguisé à une révolte ayant pour bout de renverser le Gouvernement.
Des fenêtres de la maison de Monsieur Rosnovano ainsi que d’autres maisons voisines des coups de feu ont été dirigés sur la troupe, avant que celle-ci eût commencé à disperser l’émeute. Monsieur Rosnovano, du haut de son balcon, jetait aux émeutiers des billets par lesquels on leur enjoignait de piller tous les magasins où ils pourraient trouver de munitions ainsi que toutes les maisons où il y avait des armes.
Les sommations adressées à plusieurs reprises aux émeutiers par tous les chefs militaires et, entre autres par le général Davila, le capitaine Costiesco et le capitaine Pilat pour les engager à se disperser, sont malheureusement restées sans effet. Elles n’ont été accueillies que par des attaques à coups de feu, de massues et des pierres que la troupe a longtemps supportées avec la plus louable abnégation. Plusieurs déchargés en l’air n’ont fait que d’encourager les perturbateurs qui avaient garni de barricades les abords de la maison Rosnovano et s’étaient rendus maîtres de la métropole d’où ils tiraient des coups de feu et sonnaient le tocsin d’alarme pour appeler le peuple à la révolte. Leur appel n’a pas été écouté ; le peuple est resté paisible.
Lorsque l’autorité a eu épuisé tous les moyens de conciliation sans réussir à disperser l’émeute, elle s’est vue malheureusement obligée par les devoirs les plus sacrés d’employer la force. Il en était temps, car la troupe qui subissait depuis longtemps de nombreuses attaques sans y répondre, s’était déjà  laissé repousser à deux reprises. Elle n’a donné feu qu’après que plusieurs officiers et soldats au nombre de quinze, ont été blessés et que deux soldats ont été tués par de coups de feu. L’ordre n’a pu être rétabli qu’après une lutte courte, mais douloureuse, dans laquelle la violence des émeutiers n’a pas permis d’éviter une effusion de sang. Quinze d’entre eux ont été tués et vingt-cinq blessés.
La tranquillité de la ville est, en ce moment, complètement assurée et les dispositions les plus efficaces sont prises pour qu’elle ne puisse plus être troublée. Quelques uns des principaux facteurs de l’émeute ont été pris les armes à la main et la justice civile poursuit, à leur égard son cours régulier.
Vous pouvez être rassuré, Monsieur le Consul, au sujet du maintien ultérieur de la tranquillité publique et faire connaître à vos protégés qu’ils peuvent en toute sécurité vaquer à leurs affaires, en continuant à observer la conduite pacifique qu’ils n’ont cessé de garder pendant  toute la durée de ces tristes évènements. Je compte sur votre concours, Monsieur le Consul, pour les engager à s’abstenir de toute participation à un rassemblement quelconque et à obtempérer aux invitations que les agents de l’autorité leur adresseront en vue d’assurer le maintien de l’ordre.
Veuillez agréer, Monsieur le Consul, l’assurance de ma considération la plus distinguée.
(Signé) Le Préfet du district de Jassy Stephan Golesco
A Monsieur le Consul de S.M. Roi de Prusse
A.N.I.C., Microfilme R.D.G., rola 67, cadrele 133 – 143.
[1] Goering, Karl Emil Ludwig (1829 – 1905) diplomat german, consul al Prusiei la Alexandria şi la Iaşi (1858 – 1868), din 1868 în Ministerul de Externe, şef al cancelariei Reich-ului (1891 – 1894), coleg de şcoală al cancelarului Leo von Caprivi, vezi Philip Eulenburgs Politische Korrespondenz, Band II, Im Brennpunkt der Regierungskrise 1892 -1895, John C.G. Röhl Herausgeber, Harald Boldt Verlag, 1979, pag. 783. Acolo numele său apare ca Göring.
[2] Detronarea lui Cuza a avut loc în primele ore ale zilei de 11/23 februarie 1866.
[3] Filip de Flandra (1837 -1905), fratele regelui Belgiei Leopold al II-lea. A refuzat imediat oferta de a fi domnitor al României (cei care i-au făcut-o ştiau însă că prinţul era complet surd şi se aşteptau la refuzul său). La 25 aprilie 1867 se va căsători cu prinţesa Maria von Hohenzollern-Sigmaringen cu care a avut cinci copii. Fiul lor, Albert (1875 – 1934), va deveni în decembrie 1909 regele Belgiei.
[4] Theodor Rosetti (1837 – 1923), prefect de Vaslui (martie 1864 – 11 februarie 1866).
[5] Pogor Vasile ( 1833 -1906), om politic junimist, ministrul Cultelor (20 aprilie 1870 – 23 mai 1870).
[6] Cozadini, Dimitrie (1823 – 1878), om politic, ministru al Lucrărilor Publice şi de Finanţe în vremea domnitorului Al. I. Cuza, prefect de Iaşi (1866) ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Al.G. Golescu (2/14 februarie – 18/30 aprilie 1870).
[7] Brassier de Saint Simon Ballade, Joseph Maria Anton von (1798 – 1872), diplomat prusian de origine franceză, ministru plenipotenţiar la Atena (1838 – 1844), la Stockholm (1845 – 1854), la Torino (1854 – 1862), Constantinopol (1862 – 1869), ambasador la Roma (1869 – 1872).
[8] Rosetti-Roznovanu, Nicolae (1842 – 1891), descendent al unor vechi famili boiereşti, absolvent de bacalaureat şi licenţă în Drept la Paris (1858 – 1861), judecător la tribunalul Iaşi. Lider al manifestaţiei separatiste din 3/15 aprilie, a fost amnistiat de domnitorul Carol I la 10/22 mai, împreună cu mitropolitul Calinic şi alţi lideri separatişti. În 1868 va fi ales consilier municipal şi deputat. S-a distins în luptele de la Plevna din 1877.
[9] Calinic (Constantin) Miclescu (1822 – 1886), cleric român, descendent dintr-o veche familie boierească; unchiul său, Sofronie Miclescu, a fost mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1851 -1861). Calinic a fost mitropolit al Moldovei (1865 -1875) şi mitropolit primat al Ungro-Vlahiei (1875 – 1886). Suspendat în perioada 6/18 aprilie – 2/14 iunie 1866 pentru participarea la manifestaţia separatistă de la Iaşi din 3/15 aprilie.
[10] Agent şi consul general al Rusiei era baronul D.B. Offenberg (1863 -1872).
[11] Davila, Carol dr. (1828 -1884), medic și farmacist român, de origine franceză, născut în Italia, cu studii în Germania și Franța, unul dintre întemeietorii serviciului sanitar şi al învăţământului medical românesc.
[12] Sturdza, Dimitrie A. (1833 – 1914), membru marcant al Partidului Naţional Liberal, din 1892 lider al partidului, de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri. La vremea respectivă ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Locotenenţei Domneşti (11/23 februarie – 10/22 mai 1866).
[13] Golescu, Ştefan (1809 – 1874), liberal radical, de două ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al Afacerilor Străine şi de Interne în 1867. La vremea respectivă prefect al judeţului Iaşi.


Apărut în Tradiţie, Istorie, Armată, Colecţia Studii, coordonator cdor. conf. univ. dr. habil. Olimpiu Manuel Glodarenco, Dr. Cristina Constantin, Editura SITECH, Craiova, 2016, vol. I, pp. 87 – 94.

Alexandr Dughin. Jean Parvulesco n-a murit


la-mormantul-lui-jean-parvulesco-alexandr-dugin-with-arnaud-guyot-janin-magritte-parvulesco-and-constantin-parvulesco


Jean Parvulesco n-a murit

Aș dori să spun că trebuie nu doar să îl avem în memorie pe Jean Parvulesco, fiindcă Jean Parvulesco nu este mort.
Jean Parvulesco este cineva care trăiește.
Deoarece el reprezintă și manifestă adevărul ontologic confirmat de succesiunea de fapte istorice și fizice.
Jean Parvulesco a creat o lume literară, un cosmos literar pentru forțele ontologice ale luminii ce combat forțele antiontologice ale tenebrelor.
Și această luptă care a fost misiunea lui Jean Parvulesco este o luptă ce va continua mereu.
Dar Jean Parvulesco nu este doar poetul sau scriitorul care fixează înșiruirea evenimentelor acestei lupte.
El a reprezentat această luptă în sine.
El a reprezentat funcția avatarică a luminii, reprezentantul ei.
Lumina este eternă, prin urmare Jean Parvulesco trăiește mereu.
Nu în calitate de memorie pe care o păstrăm despre el, ci el trăiește ca o personalitate naturală.
Nu doar ca suflet, un suflet profund, ci ca o personalitate integrală.
Ceea ce e foarte important în cazul lui Jean Parvulesco este faptul că el se află astăzi, chiar în acest moment, angajat în desfășurarea marii istorii.
El a fost profetul reîntoarcerii Vremurilor Mărețe.
Și el avea dreptate, deoarece reîntoarcerea Vremurilor Mărețe se împlinește în stadii, în faze.
Cred că ziua cea mai importantă a reîntoarcerii Vremurilor Mărețe a fost 8 noiembrie 2016.
Fiindcă în această săptămână lumea s-a schimbat în mod profund, ontologic.
Întrucât în Statele Unite, în însăși inima Fiarei, s-a produs revoluția ontologică a luminii contra tenebrelor.
Și Donald Trump, reprezentantul Statului american profund, a avut o victorie decisivă asupra tuturor celor pe care îi numim mlaștină.
Mlaștina despre care vorbește Trump și persoanele mizerabile care o susțin. În realitate este vorba despre americanii organici, americanii înrădăcinați, aflați față-n-față cu elita sau anti-elita globalistă în esență ticăloasă.
Această mlaștină a începtul să fie secată chiar în centrul răului mondial.
Așadar, lumina, în serviciul căreia s-a aflat cavalerul Jean Parvulesco, a început să răzbată în punctul cel mai de jos al geopoliticii mondiale, în Statele Unite ale Americii.
Dar urmându-l pe Raymond Abellio, știm că revoluția ontologică începe tocmai în acel moment și în acel punct în care soarele se ascunde, în care soarele dispare.
Și în mod sigur că anume în extremul Occident al dorințelor, dacă e să apelăm la cuvintele poetului francez vizionar Stéphane Mallarmé, începe reîntoarcerea Vremurilor Mărețe.
Tocmai la capătul nopții, în miezul Kaly Yuga, în însuși centrul răului american se produce refacerea mondială.
Iar Jean Parvulesco a fost precursorul a ceea ce cunoaștem astăzi. El a participat la această revoluție spirituală și ontologică care se desfășura în fața ochilor noștri. Și astăzi viziunea lui asupra lumii, viziunea lui anti-modernistă, anti-atlantistă, viziunea lui asupra marii Eurasii începe să se înfăptuiască.
În timpul vieții lui Jean Parvulesco credeam că este vorba despre un poet, despre un soi de nebun.
Dar aceasta este soarta, acesta este destinul marilor personalități și a marilor europeni. În timpul vieții lor, aruncăm cu pietre în ei, îi considerăm nebuni. Iar după moarte îi venerăm.
Noi, prietenii lui Jean Parvulesco, l-am venerat încă în timpul vieții lui.
Fiind că n-am fost doar prieteni, ci am fost entități angajate în aceeași lumină. Am fost și suntem chipuri și funcții diferite ale aceleiași lumini, lumina ontologică a lui Jean Parvulesco.
Și iată că astăzi marea bătălie a luminii ontologice eurasiene, a tradiției solare, contra modernității lunare, terestre, htoniene și subterane, a început să fie văzută de toată lumea.
Jean Parvulesco a fost precursorul viziunii asupra lui Vladimir Putin ca eurasianist.
El era convins că este vorba despre figura restauratorului Marii Eurasii.
Iar astăzi toată lumea vede că el a avut dreptate.
Acum cred că a sosit timpul Europei să se refacă.
Trebuie să se pună capăt situației când marionetele continuă să guverneze Europa.
Cu Putin în Rusia, cu Trump în Statele Unite, pentru Hollande, Merkel sau alții ca aceștia nu mai există nici o rațiune de a fi.
Ale cui marionete sunt aceștia?
Ale lui Soros, ale lui Clinton care a pierdut totul. Această vrăjitoare, această witch căzută și pierdută.
Nimeni nu-i mai susține pe aceștia.
Iar în cazul lui Hollande, acesta trebuie luat de ureche și dat afară.
A sosit timpul ca popoarele să se trezească.
Este timpul Europei să se trezească.
Nu există alte legi decât cea a luminii solare și spirituale.
Nu mai există alte reguli, decât regula eurasianistă de restaurare a marelui imperiu eurasiatic.
Nu mai există deja nici altă literatură, decât sălbatica, excelenta, geniala și mereu actuala literatură a lui Jean Parvulesco, operele operative ale lui Jean Parvulesco.
Și pentru a încheia, aș dori să spun că sper la trezirea Marii Românii.
Este o țară de moștenire bizantină.
Este o țară secretă.
Și nu este deloc întâmplător că cel mai bun spirit al secolului nostru, secolul precedent, Jean Parvulesco, este născut pe acest pământ sacru.
Pe pământul României.
Memoria lui Jean Parvulesco nu este de domeniul trecutului, este eternitatea mereu prezentă.
Jean Parvulesco – Prezent!

Traducere de Iurie Roșca

Claudio Mutti În căutarea Europei. Cum să ieşim din întunericul occidental?

În căutarea Europei. Cum să ieşim din întunericul occidental?
ESTICA NEWS > Politic > În căutarea Europei. Cum să ieşim din întunericul occidental?

Claudio Mutti
19 noiembrie 2015 6 Comentarii
Politic

 http://www.estica.eu/article/in-cautarea-europei-cum-sa-iesim-din-intunericul-occidental/

În cântul XXVI al Infernului dantesc Ulise evocă discursul cu care i-a convins pe tovarășii săi să depăşească Coloanele lui Hercule: „O frati, dissi, che per cento milia – perigli siete giunti all’occidente (…)”[1]. Încercând să vedem ceva din acel sens alegoric care, conform cu declaraţia expresă a lui Dante, se află ascuns în spatele sensului literal, am putea oarecum să riscăm această ipoteză: Occidentul evocat de Ulise în „mica sa rugăciune” nu se reduce la accepţiunea spaţială şi geografică a termenului. Deoarece cuvântul „Occident” desemnează locul „Soarelui care moare” (Sol occidens), locul unde se termină universul oamenilor şi începe „lumea fără oameni”, domnia tenebrelor şi a morţii, este probabil că Occidentul dantesc, dată fiind polivalenţa semantică a simbolismului, indică şi o fază temporală, încât un sens ulterior al discursului lui Ulise ar fi acesta: tovarăşii săi, deoarece erau „bătrâni şi întârziaţi”, au ajuns la „occidentul” vieţii, adică în proximitatea morţii. Şi cum aceştia reprezentau umanitatea europeană, cum să nu înţelegem, simultan, că Europa trebuia să ajungă – şi va ajunge efectiv chiar în epoca lui Dante, la începuturile epocii noastre – în proximitatea acelei faze istorico-culturale care, după René Guénon, „a reprezentat în realitate moartea a multe lucruri”?

Dar Occidentul, locul tenebrei, este şi un simbol al ceea ce Martin Heidegger numea „Întunecarea lumii”. „Lumea” – explică acelaşi Heidegger – „trebuie înţeleasă mereu în sens spiritual”, astfel încât „întunecarea lumii implică o depotenţare a spiritului”. Iar situaţia Europei, continuă Heidegger, „este cu atât mai fatală şi fără remediu cu cât depotenţarea spiritului provine din el însuşi”. Această depotenţare a spiritului, această întunecare a lumii, după Guénon, a avut momentul său definitiv odată cu sfârşitul marii civilizaţii medievale (ultima civilizaţie relativ normală cunoscută de Europa) şi cu debutul culturii imanentiste şi laice a Renaşterii. După Heidegger, întunecarea lumii, „chiar dacă a fost pregătită în trecut, s-a verificat definitiv pornind de la condiţia spirituală a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea”, adică odată cu triumful raţionalismului contemporan, al materialismului, al individualismului liberal. În orice caz, am putea spune că această întunecare a lumii este precedată pas cu pas de ceea ce Serge Latouche a numit recent „occidentalizarea lumii”. Infernul, la capătul căruia s-a sfârşit cu acel Ulise dantesc care a lăsat Europa pentru a se afunda în tenebra occidentală, este un Occident peren (legea compensaţiei!), fiindcă lumina nu mai ajunge aici. Dante iese din această eternă tenebră occidentală şi infernală graţie ajutorului lui Virgiliu, poetul Imperiului; poetul unui Imperiu care, aşa cum se spune explicit în Paradisul, VI, 4-6, este prin originea sa însuşi legat de Europa: „cento e cent’ anni e più l’uccel di Dio/ne lo stremo d’Europa si ritenne,/vicino a’ monti de’ quai prima uscìo”[2]. Este într-adevăr cazul să amintim că, după Dante, Acvila imperială („l’uccel di Dio”) şi-a avut originea „la capătul Europei”, adică în actuala Anatolie, acolo unde s-a născut Troia. De altfel şi Europa, fecioara „cu chipul amplu”[3] care a fost iubită de Zeus şi care a dat numele continentului nostru, era originară de pe coasta orientală a Mediteranei. Lucrul acesta ne poate duce la a reflecta asupra faptului că pentru greci şi pentru romani, şi apoi pentru oamenii Evului Mediu, imaginea geografică a Europei se întindea spre Orient mult mai mult decât în epoca modernă şi în cea contemporană; dar acesta ar fi un alt subiect. Noi am vrea, în schimb, să punem această întrebare: cine va indica Europei, în pragul celui de-al treilea mileniu, calea de a ieşi din Occident şi a se întoarce la „revederea stelelor”? Primul lucru de făcut, spre acest ţel, este de a opera o clarificare conceptuală. Trebuie astfel să restabilim termenii adevăraţi ai raportului care intervine între Europa şi Occident, raport de contrapunere naturală şi antagonism; trebuie să respingem o sinonimie care, impusă de către învingătorii atlantici ai celui de-al Doilea Război Mondial, a fost acceptată de către europeni într-o manieră puţin critică şi inversată. Conceptul de Occident este relativ nou şi este aproape sinonim cu modernitatea; ca viziune asupra lumii, de aceea, Occidentul este esenţialmente altceva decât acel spirit care prezida manifestările tradiţionale ale civilizaţiei europene. Vom spune mai târziu cât de puţin fondate sunt revendicările civilizaţiei occidentale, atunci când aceasta încearcă să accentueze propriile rădăcini în unele dintre fazele istorico-culturale prin care s-a configurat Europa.

Adevăratul şi falsul Ulise
Întorcându-ne la Ulise, ne amintim că am citit în pagina culturală a unei gazete liberale că Odiseia homerică „a fost agenta (sic) modernităţii”. O vulgaritate de acest gen, care relevă exigenţa modernităţii de a-şi inventa o galerie de strămoşi, este posibilă chiar datorită faptului că esenţa Odiseii homerice, prototip al lui homo Europaeus, a rămas neînţeleasă modernităţii înseşi. În percepţia modernă, într-adevăr, Odiseu nu este cel care era pentru greci, adică acel aner polytropos care, animat de nostalgia Originilor şi asistat de Atena, adică de Intelectul divin, luptă împotriva forţelor inferioare şi, după lunga captivitate occidentală de la Aiaia, se întoarce într-o patrie „centrală”, într-o „ţară de mijloc”, care simbolizează esenţialmente perfecţiunea primordială a stării omeneşti. Modernitatea l-a desfigurat pe Odiseu homeric, făcând din el un erou cultural după propria imagine şi asemănare: astfel, pus în faţa unei oglinzi deformante, homo Europaeus redă imaginea mincinoasă a lui homo Occidentalis. Există apoi o variantă „filosofică”, s-o numim totuşi aşa, a aceleiaşi vulgarităţi: Odiseu care îi descrie Penelopei patul matrimonial făcut din lemnul de măslin (patul lui Odiseu este în realitate simbolul homeric al Axis Mundi), după Horkheimer şi Adorno, ar fi, ţineţi-vă bine, „prototipul burghezului (care) are, în inteligenţa sa un hobby”, acela al „bricolajului”, al confecţionării cu mijloace proprii. Autorii Dialecticii iluminismului, completamente ignoranţi ai semnificaţiei autentice a figurii erouloui homeric, au crezut că pot accentua, dincolo de masca lui Odiseu, figura burghezului occidental care a început dezvoltarea raţionalistă eliberându-se de superstiţie şi exercitând propria dominaţie asupra naturii şi oamenilor. „Că Odiseu era fără apărare în faţa refluxului – scrie Adorno într-o grotescă Interpretare a Odiseii (Manifesto Libri, Roma 2000, p. 70) – trebuia să legitimeze aproprierea plusvalorii de partea călătorului”. Odiseul rabinilor frankfurtezi devine astfel metafora acelei puteri raţionale de dominaţie care se organizează ca şi cunoaştere sistematică şi are ca subiect burghezul occidental, „în formele succesive – scrie el – de sclavagist, de liber întreprinzător, de administrator”. O atare metaforă se fondează totuşi pe o reducere tipică a superiorului la inferior, fiindcă Adorno şi Horkheimer identifică în mod injust intelectul (principiu de ordine universală) cu raţiunea (facultate specific umană, limitată, relativă şi individuală). Acum Odiseu, prototip al lui homo Europaeus, este chiar un simbol al intelectului, adică al principiului spiritual care transcende individualitatea şi astfel întregul elementelor psihice şi corporale, reprezentate în poemul homeric de tovarăşii eroului. Etapa Şcolii de la Frankfurt, născută la iniţiativa unui grup de evrei liberali, îşi încheie ciclul transformându-se la sfârşit într-o explicită adeziune la iudaism. Cu puţin timp înainte de a muri, Horkheimer recomanda „întoarcerea la Jahvé” şi „aşteptarea eternă” a unui mesia care, după acelaşi Horkheimer, nu va mai veni. Această poziţie va fi reluată şi dezvoltată de aşa-zişii noi filosofi André Glucksmann şi Bernard Henri-Lévy. Acum, în ce priveşte ireductibilitatea Odiseului homeric, prototipul lui homo Europaeus, la viziunea iudaică şi la cea modernă, să ne gândim la cuvintele unei autorităţi a gândirii iudaico-creştine, Sergio Quinzio, care în Rădăcinile ebraice ale modernităţii afirmă că nu numai concepţia grecească a timpului, dar şi cea a spaţiului e circulară, dat fiind faptul că spaţiul odiseic ţine de la Itaca la Itaca. Timpul şi spaţiul grecilor – scrie Quinzio – „Sunt timpul şi spaţiul eternei reîntoarceri, în care nimic realmente nou nu poate să survină. Viceversa, cum timpul ebraic este liniar, astfel şi spaţiul ebraic esrte liniar, şi merge de la pământul sclaviei către pământul făgăduinţei”. De altfel, Emmanuel Lévinas contrapusese deja, în termenii unei ireductibile antiteze, întoarcerea odiseică şi exodul biblic, ca şi figura lui Odiseu şi a lui Abraham: Abraham al reprezentării biblice, natural, pentru că figura profetului Ibrahim, aşa cum este ea reliefată în Coran, este foarte diferită; Coranul respinge hotărât (ad es. în III, 60) caracterizarea evreiască şi creştină a Patriarhului caldeean venit din Ur şi face din acesta un reprezentant al Tradiţiei Primordiale. „Mitului lui Ulise care se întoarce în Itaca – scrie Lévinas în La traccia dell’altro – vrem să-i contrapunem istoria lui Abraham, care îşi părăseşte pentru totdeauna patria pentru un pământ încă necunoscut şi care îi interzice slujitorului său să-l readucă chiar şi pe fiul său la acel punct de plecare”. Evocând acest Abraham biblic şi antiodiseic, prototip al „părinţilor peregrini” care au abandonat Europa pentru a se stabili pe continentul occidental, Lévinas a dat formă contramitului dezrădăcinatului: un soi de „contramit al întemeierii” al unei Zivilisation occidentale, în care o greutate relevantă o are ceea ce René Guénon numea „aspectul ‚malefic’ şi deviat al nomadismului”. În orice caz, Lévinas a avut meritul de a contrapune explicit prototipului mitic al lui homo Europaeus prototipul contramitic şi antitradiţional al lui homo Occidentalis.

Ereditatea spirituală europeană
Aşadar, pe bună dreptate s-a spus că Odiseia, împreună cu Iliada, constituie ceea ce s-a numit Biblia grecilor, aşa cum Eneida ar fi Biblia romanilor. Dacă vrem să întrebuinţăm un limbaj coerent cu această metaforă, trebuie să spunem că Homer a fost primul profet al Europei şi că poemele sale au constituit cea mai veche revelaţie religioasă care a luat naştere în rândul europenilor. Într-o pagină plină de patos nietzscheean, marele filolog clasic şi istoric al religiilor Walter F. Otto caracteriza viziunea homerică contrapunând-o implicit celei iudeo-creştine, în termenii următori: „Homer devine Biblia elenilor (…) şi revelaţia sa are rezonanţă, dar este mai viguroasă, mai fidelă vieţii, mai respectuoasă cu realitatea, cum nu este mesajul spiritelor tulburi, în contradicţie cu ele însele şi cu viaţa. Religia în care poporul urma să fie iniţiat era revelată, înainte de toate, în inima celor mai nobili şi mai puternici. (…) Religia lui Homer era o religie revelată după opinia adevărată şi omenească că orice mare gânditor este fiul divinităţii”. (W. Otto, „Spirito classico e mondo cristiano”, La Nuova Italia, Firenze, 1073, p. 25). Într-o scriere din 1931, care, examinând izvoarele spiritului european, subliniază în ereditatea homerică prefigurarea propriei noastre identităţi de europeni, Walter Otto spune, de asemenea, despre Homer: „El nu este deci numai maestrul care a creat în Europa prima mare poezie, scriind astfel legea vie a artei poetice europene. Nu este nici numai cel care este chemat, capabil să exprime fiinţa greacă într-un mod atât de impunător şi profund astfel că opera sa devine geniul formativ al întregii naţiuni. El este pentru noi, încă, în ciuda trecerii timpului, cel care anunţă, în mod miraculos, viaţa şi lumea (…) Prin el, într-adevăr, spiritul grec şi, deopotrivă european şi-a găsit prima lui expresie, rămasă valabilă până astăzi. Şi, dacă înţelegem în mod corect cuvântul său, poate că şi semnificaţia cunoaşterii şi filosofiei greceşti îşi va dezvălui pentru noi sensul său cel mai profund” (W. Otto, Lo spirito europeo e la saggezza dell’Oriente, SEB, Milano, 1997, p. 11). Alături de Homer, celălalt mare maestru al antichităţii europene este Platon. Nu degeaba, un alt filosof evreu liberal, Karl Popper, i-a atribuit lui Platon rolul de părinte spiritual al curentului „inamicilor societăţii dechise”, un curent care, plecând de la gândirea platonică, ajunge la totalitarismele secolului XX. Dincolo de Popper, Republica lui Platon este fundamentală, în sensul unei recunoaşteri a acelei Weltanschauung europene, fiindcă într-o astfel de operă găsim în mod clar şi organic expusă doctrina trifuncţionalităţii care, după Georges Dumézil, constituie caracteristica tuturor societăţilor indo-europene, fie în Europa, fie în Asia. Cum s-a spus, studiile efectuate de Dumézil în domeniul istoriei religiilor şi al lingvisticii au arătat că popoarele indo-europene, dincolo de rudenia care uneşte limbile lor, posedă o structură mentală specifică şi o conştiinţă particulară a faptului religios, a societăţii, a suveranităţii, a relaţiilor dintre om şi divinitate. În concluzie, Dumézil a pus în lumină o Weltanschauung comună indo-europeană, o viziune a lumii având implicaţii teologice şi politico-sociale, după care comunitatea poate trăi şi prospera numai graţie colaborării şi solidarităţii celor trei funcţiuni ale suveranităţii, forţei şi fecundităţii. Prima funcţiune (suveranitatea) corespunde sacrului, puterii şi dreptului; a doua (forţa) corespunde activităţii războinice; cea de-a treia corespunde producţiei şi distribuţiei bunurilor materiale. Dacă în structura religioasă şi socială pusă în lumină de Dumézil se manifestă o exigenţă fundamentală a celei mai profunde mentalităţi indo-europene; dacă aşa-zisa „ideologie trifuncţională” este o caracteristică inerentă mentalităţii europeanului; dacă aceasta este una din acele structuri latente care sunt indisociabile de spiritul şi de cultura unui popor şi se conservă într-un anume fel de-a lungul generaţiilor, într-atât încât în Evul Mediu componentele societăţii încă erau indicate în cele trei categorii ale aşa-numiţilor oratores, bellatores şi laboratores şi o astfel de tripartiţie a supravieţuit cumva până la finalul Revoluţiei Franceze – atunci este legitim să punem această întrebare: în ce măsură concepţia trifuncţională poate reprezenta o cale pentru a regândi lumea şi viaţa în termeni adecvaţi calităţii noastre de europeni? Asupra unei astfel de întrebări nu ar fi inutil să reflectăm cu seriozitate. Pentru moment, ar fi suficient să notăm că organizarea liberal-capitalistă a societăţii este specifică nu atât civilizaţiei europene, cât civilizaţiei occidentale. Motto-ul unei astfel de organizări ar putea fi fraza proverbială care circulă în Statele Unite: Whatever is good for General Motors is also good for the USA. Într-adevăr, liberal-capitalismul, născut din Revoluţia Franceză prin răzvrătirea celei de a treia funcţiuni, Starea a treia, împotriva celorlalte două, pe de o parte reprezintă puterea efectivă a elementului economic asupra celui politic şi celui militar, în timp ce, pe de altă parte, comportă o penetrare a mentalităţii mercantile în toate straturile societăţii. O societate normală, în schimb, este aceea în care guvernarea este funcţiunea suverană; o societate normală este aceea în care politicul prevalează asupra economicului. Acelaşi concept de Europa va renaşte în lumina ideologiei trifuncţionale. Dincolo de simplele relaţii comerciale (a treia funcţiune), dincolo de aceleaşi aspecte ale apărării comune (a doua funcţiune), Europa trebuie să facă faţă problemei principale, care este aceea a suveranităţii (prima funcţiune). Acest proiect se poate alimenta dintr-o singură sursă: din tradiţia noastră cea mai autentică. În 1935, Martin Heidegger le spunea germanilor ceea ce astăzi ar putea fi spus tuturor europenilor: „Acest popor îşi va putea făuri un destin numai dacă ar fi, mai întâi, capabil să provoace în sine însuşi o reverberaţie (…) şi dacă va şti să îşi înţeleagă propria tradiţie în manieră creatoare. (…) Şi dacă marea decizie privind Europa nu trebuie să se verifice în sensul distrugerii, se va putea verifica numai pe calea răspândirii, plecând de la acest centru, a noilor forţe istorice spirituale”. Cu alte cuvinte: dacă Europa are încă un viitor, şi dacă noi vrem să găsim o soluţie europeană pentu viitorul său, trebuie să ne întoarcem către originile noastre, să-i întrebăm pe maeştrii cei mai vechi ai culturii noastre şi – credem că este posibil să reuşim – să preluăm spiritul acelor idei care constituie ereditatea spirituală specific europeană.

Eurasia şi Imperiul
Dacă e adevărat că miturile implică o serie de semnificaţii dincolo de cea literară, nu poate fi nelegitim să căutăm, în acel tip de mit foarte răspândit unde se povesteşte despre tăierea în bucăţi a unui zeu (Prajâpati, Osiris, Zagreus etc.) şi originea succesivă a cosmosului în părţile sale împrăştiate, o semnificaţie presupunând originea geografiei terestre. Într-adevăr, ce este sistemul pământurilor născute, dacă nu un corp, împărţit în acele patru sau cinci părţi care de unele singure se numesc continente? Să încercăm înainte de orice să fixăm numărul acestora din urmă, fiindcă e posibil să avem patru (Eurasia, Africa, Oceania, America) sau cinci (Eurasia, Africa, Oceania, America septentrională, America meridională). În funcţie de numărul lor, putem aplica geografiei planetei noastre o analogie sau alta. Unei scheme cuaternare, într-adevăr, i s-ar adapta simbolismul celor patru elemente constitutive ale cosmosului (aerul, apa, focul, pământul), în timp ce axa terestră ar corespunde elementului invizibil şi central, quinta essentia, quintesenţa, eterul. Unei scheme bazate pe cinci elemente, în schimb, ar fi posibil să i se aplice simbolismul corpului uman. Într-un atare caz, dacă ne gândim la cele cinci continente ca la părţile unui corp analog celui al fiinţei umane, am putea spune că Eurasia constituie partea centrală şi esenţială, aceea care cuprinde capul şi bustul şi astfel adăposteşte în el inima, creierul şi toate celelalte organe vitale, în timp ce celelalte patru continente (Africa, Oceania şi cele două Americi) reprezintă cele patru extremităţi ale corpului. Toate regiunile mai importante din punctul de vedere al economiei spirituale se găsesc, într-adevăr, concentrate în Eurasia. Din centre eurasiatice iradiază acele influenţe tradiţionale care au ajuns apoi în restul planetei: de la şamanismul siberian cel mai vechi, care, prin migraţiile protoistorice s-a răspândit în cele două Americi, până la acea revelaţie coranică ce a închis ciclul tradiţional al umanităţii actuale şi s-a răspândit, la rândul ei, mult dincolo de limitele Eurasiei. Şi aceasta dacă cităm numai două – cea mai veche şi cea mai nouă – dintre formele tradiţionale care s-au născut pe pământ eurasiatic. Dar vrem să încheiem amintind de un mit din care rezultă toată lipsa de sens a conceptului de Occident înţeles ca realitate de-sine-stătătoare şi din care se va evidenţia ulterior conformitatea ideii de Imperiu cu spaţiul eurasiatic. Este vorba despre mitul lui Alexandru şi, în particular, despre caracterizarea care i s-a făcut în tradiţia islamică, care, în Sura Peşterii din Coran, atribuie „bicornului” o funcţie nu numai imperială ci şi eshatologică. După simbolismul pus în evidenţă de acest context tradiţional specific, marşul întreprins de Alexandru cel Mare de-a lungul axei vest-est a Eurasiei traduce, în plan geografic, acea modalitatea „expansivă” pe care doctrina islamică a crucii o numeşte „amploare”. Aici, „amploarea” şi „exaltarea” sunt doi termeni care corespund celor două faze ale Călătoriei Nocturne a Profetului Mahomed, paradigmă a parcursului iniţiatic care duce la realizarea supremă. S-a spus, într-adevăr, de către un discipol indian al lui Ibn Arabî, magister maximus al Islamului: „Atât exaltarea cât şi amploarea şi-au atins perfecţiunea în Profet, Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pace”. Dar aici trebuie adăugat că, după o spusă tradiţională a Profetului însuşi, Alexandru a fost, dintre toţi oamenii, cel mai asemănător cu el. Şi aceasta deoarece Alexandru nu numai că a traversat lumea în plan orizontal, de la vest la est, dar, după o altă spusă a Alesului lui Allah, şi pentru că, după ce a fondat Alexandria în Egip, Macedoneanul a fost ridicat la cer de un înger. De altfel, legendele care privesc scufundarea lui Alexandru în adâncul mării şi ascensiunea sa celestă până la cercul de foc au avut o mare răspândire atât în Orient, cât şi în Europa medievală. În felul acesta, figura lui Alexandru poate fi, prin semnificaţiile care se leagă de ea, o referinţă la o doctrină integrală a Imperiului Sacru, pentru că acesta, dezvoltând ambele sale posibilităţi după cele două direcţii, orizontal şi vertical, este, în acelaşi timp deţinătorul regalităţii şi al sacerdoţiului, simultan rex şi pontifex. Iar figura sa se leagă de profunzimea spaţiului eurasiatic, care constituie nu numai scenariul istoric, ci şi însăşi proiecţia spaţială corespunzătoare ideii de Imperiu.

Traducere: Cristi Pantelimon
Sursa: http://www.claudiomutti.com/index.php?url=6&imag=1&id_news=76

[1] Iată traducerea lui George Pruteanu a întregii strofe, unde în loc de „occidente” avem sintagma „cap de lume”:
„Voi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe
şi de primejdii-ajunşi la cap de lume,
vă cer în cea din urmă, scurtă, veghe”.
Traducerea lui George Coşbuc e mai explicită:
„O, fraţi – am zis – prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urmă-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele” (n. tr.).
 [2] Traducerea lui G. Coşbuc:
„doi secoli şi mai mult vulturu-a stat
Extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munţi de-unde-a plecat”.

[3] “dall’ampio volto”, în ialiană, este expresia care traduce numele grecesc al Europei. Se pare că expresia se referea la deschiderea maritimă amplă a Europei, adică la Mediterana (n. tr.): http://www.ccdc.it/UpLoadDocumenti/paese-luna.pdf.


duminică, 22 ianuarie 2017

O minune de om: Iordan Chimet de Adriana Bittel

Actualitatea:
O minune de om: Iordan Chimet de Adriana Bittel



Într-un bloc din Balta Albă, trăieşte în Bucureşti un scriitor care şi-a făcut şi din existenţa lui, înainte şi după '89 fără hiat, o operă exemplară. Trăieşte modest, ca toţi pensionarii, singura sa avere fiind multele scrisori, desene şi manuscrise primite de la iluştri artişti ai veacului XX. Nu-şi exhibă niciodată meritele morale şi culturale care i-ar fi îndreptăţit o senectute mai lesnicioasă. Consecvent cu sine, continuă să lucreze pe gratis, în timp ce pe scena publică se înghesuie impostori gălăgioşi, oportunişti neruşinaţi, egolatri nesătui de onoruri şi privilegii, ahtiaţi de notorietate cu orice preţ.

Iordan Chimet e un personaj neverosimil în lumea noastră, stînjenitor de curat, un fel de înger glumeţ şi băutor de bere, care mai crede în miezul ingenuu şi bun ascuns în semeni, deşi realitatea îl contrazice mereu. Nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se de nedreptate sau ingratitudine la adresa lui, n-are timp şi energie pentru asemenea deşertăciuni, altele îi sînt preocupările, altruiste. E prins permanent în proiecte dificile, migăloase şi, după avertismentele serioase pe care trupul i le-a dat, grija lui zilnică e să le ducă la bun sfîrşit. "Mai aveam încă de lucru pe aici, nu puteam pleca" - mi-a spus după ultima păţanie gravă, care l-a ţinut în inconştienţă cîteva zile, după care şi-a revenit miraculos. Şi s-a întors la masa de scris, bucurîndu-se iar, copilăreşte, de tot ce e important pentru el: empatia cu frumosul artistic al lumii, prietenia împărtăşită, slujirea adevărurilor ocultate, lupta cu demonii istoriei, indiferent de culoarea lor.

Poet, prozator, eseist, critic şi istoric de artă, de cinema, scenarist şi traducător, Iordan Chimet şi-a păstrat peste mode şi timp candoarea, capacitatea de a admira şi iubi, încîntarea în faţa miracolelor vieţii ("nu, serios, eu chiar cred în miracole şi am avut parte de ele"), năstruşnicia ludică, pasiunea pentru eroii arhetipali care vin de hac răului. O frumoasă nebunie optimistă în stare să străpungă straturi oricît de tasate de urît şi ticăloşie. Pe aici, pe la noi, nu-s mulţi ca el. Şi-a asumat din adolescenţă răspunderea donquijotescă de a fi de partea libertăţii spiritului, a demnităţii, atît de primejduite în veacul absurd XX. Ştiu că vorbele astea mari îl vor stînjeni ("hai, dom'le las-o baltă albă!"), dar cine ajunge să-l cunoască pe Iordan, să ştie cîte a făcut în cei 80 de ani pe care îi va împlini la 18 noiembrie, nu le poate evita. Cum nu poate, cunoscîndu-l şi ştiindu-i "bio-bibliografia", decît să-l admire, mai mult: să-l iubească.

Născut la Galaţi, într-o familie românească, a copilărit în amestecul de neamuri al portului cosmopolit, învăţînd devreme să îndrăgească diferenţele şi numitorul comun al omeniei. Inteligenţa şi pasiunea pentru lectură l-a făcut încă din liceu să fie de partea democraţiei şi a civilizaţiei occidentale, iar la 21 de ani, în 1945, a devenit membru fondator al "Asociaţiei Mihai Eminescu", alături de mentorii săi, Vladimir Streinu, de secretarul Nunţiaturii papale din Bucureşti, Pčre Baral şi de tinerii prieteni scriitori, Constant Tonegaru şi Pavel Chihaia. Printr-o filieră clandestină a Crucii Roşii, ei au ajutat familiile intelectualilor arestaţi şi au contestat regimul totalitar proaspăt instalat (pentru urmările acestor acte de curaj, vezi volumul lui Iordan Chimet, Ieşirea din labirint, Ed. Universal Dalsi, 2002). Amnistiat după moartea lui Stalin, absolventul de Litere şi Filosofie cu Magna cum Laude trăieşte pînă în 1965 ca un lumpen, singura slujbă la care e primit într-un tîrziu fiind la o cooperativă de dactilografie.

Odată cu destinderea, se grăbeşte să-şi publice primele cărţi de poeme, sever cenzurate, Exil (scrise în 1945-47) şi Lamento pentru peştişorul Baltazar (din �46-'48) - lirică de avangardă de o prospeţime şi o autenticitate extraordinare după seceta proletcultistă. în 1970 îi apare romanul-feerie închide ochii şi vei vedea oraşul (care-l va inspira declarat pe scriitorul german Michael Ende pentru piesa Povestea saltimbancilor. Atît textul lui Iordan cît şi cel al lui Ende, împreună cu corespondenţa dintre ei se pot citi în volumul împreună cu Elli în Imaginaria, Ed. Univers, 1999). Tot în 1970 e publicat un volum de eseuri avînd ca temă - în premieră mondială - filmul popular american: Eroi, fantome, şoricei. Şi cartea aceasta are un ecou extern excepţional. Mai mult: tradusă în Cehoslovacia de scriitorii disidenţi ai Chartei 77, ea va deveni pentru cehi un simbol subversiv al libertăţii.

Dar cel mai cunoscut titlu publicat de Iordan Chimet rămîne Antologia Inocenţei - Cele douăsprezece luni ale visului, apărută în 1972 la Ed. Ion Creangă, adevărată carte de căpătîi pentru generaţia mea. Superba nebunie şi truda inimaginabilă, de a selecta, structura şi ilustra această carte cum nu se mai văzuse - un elogiu adus de scriitori şi plasticieni din toată lumea purităţii, candorii, ingenuităţii - în condiţiile de după Tezele din iulie, cînd botniţa ideologică îşi strîngea iar cureaua - îl definesc cel mai bine pe antologator. Nu ştiu cum sună pentru generaţiile tinere ceea ce scria el atunci în prefaţă: "Niciodată ca în vremea noastră puritatea nu a însemnat pentru artist un ideal mai plin de nobleţe şi mai necesar; candoarea nu a conţinut, ca acum, magia unei frumuseţi secrete, care nu se dezvăluie decît celor aleşi; nicicînd inocenţa nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tîlcuieşte rosturile lumii şi întredeschide, poate, porţile fericirii. Şi uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărţi, am putut descoperi acel moment unic, momentul adevărului". Nouă, atunci, în faţa unui nou îngheţ, Antologia Inocenţei ne încălzea sufletele, umorul şi spiritul ei european ne dădea o hrană de care eram flămînzi. Cartea ajunsese să se vîndă pe sub mînă la suprapreţ, să circule în variante fotocopiate, să aibă valoare de monedă forte pentru doctori şi să corupă profesori, altfel oneşti.

Intuind că relativa libertate nu va dura, Iordan Chimet s-a grăbit în acei ani să tipărească, să-şi facă ideile generoase cunoscute în emisiuni radiofonice şi de televiziune şi a avut dreptate căci, din 1973, a devenit din nou persona non grata datorită programului său estetic şi, implicit, politic. Regimul dictatorial bazat pe cultul personalităţii, naţional-comunismul, zelul activiştilor analfabeţi şi înăsprirea cenzurii îl fac să intre deschis într-un boicot: refuză orice funcţie în cultură, respinge orice ofertă de a apărea în mass-media şi le cere şi colegilor săi să i se asocieze. Nu l-a urmat nimeni. Securitatea îşi înteţeşte supravegherea şi are mult de lucru cu acest "obiectiv" care menţine relaţii de corespondenţă cu celebrităţi mondiale şi frecventează ambasade, e slobod la gură şi nu poate fi intimidat în anchete. (Cît de interesant trebuie să fie dosarul de Securitate al lui Iordan Chimet, despre care, la solicitarea lui, i s-a răspuns că nu există în arhive!) Chiar sub pistonul sufocant şi chiar în ciuda lui, scriitorul nu se lasă, munceşte enorm la două tomuri care în subtext sînt elogii ale democraţiei adevărate. Primul, Grafica americană - un portret al Americii, a apărut din neatenţia cenzurii în 1976, cu complicitatea unui prieten, redactor la Editura Meridiane, Victor Adrian (din pricina cărţilor lui Iordan pe care le-a editat, acest prieten a fost obligat să părăsească editura şi a murit apoi în circumstanţe suspecte). Cînd "forurile" păcălite şi-au dat seama cît de dinamitard e albumul, el era deja tipărit şi mult lăudat în străinătate. Opt ani mai tîrziu, tot la Meridiane, se publică America Latină: Sugestii pentru o Galerie Sentimentală, conţinînd texte extrem de curajoase despre esenţa malignă a dictaturilor. Sub pretextul totalitarismelor sud-americane, Iordan se referă la dictatura ceauşistă intrată în cea mai oribilă fază a ei. Cine mai vrea să ştie azi ce însemna să publici - în 1984! - următoarele fraze: "Utopia contemporană oferă o variantă destul de stranie a unei filosofii în care tocmai filosofii lipsesc, singura filosofie admisă fiind cea a Teoreticianului Şef, formulată în ordonanţe, sentinţe, decrete, imperative, interdicţii şi suspiciuni de tot felul, care vor reglementa pînă şi cele mai neînsemnate nuanţe ale vieţii sociale sau particulare". Sau: "Societatea a devenit în toate aceste proiecte utopice o termitieră gigantică, scoasă de sub acţiunea forţelor fireşti, sensibile ale umanităţii ş...ţ, un laborator suprapopulat de cobai umanoizi fără reflexe, fără identitate, fără destin, supuşi unei uniformizări totale ş...ţ Idealul lor - omul fără sentimente, fără decizie, omul instrument, omul obiect."

Iordan Chimet nu şi-a arogat după '89 merite de disident şi nimeni nu s-a grăbit să i le recunoască. Atunci cînd cei care au slujit, contra privilegii, cultul personalităţii lui Ceauşescu au intrat în parlament şi fac pe victimele Securităţii, cînd turnători şi ofiţeri ai poliţiei politice ne dau lecţii de patriotism iar noua nomenclatură e urmaşa biologică a celei vechi, misiunea lui în lupta cu demonii continuă. în '90, a crezut că prioritatea e să ajute cu abilităţile lui de cărturar la însănătoşirea societăţii traumatizate de comunism. A coordonat la Editura Dacia o colecţie de opere fundamentale pentru educaţia democratică, apoi un ciclu de patru volume, Dreptul la memorie şi un volum colectiv împotriva resurecţiei intoleranţei şi xenofobiei, Momentul adevărului. Abia apoi s-a ocupat de reeditarea propriilor cărţi.

Are pregătită în manuscris o ediţie mult adăugită a Antologiei Inocenţei, în patru volume, care va fi un eveniment dacă se va găsi editorul dispus să investească într-o capodoperă costisitoare. Iar în preajma zilei lui de naştere, în librării vor intra două noi cărţi ce-i poartă semnătura: Scrisori printre gratii (Ed. Universal Dalsi, conţinînd corespondenţa cu personalităţi faimoase) şi eseul Cele două Europe, cele două Românii (Ed. Noul Orfeu).

În 1980, Iordan Chimet propunea ca titlu al unui volum de poeme traduse din opera bunului său prieten Odysseas Elitis, două versuri ale acestuia, ca o deviză: Toate frunţile libere/ Iar ca sentiment un cristal. Deviza aceasta i se potriveşte perfect şi azi fermecătorului octogenar.