marți, 28 februarie 2017

Magda URSACHE. „A nu mai fi român?”

 Rezistenta „A nu mai fi român?”

 „[...] numai vieţuitorii în Fiinţă vor continua a fi” „Românii nu mai sunt nimica, pentru că au renunţat la a fi.”
Vintilă Horia în „Stindardul românilor”, 25-26 aprilie, 1989

Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred - pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleşu). Pare că istoria îşi trage din nou secvenţele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numeşte lepădarea de sine. Aşa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaţionalismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, ştiu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaţionalist”, proletarii fiind transetnici. Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă şi a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român şi apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost puşcărizat. Şi aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.”

„A nu mai fi român?”
„[...] numai vieţuitorii în Fiinţă vor continua a fi” „Românii nu mai sunt nimica, pentru că au renunţat la a fi.”
Vintilă Horia în „Stindardul românilor”, 25-26 aprilie, 1989

Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred - pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleşu).
Pare că istoria îşi trage din nou secvenţele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numeşte lepădarea de sine. Aşa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaţionalismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, ştiu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaţionalist”, proletarii fiind transetnici. Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă şi a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român şi apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost puşcărizat. Şi aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.”
Eu am mai apucat în liceu istoria lui Roller, nu a românilor. După ce Marile Puteri n-au recunoscut cobeligeranţa României, istoria noastră a fost călcată de tancurile sovietice. Un strat de ipsos acoperea figura lui Alexandru cel Bun, a lui Neagoe Basarab, a lui Vasile Lupu, a lui Carol I, de pe frontispiciul Atheneului. Frescele cu scene din istoria naţională au fost răzuite, statui de mari oameni politici – răsturnate. La Iaşi, Piaţa Unirii devenise Piaţa Malinovski, iar bulevardul Carol I – 23 August.
La Sighet, murea, într-o baltă de sânge, istoricul Gh. I. Brătianu. Vai de ţara care îşi omoară istoricii şi poeţii, spunea un personaj al meu din Rău de România. A trebuit să treacă grămadă de vreme (rea, rea, rea), până să iasă din şcoli manualul lui Roller. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de C. Giurescu şi de C.C. Giurescu, a apărut abia-abia, în 1976, la ed. Albatros. Iar noi îi lăsăm pe rollerii II, cum îi numeşte Paul Goma, să ne spună că istoria naţională e un fals, naţiunile fiind deja intrate în metastază. Lucian Boia s-a şi întrebat, negru pe alb: „Mai sunt românii o naţiune?”
În şcoala anilor cincizeci, am fi aflat mai multe despre URSS decât despre România dacă bunii profesori s-ar fi lăsat diriguiţi de Mihai Roller. Prin anii '64 - '80 s-a întâmplat o revenire, am ieşit (sau am avut impresia) de sub steaua în cinci colţi a Kremlinului, re-căpătând dreptul de a fi numiţi români, trăitori în România (numele ţării era evitat, vorbindu-se de Republica Populară). În urâţii ani '80, s-a întâmplat o exacerbare a ceea ce s-a numit naţional – ceauşism, deşi, după mine, formularea e un paradox postsocialist, deoarece naţional e antonimul vocabulei internaţional, proletar sau de alt fel. Cuvântul naţionalism, şi mă refer la cel curat, sincer, derivat din conceptul de naţiune, aşa cum îl defineşte Enciclopedia Britanică, presupune loialitate faţă de statul – naţiune şi nu faţă de un „Comandant Suprem”, numească-se el Ceauşescu sau altfel. Naţionalismul nu-i numai violent, demagogic sau conservator, după cum politica naţională nu e doctrină nefastă, rasistă, extremistă, cu nuanţe de gri fascist ori de verde legionar, cum o vede Alexandru Florian. Cât despre explozia din '89, cei care au ieşit în stradă pentru sacrificiul suprem („Vom muri şi vom fi liberi!”) au făcut-o din uitare de sinele „îngust”(Noica),mărunt, egoist, atent exclusiv la interesul individual sau de gaşcă. Imediat după '89, s-a început marea săpătură, cât a canalului Dunăre-Marea Neagră, la „cultul eroilor” (Carlyle), al martirilor, al rezistenţei la comunism. Impostorii politici de vârf nu şi-au dorit defel o comunitate identitară ascultând de un cod etic, dimpotrivă, de vreme ce au vrut să se şteargă din memorie victimele utopiei roşii; utopie care a făcut istorie sângeroasă,poate cea mai sângeroasă. Se vorbeşte elevilor, de pildă, despre rezistenţa anticomunistă din comuna argeşeană Nucşoara, 1949-'58, unde partizanii au avut sprijinul sătenilor? Pentru un miliţian ucis, erau arestaţi şi anchetaţi 10 ţărani nevinovaţi. Dacă ne-am cunoaşte cu adevărat trecutul, n-am spune că avem unul ruşinos.Ruşine este să afirmi aşa ceva,din rea voinţă sau din ignoranţă Vă amintiţi? Corneliu Coposu a fost atacat mizerabil în presă, sub lozinca fesenistă „Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi.” După vizita lui Charles de Gaulle în România, Ceauşescu urma să plece în Franţa. Pacepa l-a contactat pe Coposu (17 ani în puşcăriile comuniste), să liniştească exilul, ca nu cumva să protesteze. I s-a oferit un paşaport pentru Paris. Dar Corneliu Coposu, trecut prin înscenarea de la Tămădău, a refuzat compromisul. Câţi ca el? A apărut recent reeditarea unui eseu inconfortabil semnat de N. Breban, O istorie dramatică a prezentului. Ce se întâmplă în mai mult-ca-prezent mie mi se pare chiar tragic. Rolerii II susură în urechea lui Clio că n-ar avea nevoie de documente, dar fără ele nu există istorie. Clio, lasă-te de ştiinţă, tu nu eşti decît o frumoasă poveste, cea mai frumoasă! Numai că tăcerea arhivelor, închiderea, înstrăinarea lor nu-i altceva decât moartea memoriei. Istoria trebuie corect înţeleasă, corect însemnând adevărat, pe cât posibil. Or, trecutul este inconsistent reprezentant postsocialist sau falsificat de-a dreptul. Dacă nu privim înapoi cu orbire, spre a formula ca Dan C. Mihăilescu, vedem că se mistifică adevărul istoric la fel cum s-a procedat în regimul comunist, dar cu alte ţinte: sat global, cultură globală.Vrem să spunem adio diferenţei etnice, sub imperiul mondializării? După un proiect „curajos”, istoria trebuie „să stimuleze asumarea culturalităţii şi multiperspectivităţii”(sic!), numindu-se Educaţie socială, nu altfel. Matei Vişniec scrie despre senzaţia de elasticitate când păşeşti peste cadavre. Se vorbeşte de blândeţe, de milă, de iertare când e vorba despre călăi, despre torţionari, chiar dacă nu şi-au conştientizat greşelile, nu şi-au cerut iertare. Nu l-a auzit nimeni căindu-se nici pe Drăghici (înainte de a se autoexila din vila de pe strada Sofia în Ungaria, după '89, ca „persecutat politic”), nici pe alt monstru, Nicolschi, care, intervievat, a răspuns cu cinism: „Se gândea cineva că va fi '89?” Raportul (final?) Tismăneanu minimalizează oroarea terorii dej-paukeriste, punând accent pe „lătrăii ideologici” ai „Cârmaciului”, ironizaţi ca ceauşişti.
A rămas act fără consecinţe penale, deci o condamnare de formă fără fond. În „Adevărul” din 21 ian. 2006, Marius Oprea declara că Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste în România a trimis plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanţă n-a ajuns nici un dosar. Ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor,pentru document şi nu pentru interpretare? A fost acuzat de necrologie. Şi de ce crede Rodica Palade că săpăturile de la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfematoriu”, nu creştinesc? Martirii să nu aibă drept de mausoleu, ca Ana Pauker, ci de groapă comună? Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole n-au lipsit banii ). Când a murit Maniu, la Sighet, în 5 febr. '53, comandantul închisorii a anunţat telefonic la Bucureşti: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în ţara întreagă, devenită celulă, zarcă pentru nealiniaţii la doctrină. Propaganda avea voce unanimă, aşadar anonimă. Eram mânaţi să nu mai avem idealuri naţionale, aşadar marii unionişti au fost ucişi în puşcării. Ion Mihalache a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat, după ce orbise. Tinerii ştiu oare de dosarele cu panglică neagră, trimise de la Bucureşti la Râmnicu Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei paralizaţi nu scăpau de ciomag: îi băteau în paturi. Doi preşedinţi ai Academiei au murit la Sighet. Au fost îngropaţi goi, fără lumânare, fără cruce. Şi câţi n-au fost acuzaţi de „crime contra umanităţii!”
Comisia Tismăneanu – Apostatul (cum l-a numit Petru Ursache, în presă: „Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?”) a dat Raportul, s-a bifat în Parlament, în 18 dec. 2006, că a fost regim criminal, dar fără criminali de adus în Justiţie. Mircea Vulcănescu, mort martiric a rămas sub sentinţa „criminal de război”. Şi cât s-a zbătut familia lui Pamfil Şeicaru, condamnat la moarte în contumacie, să anuleze sentinţa Tribunalului poporului! Închisoarea , „ o Golgotă românească” după Părintele Calciu, a fost acceptată cu tărie morală. „O dă-ne tărie, Sfântă Marie!”, aşa se roagă Mihai Eminescu la „Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gheorghe Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.” „Nu sunt român deoarece sunt european,” se tot aude. Ba nu. Eminescu – repet a câta oară – a afirmat cum trebuie: „european, dar româneşte,” de unde şi negarea lui ciclică. „Teama de Eminescu, scria Tudor Cristea, în „Litere”, e teama de seriozitate şi de adevăr.” Chiar în zi de 13 (februarie, 2017), citesc pe adevărul.ro că Andrei Pleşu taxează ca „gogomănie” afirmaţia lui Alex. Ştefănescu: nemţii n-au avut un poet de talia lui Eminescu. Las la o parte altă afirmaţie, categoric gogonată, că H.-R. Patapievici ar fi „un Kirkegaard bucureştean.” În fond, criticul, care este totodată eminescolog, n-a făcut altceva decât să-şi părtinească poetul şi poporul, aşa cum a procedat şi Goethe cu poporul său, cunoscută fiind spusa lui Wolfgang Amadeus: „Îmi părtinesc poporul.” Sau îl considerăm pe Goethe „protofascist”? Ori „protolegionar”, cum îl declară eminescofobii pe publicistul Eminescu. Reacţia lui Octavian Hoandră la spusa lui Alex. Ştefănescu („Vă iubesc!”) a avut parte de invective (ironia se transformă lesne în injurie) ca „o vietate lăcrimoasă”. De ce? Pentru că a moderat (şi nu uzez pleşeşte de ghilimele) o emisiune a academicienilor (nu unii, ci cei mai cunoscuţi) despre posibila dezmembrare a ţării. În Europa s-a mai întâmplat, de ce uităm asta? După Sabin Gherman, nici n-ar trebui să co-existăm: ardeleni, moldoveni, munteni, fiecare cu buzunarul lui. Problema e că apărarea fiinţei etnice îi supără pe gazetarii nervoşi care au ce au cu identitatea. Că de ce trebuie ca Ministerul Culturii să se numească Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, câtă vreme românii n-au conştiinţă de neam? Doar trendul e altul: limitarea identităţii.
Cei care merg pe incertitudine identitară argumentează (ideea e luată de la Benedict Anderson, citat sau necitat) că naţiunea e „comunitate imaginată”, formulare devenită, printr-o mică schimbare de literă, comunitate imaginară. Că este rod al imaginaţiei unora. Ca Iorga, ca Brătianu, ca P.P. Panaitescu? Venit în 9 februarie 2017, Apelul Academiei nu mi se pare dezolant, cum se scrie în „Observatorul cultural” (17.02.2017), câtă vreme sunt denigrate pas cu pas valorile naţionale. Cu ce să se ocupe Academia, forul cel mai înalt, for naţional prin definiţie, dacă nu cu o temă obsesională (de la înfiinţarea ei, din 1866) ,ca aceea a identităţii, a specificului naţional (nu place sintagma?; spuneţi ,atunci, trăsături identitare). Admitem ca reprezentata SAR,a Academiei alternative, să susţină că „Nicolae Ceauşescu ne-a lăsat şi fără mâncare, şi fără caracter”?
Fac parte dintre cei care nu-i văd pe români nici supraumani,nici subumani,însă cred în demnitatea noastră. În istoria românilor sunt atâtea exemple de demnitate exemplară. Nici Ţuţea, nici Steinhardt nu s-au lepădat de sinea de român. Românul din Boteni-Muscel a făcut aceeaşi închisoare neagră ca şi evreul. Pe Steinhardt (cf. Jurnalul fericirii) l-a călcat în cizme tot un evreu ca şi el, tov. Jack Simon, maior în cercetări penale. Steinhardt făcea parte din familia lui Marx, dar nu s-a dus la rude ca să fie ajutat. Când Mănăstirea Catolică din Belgia i-a cerut să-şi schimbe credinţa pentru a fi primit acolo, a refuzat. O mai făcuse o dată şi i s-a părut destul. Îl percepe cineva pe monahul de la Rohia evreu, când a fost un evreu atât de român? Pe Caragiale, ca grec, când a fost un grec atât de român?Poetul matematician,Ion Barbu,acuzat că a purtat cămaşă verde,îi spunea cu admiratie lui Al.Rosetti „Marele grec”. Trimitere la Descartes: Bene vixit qui bene latuit. Trăieşte bine cine îşi încifrează ideile opozante. Aşa că acad. Mircea Dumitru s-a disociat de Apel: semnase – cică – fără a citi, dar, după lectură, i-au displăcut: 1. stilistica; 2. retorica; 3. ideile. Soprana Mariana Nicolescu a slobozit o acută, teologul Wilhelm Dancă s-a disociat, uitând că tocmai acuza de misticism i-a epurat pe marii academicieni interbelici în comunism. Alţii şi alţii au crezut că, nesemnând, se opun încercărilor de „exploatare politică”. Apelul ar „dilua” semnificaţia demonstraţiilor din Piaţa Universităţii, contra corupţiei statului mafiot, care retează pădurile. Dar tăierea rădăcinilor identitare, desprinderea de strămoşi, de tradiţie, propagată de cozile de topor, nu ţine tot de corupţie? Ferească Dumnezeu ca aceste cozi de topor să devină topoare. Tragic este, cum spuneam, că tinerii „înnoiţi” iarăşi după îndoctrinarea că n-ar fi nimic de capul nostru, al românilor, afectaţi de nefericirea de-a fi români, tind spre altă origine şi altă religie.
Unii se vor transetnici, alţii optează pentru transgender. Şi, în acest context, tot apar proiectele aberante ale pedagogilor de orientare nouă. Ia să le trecem în revistă: citesc pe internet că Ministerul Educaţiei vrea să impună ca materia istorie să formeze mecanisme intelectuale care să stopeze orice forme de naţionalism. Dar de ce să nu li se spună elevilor că tocmai naţionalismul a spart (verbul lui N. Breban) Imperiile dominante? Şi mă refer la cel curat, nu neapărat contra altora, nu la acel hybris (şi-i dau încă o dată dreptate lui N. Breban) al „aventurierilor politicii româneşti.” De altfel, românii sunt toleranţi etnic, chiar prea, dacă gustă glumiţe ca spânzurarea unei păpuşi întruchipându-l pe Avram Iancu. Şi ce consilieri o fi avut preşedintele Iohannis, dacă a ezitat să-l declare pe Crăişor erou naţional? Şcoala, spun aceeaşi pedagogi sus menţionaţi, ar trebui să creeze „un comportament empatic cultural”, de coordonat cu predarea facultativă (nu obligatorie) a clasicilor. Şi ce să pricepem de aici? Că ai noştri clasici n-au fost empatici la alţii? Îmi amintesc că un fost ministru al Învăţământului se simţea special când, student fiind, urina pe hărţile României, de frumos şi liber şi inteligent ce era. Mărturisirea a apărut într-o carte-dialog, chiar în perioada când ocupa funcţia.
Citind „pe dedesubt”, vorba lui Arghezi, a fi patriot înseamnă a fi ceauşist, chiar dacă n-ai fost nici un pic, iubirea firească de ţară fiind incriminată ca „atitudine predecembristă”. De ce nu paşoptistă,de ce nu junimistă. Se mai spune că suveranitatea, interesul naţional ar fi copy-paste după tezele ceauşiste. De ce nu după Nicolae Iorga. Dar nici Iorga nu convine ca „magistru al Deşteptării Naţionale” (l-am citat din nou pe acad. N. Breban). Detractorii îl consideră un „vulcan” naţionalist „care scuipă borş”. Vă aduc la cunoştinţă că, într-o emisiune de tip cine ştie câştigă, un grup de domnişoare nu l-a recunoscut pe Iorga. Măcar pe bancnota de 1 leu nu l-au văzut intelectualele? Sau nu folosesc aşa ceva? Revenind la Apel, unii n-au semnat, alţii au semnat, dar s-au gândit şi s-au răzgândit.
Pentru „mai mult decât respectabilul” acad. Viorel Barbu, om cu toate cărţile în mână şi-n mânecă după ce i-a condus (şi acordat) doctoratul Zoiei Ceauşescu, Apelul a venit „într-un moment nepotrivit.” Numai că „momentul” e pregătirea sărbătoririi Marii Uniri (vom aniversa Unirea sau vrem s-o „comemorăm”, ca şi cum ar fi murit?) De ce are textul „conţinut neadecvat”, după matematician, rămâne pentru mine o enigmă nesplicată. Să fie apărarea identităţii etnice, necesitatea naţiunii fără raţiune? Atunci nici unu plus unu nu mai fac doi. Şi mai rău e când doi români îl ucid pe unul, ca-n Mioriţa. Aşa cum nu-mi explic de ce se foloseşte termenul „s-au înregimentat” (verb pleş) pentru cei care au semnat: acad. Al. Zub (a făcut puşcărie pentru naţionalism, pentru Doina eminesciană, nu poate fi transnaţional), acad. Răzvan Theodorescu, acad. Dan Berindei, acad. C.C. Giurescu, acad. Ioan-Aurel Pop. Dinu Giurescu a fost etichetat un obosit, un guraliv şi de nimic; Ioan – Aurel Pop a fost trecut la categoria „moşi rătăciţi mental”, gorile (n)ostalgice, cu idei obsolete ca identitate naţională, buni de dus la cimitir sau la Antipa, dar tânărul istoric s-a învăţat cu ele.Şi mie mi-a recomandat cineva tramvaiul de Bellu.
Etichetările cele mai ireverenţioase s-au produs la adresa decanului de vârstă al istoricilor, Dan Berindei, care afirmă că mondializarea e rău înţeleasă (sublinierea mea, Magda Ursache); că trebuie analizată cu bune şi cu rele, după cum trebuie să privim critic şi multiculturalismul, care poate avea efecte secundare defectuoase. Iar educaţia patriotică intră în rigorile profesorului de istorie, care se vede alungat din şcoală de formatorii de opinie, violent unitari contra Unirii, din ianuarie până-n decembrie. Într-un interviu recent, acad. Dan Berindei afirmă că patriotismul a devenit „o vorbă-n vânt pentru foarte, foarte mulţi şi-mi pare foarte rău, mai ales pentru tineri, dar e din vina noastră”. Aşa este, dacă profesorului de istorie Ministerul îi recomandă să-i înveţe pe elevii dintr-a VI-a despre Unire la capitolul Secolul naţionalităţilor. Apus, fireşte, de vreme ce naţiunea e concept depăşit, o închipuire ţinând de gândirea naivă. În această dispută pro şi contra Apel (ba şi procontra, vorba lui Ion Creangă, în cazul „ răzgândiţilor”) au intrat cu ghiotura ridiculizări, calomnieri, delaţiuni... Acad. Victor Voicu a fost scos principalul vinovat (ca „insomniac”) pentru iniţiativă. Academiei i s-a reproşat că de ce s-a trezit „acum” din amorţire. Dar acad. Victor Voicu afirmase deja, în interviul din martie 2016, publicat în „Contemporanul. Ideea Europeană”, că Academia, chiar de la înfiinţare, a luptat pentru unitate naţională. Şi cum să nu reacţioneze când încercările de ştergere a identităţii devin din ce în ce mai puternice, mai periculoase? Farmacologul vede că anti-corpii patriotismului, considerat virus retard, s-au mobilizat împotriva sentimentului firesc, repet, al dragostei de ţară, pe care CTP o diminutivizează predilect „Românica” şi, în derâdere, „ţărişoară”. În ce priveşte „virusul” naţional, o, el e prezentat mai spăimos decât fantoma lui Marx bântuind Europa, acum UE. Ce nu mai place la secretarul general al Academiei Victor Voicu?
Afirmaţia că „am ajuns ca educaţia, cultura şi sănătatea să aibă culoare politică.” Da,e posibil orice când se amestecă ibovnica asta numită Politica în toate. Întreb şi eu: să te laude Tăriceanu e de rău, iar să te laude şi să-l lauzi pe Băsescu e de bine? E de rău să urci în autobuzul pesedist şi de bine să zbori cu avionul prezidenţial? M-aş ţine departe de ambele mijloace de transport. Cât despre cuvântul naţional, el n-a dispărut din titulatura ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite) dar noi eliminăm N-ul de câte ori putem. Din Muzeul Naţional al Literaturii Române, de pildă,unde tot apare şi dispare. În confruntarea de opinii, de acuzat acuzăm selectiv şi scuzăm tot selectiv, în defavoarea unora şi-n favoarea altora, pe alese. Ne-am obişnuit chiar să judecăm personalităţile după dosarele Secu şi după informatorii plătiţi de „Securiţica.” „Nu-i în chestie!”, vorba Maiorescului, dar s-a adus în discuţie faptul că acad. Voicu ar fi făcut afaceri (ca fost şef al Centrului de Cercetare Ştiinţifică Medico-Militară) cu o firmă a soţiei. Dat în gât (printr-o notă informativă?) de dr. Laurenţiu Popescu.
În acest caz, dialogul nu mai e posibil, se blochează. „Uşurătatea cu care se striveşte demnitatea omului” (şi-l citez pe Radu Preda, IICCMER) a atins cote inimaginabile. Celălalt Preda (a nu se confunda), Cristian, îl numeşte pe Tökes „erou anticomunist”, deşi presa i-a publicat angajamentul şi note peste note informative. Acelaşi Cristian Preda prognozează că vom fi daţi afară din UE (de Paul Maguette, liderul socialiştilor belgieni) dacă nu ne lăsăm bătuţi la/în cap de Bruxelles. Şi uite că păguboasa,nesocotita,nesăbuita ordonanţă 13,contra căreia s-a protestat cum trebuia şi a fost abrogată, n-a dezintegrat deocamdată nici ţara nici UE, cum presupunea parte a presei,deşi în Piaţa Universităţii,după ordonanţa 14, „mai omorăm odată mortul”, cum spunea un senator, reuşind să înteţim iarna vrajbei noastre. Să fie apelul academicienilor la Unire „fără priză reală la realitatea ţării? Mie nu mi se pare „obtuzitate academică” opunerea la regionalizare. În Braşov, fost Oraşul Stalin, încă se mai văd vreo două litere din numele „tătucului”,format din copaci anume plantaţi pe dealul Tâmpei.
 Limba apelului nu mi se pare de lemn (n-o recunosc, dat fiind că n-am învăţat-o), nici „retorica inerţială”, de partid (PCR, n 'aşa?). Propun să-l recitim ,să-l analizăm critic şi să sperăm în creşterea neamului românesc, aflat în plină descreştere. Avertismentul Apelului este: dacă n-avem conştiinţă identitară, nu putem fi o naţiune,nu putem fi un stat –naţiune indestructibil.
Magda URSACHE

vineri, 24 februarie 2017

Indeciși, neutri, ascunși ? Nereprezentați, nereprezentabili în organismele care se constituie după etnie, religie sau limbă?


Rezultă din datele inserate mai jos că în România există fără etnie cunoscută: 1.236.810 de cetățeni,  fără o limbă cunoscută: 1.230.028, și fără o religie cunoscută: 1.259.739. Grupul tridimensional este imens. Sunt persoane despre care nu știm nici la ce religie doresc să aparțină sau chiar aparțin, nici ce limbă vorbesc, nici cărui grup etnic doresc să aparțină. Se simt acești cetățeni homo universalis, cetățeni ai lumii, fără religie, fără o limbă proprie? Din două una, ori nu mai cerem nimănui să declare o etnie, o religie sau o limbă, ori obligăm ca fiecare declarant să opteze.
În consecință nimeni nu va mai putea solicita o anumită opțiune școlară în funcție de limbă, fiindcă nu putem ști dacă a declarat ceva în acest sens la recenzământ sau nu.
Apare o harababură cu grave consecințe economice și politice, derivată din aplicarea stupidă a unei libertăți a declarației. Aceste persoane sunt o adevărată masă de manevră sau o masă cu un comportament imprevizibil. Dacă se vor anunța privilegii derivate din limbă, religie sau etnie putem imagina că o parte din acești ne-optanți vor migra spre un grup sau altul.
Mai putem imagina ceva. Că aceste persoane sunt cetățeni străini (probabil chinezi, arabi, africani sau evrei)  care au obținut cetățenia română,  au recuperat cetățenia română, pe baza altei legi bizare,  după ce ei sau ascendenții lor au renunțat la ea sau au pierdut-o, în urma unui abuz legal comunist.
Este inadmisibilă, intolerabilă ideologic, politic și economic, o astfel de aproximație demografică, într-o epocă de potențial război civil, de migrații de masă din surse imprevizibile, de atentate și violențe care izvorăsc din identități etnice și religioase. Administrația dispune de aceste informații din surse administrative, cum o recunoaște chiar în textul de mai jos. Nu există nici un motiv ca administrația să păstreze un asemenea privilegiu informațional, care poate fi o sursă de manevre electorale sau economice ilegale. Dan Culcer





Institutul de statistică. „Notă metodologică”, la subcap. ETNIA, pag. 24 din 35):


„Etnia este definită ca fiind opțiunea unei persoane de a aparține unui grup uman cu trăsături comune de civilizație şi cultură, prin una sau mai multe dintre caracteristicile referitoare la limbă, religie, tradiții şi  obiceiuri comune, stil de viață şi alte caracteristici specifice.
La recensământul din anul 2011, înregistrarea etniei s‐a făcut pe baza liberei declarații a
persoanelor recenzate. Pentru persoanele care nu au vrut să declare această caracteristică,
precum şi pentru persoanele pentru care informațiile au fost colectate indirect din surse
administrative, informația nu este disponibilă pentru această caracteristică.
Informația privind etnia a fost disponibilă pentru 18.884,8 mii persoane din totalul celor 20.121,6 mii persoane care formează populația stabilă (rezidentă).
La prelucrarea şi prezentarea rezultatelor recensământului au fost efectuate următoarele grupări
ale persoanelor care şi‐au declarat etnia: la etnia română s‐au inclus şi persoanele care s‐au
declarat aromâni (20384 persoane), macedoromâni (203 persoane), meglenoromâni, istroromâni,
vlahi şi cici (178 persoane); la maghiari s‐au inclus secuii (1665 persoane) şi ungurii (1133
persoane); la romi s‐au inclus şi persoanele care s‐au declarat țigani (27904 persoane),rudari (20929 persoane), ursari (7596 persoane), spoitori (4682 persoane), căldărari (3782 persoane), gabori (3203 persoane), țigani de mătase (1602 persoane), vătraşi, cărămidari, băieşi, lăutari, lăieşi, caştali, pletoşi, boldeani, geambaşi, cocalari, zavragii (2474 persoane); la germani sau inclus şi cei care s‐au declarat şvabi (3894 persoane), saşi (1394 persoane), nemți, țipțări şi landleri (209 persoane); la ucraineni s‐au inclus şi huțulii (1474 persoane) şi haholii (90 persoane); dintre ruşi – lipoveni, 10286 persoane s‐au declarat ruşi; la albanezi s‐au inclus şi shqiptarii, iar la macedoneni, şi macedo‐slavii.
În tabele, la “Altă etnie” au fost incluse toate grupurile etnice care au întrunit, fiecare în parte, sub
1000 de persoane (ceea ce reprezintă sub 0,01% din populația stabilă), respectiv ruteni (497 persoane), albanezi (408 persoane), caraşoveni (203 persoane), găgăuzi (32 persoane), precum şi
persoanele cu o altă etnie din Uniunea Europeană (3848 persoane), din celelalte țări ale Europei
(2746 persoane) sau din afara Europei (10790 persoane).
Pentru copiii care nu ştiau să vorbească şi pentru cei sub 14 ani s‐au înregistrat etnia, limba maternă şi religia declarate pentru ei de către părinți/întreținători; pentru persoanele surdo‐mute sau persoanele bolnave mintal s‐au înregistrat, de asemenea, cele declarate pentru ele de către persoanele cu care acestea conviețuiau. Pentru copiii instituționalizați, cărora nu li se cunoştea
etnia, limba maternă şi religia părinților, înregistrarea s‐a făcut conform declarațiilor conducerii
instituției respective.”
La adresa http://www.recensamantromania.... , unde sunt prezentate rezultatele recensământului din 2011 care au devenit finale în 2013, dup[ titlul IV, este "Rezultate definitive ale  RPL_2011_analiza", de unde putem vedea / salva un fişier pdf de 14 pagini . Vezi:
http://www.recensamantromania....
Explicaţia o găsim la pagina a 5-a şi se referă la metodologia utilizată care este diferită faţă de cea folosită la recensămintele din 1992 şi 2002.
Din categoria celor consideraţi "informaţie indisponibilă" nu fac parte numai cei care nu şi-au declarat etnia, limba maternă sau religia, la cei care nu a dorit să declare se adaugă mare masă a celor recenzaţi fără a fi de faţă.
Citez:
Structura etnică şi confesională a populaţiei stabile a României
La recensământul din 20 octombrie 2011, înregistrarea etniei, limbii materne şi a religiei s-a făcut pe baza liberei declaraţii a persoanelor recenzate. Pentru persoanele care nu au vrut să declare aceste trei caracteristici, precum şi pentru persoanele pentru care informaţiile au fost colectate indirect din surse administrative, informaţia nu este disponibilă pentru aceste 3 caracteristici. Ca urmare,  structurile prezentate în continuare pentru cele 3 caracteristici etno-culturale sunt calculate în funcţie de numărul total de persoane care şi-au declarat etnia, limba maternă şi respectiv religia şi nu în funcţie de numărul total al populaţiei stabile.
ETNIA
Informaţia privind etnia a fost disponibilă pentru 18.884,8 mii persoane (din totalul celor 20.121,6 mii persoane). S-au declarat români 16.792,9 mii persoane (88,9%). Populaţia de etnie maghiară înregistrată la recensământ a fost de 1.227,6 mii persoane (6,5%), iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 621,6 mii persoane (3,3%). Grupurile etnice pentru care s-a înregistrat un număr de persoane de peste 20 mii sunt: ucraineni (50,9 mii persoane), germani (36,0 mii), turci (27,7 mii), ruşi – lipoveni (23,5 mii) şi tătari (20,3 mii persoane).
În profil teritorial, distribuţia populaţiei după etnie arată că populaţia de etnie română este majoritară în Municipiul Bucureşti (97,3%) şi în 39 de judeţe (cu ponderi variind între 98,6% la Botoşani şi 52,6,% la Mureş), iar în 30 dintre acestea ponderea românilor este de peste 90%.
Populaţia de etnie maghiară deţine majoritatea în judeţele Harghita (85,2%) şi Covasna (73,7%); de asemenea ponderi ridicate se înregistrează şi în judeţele: Mureş (38,1%), Satu Mare (34,7%), Bihor (25,3%) şi Sălaj (23,3%).
Persoanele de etnie romă reprezintă 3,3% din totalul populaţiei stabile, fiind repartizaţi relativ uniform în teritoriu, cu ponderi variind între 1,1% în judeţul Botoşani şi 8,9% în judeţul Mureş. Romii se întâlnesc într-o proporţie relativ mai mare, de peste 6,0% din populaţia stabilă, şi în judeţele Călăraşi (8,1%), Sălaj (7,0%) şi Bihor (6,3%).
Cei mai mulţi ucraineni trăiesc în judeţele Maramureş (30,8 mii persoane), Timiş (6,0 mii persoane), Suceava (5,9 mii persoane) şi Caraş-Severin (2,5 mii persoane), acestea înglobând 88,6% din totalul acestora.
Aproape trei sferturi din persoanele de etnie germană (73,5%) se regăsesc în judeţele Timiş (8,5 mii persoane), Satu Mare (5,0 mii persoane), Sibiu (4,2 mii persoane), Braşov (2,9 mii persoane), Caraş– Severin şi Arad (fiecare cu câte 2,9 mii persoane).
Circa 90% dintre persoanele de etnie turcă au fost înregistrate în judeţele Constanţa (20,8 mii persoane) şi Tulcea (1,7 mii persoane) şi în Municipiul Bucureşti (2,3 mii persoane).
O proporţie de 86,9% dintre ruşi-lipoveni îşi au reşedinţa obişnuită în judeţele Tulcea (10,3 mii persoane), Constanţa (3,6 mii persoane), Iaşi (2,8 mii persoane), Brăila (1,9 mii persoane), Suceava (1,7 mii persoane). În judeţul Constanţa este concentrată cea mai mare parte a etniei tătare, respectiv 96,6% dintre persoanele care au declarat că aparţin acestei etnii (19,6 mii persoane).
Faţă de recensământul din anul 2002 s-a înregistrat o creştere a ponderii populaţiei de etnie romă (de la 2,5% la 3,3%) şi o descreştere a ponderii populaţiei de etnie germană (de la 0,28% la 0,20%).
LIMBA MATERNĂ
Potrivit liberei declaraţii a celor 18.891,6 mii persoane care au declarat limba maternă, structura populaţiei stabile după limba maternă se prezintă astfel: pentru 90,9% din populaţia stabilă limba română reprezintă prima limbă vorbită în mod obişnuit în familie în perioada copilăriei, iar în cazul a 6,7% dintre persoane limba maghiară reprezintă limba maternă; limba romani a reprezentat limbă maternă pentru 1,3% dintre persoanele care fac parte din populaţia stabilă, iar limba ucraineană pentru 0,3% din totalul populaţiei stabile pentru care această informaţie a fost disponibilă. Limbile turcă, tătară sau rusă reprezintă (fiecare) limba maternă pentru o persoană din 1000.
Interesantă din punctul de vedere al informaţiei pe care o oferă este şi distribuţia populaţiei stabile după limba maternă, pe etnii. Astfel, dacă pentru 99,9% dintre români limba maternă este limba română, în cazul a 98,3% dintre persoanele de etnie maghiară limba vorbită în familie în copilărie a fost limba maghiară, iar pentru 1,7% dintre etnicii maghiari limba maternă a fost limba română. Limba maternă a fost româna pentru jumătate dintre persoanele de etnie romă, iar pentru două din 5 persoane de etnie romă aceasta a fost limba romani, 5,3% dintre persoanele de etnie romă vorbind limba maghiară în familie, în timpul copilăriei. Germana este limba maternă declarată de 68,1% dintre persoanele de etnie germană, 16,9% declarând ca limbă maternă limba română şi 14,7% limba maghiară. Persoanele de etnie turcă au vorbit în familie în copilărie limba turcă în proporţie de 85,6%, restul declarând limba română ca limbă maternă. Trei sferturi dintre ruşii – lipoveni care şi-au declarat etnia şi limba maternă au vorbit în familie în timpul copilăriei limba rusă, restul declarând limba română ca limbă maternă.
RELIGIA
Structura confesională a fost declarată de 18.861,9 mii persoane din totalul populaţiei stabile şi arată că 86,5% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă; 4,6% s-au declarat de religie romano-catolică, 3,2% de religie reformată, iar 1,9% penticostală. Ponderi între 0,4% - 0,8% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%) şi adventistă de ziua a şaptea (0,4%). Persoanele de altă religie decât cele prezentate mai sus reprezintă 1,8% din total. S-au declarat „fără religie” sau atei un procent de 0,2% din totalul populaţiei.
Nu există diferenţe semnificative între distribuţia femeilor şi bărbaţilor după religia declarată. Se pot observa însă unele diferenţe în ceea ce priveşte distribuţia pe medii de rezidenţă. Ponderea persoanelor de religie ortodoxă este uşor mai mare între persoanele din municipii şi oraşe (87,1%) faţă de cei care trăiesc în comune (85,7%). În schimb, în rândul populaţiei stabile rurale se întâlnesc mai frecvent decât în urban persoane care au declarat că sunt de religie romano-catolică (4,9% faţă de 4,3%), penticostală (2,5% faţă de 1,4%) sau de religie adventistă de ziua a şaptea (0,6% faţă de 0,3%).
Tabelul 1. Ponderea persoanelor după religia declarată, pe categorii de localităţi (%)
Religia__________________Total_____Municipii şi oraşe____Comune
Ortodoxă________________ 86,5_______________87,1_______85,7
Romano-catolică___________4,6________________4,3________4,9
Reformată________________3,2________________3,1________3,3
Greco-catolică_____________0,8________________0,9________0,7
Penticostală_______________1,9________________1,4________2,5
Baptistă__________________0,6________________0,6________0,6
Adventistă de ziua a saptea___0,4________________0,3________0,6
Proporţii de peste 97,0% din totalul populaţiei stabile a persoanelor de religie ortodoxă s-au înregistrat în judeţele Olt (99,4%), Vâlcea (99,1%), Dolj (98,9%), Gorj (98,4%), Buzău (98,5%), Brăila (98,2%), Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman (98,3%), Argeş şi Ialomiţa (97,9%), Mehedinţi (97,3%), Prahova (97,2%) şi Galaţi (97,1%). Cele mai mici ponderi ale persoanelor de religie ortodoxă s-au înregistrat în Harghita (12,5%), Covasna (21,3%), Satu-Mare (49,6%), Mureş (53,5%), Bihor (59,0%) şi Sălaj (64,4%).
Persoanele de religie romano-catolică sunt majoritare în judeţul Harghita (66,4%) şi deţin ponderi superioare celor înregistrate în alte judeţe în Covasna (36,2%), Satu-Mare (18,4%), Bacău (16,7%) şi Neamţ (10,1%).

Întâmplator am dat peste acest fişier pdf salvat pe calculator prin 2015, făceam ordine acum câteva săptămâni, şi de nu ar fi fost un comentariu citit pe site, nu cred că l-aş fi deschis, link-ul dat este căutat şi găsit acum; aveam de gând să scriu ca să răspund la acel comentariu, doar că am fost determinat s-o fac ceva mai repejor datorită întrebării adresată de domnul profesor.
Fac un rezumat (după acel comentariu), dintr-o populaţie stabilă de 20.121.641 subiecţi, cei socotiţi ca fiind în categoria Informaţie indisponibilă în funcţie de criteriu sunt:
După etnie: 1.236.810
După limbă: 1.230.028
După religie: 1.259.739

Recomand spre o lectură atentă și critică

A se mai consulta

http://www.anacronic.ro/

În preajma revoluției

repin
Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
 
“O mână de revoluționari merg din casă în casă și bat la fiecare ușă: “toată lumea în stradă/este rușinos să stați în casă!”. Și fiecare conștiință, șchiopul, orbul, ciungul au dat năvală în piață, niciunul nu a rămas înăuntru. Timp de jumătate de secol au făcut ravagii, văicărindu-se și certându-se. Acasă este mizerie, sărăcie și dezordine, dar pe stăpân nu-l interesează. El a ieșit în piață să salveze oamenii – și asta este mult mai ușor și mult mai incitant decât munca neplăcută de acasă”.
Fragmentul de mai sus îi aparține lui Mihail Gershenzon, un critic al intelighenției ruse de la începutul secolului trecut, care a sfârșit de partea bolșevicilor. Lăsând la o parte tribulațiile biografice, textul său descrie perfect și manifestările populare din România ultimilor ani. Așa că are o relevanță aparte, care derivă în special din caracterul cvasiidentic al intelighenției moderne din Rusia, România sau de aiurea. Cu alte cuvinte, avem și noi aici un grup în creștere de revoluționari pur-sânge, dedicați unor cauze utopice.
Într-un eseu despre tradiția radicalismului politic și literatura rusă, criticul literar Gary Saul Merson distinge trei atribute fundamentale ale acestei clase.
În primul rând, un membru al intelighenției are o conștiință de sine raportată foarte precis la clasa din care face parte. Orice alte rădăcini identitare care ar putea să intre în conflict cu ideologia sa revoluționară trebuie suprimate. Apartenența sa la o familie mai extinsă, la o comunitate, la o biserică, etc. se evaporă în fața singurei constante din viața unui intelighent: schimbarea socială cu forța. Așadar, un membru al acestei clase cu granițe fluide se definește negativ prin ceea ce se opune idealurilor sale, prin “gândirea critică” și “pasiunea morală” care îl consumă. Inutil, probabil, de precizat că un intelighent nu este în mod necesar un om educat, dar este aproape obligatoriu să creadă că este un om educat, pe ai cărui umeri stă întreaga salvare socială.
În al doilea rând, un intelighent aderă în mod religios la un set de presupoziții ideologice și metafizice, care, de regulă, se învârt în jurul materialismului, ateismului, socialismului și revoluției. Toate aceste credințe (nu sunt singurele, de altlfel) sunt legate între ele și, de multe ori, nu este nevoie decât de un angajament constant pe una din direcțiile mai tari pentru a bascula rapid în toate celelalte. Toți comuniștii serioși erau materialiști, deci, atei, prin definiție socialiști și, suficient de mulți, revolutionari permanenți. Apoi, după cum remarcă Merson, este important nu doar să susții anumite lucruri, dar să refuzi a crede că, în afara idioților și ticăloșilor, orice om de bună credință ar putea susține altceva. “Nimeni nu va pleca urechea la un filosof suspect a fi “reacționar”(și ce nu numim noi reacționar astăzi!), pentru că nimeni nu este cu adevărat interesat de filosofie sau de adevăr per se”, scria Berdiaev. Tot ceea ce îl interesează pe un membru al intelighenției este să audă aceleași lozinci la care el aderă. Din această cauză, toate celelalte versiuni ale realității trebuie eliminate. De aici decurge și un rasism de clasă, care îi condamnă irevocabil pe cei care ar îndrăzni să clameze vreo erezie sau un alt punct de vedere.
banner-articol-gatto



Un al treilea atribut definitoriu pentru intelighenția constă în politizarea completă a vieții. Practic, nu mai există nicio felie de viață nereglementată de vreun canon politic. Dostoievski, de exemplu, a realizat că femeia care avea să-i devină soție nu este revoluționară, în momentul în care ea a refuzat o țigară. Ba, mai mult, s-a gândit scriitorul, e posibil chiar să creadă în Dumnezeu și nu s-a înșelat. În timpurile acelea era, în bună măsură, de la sine înțeles că orice revolutionar(ă) trebuie să fumeze. Astăzi, odată cu demoralizarea completă a societății, devine un pic mai dificil a decela formele de anarhie personală, pentru că anormalul a devenit normă, viciul s-a transformat în virtute, iar virtutea a devenit patologie. Totuși, o anumită vestimentație, un limbaj corporal sui-generis și un discurs încărcat cu idei, dar, mai ales, cuvinte primite de-a gata, oferă indicii convingătoare pentru cel care se află în căutare de revoluționari în devenire.
În opinia unor istorici, nicio clasă socială nu a avut vreun impact mai puternic asupra lumii decât intelighenția rusă. Iar figuri ca Lenin, Stalin, Troțki reprezintă argumente convingătoare în sprijinul acestei teze. Dacă adăugăm la această nesfântă treime personaje ca Mao sau Pol Pot, provenite din același univers al intelighenției, consecințele ideilor vehiculate de această clasă devin transparente.
Ce s-a întâmplat în Rusia atunci când revoluționarii au ajuns să domine sistemul de educație și, implicit, întreaga dezbatere publică știm prea bine. Ultimul imperiu creștin s-a prăbușit în ruine, iar pe rămășițele sale s-a urcat cea mai sângeroasă bandă de politicieni văzută până acum. Nu a contat deloc că foarte mulți membri ai intelighenției erau animați de idealuri înalte, își doreau o viață mai bună, nu doar pentru ei, și mergeau chiar până la sacrificii personale pentru acest lucru. De la Belinski, la Lenin și Stalin, a existat mai mult decât un singur punct de legătură. Așa că, dacă cineva se așteaptă ca pe plan local să iasă ceva bun din “trezirea conștiinței civice” și din manifestațiile de stradă ale unor intelighenți, va avea parte de ceva mai dureros decât o dezamăgire imensă. Mai ales când sistemul de educație încurajează revoluția în manuale și cursuri.
Publicat inițial pe Karamazov

miercuri, 22 februarie 2017

« 1984 » ET LA CONTRE-UTOPIE MODERNE. Un colloque unde am ajuns cu autostopul de la Oradea la Paris

« 1984 » ET LA CONTRE-UTOPIE MODERNE
CENTRE CULTUREL INTERNATIONAL DE CERISY

Programme 1984 : un des colloques

DU LUNDI 6 AOÛT (19 H) AU JEUDI 16 AOÛT (14 H) 1984

DIRECTION : Jean-Pierre PICOT, Nicolas WAGNER

ARGUMENT :

Malgré tant d'essais d'en clarifier le contenu, le terme d'utopie reste trouble. Par suite, il est malaisé de constituer un corpus satisfaisant de textes utopiques. Et que dire alors du néologisme récent de contre-utopie? N'est-il pas impossible, cette fois, d'en définir un corpus? Et pourtant, le grand texte d'Orwell, 1984, nous invite à courir l'aventure, et cela d'autant plus que, dans la floraison de colloques consacrés déjà à la célébration de 1984, la place faite aux problèmes de genre (utopie/contre-utopie) a été généralement modeste.

Nos travaux se développeront ainsi suivant deux axes, autour desquels chaque intervenant se déplacera librement. D'une part, les textes d'Orwell: dans leurs origines, leur histoire et leurs interprétations. D'autre part, la contre-utopie: dans l'ensemble le plus large possible des domaines littéraires modernes, tout en privilégiant, peut-être, les domaines slaves et anglo-saxons.

L'hypothèse de départ pourrait être que la contre-utopie est une description critique, sous forme romanesque, de la schizophrénie sociale, politique et scientifique, manifestée, dans l'éventail des possibilités techniques de la civilisation préindustrielle, où nous sommes toujours, par les castes au pouvoir, à travers le monde actuel.

En conséquence, cette démarche devrait nous amener à nous poser, entre autres, la question: à quel stade de développement de la civilisation en sont les hommes de 1984? Même s'il n'y a pas de réponse à cette question, il vaut mieux le savoir.

CALENDRIER DÉFINITIF :

Lundi 6 août
Après-midi:
ACCUEIL DES PARTICIPANTS

Soirée:
Présentation du Centre, du colloque et des participants


Mardi 7 août
Matin:
Nicolas WAGNER: Utopie / contre-utopie: le sens des mots

Après-midi:
Jean-Pierre PICOT: L'imaginaire et le politique dans la contre-utopie

Mercredi 8 août
Matin:
Pierre-François MOREAU: Animal Farm et la tradition satirique

Après-midi:
Pierre BESSES: Orwell critique de Burnham dans 1984, perspectives nouvelles sur une influence

Jeudi 9 août
Matin:
Gilles ERNST: Le bleu du ciel de G. Bataille et 1984, l'histoire en nausée

Après-midi:
Jacques GOIMARD: L'anti-utopie au cinéma: Orange mécanique et Soleil vert

Vendredi 10 août
Matin:
G. BONIFAS: La contre-utopie face à l'histoire: le cas de 1984?

Après-midi:
D. LACAZE: La contre-utopie satirique chez Robida: un manuscrit inédit


Samedi 11 août
Matin:
Joseph GABEL: L'irruption de l'utopie dans le marxisme: Althusser et Orwell

Après-midi:
Maurice de GANDILLAC


Dimanche 12 août
DÉTENTE

Lundi 13 août
Matin:
"Interview" de Vladimir DIMITRIJEVIC par Jean-Pierre MOULIN
Débat

Après-midi:
Roger BOZZETTO: À propos d'Huxley et du Meilleur des mondes, métamorphoses de la contre-utopie libérale

Mardi 14 août
Matin:
Dan CULCER: Labyrinthe, utopie, espace carcéral

Après-midi:
François RAYMOND: Cités de la terreur et cités de l'ironie au XIXe siècle, chez Jules Verne et quelques autres

Mercredi 15 août
Matin:
G. CARNALL: 1984 et l'éthique du Tribune, résumé de la communication par Mme ROGER
C. JOLICŒUR: Pourquoi Orwell a-t-il écrit 1984?

Après-midi:
J.-R. SNYDER: Les stratégies narratives de 1984

Jeudi 16 août
Matin:
J. EDWARDS: La contre-utopie chez Orwell

Conclusions

Après-midi:
DÉPARTS
Dan Culcer în curtea castelului de la Cerisy-la-Salle/France, la plecare. August 1984. © Dan Culcer

Le discours utopique sous la direction de Maurice de Gandillac et Catherine Piron



Plan du Site du Centre Culturel International de Cerisy-La-Salle : cliquez ici



Le discours utopique

sous la direction de Maurice de Gandillac et Catherine Piron



10/18 - Union Générale d'Editions — 1978
ISBN 2-264-00826-1


Table des Matières

I- De Thomas More à Ernst Bloch
A. L'utopie de More comme stimulation anticipatrice, par Maurice de GANDILLAC

Extraits de la discussion avec R. Crahay, J. Gabel, M. Le Dœuff, A. Lion

B. Lettre et "esprit" de l'utopie (À propos du Geist der Utopie de Ernst Bloch), par Catherine PIRON

Extraits de la discussion avec S. Debout-Oleszkiewicz, M. de Handillac, A. Lion, G. Raulet
II- Conscience utopique et fausse conscience, par Joseph GABEL

Extraits de la discussion: A. Ancelin-Schutzenberger, V. Descombes, G. Labica, C. Piron, L. Quesnel

III- Sur la critique marxiste de l'utopie, par Georges LABICA

Extraits de la discussion: P. Ansart, V. Descombes, S. Sebout-Oleszkiewicz, A. Kawa, G. Kortian, M. Le Dœuff


IV- Utopistes, bourgeois et prolétaires, par Jacques RANCIÈRE

Extraits de la discussion: P. Ansart, D. Howard, J.-P. Guidecoq, G.W. Ireland


V- L'utopie entre l'art et la révolution (Trotski et Breton), par Giuseppe LISSA

Extraits de la discussion: M. de Gandillac, V. Gomez-Pin, L. Quesnel
VI- Nouvelle gauche et Tiers Monde dans la perspective blochienne de l'utopie concrète
A. La praxis de la nouvelle gauche américaine, ou du lieu qu'on occupera pas, par Dick HOWARD
B. L'utopie concrète et les luttes de libération actuelles du Tiers Monde, par Laënnec HURBON

Extraits de la discussion: P. Ansart, V. Descombes, J. Gabel, G. Lissa, L. Quesnel, G. Taulet, J. Roy
VII- Religion et marxisme selon Ernst Bloch
A. Espérance et critique, ou la sécularisation selon E. Bloch, par Gérard RAULET
B. Ernst Bloch philosophe marxiste, par Burghardt SCHMIDT

Extraits de la discussion: V. Descombes, M. de Gandillac, A. Houziaux, L. Hurbon, G. Kortian, L. Quesnel, P. Quillet, M. Scriabine

VIII- Musique et utopie
A. La musique-utopie d'après Ernst Bloch et la musique occidentale contemporaine, par Ivanka STOIANOVA
B. Pratiques utopiques dans la musique d'aujourd'hui, par Daniel CHARLES

Extraits de la discussion: P. Boudon, S. Day, L. Quesnel, P. Quillet

IX- Le discours utopique de Platon à la Renaissance
A. Altérité et utopie (Du Sophiste au Timée), par Victor GOMEZ-PIN

Extraits de la discussion: M. de Gandillac, G. Lissa, G. Kortian
B. Une référence de Campanella : l'utopie pratiquée des anabaptistes, par Roland CRAHAY

Extraits de la discussion: S. Debout-Oleszkiewicz, J. Guiguet, H. Hudde, L. Quesnel,, A. Stegmann
C. Campanella : utopie et réalité historique, par André STEGMANN

Extraits de la discussion: R. Crahay, M.  de Gandillac, H. Hude, L. Quesnel
D. Urbi et Orbi : le discours sur la ville dans les productions utopiques de la Renaissance, par Claude-Gilbert DUBOIS

Extraits de la discussion: R. Crahay, M. de Gandillac, S. Jonas, P. Quillet, A. Stegmann

X- L'utopie à l'Âge des Lumières
A. Morelly métaphysicien du communisme, par Denise LEDUC-FAYETTE

Extraits de la discussion:  S. Debout-Oleszkiewicz, H. Hudde, J. Leduc, L. Quesnel, A. Robinet, J. Roy, J. Schneider, R. Trousson
B. Demi-Lumières, Lumières et Lumières dans le discours utopique de Dom Deschamps, par André ROBINET

Extraits de la discussion: P. Ansart, A. Cazenave, S. Day, P. Duployé, M. de Gandillac, S. Jonas, G. Lissa, P. Quesnel
C. L'an 2440 de Louis-Sébastien Mercier, par Hinrich HUDDE

Extraits de la discussion: M. de Gandillac, S. Jonas, D. Leduc-Fayette, M. Scriabine, R. Trousson
D. La Franc-Maçonnerie comme utopie : J. B. Willermoz, par Bernard GUILLEMAIN

Extraits de la discussion: P. Ansart, M. de Gandillac, S. Hutin
E. L'utopie politique de Rousseau et le jacobinisme, par Michèle ANSART-DOURLEN

Extraits de la discussion: J. Gabel, A. Lion, L. Quesnel
XI- Sur quelques discours utopiques de Saint-Simon à Skinner
A. De l'utopie à l'action, par Pierre ANSART

Extraits de la discussion:  M. Ansart-Dourlen, G. Kortian, A. Lion, J. Roy, L. Quesnel
B. Images et calculs dans le discours de Charles Fourier, par Simonne DEBOUT-OLESZKIEWICZ

Extraits de la discussion: P. Ansart, A. Kawa, G. Pogorel, L. Quesnel, J. Roy, M. Scriabine
C. La promesse qui ne peut être tenue (Owen et la communauté, 1834-1839), par Antoine LION

Extraits de la discussion: M. Ansart-Dourlen, P. Ansart, S. Hutin, M. Scriabine
D. Une utopie féministe : Que faire ? de Nicolas Tchernychewski, par Wanda BANNOUR

Extraits de la discussion: P. Ansart, C. Cohen-Boulakia, M. de Gandillac, G. Hocquenghem, G. Kahn, M. Scriabine, A. Stegmann
E. News from nowhere et Walden II, par Jean GUIGUET

Extraits de la discussion: D. Leduc-Fayette, L. Quesnel, R. Trousson
XII- Sur quelques problèmes de structure
A. Dualité et polysémie du texte utopique, par Michèle LE DOEUFF

Extraits de la discussion:  C.-G. Dubois, R. Crahay, S. Jonas, D. Leduc-Fayette, G. Raulet
B. L'utopie comme terrain du neutre, par Alan MONTEFIORE
C. Le neutre, le jeu : temps de l'utopie, par Louis MARIN

Extraits de la discussion: S. Allen, M. Ansart-Dourlen, P. Boudon, V. Descombes, H. Hudde, G.-W. Ireland, G. Kortian, C. Piron, J. Roy

XIII- L'utopie pédagogique, par René SCHÉRER

Extraits de la discussion: M. Ansart-Dourlen, W. Bannour, S. Debout-Oleszliewicz, M. de Gandillac, G. Hocquenghem, S. Jonas, G. Kahn
XIV- Sur quelques formes esthétiques du discours utopique
A. Utopie et esthétique romanesque, par Raymond TROUSSON

Extraits de la discussion: P. Ansart, M. de Gandillac, G.-W. Ireland
B. Utopicités, par Philippe BOUDON

Extraits de la discussion: A. Ancelin-Schutzenberger, A. Cazenave, M.  de Gandillac, S. Hutin, G.-W. Ireland, G. Lissa, L. Quesnel, R. Raulet
C. Âge d'or et création artistique, par Marina SCRIABINE

Extraits de la discussion: P. Ansart, R. Crahay, M.  de Gandillac, S. Hutin, B. Guillemain, A. Lion, C. Piron, L. Quesnel

marți, 21 februarie 2017

Legături spre situri literare și culturale din zona francofonă

☰ Revues et sites en ligne :
Bastamag
État d’exception
L’imprévu — Oubliez l’immédiat
Lundi Matin
Kedistan
Mediapart
Mémoire des luttes
Orient XXI — Politique, culture, société, économie, diplomatie
Quartiers libres
Raisons sociales
Reporterre — Le quotidien de l’écologie
Révolution permanente
Secours rouge — Actualité de la répression et de la résistance à la répression
The Dissident — Lucidité, ironie, refus, obstination
☰ Revues papier & numérique :
ACRIMED — Observatoire des médias
Altermondes — Nous lire, c’est déjà agir
Alternative libertaire
Article 11 — Chroniques sociales, canard sauvage
Cahiers antispécistes — Réflexion et action pour l’égalité animale
Contretemps
CQFD — Mensuel de critique et d’expérimentation sociales 
Fakir — Journal d’enquête sociale
Fumigène — Littérature de rue
Jacobin — Reason in Revolt [anglais]
Jef Klak — Critique sociale & expériences littéraires  
Kairos — Pour une société décente
Le matricule des anges — Magazine littéraire
Le Monde diplomatique — Mensuel critique d’informations et d’analyses
Le Monde libertaire
Les Zindigné(e)s — La revue des résistances et des alternatives
L’Humanité — Le journal fondé par Jean Jaurès
Lutopik — Informations environnementales et sociales, magazine artisanal et vagabond
Mouvements — Des idées et des luttes
Nouveaux cahiers du socialisme
Offensive — Trimestriel d’offensive libertaire et sociale [archives]
Politis
Regards — La fabrique de la politique
Revue du M.A.U.S.S.
Siné Hebo — Le Journal qui fait mal et ça fait du bien
Vacarme — Entre art et politique, entre savants et militants
☰ Revues papier :
Cassandre / Horschamp — L’art principe actif
La revue du crieur — Enquêtes sur les idées et la culture
Nouvelles questions féministes
Réfractions — Recherches et expressions anarchistes
Z — Revue itinérante d’enquête et de critique sociale

☰ Médias audiovisuels :
Arrêt sur images — Décryptage et analyse de l’actualité des médias
Hors-Série Des entretiens filmés avec de la vraie critique dedans
Là-bas si j’y suis — Plus près des jetables que des notables
Le Fil d’actu — L’émission qui donne du sens à l’information
Osons Causer
Usul
☰ Portails :
Basta !
Rezo

Dan Arsenie, homme d’un âge certain qui s’exila de sa Roumanie natale et obtint l’asile politique en France

Quelque part dans un quartier populaire de Montpellier. Nous retrouvons Dan, Dan Arsenie, homme d’un âge certain qui s’exila de sa Roumanie natale et obtint l’asile politique en France. Il avait, là-bas, cofondé une revue, traduit Beckett, milité au sein des cercles dissidents et connu révolution et contre-révolution : nous écoutons l’ermite qu’il est devenu tandis que chauffe le thé. ☰ Par Soufyan Heutte

dan 
Des tours. Des barres. Du béton. Une pincée d’espace vert pour une poignée de misère. Voici la recette du bouillon qu’est La Paillade, quartier défavorisé de Montpellier. Ville dans la ville, mais sans maire et avec des citoyens de seconde zone. Un classique que Kassovitz a immortalisé d’une manière toute poétique. Cet écrin, tant redouté, ne fait pourtant pas le moine. En témoigne toutes ces perles issues de ses rues. Toutefois, ce quartier recèle des trésors toujours insoupçonnés, loin de tout cliché. Des richesses acquises au détour de rencontres. Fortuites mais rarement sans suite. Et c’est l’une d’elle qui sera contée au travers de ces lignes.
Il est là, assis sur un banc — ce banc à partir duquel il se racontera. Dan a le genre de silhouette sur lequel on ne s’arrête. Une carrure que l’on peine à deviner. Son âge avancé a prononcé de façon accentuée la voûte de son échine. Néanmoins, il a gardé le regard vif, autant que sa pensée. Il arbore, sur le haut de sa tête, un borsalino en feutre de couleur ocre. Cette touche d’élégance vient parachever cette allure de dandy tombé dans l’oubli. Le ciel est couvert, surprenant pour un mois de mai dans cette contrée de la Méditerranée. Dan plonge sa main dans sa poche poitrine, il en ressort une petite boîte métallique de cigarillos. « Je compte arrêter. Ce n’est pas un problème. » Un sourire habille son visage. Il ne disparaît que lorsque le ton se fait penseur. « Mon enfance ? J’étais un paradoxe. En journée, j’étais bon élève, mais en grandissant on a besoin de la confirmation oculaire de l’autre. C’est une logique de groupe, de type mimétique. C’est l’époque où le mot « personnalité » prend sens. Et, tout d’un coup, on s’aperçoit que le chemin le plus court vers sa propre personnalité est de marcher sur une corniche à vingt mètres au-dessus de l’abîme. Par chance, dans mon cas, c’est l’intellect qui au bout a consumé le reste. » L’homme est un poète, écrivain, philosophe, penseur. Il parle comme il écrit, il écrit comme il pense. Il a grandi dans les montagnes des Carpates, en Roumanie. Celle de Ceausescu. Celle du communisme. Celle d’avant la chute du Mur. Celle qu’il a combattue.
« Y étaient réunis tous ceux qui aspiraient à la liberté, tous ceux qui désiraient penser cette liberté. Liberté, fraîche et frêle. »
Soudain, un bruit d’ébullition précède un « clap » sec. Dan se lève pour chercher l’eau chaude. « Je découvre depuis peu le thé. Je trouve qu’il a un esprit particulier, une couleur ambrée. L’esprit vient de choses infimes. Pourquoi pleut-il sur la mer ? » Il s’interrompt. Regarde le sol, perdu dans une digression intérieure. Le thé vert est parfumé. L’on peut reconnaître aisément des effluves de jasmin auxquelles se mêlent allègrement les arômes de litchi, pamplemousse et pêche de vigne. Le tout relevé à l’huile essentielle de rose. Un délice pour les sens. Dissident politique, Dan Arsenie fut un des fondateurs de la Revue 22, en référence au 22 décembre 1989, révolution qui fera tomber le dictateur. Cet hebdomadaire fut « la première revue d’expression libre ». Y étaient réunis tous ceux qui aspiraient à la liberté, tous ceux qui désiraient penser cette liberté. Liberté, fraîche et frêle, encore au stade embryonnaire dans cette matrice totalitaire. Vivre sous une dictature. D’ailleurs, l’expression est parlante. On ne peut vivre dans une dictature. On y vit caché, sous un vernis de duplicité, tapis dans les sous-sols de la peur, les bas-fonds de la terreur. « Mes publications n’étaient pas dans la ligne du Parti, j’étais d’une grande liberté comportementale et orale. J’étais attaché à une densité culturelle propre, à celle de l’Allemagne, de la France, à la devise « Liberté, Égalité, Fraternité ». J’avais dans mon cercle d’amis des dissidents, nous étions turbulents et nous dérangions. On était surveillés. Beaucoup d’amis intellectuels sont morts dans des circonstances qui m’interrogent encore. Pour ma part, je n’étais pas anarchiste, mais j’ai trouvé dans Kropotkine une bonne méthodologie : ne pas laisser de traces. Ça m’a sauvé la vie. Les dictatures sont des sociétés procédurières. On devait déclarer tout changement. L’achat d’une machine à écrire, un déménagement. Je n’étais pas une personne prévisible et donc, lors de la révolution de décembre, lorsqu’ils sont venus me chercher, ils se sont rendus à mon adresse déclarée, chez ma mère. C’est ainsi que j’ai pu fuir. »
rou1
(DR)
Son engagement, il en parle avec pudeur. Tant, qu’il n’en parle pas. La genèse de sa dissidence n’est pas abordée, laissée de côté comme si elle n’avait jamais été. Vivre sous une dictature implique, impulse un manichéisme primaire qui peut être résumé ainsi : soit tu es avec moi, soit tu es contre moi. Dire non est un acte politique. L’étincelle du brasier insurrectionnel. « Le non est à l’origine du oui, il est synonyme du silence, de fin du bruit, de tous les assassinats de la journée. Le oui vient après. On peut voir le non comme étant extrêmement fertile. » Toutefois, un événement vient se démarquer plus particulièrement. C’était avant la chute de Ceausescu. Un ami de Dan, un poète péruvien de vingt ans, a été retrouvé mort dans sa chambre d’étudiant. Il aurait mélangé des sédatifs forts avec de l’alcool. Dan fut alors convoqué par la police, sans qu’il y ait de rapport avec ses activités dissidentes. En fait, dans la chambre, il avait été retrouvé des éléments établissant des liens entre Dan et la victime. Et à cette époque les relations avec les étrangers étaient surveillées. Chaque rencontre devait faire l’objet d’un compte-rendu aux autorités. Ce que Dan avait, bien entendu, « omis » de faire.
« As-tu vu des gens mourir par balles ? Ils ne crient pas, ils deviennent simplement mous. »
« L’enquêteur, un personnage médiocre, me fit une parabole : « Vous comprenez, qu’il disait, si on traverse une forêt en hiver dans une charrette tirée par deux chevaux, si l’un se blesse, le deuxième est alors en danger. Que faire ? Il faut tuer l’animal blessé pour sauver celui en bon état. » Il voulait m’inciter à collaborer en le renseignant sur les opinions et activités politiques de mon ami. » Dan était un intellectuel reconnu au-delà du mur de fer. Ses traductions d’auteurs étrangers (Samuel Beckett, William Blake, Paul Celan, Octavio Paz, etc.) ainsi que son écriture sans compromis lui valurent une interdiction de publication en 1988. Il fut aussi l’un des fondateurs du groupe Pour le dialogue social, la plus importante organisation civique durant la révolution roumaine. « On a occupé la place de l’université, il paraît que c’était la plus longue occupation d’une place publique. J’ai pris la parole face à la foule. Quand tu fais ça, tu rentres dans une dimension de séduction, dans un rapport homme/femme où la foule fait fonction de figure féminine. Tu es en harmonie avec elle. Or, pour tuer un chien, tu dis qu’il est enragé. On nous a donc accusés de vouloir prendre le pouvoir, changer la société, les mœurs, apporter le chômage. » Il s’interrompt, fixe son regard sur un point du mur, se retourne et demande : « As-tu vu des gens mourir par balles ? Ils ne crient pas, ils deviennent simplement mous. Ils mouraient par étonnement. À côté de moi, une personne s’abaisse, elle a été touchée. Ils ont foncé avec les chars, les étudiants, qui étaient en première ligne, ont été écrabouillés. La place était jonchée de cadavres. »
Son engagement intellectuel se confronte à la dureté du réel. L’idéologie ne suffit pas, encore moins pour en combattre une autre : le communisme et ses dérives. Dan le pressent et le théorise. « Il faut revoir le contenu du concept d’avenir. L’avenir existe-t-il ? C’est pourquoi l’idéologie ne peut se construire sur l’espoir d’un meilleur lendemain. Le lendemain n’existe pas. Le jour d’après, l’avenir est l’irruption du demain dans l’aujourd’hui. L’idéologie t’offre l’espoir à bas prix. L’idéologie a la tête dure. » Sa désillusion, ou plutôt son incroyance en toute idéologie, formera sa praxis. Une philosophie qu’il affine encore aujourd’hui, sans arriver à en voir le bout. Un penseur du concret, de la vie qui se crée, de la vie et ses secrets. « Vivre sans idéologie ? Le nihilisme nie l’idéologie en elle-même. Et la foi ne lui laisse aucune place ; pourquoi faire ? Nietzsche était le premier et le plus grand des idéologues, c’était un observateur, il prophétisait l’avenir. Le nihilisme est plus fort que les peuples, il en prend possession complètement. Je le regarde et malgré son aspect massif, il est variable, à la fois évident et élusif. Le nihilisme est l’affirmation de la vie blette. »

(DR)
Il se met à pleuvoir. À verse. Abrité sous le préau de la terrasse, Dan contemple le spectacle. De lourdes gouttes d’eau entonnent un concert d’une harmonie toute particulière. Chacune, chaque goutte, possède sa note. Selon qu’elle est grosse, elle éclatera dans un bruit sourd, créant une micropluie de gouttelettes qui tinteront à leur tour. Si elle est légère, elle fouettera l’air pour finir par s’écraser dans un fracas sec. À cela il faut ajouter la matière du revêtement sur lequel elle s’échouera. Le bois est le moins musical d’entre tous, il étouffera le son. La tôle, quant à elle, est intéressante acoustiquement mais couvre toutes les autres nuances. La terre se réveille, libérant ses senteurs issues des profondeurs. Un microcosme prend vie, spécifique aux jours de pluie. Dan inspire religieusement. « La pluie, qu’est-ce donc que cela, la pluie ? La pluie parle, me parle. Il y a derrière la pluie quelqu’un ou quelque chose qui s’adresse à toi. J’ai connu Dieu avant qu’il s’appelle Dieu. À l’époque où il s’appelait : quelqu’un ou quelque chose derrière la pluie. »
La chute du dictateur ne mit pas fin pour autant à la dictature et au totalitarisme. Et la contre-révolution, comme toujours, emploie les mêmes procédés. « Six mois après la chute du dictateur, la police politique a fait venir les mineurs, qui ont occupé la capitale. C’était une manipulation, d’ailleurs nombre de gueules noires étaient en réalité des policiers déguisés. Leur slogan était « Morts aux intellectuels ». Des listes étaient déjà préparées. J’étais connu, car je signais mes textes. Un jour les gueules noires sont venues au siège de [la revue] 22. C’était un moment effrayant, on a senti que le cadavre [de la dictature, ndlr] bougeait encore et qu’il voulait reprendre le pouvoir. » Cette situation sera le point de non-retour pour Dan. Ce moment où la bifurcation s’opère. L’impasse et les dangers inhérents finiront de convaincre Dan de se réfugier sous d’autres cieux. Son arrivée en France découle de cette journée de violence. « À l’intérieur du siège de 22, on était peu. Des amis intellectuels et la femme de ménage. On était encerclés, on ne pouvait s’enfuir. J’ai reçu un coup de téléphone, c’était le nouveau ministre de la Culture, un ami qui appréciait mes écrits. Il s’enquérait de la situation. Il est intervenu auprès du Premier ministre, un francophone francophile qui a fait ses études à Toulouse. Le jeu de billard était alors parfait. Je ne crois pas que le billard ait à faire avec le hasard. Il y a une sagesse toute particulière dans ce jeu de billes. C’est à ce moment que j’ai pris la décision de quitter la Roumanie. J’étais connu à Paris. Le ministre de la Culture m’a fourni le passeport, l’ambassade de France les visas et j’ai pris l’Orient Express. Trois jours et deux nuits. Je suis arrivé à Paris sans m’en rendre compte. J’avais une besace avec à l’intérieur une boîte de conserve d’haricots, une paire de pantalons et un livre de José Lezama, un auteur cubain interdit à Cuba. J’admire le peuple de cette île, j’ai d’ailleurs beaucoup traduit Lezama.
Mon passeport était accroché au cou, je n’avais aucun contact. Il était huit heures du matin, je sortais des entrailles de la gare de l’Est. J’ai mis du temps à trouver la sortie du métro. À l’extérieur, le soleil était radieux. On ne se rend compte de la qualité de la lumière que la première fois où on la voit. J’avais faim, mais je n’avais pas de quoi ouvrir ma boîte de conserve. Mon trajet ainsi que les dernières années m’avaient usé. J’étais pris d’une fatigue totale. En sortant de la gare, je me promenais le long des rues. Je me suis assis sur un banc, je ne savais pas quoi faire. J’ai entendu une voix : « Dan, que fais-tu là ? » C’était une fille que je connaissais de Bucarest. Paris, huit millions d’habitants et en moins de trente minutes je tombe sur elle ! Le banc sur lequel je me trouvais était situé en face d’une salle où se tenait une exposition sur la destruction des monuments historiques. À partir de là, le jeu de billard s’est remis en place. Au bout de trois mois, j’ai demandé l’asile politique, chose que j’ai obtenue très rapidement. Où est la limite entre la chance et Dieu ? Le langage nous perd, on s’enivre avec les mots. Il y a un rapport avec le destin. J’étais dans le destin. Et à l’intérieur du destin, il y a la chance. Un proverbe portugais dit : « Dieu écrit droit avec des lignes tordues. » J’étais en plein dans ces lignes tordues. »
rou3














(DR)
Dan est un homme de foi, celle qui ne se voit, celle qui ne boit jusqu’à la lie le dogmatisme théologique. Attiré par les mystères, il débusque la tanière où ils se terrent. Méditation, contemplation, réflexion, ainsi est sa Sainte-Trinité. Et, tout comme le Zarathoustra de Nietzsche, Dan s’est retiré du monde pour s’élever au-dessus de ce dernier. La forêt fut son ermitage. « Dans la forêt, j’avais l’impression que les arbres me parlaient et qu’ils disaient « Nous, on est entre nous ». J’étais à l’intérieur et en même temps à l’extérieur. Il y avait un aspect d’étrangeté, la vie se fait sans l’humain. Il n’a pas de lien fusionnel, on ne se fond pas dans la nature, tout cela ce n’est que bêtises. La forêt pour moi, c’est le néolithique. J’aurai aimé vivre à cette ère. Époque de grandes inventions : le développement du langage, la pierre polie, le passage à l’agriculture. C’est une époque formidable au niveau de la céramique. Au néolithique, on est déjà nous, on est déjà dans l’Histoire. » Cette ascèse d’ermite, Dan va la vivre pleinement, profondément, intensément. Sans rien en dire vraiment, il laisse transparaître un regard sur cet environnement qui fut le sien.
« Aujourd’hui, il en a trop dit. C’est même avec une once de regret qu’il finit cette interview. »
« Dans les bois, la chronologie disparaît. Les saisons ne sont pas circulaires, il n’y a pas de recommencement, c’est une dynamique sans cesse renouvelée mais jamais semblable. Au milieu de la forêt, tu deviens un regard. Mais un regard qui est regardé. Je dis que je me suis retiré sept ans dans la forêt, mais en réalité c’est beaucoup plus. Si j’y suis resté aussi longtemps, c’est que je ne me suis pas rendu compte du temps qui passait. Au final, j’y ai appris que Dieu était synonyme de silence et de tranquillité. Il n’y a rien en dehors de Lui, pas même le diable ni l’enfer. L’on peut souffrir de la proximité de Dieu comme lorsque l’on se tient trop proche d’un feu. » Dan s’arrête de parler. Aujourd’hui, il en a trop dit. C’est même avec une once de regret qu’il finit cette interview. Il s’est dévoilé, s’est trop exposé aux yeux des autres, lui qui chérit la discrétion. Lui qui ne paie pas de mine. Lui qui observe sans être observé. Habituellement, il use avec parcimonie de ses mots, par amour de la concision. « La parabole, l’aphorisme trouve toujours un lecteur. C’est une sorte de bouteille ultime à la mer. C’est le genre absolu, ç’en est fini de la digression. Le fragment a gagné. » Aujourd’hui, il a parlé de son passé, de ce qui s’était passé, sans nostalgie aucune. « Comme les arbres, il nous faut vivre là où l’on est. Ne pas être nostalgique de là où l’on n’est pas. Dans un tableau de Paul Klee L’Ange de l’Histoire, l’ange regarde en arrière ; et que voit-on dans le passé ? Des ruines. Aujourd’hui je le conçois, mais auparavant j’étais dans le labyrinthe, pris dans la spirale, sans dessein précis. De ma vie, je ne retiens que la vie. » Ici, l’occurrence prend les allures d’« un presque rien nourrissant ».
(Re)Découvrir la vie de ce penseur, ses combats, c’est comme exhumer un trésor antique des sables du temps. Une pierre de Rosette au visage humain. En effet, en écoutant ses récits, on ne peut que penser à notre présent troublé. Bien que, pour lui, « L’Histoire n’est pas cyclique mais répétitive ». On ne peut que remarquer l’étrange similitude entre le déroulé de la Révolution de 1989 (avec la contre-révolution qui suivit) et celles du Printemps arabe, par exemple. À l’aune de ses combats, on acquiert de nouvelles clés pour penser ceux à venir. Le mouvement Nuit debout pourrait trouver dans les réflexions de Dan Arsenie une semence fertile. Regarder le passé non avec nostalgie, mais avec pédagogie. Et quand il lui est demandé de conclure, il est laconique : « La fin est infinie. »

Ion Simuţ. Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul

Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul

Un articol de Ion Simuţ
Între scriitorii promoţiei 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Aprecierile cele mai generoase vin de la criticii aceluiaşi val. Nicolae Manolescu nu-l creditează în Istoria sa, nici mare, nici mică. Situarea lui în peisajul prozei contemporane nu e dificilă. Se văd şi se ştiu afinităţile prozei sale comportamentiste, cochetând la început cu procesul de anonimizare a personajului (Alexandru Papilian îşi intitula semnificativ un volum de nuvele din 1978, Făpturi neînsemnate). Naraţiunile – şi din prozele scurte, şi din romanele anterioare anului 1989 – nu au complicaţii. Realismul indicativ al începuturilor e cât mai puţin problematizant, dar ulterior devine interogativ şi incisiv, chiar incomod. Temele (mediocritatea, eşecul, apatia, singurătatea) sunt tratate cu gravitate şi austeritate stilistică.

O judecată de situare
Laurenţiu Ulici îl aşază pe Mihai Sin în elita restrânsă a prozatorilor acestei promoţii, alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru. Criteriul e unul axiologic, nu tematic sau naratologic. Cornel Moraru scrie în Dicţionarul scriitorilor români cel mai generos portret şi cel mai comprehensiv articol de dicţionar. Alex Ştefănescu îi apreciază proza dinainte de 1989 şi consideră nereuşită tentativa de roman politic din Quo vadis, Domine? (I, 1993), declanşând în jurul prozatorului o atitudine negativă, care i-a produs o mare amărăciune, determinându-l să se retragă din viaţa literară. Oricum, ca fost redactor al unei reviste de provincie, Vatra, Mihai Sin era o prezenţă literară discretă. Director al Editurii Albatros în anii 1990-1991, ataşat cultural la Ambasada României în Israel în 1992, liber profesionist o vreme, Mihai Sin devine din 1999 cadru didactic la Universitatea de Artă din Târgu Mureş, unde în 2012 primeşte titlul de profesor emerit.
Cărţile sale au produs de fiecare dată o reacţie favorabilă moderată, fără a face vâlvă. Încadrabil la capitolul prozei vieţii cotidiene, Mihai Sin se afla, după părerea mea, în raport de bună vecinătate cu Alexandru Papilian, Gabriela Adameşteanu sau Radu Mareş, dintre colegii săi de generaţie. Marian Popa numeşte acest gen „proză de situaţii“ şi-i pune alături de Mihai Sin pe Horia Pătraşcu, Dumitru Matală, Radu Ţuculescu şi D. Kalmuski. Dintre subversivii constanţi, prozatorul a stârnit mereu interes, atingând nivelul maxim în romanul Schimbarea la faţă (1985), supus unei interdicţii de la comentariile critice după un articol penalizator în Scânteia. Atinsese punctul sensibil al dezvălurii unor aspecte negative ale societăţii socialiste, vicii importante legate de corupţie.


Politica din umbră
Se produsese o radicalizare morală a prozei lui Mihai Sin, obişnuită până
atunci cu sensuri mai voalate ale criticii sociale, pe fondul înfăţişării, într-un stil realist neutru, a vieţii cotidiene, a apatiei generale şi a eşecurilor individuale prinse într-un context vinovat, indicat printr-o acuzaţie indirectă, tolerată de cenzură atâta vreme cât discursul critic nu era periculos de incisiv. Astfel încât 1989 îl surprinsese pe prozator într-un crescendo al atitudinii sale critice faţă de regimul comunist. Din punctul său de vedere, deductibil cu claritate din romanul Quo vadis, Domine?, răsturnarea vechiului regim nu putea avea loc fără acordul şi participarea Securităţii. Revoluţia sau schimbarea au fost pregătite în secret de partea mai emancipată a Securităţii, constatând dezastrul puterii ceauşiste şi preconizând patriotic acţiunea benefică. De la politizarea atenuată, aluzivă, subversivă, scriitorul trecuse abrupt la politizarea directă, explicită, explozivă. Nu-i de mirare că a produs reacţiile pe care le-a produs. În Quo vadis, Domine? (roman completat destul de târziu, în 1996, cu volumul al doilea), dezvăluia puterea invizibilă din spatele puterii vizibile, Securitatea din spatele Partidului Comunist.
Lupta cu Sistemul primeşte o altă consistenţă, schimbând registrul moral al atitudinii critice, specific prozei lui Mihai Sin de dinainte de 1989, într-unul explicit politic. Consecinţa e că proza se ideologizează peste limitele obişnuite ale unui discurs realist, prin excelenţă metonimic, adică preocupat să preia din viaţa socială un eşantion sau o felie semnificativă ca mod de a trăi la un moment dat. Ce înseamnă moderaţie ideologică în roman este greu de demonstrat, câtă vreme năvălesc în discuţie argumentele Tolstoi şi Dostoievski. Dar poate că discuţia nu trebuie complicată atât de mult. Se vede clar că romanul lui Mihai Sin Quo vadis, Domine? este în întregime o ecuaţie ideologică gândită în imaginaţia scriitorului şi trăită cu insuficientă ardoare de personaje, ca opţiuni ale propriilor existenţe. Inginerul Dominic Vanga, arestat în noiembrie 1988 după o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei şi interogat de Securitate, acceptă să facă parte din această structură de represiune care pregăteşte un nou regim politic. Perspectiva îi surâde, pentru că îi exploatează propria nemulţumire. Se integrează în aripa anticeauşistă a Securităţii care doreşte schimbarea pentru salvarea României. Ideea e surprinzătoare şi pentru Dominic Vanga, şi pentru cititorul postdecembrist, chiar revoltătoare pentru acesta din urmă. Protagonistul este plimbat prin reşedinţe secrete, cunoaşte agenţi, colonei şi generali din structura ce se pregăteşte în mare taină, participă la discuţii de un orizont politic pe care nu l-ar fi bănuit într-o asemenea conjunctură, este verificat şi antrenat pentru marea acţiune, este obligat să-şi reconsidere viaţa personală în funcţie de noul proiect. Dominic Vanga, cu toate îndoielile şi precauţiile sale, devine un personaj fabricat în laboratorul Securităţii. Crede ce i se spune şi anume că trebuie să spui deschis ce gândeşti şi trebuie să acţionezi în spiritul convingerilor tale. Iar gândurile şi convingerile sale erau clar anticeauşiste, după cum erau şi ale facţiunii securiste care l-a cooptat. Revoluţia din decembrie 1989 este o piesă de teatru bine regizată de Securitate. Dominic Vanga este însă decepţionat că nu i s-a repartizat rolul care i s-ar fi cuvenit. Este derutat de intrigile care se ţes, ilustrând ideea că în Securitate există mai multe centre concurente de iniţiativă. Ele fac victime, răspândesc teamă şi confuzie printre actorii unei sau alteia dintre părţi. Simplificând mult detaliile, aceasta ar fi teza romanului. Încărcătura ideologică e foarte mare, iar tezismul demonstraţiei e inevitabil. Indiferent de felul cum îl apreciem, bine sau mai puţin bine, Quo vadis, Domine? rămâne unul dintre cele mai incitante romane apărute la noi din 1990 încoace.


Diavolul în politică
Ultimul roman al lui Mihai Sin (chiar ultimul, pentru că prozatorul a murit în 6 mai 2014), publicat de Editura Nemira cu o scurtă explicaţie a lui Valentin Nicolau (şi el sfârşit surprizător la mijlocul lunii ianuarie 2015), Ispita izbăvirii, a ridicat miza faţă de Quo vadis, Domine?. Lupta cu Sistemul se amplifică, se mondializează. Nu doar un regim politic e eronat, ci întregul mers al lumii. Diavolul stăpâneşte, dezbină şi corupe. Maladia e profundă şi, din câte s-ar părea, iremediabilă. Marea Conspiraţie lucrează diabolic, la fel de eficient, chiar dacă cu unelte diferite, în România şi în America. Cu o asemenea filosofie, Mihai Sin se apropie de viziunea lui Dan Stanca, desfăşurată metodic în toate romanele sale.
Romanul Ispita izbăvirii (2014), prea patetic încă din titlu, conţine, voit sau nu, un sens oximoronic: ispitirea e iniţiativa diavolului, izbăvirea e misiunea cristică a fiecărui creştin. Din acest motiv, „ispita izbăvirii“ (sintagmă propusă de editor) nu e o formulare potrivită. Din punct de vedere narativ, e cel mai complicat dintre romanele lui Mihai Sin. Naraţiunea nu e liniară. Alternează două planuri, unul american, altul românesc. Primul sfert al romanului (o sută de pagini din cele 475) ne introduce cinematografic (o maşină rulând pe autostradă) în lumea americană a mai multor generaţii de români plecaţi peste ocean. Vincenţiu Tudan, aflat în vizită periodică la copii, străbate Pennsylvania, împreună cu fiica şi ginerele său, americanizaţi de 15-16 ani, în drum spre Pittsburgh, pentru a ajunge în Glassport. Acolo se stabilise înainte de război mătuşa lui Vincenţiu, Rozeta, căsătorită cu Sam (Samuilă Opriş), mai tânără cu 18 ani decât el, dar întemeind o căsătorie reuşită ca relaţie între parteneri, însă fără copii. Cei trei vin să pună o floare la mormântul Rozetei şi să se întâlnească cu George Corun, care i-a cunoscut pe Rozeta şi Sam. Născut în America din părinţi români emigraţi cu multă vreme în urmă din zona Făgăraşului, George Corun, la 88 de ani, fost antrenor de baschet, e un fel de personaj legendar al comunităţii. El a vizitat România o singură dată, în 1993. E foarte critic faţă de realităţile din America şi idealizează România, într-un mod care îi intrigă pe cei mai tineri. El constată, vorbind cu vizitatorii săi, extinderea în lume a „Răului Absolut sau General“ (p. 79), căruia nu-i poţi cunoaşte toate aspectele şi toate secretele şi căruia nu i te poţi opune, deşi merită să lupţi. Împotriva „Răului din Casa noastră românească“ s-ar mai putea face câte ceva, atât cât are cauze interne, dar împotriva Răului din America nu se mai poate face nimic, pentru că e instaurat şi extins iremediabil. Romanul e interesant prin lumea şi moravurile dezvăluite, ca şi prin personajele bine conturate din memorie, din evocările nostalgice (în primul rând George Corun şi cuplul Rozeta-Sam). Din prezentul anilor 1990-2000 se plonjează până în trecutul anilor 1930, amestecând realităţi româneşti şi americane.


Nebunul şi Rebelul
Punctul de inflexiune al romanului, introducând al doilea plan narativ, îl constituie meditaţia lui George Corun despre „Lumea de Dincolo“, gândindu-se la moarte şi la „ce-ar putea să însemne Marele Secret“ (p. 101). Fiind imposibil de descifrat aceste sensuri, simte că explorarea l-ar conduce în „apropierea Nebuniei“, prilej de a introduce ca personaj concret „Nebunul satului“. Artificiul se simte ca un viciu de construcţie a romanului. Dar convenţia poate fi acceptată. Secvenţa de tranziţie (p. 99-122) intercalează un episod pitoresc de fabulaţie avându-l ca protagonist pe Nebunul satului, un oarecare Ionică, transformat, paradoxal, într-un înţelept la care vin cei aflaţi în criză sau care au nevoie de un sfat. Nebunul de la care o comunitate rurală debusolată aşteaptă soluţii pentru vieţile încurcate devine Vindecătorul. E una dintre anomaliile lumii contemporane, al cărei suflu bănuieşti că ar putea veni dinspre proza lui Dumitru Radu Popescu. O nouă translaţie se petrece în cursul narativ al romanului. De la Nebunul satului suntem trimişi la un Rebel generic, care se dovedeşte a fi un fost gazetar de prestigiu, divorţat, nefrecventat de cei doi copii ai săi, în imposibilitate de accepta viciile noii lumi postdecembriste, pentru că lumea a apucat pe „Calea Pierzaniei“ (p. 132), iar „Diavolul îşi face lucrarea neostenit, fără să-şi piardă vreodată speranţa în câştigarea de noi ucenici“ (p. 133).
Rebelul fără nume (p. 136), după George Corun perceput ca un „ales“ şi după Nebunul satului, e al treilea personaj desemnat ca vehicul al unei concepţii despre lume în roman. Fostul jurnalist a ajuns cerşetor şi boschetar la margine de Bucureşti, adăpostindu-se în gurile de canal şi făcându-şi prieten devotat un câine pripăşit pe lângă el, pe care îl vor omorî ţiganii din răzbunare şi din răutate, pricinuindu-i omului cea mai mare suferinţă din viaţa sa de cerşetor. Dacă e fără nume, Rebelul nu e şi fără identitate. Are o poveste biografică (pp. 136-165) şi deţine la rândul lui, ca fost gazetar, alte poveşti biografice. Epicul devine digresiv şi pitoresc. Romanul deschide o nouă paranteză de câteva zeci de pagini, cam o cincime din roman: jurnalistul introduce povestea unui director de fabrică şi încurcăturile lui amoroase, în rivalitate cu alt director (pp. 165-241). Tonalitatea părţii mediane a romanului lui Mihai Sin e de „recviem pentru nebuni şi bestii“, ca în romanul postdecembrist al lui Augustin Buzura. Lehamitea fostului gazetar justifică retragerea sa din lume. De aici încolo asistăm la o alternanţă de planuri, cu personajele cunoscute: alte detalii despre George Corun, dragostea lui târzie pentru Mădălina Albotif, contractată în 1993 la singura lui vizită în ţară şi rămasă în suspensie (pp. 241-265); Vincenţiu şi călătoriile lui onirice la Paris, cu accente de coşmar (pp. 265-295); viaţa şi opiniile gazetarului cerşetor, dialoguri politice cu un patron de ABC, pierderea câinelui în rut (pp. 295-323); episod cu Ionică Vindecătorul, fostul Nebun, omorât de alt Nebun (pp. 323-352); scurt intermezzo cu cei trei români americani, cazaţi la un hotel din lanţul Ibis (p. 352-354), abandonaţi de roman, într-o stare de incertitudine; alte întâmplări ale gazetarului boschetar, găsirea câinelui mort, reclamaţia inutilă la poliţie, întâlnirea cu un necunoscut care îi propune să se mute la el (pp. 354-399); instantanee în jurul lui George Corun şi alte episoade cu bătrâni în preajma morţii, George e ucis de un dement în spital (pp. 399-457); gazetarul se mută în apartamentul binefăcătorului, unde va şi muri, după ce va lucra o vreme la un misterios Proiect de ameliorare a lumii (pp. 457-475, finalul romanului). Structura alambicată a naraţiunii traduce într-un fel complicaţiile imaginarului epic şi, mai ales, ale viziunii vag filosofice.


Puterea Ocultă
După cum se poate observa din acest rezumat, cele două planuri epice (american şi român) nu comunică între ele, dar îşi răspund printr-un fel de rezonanţe misterioase, funcţionând ca două lumi paralele, suferind de aceleaşi anomalii profunde. Cea mai vizibilă e simetria dintre cele două crime: Vindecătorul omorât în România de un Nebun şi George Corun, alesul, omorât în America de un dement. Doi dintre raisonneurii romanului, cei care gândesc lumea şi caută remedii la Răul fundamental, sunt anihilaţi de forţele obscure ale lipsei de raţiune. A doua simetrie e şi ea la îndemână. George Corun este purtătorul unei ideologii pe care o vom reîntâlni în finalul romanului. Tema principală a gândirii lui e că „individul nu are absoluit nicio şansă în ciocnirea lui cu Sistemul“ (p. 440). Mesajul lui pentru români e că schimbarea unui Sistem politic cu alt Sistem politic, de altă natură, nu e o soluţie de izbăvire pentru om. Noul Sistem e mai pervers, „mai greu de definit şi de înţeles“: „Ideologia acestui Sistem e atât de obscură şi ocultă încât puţini o cunosc. Poate doar o mână de oameni… În orice caz, cred că aţi început să vă convingeţi că nu «drepturile omului», cu toate derivatele, cu înţelesurile şi subînţelesurile lor, reprezintă adevărata ideologie a Sistemului, să-i zicem vestic. Rămâne să descifraţi, atât cât veţi putea, care e ideologia adevărată. Cu cât veţi înainta mai mult  în această cunoaştere, cu atât veţi putea să vă apăraţi mai bine, împreună cu un popor şi o ţară. Dar, să ştiţi, în aceeaşi măsură vor creşte şi riscurile“ (p. 440). Acesta e mesajul-cheie al lui George Corun (şi al romanului) către români, transmis cu un fior alarmist, fără a fi apocaliptic ca în proza lui Dan Stanca.
Ispita izbăvirii se confruntă cu un nou tip de putere: Puterea Ocultă (Răul, tenebrele, Diavolul, Conspiraţia), diferit de puterea politică din Quo vadis, Domine?. Romanul se termină într-o nebuloasă. Fostul gazetar, dobândind o nouă identitate, şi gazda lui lucrează la un Proiect (cu majusculă în roman), a cărui „temă centrală ar fi aceea a Neputinţei individului în faţa Sistemului“ (p. 459). Ei cred într-o Autoritate divină şi speră într-o Justiţie divină, încearcă să gândească lumea pentru a o îndrepta, deşi nimeni nu va fi probabil interesat de Proiectul lor şi nici nu vor avea cum să-l facă public (p. 465), astfel încât nu fac nicio ispravă. Toate relele au o singură explicaţie: „Dacă toate astea îl aveau în spate pe Marele Manipulator, Diavolul, atunci însemna că acesta fusese, de-a lungul secolelor şi mileniilor, foarte eficient“ (p. 466). Un roman foarte complicat, o naraţiune chiar sofisticată, realizată cu un admirabil efort de creaţie, sfârşesc într-o filosofie elementară, frizând banalitatea. Adevărul e că romanul nu avea neapărată nevoie de acestă ideologie explicită, care dăunează unei construcţii impunătoare, subminând-o. Autorul supralicitează miza romanului şi în aceasta constă falsul. Doi anonimi se retrag în singurătate pentru a alcătui un Proiect de salvare a omenirii sau numai pentru a lansa un avertisment. Proiectul depăşeşte posibilităţile lor intelectuale, iar neputinţa lor sau eşecul împing Proiectul, Marele Proiect, în derizoriu, fără ca prozatorul să fi dorit acest lucru.
Problema principală pentru cititor e dacă modul de construcţie (simetriile ideologice dintre planul american şi planul românesc ale naraţiunii) are (au) un rol demonstrativ. Dacă el ar fi imediat vizibil, ar fi păgubos pentru roman. Aşa cum l-am explicat e transparent şi tezist. Poate că, totuşi, pentru un alt cititor nu este atât de vizibil, cel puţin la prima vedere. Însă o convergenţă a ideilor spre o concluzie răspicată se poate urmări, în sensul că Lumea este din ce în ce mai clar stăpânită de Diavol şi nimeni nu face nimic pentru izbăvirea ei. Discuţia e greu de tranşat în legătură cu rolul ideologiei în roman, depăşeşte o evaluare strict estetică, dar cărţile lui Mihai Sin merită citite pentru unda de nelinişte pe care o difuzează într-o lume care gândeşte din ce în ce mai puţin la binele ei şi la răul care o macină.


Sursa http://revistacultura.ro/nou/2015/02/mihai-sin-sau-lupta-individului-cu-sistemul/