duminică, 26 martie 2017

Cornel Ungureanu. Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute

România literară, Arhivă > 2014 > Numarul 22 > Cornel Ungureanu Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute
Actualitatea:
 Mihai Sin şi cărţile sale necunoscute de Cornel Ungureanu
http://www.romlit.ro/mihai_sin_i_crile_sale_necunoscute
Istoria literaturii, de ieri şi de azi....

A gândi romanul la Târgu Mureş, iată primul titlu pe care aş fi vrut să-l pun unei recenzii despre Marea miză. Mihai Sin, autorul remarcabilului, ambiţiosului eseu din 2003, avea o experienţă de romancier, de publicist, de eseist – de ins care a trăit o viaţă sub semnul experienţei literare. A experienţei literare, politice şi geopolitice. Era un om al revistei „Vatra” – aşa cum arăta ea pe vremea lui Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin, Cornel Moraru, Anton Cosma – revistă de curaj şi de iniţiative publicistice excepţionale, de solidarizări cu cei mari ai scrisului. Era format acolo. Întâmplările frumoase ale revistei n-au fost legate de transformarea echipei. Unii au murit, alţii s-au dus prin alte locuri, mai apropiate sau mai depărtate. Experienţa de romancier din Târgu Mureş, de la „Vatra”, din dialogul sau din competiţia cu Romulus Guga, Dan Culcer, a fost completată, în cazul lui Mihai Sin, de întâlnirile de după 1989, cele care judecau într-un anume fel, rezistenţa, literatura de opoziţie, opţiunea pentru un loc anume. Pentru o istorie. Întâlnirile cu Ivasiuc, cu Goma, călătoriile prin străinătăţi au consecinţe. Orice călătorie înseamnă o ieşire din cochilia provincială, dintr-un spaţiu care, poate, rămâne al său. Dar Mihai Sin are un fel al său de a trăi „întoarcerea acasă”: primele pagini din Marea miză l-ar avea drept model pe Rebreanu. Paginile lui Rebreanu, confesiunile lui Rebreanu sunt argumente decisive: „Pot să afirm că opera mea nu ar putea exista fără Ardeal, care-i dă totul. Fără să fie locală prin aceasta şi să aibă culoare regională, ardelenismul, în ce are mai preţios, e toată opera mea. Socot că ardelenismul e un fel de eticism în artă, o lege a artei, cu locul, cu aerul, cu pământul şi viitorul ei. Eticismul are un stil – un stil artistic şi moral – care colorează o operă”. E o profesiune de credinţă, precizează Mihai Sin, făcută în 1941.
Recitesc cărţile lui Mihai Sin şi observ că despre ultimele nu s-a scris aproape nimic. Dar despre cărţile prozatorilor din generaţia sa? În antologia de proză Arhipelag realizată de Mircea Iorgulescu în 1981 – antologie care voia să demonstreze că există şi o proză „scurtă” care ar putea ţine în cumpănă romanele de succes, În memoria unui atlet începător de Mihai Sin este alături de prozele, mai mult sau mai puţin scurte, ale lui Horea Pătraşcu, Ştefan M. Găbrian, Nicolae Mateescu, Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu, dar şi alături de cele semnate de Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Eugen Uricaru, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu, Maria-Luiza Cristescu, Alexandru George. Despre primii se vorbeşte din ce în ce mai puţin, ceilalţi au rămas într-o actualitate vie nu prin proze scurte, ci prin romane care au reţinut atenţia. Sau printr-o publicistică angajantă, care i-a menţinut în centrul actualităţii culturale. Laurenţiu Ulici, în Literatura română contemporană, Promoţia ‘70 (Ed. Eminescu, 1995) îl aşează între prozatorii de elită ai promoţiei, alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru. În seria următoare ar fi, după părerea lui Laurenţiu Ulici, Vasile Andru, Alexandru Monciu-Sudinski, Tudor Octavian, Alexandru Papilian, Ioan Radin, Eugen Seceleanu, Marius Tupan. Mihai Sin se află, aşa cum vor scrie şi alţi critici de seamă ai perioadei care se încheie în decembrie ’89, în vârful ierarhiilor. E, trag concluziile criticii actualităţii literare antedecembriste, un mare prozator.
Recitind cărţile lui Mihai Sin, putem descoperi o unitate a proiectului epic : este un scriitor care îşi respectă ideile care îi guvernează scrisul. Am spune azi, oprindu-ne asupra cărţilor sale scrise înainte de 1989 : stilul rebel, inconfortabil, care îi guvernează nuvelele şi romanele «de demult» e mai semnificativ, mai polemic, mai dur decât al altor prozatori iubiţi de critica literară – de istoriile literaturii la zi.
E, în 2014, un scriitor uitat? Mircea Iorgulescu nota în prezentarea numitei nuvele (selectată în antologia din 1981): „Mihai Sin scrie reţinut, lapidar în austeritatea sugestivă a expresiei resimţindu-se o violentă comprimare: proza lui, obsedată de concretul existenţei, este una a tensiunilor surde, controlate prin exprimarea laconică şi enunţul alb de încordare. Producându-se rareori, explozia e mai mult potenţială, neliniştind într-o măsură încă mai mare. Analiză minuţioasă a unei rupturi lăuntrice, a unui refuz obscur motivat, nu însă inexplicabil, În memoria unui atlet începător...poate fi citită şi ca o parabolă construită cu mijloacele unei nuvele tradiţionale”. „Explozia mai mult potenţială”, neliniştitoare, refuzul obscur motivat, proza care poate fi citită ca o parabolă pot fi regăsite în fiecare dintre cărţile lui Mihai Sin şi mai ales în romanul său apărut tot în 1981, Ierarhii.


...Şi personajele ei, de azi şi de odinioară

În centrul romanului este Mamina, ins care îşi trăieşte «rupturile lăuntrice» „exploziile mai mult potenţiale”, „neliniştitoare”. Este, se subliniază în romanul din 1981, un om care a ieşit din închisoare. Păstrează amintirea perioadei din închisoare. Căsătorit, îşi perfecţionează însingurarea prin angajarea în cercetarea unui personaj extraordinar, David Urs de Margina. Vrea să intre cu el în istorie. Un personaj ilustru pe care l-am trecut prea uşor cu vederea, aşa cum i-am trecut cu vederea pe alţii care au definit un timp al graniţei.
Baronul Urs de Margina este o prezenţă importantă în istoria românească şi, prin romanul Ierarhii, şi în literatura română. David Urs de Margina a fost una dintre personajele ilustre ale „graniţei”. Putem deschide o paranteză, fiindcă trebuie să explicăm cum „graniţa” a definit nu doar o istorie, ci şi o literatură. Ca să protejeze imperiul, Maria Tereza transformă iobagii graniţei în militari – le asigură altă identitate. Nu mai sunt oameni ai pământului, nu exprimă supuşenia, relaţia cu pământul, devin luptători. Sunt oameni liberi. Neam ocupat prea puţin de aceşti „oameni liberi” şi de felul în care ei au afirmat un tip de spiritualitate. Ovidiu Cotruş nota că literatura lui Coşbuc, a baladelor şi a idilelor, a bucuriei de a trăi defineşte (şi) un om al graniţei. Unul dintre eroii graniţei, Tănase Todoran a fost tras pe roată în mai 1763, la 104 ani. A prefaţat istoria lui Horia. Tănase Todoran este, spun documentele, străstrăbunicul lui Dorin Tudoran.
Mamina, personajul lui Mihai Sin, vrea să afle documente despre David Urs de Margina. Despre înnobilarea lui, despre luptele lui. Este coptat într-o organizaţie (secretă?) care îi propune o participare vie, o luptă de idei. Dialogurile cu Richard Şipa, Porancea, Solomon („înţeleptul Solomon”) au derapaje anticomuniste care fac din Ierarhii unul dintre romanele de vârf ale anilor optzeci. Una dintre cărţile semnificative ale anilor optzeci ai scrisului românesc.


Alte modele, alte istorii uitate

Există un „model Breban” de a scrie pagini anticomuniste: personajele vor alte idei, alte religii, alte modele. Mihai Sin descoperă modelul nu într-o altă religie, ci într-o istorie frumoasă a românilor. David Urs de Margina, cel despre care Mamina ar vrea să vorbească la simpozionul grupului Şipa, Porancea, poate Solomon, are un anume fel de a gândi lumea. Reconstituirea biografiei lui David Urs de Margina se propune documente citabile azi:
„Regimentul I de graniţă ţinu o adunare naţională la Orlat, hotărând înaintarea unei petiţii către împărat, prin care cerea libertate, egalitate individuală şi naţională şi o mai completă militarizare a comunelor de pe teritoriul regimentului, numai astfel putând românii să-şi apere pământul”. Petiţia a fost semnată de şase delegaţi în frunte cu Urs. Urmează asaltul împotriva trupelor alcătuite „din nemeşi şi secui”. David Urs de Margina primeşte „Crucea pentru merite militare”. „Se poate pune întrebarea: nu cumva David a luptat în cadrul unor trupe contrarevoluţionare, nu cumva el însuşi a fost un contrarevoluţionar?”
Pentru Simpozion, dacă avea să se hotărască până la urmă să participe, Mamina ar fi putut prezenta o comunicare, „un mic studiu” în care să dezvolte fie doar şi câteva din ideile baronului. Mamina descoperă o circulară din 18 februarie 1872 prin care baronul Urs, preşedinte al Comitetului administrativ al şcolilor grănicereşti o trimite învăţătorilor cerându-le „a stărui în tot modul , ca dintre tinerii care au terminat cu succes şcoala primară să îmbrăţişeze unii şi meseriile. Cu meseriile, românii ar cuceri oraşele – în oraşele în care intrarea lor fusese interzisă. „Neglijând individul, necultivându-l cum se cuvine sau cultivându-l lacunar, riscurile sunt enorme pentru naţiune, cam asta ar putea fi una dintre ideile viziunii lui Urs de Margina. O retragere orgolioasă în izolare ar fi tot o înfrângere”.
Simpozionul nu se mai ţine, posibilii aliaţi, oamenii ideilor care ar trebui să învioreze lumea „se retrag în singurătate”. Toate personajele lui Mihai Sin se retrag în singurătate. Îşi trăiesc, într-un anume fel, sfârşitul. Poate sinuciderea.

vineri, 24 martie 2017

Dan Culcer. Bătrâna care nu mai voia să moară

Sania începu să suie pe lângă livada cea mare, trecu în câmp pe un drum care nu se vedea aproape de Ioc sub stratul gros de zăpadă. Era amiază pIină, zăpada ardea alb și rece ca o cămașă de mire mort, scârţâia sub tălpicile de lemn, aspru și ascuțit, de ger. Dealurile sunt golașe în aceste ținuturi, vântul spulberă zăpada pe alocuri și rămân pete mari de pământ galben tumefiat și înghețat. Cândva dealurile și colinele erau acoperite de viță de vie, oamenii făceau vin bun care se vindea bine prin negustorii armeni de la Gherla. Dar, după război, planificatorii și centralizatorii au decis să transforme dealurile cu vii în pășuni pentru oi. Iar oile năvălitoare au tăiat, cu negrele și ascuțitele lor copite, stratul protector al ierburilor în felii lungi despărțite de văiuguri, pe care apele ploilor se prăbușeau spre vale ducând cu ele pământul ierbos, carapace protectoare și fecundă, și dezgolind depunerile de argilă ale fostului fund de mare.

Bătrâna care nu mai voia să moară

Sania începu să suie pe lângă livada cea mare, trecu în câmp pe un drum care nu se vedea aproape de Ioc sub stratul gros de zăpadă. Era amiază pIină, zăpada ardea alb și rece ca o cămașă de mire mort, scârţâia sub tălpicile de lemn, aspru și ascuțit, de ger. Dealurile sunt golașe în aceste ținuturi, vântul spulberă zăpada pe alocuri și rămân pete mari de pământ galben tumefiat și înghețat. Cândva dealurile și colinele erau acoperite de viță de vie, oamenii făceau vin bun care se vindea bine prin negustorii armeni de la Gherla. Dar, după război, planificatorii și centralizatorii au decis să transforme dealurile cu vii în pășuni pentru oi. Iar oile năvălitoare au tăiat, cu negrele și ascuțitele lor copite, stratul protector al ierburilor în felii lungi despărțite de văiuguri, pe care apele ploilor se prăbușeau spre vale ducând cu ele pământul ierbos, carapace protectoare și fecundă, și dezgolind depunerile de argilă ale fostului fund de mare. Dincolo de curmătură drumul cobora abrupt, se rupea în râpi și sfârșea într-un cea-un înconjurat de dealuri uscate, fără văi, fără ape, altele decât torentele ploilor mari. Într-o latură zăcea casa omului cu ochi albaştri. Pe drum am tăcut tot timpul. Omul se opri în stânga grajdului răzimat de casă. Deshămă caii şi îi băgă în căldura umedă a spațiului întunecat, care mai adăpostea și câteva oi. Am intrat pe ușa scundă. — Da' ce-i maică, te-ai sculat? Şi mă faci să-l aduc pe părinte până aici! — D-apăi, dac-ați vinit, ședeți. Și am șezut și am privit-o de aproape pe bătrâna care se răzgîndise și nu mai vroia să moară. Erau patru oameni în odaie, așezați în jurul mesei cu scândura neagră, impregnată și lustruită de timp. Și am început să bem țuică. Bătrâna băuse singură până acum o jumătate de sticlă. Omul cu ochi albaştri ne puse pe masă ceapă roșie, pâine neagră și slănină albă, afumată, cu un strat de carne ca o vână. Am băut în silă, apoi de frig și mai târziu nu mai știu de ce. — Da de ce nu poftiţi pălincă. Şi luaţi slănină, că-i tare băutura, așe, pe inima goală. — Părinte, iartă pe maica, că spunea ca moare şi să vă aduc să o spovediți. Nu știu ce avea, că zicea : maică, tare rău mă zgârie-n piept, și tușea noaptea de nu puteam dormi.
  • Bună țuicăi, am zis ca să mă aflu în treabă.
  • Că-i făcută de noi şi fiartă de două ori.
Apoi am tăcut cu toții și am dat pahare!e cele mari pe gât. Nu eram obişnuit cu ţuica tare şi mă ardea pe esofag şi în stomac. Am cerut nişte apă.
  • Îi păcat, domnişorule, de pălincă. spuse baba. Fiul său, omul cu ochi albaştri, aduse, într-o ceașcă de tinichea verde emailată, nişte apă din vadră de lângă ușă.
  • Te-a văzut doctorul, lele Marie ?
  • Văzut. Da' o zis că-s bătrână şi n-are ce-mi face.
  • Părinte, dumneata ai văzut multi oameni murind? pluti întrebarea babei prin aerul rece.
  • Am văzut, dădu peste cap paharul plin, da' nu bea niciunul pălincă înainte.
  • Ce să fac părinte, dacă nu mă vrea moartea, tuşi baba.
Începu să-mi fie cald. Se înserase. Apunea un soare curat şi aerul rece, camera se coloră violet. — Ai băgat caii? — Băgat, că doar nu era să-i las afară. — Nu faci focul, că-i cam frig?! Cel cu ochii albaștri ieşi să aducă lemne. Tăceam cu toții. Baba apucă sticle cu mâinile ei cele mari, cu amândouă, şi umplu paharul părintelui ochi. Pe al meu tot așa şi vărsă puţin pe masă. Luai o mărășească de la părinte şi după ce-o aprinsei, dădu-i foc pălincii vărsate, care pâlpâi scurt, albastru; era tare pălinca, fiartă de două ori. În odaie aerul se făcu cenuşiu. Nu-i mai vedeam, pe părinte și pe babă, decât ca pe niște umbre. Se făcuse fum greu şi doar pufăitul meu de om nedeprins cu ţigara tulbura liniştea mare. De afară răzbătură icnetele și loviturile îndesate ale omulul care crăpa butucii. Apoi se auzi cum baba își freca picioarele uscate unul de altul. Părintele tuşi gros şi avui impresia că-şi mestecăi tusea. Înghiți și mai trase o gură de pălincă. Trosnind, patul crăpa de vechi. Deschizând uşa cu piciorul, omul aduse un braţ de lemne şi un coș cu coceni de porumb, îl puse pe vatră şi, trăgând cu o furculiță ochiurile plitei, aranjă totul pentru foc. Valul de aer adus de om răscoli fumul greu. Scăpără un chibrit, aprinse hârtia pe care o băgase dedesubtul gătejelor. Se făcu o flacără mare apoi cocenii prinseră să pocnească scurt. Ochiurile fură împinse la loc. Încă un chibrit și lampa din cui, cu petrol, lumină pâlpăitor, nesigur, odaia. Mirosea a fum de coceni mai înțepător decât cel de mărășești. Omul se așeză pe un scaun oftând. Băurăm din nou toţi pe tăcute. Mie mi se făcu frică să nu moara baba, de pălincă. Nu văzusem morţi niciodată. Părintele obişnuia să bea mult. Şi cu toate că văzuse mulţi oameni murind, nu cred să se fi gândit vreodată că ar putea muri cândva. Poate de aceea refuza să dea vreo importanţă presiunii pe care o simțea în regiunea ficatului, amărăciunii din gură și nu vedea că se buhăise.·De amărăciunea din gură se plângea dimineața și o făcea să dispară cu un pahar de pălincă băut pe stomacul gol, după scuIare. Baba nu cred că se gândea vreodată la moarte. Nu cred că avut timp de aşa. Probabil că numai oamenii care nu au ceva mai bun de făcut se gândesc la moarte. Dar asta nu rezolvă desigur nimic. Pălinca ne dădu până la urmă chef de vorbă. Mai exact, o făcu pe babă vorbăreață. Vorbea șuierat, ştirbă cum era, și-și aducea aminte de tinerețe.
  • Câti ani ai, domnişor.
  • Douăzecișitrei.
  • Să trăieşti. Da' nevastă ai?
  • Nu.
  • Apăi rău faci că nu te însori. Că viaţa fără nevastă îi ca pita fără slană, n-are nici un gust.
  • Sunt încă tânăr, nu-i grabă.
  • Nu-i bai. Că nu de bătrâni îi însurătoarea. Ce-ai să faci cu muierea-n pat dacă ești bătrân?
  • Taci, măicuță, nu ți-i nu știu cum să vorbeşti așa, că-i aici părintele.
  • Şi ce? Că și el are nevastă. Și-i faină și acum. Păcat mare că nu i-a blagoslovit Dumnezeu cu copii. Că eu am avut trei de la răposatu, Dumnezeu să-l ierte și să-i fie țărâna ușoară, şi toți au crescut mari și-s la casa lor; au copii — numai tu, îi. spuse omului cu ochi albaştri, nu te-ai vrednicit să te însori.
  • M-oi însura, da dacă plec, cine se va îngriji de dumneata, mamă?
  • Dumnezeu, că-i mare mila lui.
  • Pe răposatul leronim tot eu l-am spovedit.
  • Dacă așa a vrut Dumnezeu. Măcar că ar mai fi avut zile de trăit de nu se îmburda căruţa cu el în râpă, amu-i anu'.
  • Lasă, lele Floare, că-i mai bine acolo sus.
  • Bine, bine, da pălincă nu-i și lui îi plăcea tare.
Flacăra lămpii pâlpâi și se lungi afumând brusc sticla pe dinăuntru. Omul cu ochi albaştri se sculă şi o scurtă, rotind şurubul dinţat. Îmi amintii că există obiceiul să se verse pentru sufletul morților un strop de băutură pe pământ. Luai paharul şi vărsai un strop pe podeaua netedă, de lut. Un damf de prune putrede urcă spre mine.
  • Pentru răposatul.
  • Nu-i de ajuns atâta, zise părintele.
  • Rea-i bătrânețea. Mă dor oasele de vechi ce-s şi n-am somn nici noaptea, nici ziua noaptea şi mă gândesc la nopțile nedormite, când mă frământa bărbatul, că nu mă lăsa să dorm, că era odihnit ca toţi pădurarii.
  • Maică, da' spurcată gură mai ai!
  • Da' ce, parcă nu-i așa! Mulți flăcăi ar fi vrut să mă apuce încă după al treilea prunc. Ba poate şi dumneata, părinte?
Părintele îşi făcu cruce și stupi în sân, ca de frica Necuratului.
  • Scuipi amu, părinte, da atunci! Am fost neam arzoi de muiere, De aia, domnișor, însoară-te cât îi timpul. Nu lăsa vremea să curgă fără rost.
Se îmbătase baba. Şi mie nu-mi era ruşine, căci avea dreptate şi pălinca fiartă de două ori te face să gândeşti altfel. Îmi adusei aminte de un cântec, unul din puținele cântece maramureșene pe care le știam, și-l mormăi-i încet, ca pentru mine : Săracă irima mea/Săracă irima mea/Iară-ncepe a mă durea/Iară-ncepe a mă durea/Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Săracă irima mea/Fost-am la doftor cu ea/Fost-am la doftor cu ea/La doftor și la potică/Și mi-o zâs că n-am nimică//Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Poticarășu mi-o zâs/Leacuri la irimă nu-s/La irimă este un leac/Șetera și omul drag/Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai//Hai, hai irimă hai,/Pe din jos pe după Rai//Măi pretine io șî tu/N-om vedea nicicând Raiu'/Aibă Raiu' sănătate,/Noi om mere mai departe//Hai, hai irimă hai,/La rele multe mă dai/Hai, hai inimă hai/Pe din jos pe după Rai/Hai, hai inima hai,/La rele multe rele mă dai/Fii Raiule cu plăcere/Noi mai pe din jos om mere! Mă făcusem depărtat şi surd. Auzeam de undeva de sus glasul tatei, pe care îl întrebasem altădată dacă se teme de moarte.  Îmi răspunsese atunci, la aproape 70 de ani, cu calm şi puțin detaşat, că nu înțelege întrebarea. Pentru un medic răspunsul mi s-a părut firesc. Dacă ar fi fost vorba de moartea altora. Dar era vorba despre moartea lui. O suduială înăbușltă. Mă uitai mirat la părinte, ştiindu-l om cumpătat la vorbă.
  • Da nimeni nu mai bea în casa asta, că murim de sete, paştele și prăjania ei de treabă.
  • Cum să nu, că mai este în sticlă.
Şi începurăm din nou să bem cu osârdie şi convingere . Părintele îşi aduse aminte de moartea tatălui său, tot preot, undeva pe valea Lăpuşului.
  • Fie iertat, tatica a murit pc drum între două sate pe care le avea în parohie şi l-a adus calul acasă. Era tot iarnă subţire ca acum. Mi-e să nu mor aşa şi eu. Că am trei sate.
  • Da de ce vă gândiți la rău, părinte ?
  • Lasă să se gândească că dacă oamenii nu știu de moarte îl uită şi pe Dumnezeu.
  • Dumneata, mătuşă, nu prea cred că te gândești la ea.
  • Ba mă gândesc. Îi drept că mai mult acum de când m-am bolnăvit. Că, cu lucrul, n-ai vreme de altele.
  • Părinte, ai văzut mulți oamerni murind?
  • Am văzut, nepoate, și toţi au muri împăcați întru Domnul că eram lângă ei.
  • Şi altfel n-ar fi murit împăcaţi ?
  • Eh, ce ştii tu !
  • Drept.
  • Hai ș-om bea că se răcește! ridică paharul, ne îndemnă părintele.
Pe fereastra scundă se vedea puțină zăpadă albastruie sub lună. Mi s-a făcut frig şi am întrebat-o pe bătrână dacă nu-i e frig cu picioarele goale şi numa-n cămășoi.
  • Nu mi-e frig, domnişor, că-i tot îi mai cald ca-n pământ.
Mă gândii la Tata care nu știa nimic despre moarte, ci doar ceva despre morți, la mine nu ştiam nimic. Doar vorbe N-am mai vorbit deloc. Beam. Bătrâna începu să cânte un cântec de beţie cu glas tremurat, acelaşi pe care îl murmurasem eu cu ceva timp mai devreme. Popa se uita la sticlele goale și se scobea între dinți cu un chibrit. Omul cu ochi albaştri începu să plângă. Mi se făcu tare cald. După care ne-am sculat de la masă și am ieșit în frigul uscat și ţiuitor. Nu mă miră acum încăpăţânarea bătrânei care nu mai voia să moară. Tot ceea ce știa era despre viață și nimic despre moarte. Decât, poate că se fac colaci, se aprind lumânări și se pune un ban în gura sau pe pleoapele mortului pentru o presupusă călătorie la capătul căreia trecerea trebuie plătită luntrașului. Prea puțin despre moarte, cu toate că există și ea. Am urcat în sanie, ne-am înfofolit împreună cu popa în niște șube şi, sub biciul omului cu ochi albaștri, lunecând și scrâșnind ca o luntre pe praguri, sania ne-a dus, peste râpi cenușii sub lună, peste dealuri albastre, prin zăpezi violete, pe drumuri neumblate îndeobşte, spre sat.

1969-2012, România, Ardeal, Bonț-Târgu Mureș, Franța - Elancourt

Dan CULCER

Povestire rescrisă. Publicare inițială în Pagini mureșene, Ed. Casa creației populare, Tg Mureș, 1969

duminică, 5 martie 2017

ION LAZU : Mioriţa – o ipoteză de lucru



Preambul. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile textului pe care acum un secol şi jumătate bardul de la Mirceşti l-a făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum. Deci, fără a ignora un singur moment importanţa excepţională pe care trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenţia în exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală românească modernă şi a fost considerată de străinătate drept o emblemă a românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au trăit mai mulţi savanţi decât în tot restul istoriei omenirii de până la 1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a avut din 1965 încoace o audienţă mai largă decât toate variantele ce au circulat în mileniul anterior. Mă voi referi deci în mod strict la textul în cauză, considerat ca un tot unitar şi de sine stătător. Nu voi angaja o discuţie în contradictoriu cu niciunul dintre exegeţii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală porneşte de la alte premize, total diferite de cele admise îndeobşte, şi care, oficializate în manualele şcolare, au reuşit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc etc. Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generaţii şi au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea pe care o propun nu este o revelaţie de ultimă oră a subsemnatului, ci este cheia în care am citit dintotdeauna Mioriţa ; aşa şi nu altcum am perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – şi de fiecare dată am fost intrigat că exegeţii rămân orbi şi surzi la nenumăratele semnalizări de dincolo de aparenţa textului.
La prima vedere. Ce ne spune la prima vedere textul baladei ? Dacă lăsăm la o parte toate digresiunile, referinţele şi speculaţiile prin care orice exeget ţine să facă notă distinctă, vom constata că scenariul unanim acceptat cuprinde următoarea succesiune de scene, dedusă din epica minimă a baladei : trei ciobani coboară cu turmele ; doi dintre ei se coalizează să-l omoare pe al treilea, în scop de jaf ; mioriţa năzdrăvană îl previne pe ciobănel ; acesta, îi spune mioriţei că vrea să fie îngropat în dosul stânii ; în rest, se consolează cu soarta-i vitregă, îşi imaginează propria moarte ca pe o nuntă cosmică, o roagă pe oiţa devotată, legatara sa testamentară să aibă milă de măicuţa bătrână, minţind-o că s-a „însurat/cu-o fată de crai”, iar nu că a murit… Această schemă ce se sprijină pe aparenţe a căpătat o autoritate de neclintit, cu toate că ea nu valorifică decât stratul întâi al baladei, iar nicidecum sensurile sale telurice.
Într-o creaţie lirică precum Mioriţa nu avem a face cu un povestitor la persoana a III-a, deci obiectiv, ci cu un emitent la persoana I-a. Nu este vorba, aşa cum s-ar crede, despre un cioban-martor-rapsod care relatează o întâmplare petrecută cândva, altcuiva, ci de un cioban care exprimă cu mijloace artistice de mare rafinament un eveniment sufletesc personal major, care i-a marcat existenţa. Despre ce eveniment crucial ar putea fi vorba ? În niciun caz despre complotul celor doi ortaci !
Plan general. A putut înşela pe multă lume însuşi faptul că balada debutează cu o relatare, ce pare obiectivă, la persoana a III-a, a mişcării de turme. Aspectul de reportaj „din afară”, acel „iată” care a făcut mai apoi o carieră atât de tristă în gazetăria ultimei jumătăţi a trecutului secol… În cazul special al versurilor cu care debutează balada, aş vrea să trec peste excelenţa imaginilor şi să stărui doar asupra ingeniozităţii cu care este realizată panoramarea mişcării pe versant a turmelor ce apar în plan foarte îndepărtat, pe clina muntelui, oarecum la limita dintre lumea reală şi cea pe care o continuăm în închipuire ; însă curând totul intră în câmpul nostru normal de percepere, căci turmele „se cobor la vale”, se tot apropie…
Traveling înainte. Este un efect spectacular, utilizat ca atare şi în alte creaţii folclorice : zăreşti ceva mişcându-se în plan foarte îndepărtat, cât să te intrige, simţi pe dată un mic gol în suflet şi imediat după aceea, printr-un procedeu care mai de curând, în cinematografie s-a numit traveling înainte, subiectul îţi ajunge în preajmă : „La poale de codru verde/Mititel focşor se vede/Mititel şi ocrotit/Şi de haiduci ocolit// Sunt vreo zece sau doispre’ce/Şi îmi frige un berbece/Da nu-l frige cum se frige/Ci-l învârte în cârlige..” O luminiţă la marginea zării, un foc mai degrabă ghicit-bănuit, iar în următoarele patru secvenţe, corespunzând celor patru distihuri, ne apropiem telescopic, vedem siluetele din jurul vetrei, haiducii (cam imprudenţi, nu ?) învârtind „în cârlige” un berbece prăduit cu complicitatea înserării. Acelaşi procedeu al diminutivării, chiar excesive („mititel focşor”), pentru a crea efectul de îndepărtare ; pentru ca imediat să survină apropierea de obiectul interesului, cei zece ori doisprezece bărbaţi nerăbdători să se înfrupte… Acelaşi procedeu în versurile : „Pe cel deal, pe cel colnic/Trece-o mândră cu-n voinic/Şi voinicu-i tinerel/Cu mândruţa după el.” Un plan general, îndepărtat, încadrând tot dealul (care de la depărtare pare un colnic), succedat de o detaliere, pentru o mai bună priză a realului…
În cazul versurilor cu care debutează Mioriţa, avem prezentarea de sus, parcă din cer şi de unde se hotărăsc destinele, a turmelor în mişcare. Şi va fi într-adevăr ziua când se hotărăşte destinul Ciobănaşului – însă nu prin moarte, cum greşit s-a crezut, nu ca victimă a unui complot, ci printr-un şoc ce-l va trezi la viaţa reală, prin înţelegerea şi asumarea mentală a morţii - care oricum va să vină, cu o notă agravantă pentru cel plecat de-acasă şi având turme bogate…
Vocea auctorială. Ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul că naratorul extraordinarei experienţe existenţiale este însuşi Ciobănelul. Peste tot în matricea textului vom gasi, la o lectură adecvată, persoana întâi, fie că ea este exprimată ca atare sau iscusit disimulată. Intensitatea cu care este trăit/şi expresivitatea cu care este transmis sentimentul morţii vine din faptul că pentru Ciobănel acesta este primul contact cu eventualitatea morţii, este prima emoţie existenţială şi cea mai acută, a unui suflet neînceput, care se cutremură şi se lasă sfâşiat de la un capăt la altul al fiinţei sale de această spaimă teribilă, venită intempestiv şi copleşindu-l pe moment. „Uite moartea mea !”, îşi spune eroul liric, într-o străfulgerare. Nu era însă decât ideea de moarte, ivită dintr-odată, pe nepregătite. Ideea că e vulnerabil, că acei oameni cu care se întovărăşise pe drum l-ar putea omorî. O idee de spaimă, care trece iute, ca orice nălucă. Dar după a cărei trecere omul nu mai este acelaşi, ci altul. Tânărul nu mai este un flăcăiandru de ispravă, ci un bărbat în toată legea şi, nu vom întârzia să spunem : gata să facă faţă oricăror vitregii ale vieţii. Cu precizarea ce se impune : că tot ce i se va întâmpla după această experienţă existenţială nu va mai avea acea teribilă intensitate din momentul spaimei, va fi mai şters, mai lipsit de pregnanţă, mai „de rând”. Este vederea dintâi la faţă a Morţii, la fel de clară şi teribilă, ca prima contemplare a munţilor, a mării, a firmamentului – şi într-o măsură semnificativă aceste elemente (munţii, codrii, cerul) sunt prezente în textul baladei.
Declicul. (Inspiraţia). După ce am identificat sursa emitentă a baladistului – în cazul dat Ciobănelul în persoană ! – nimic nu mi se pare mai important decât să încerc a mă plasa în locul lui, pentru că altcum nu-i pot sesiza corect punctul de vedere, reacţiile, sentimentele… (Sub faţa râului, aparent liniştită, sunt de ghicit tensiuni, acolo în adânc se decide adevărata mişcare a maselor fluide – sunt obstacole, excavaţii, devieri, scurgerea debitului solid…) În cazul operei de artă, indiferent din ce domeniu, înţelegerea mesajului e mult înlesnită dacă îi poţi depista punctul de declanşare. De unde a pornit poetul, de la ce sugestie ? De la ce observaţie directă ? Cum s-a produs declicul creator, descărcarea tensiunii ce se acumulase în timp ?
Shelley : Suntem ca norii lungi, lunecători/Ce-nvăluie la miezul nopţii luna./ O clipă trec semeţi, scăpărători/Şi pier în beznă pentru totdeauna…” E clar de la ce sugestie a plecat poetul : de la contemplarea norilor ce trec prin dreptul lunii, noaptea. Poetul „înfiorat” găseşte exprimări elocvente pentru a ne transmite sentimentul său tineresc. Eroul liric tocmai a părăsit sindrofia unde s-a aflat în preajma celei iubite. Din zarva petrecerii, din lumină şi freamăt viu, el se trezeşte singur, noaptea, la loc deschis, ridică ochii şi vede norii trecând prin dreptul lunii pline, ca pe un ecran şi este izbit de contrastul dintre strălucirea lor semeaţă şi dispariţia grăbită, ca într-o prăpastie. Trecerea norilor se află şi la originea poeziei lui Eminescu : „Trecut-au anii… ca nori lungi pe şesuri” – aici nu mai e avântul şi semeţia tânărului Shelley, ci privirea în jos, spre umbrele ce se precipită pe câmpii – ceea ce sugerează o tristeţe apăsătoare, o melancolie fără leac… În Dorinţa : „Vino-n codru, la isvorul/care tremură pe prund/Unde prispa cea de iarbă/crengi plecate o ascund/Şi în braţele-mi deschise/să alergi…” atmosfera este romantică, dar mi se pare evident că dorinţa, fiorul erotic ce a declanşat chemarea a fost indusă de „prispa cea de iarbă”, ascunsă de crengi – un pat natural unde să se întindă cu iubita, pentru amor, într-un loc ascuns sub draperia crengilor, securizantă…
În cazul Mioriţei, care poate fi amănuntul declanşator al inspiraţiei, impulsul inuţial ? Nu-l vom găsi în primale versuri. (Se poate observa uşor că în poezia populară cu deosebire, toată inspiraţia se consumă în primul vers, în primele două-trei versuri, după care nu mai survine nicio surpriză, nici un aport creativ semnificativ, ci doar materia necesată eliberării mesajului. Sentimentul creatorului popular erupe cu impetuozitate, nu are răbdare să pregătească efecte secundare – directeţea fiind chiar legea acestui tip intuitiv de elaborare artistică. Nu este şi cazul Mioriţei, operă complexă, îndelung elaborată, echilibrată şi epurată de excrescenţe. Deşi admitem că ea consistă din colaţionarea şi prelucrarea mai multor motive, altfel nu dificil de identificat.
În Mioriţa semnul declanşator este behăitul fără contenire al uneia dintre oi, care la un moment dat focalizează atenţia Ciobănelului. Atât şi nimic mai mult poate sta la originea unei capodopere – şi chiar aceasta este minunat – şi e chiar de mirare că nimeni nu a sesizat acest aspect, simplu şi aflat la vedere, dacă nu cumva chiar aceasta este cauza derutei. Iată cum trebuie să se fi întâmplat totul : ni-l putem imagina pe Ciobănel supraveghindu-şi turma, la baza pantei, unde a ajuns înaintea celorlalţi doi, ca să-şi adape oile. Acum ele pasc în linişte, aici, în preajma lui – se aud cunoscutele fornăieli, iarba ruptă în boturile neobosite, scuturările din cap, uşoare tropăieli şi zgrepţănări cu copita – dar şi mai departe, până la marginea pădurii de arini, unde câinii se strecoară prin tufe, adulmecând ; caii, şi ei, s-au tras la umbră, e ceasul chindiei, nu mai pasc, ci doar izbesc cu şfichiul cozilor spre a se apăra de musculiţe şi tăuni. Privirea îi este atrasă de o oaie care umblă lela prin poiană, de la un grup la altul, aparent fără rost, behăind într-una. Ciobanul îşi dă seama că fusese cu gândul în altă parte, devine atent : Ce să fie cu oaia asta bezmetică ? !, ce are de nu-şi află locul, în timp ce suratele pasc în linişte, pe înfundate ? Tresare. Îşi dă seama că o mai auzise behăind, că ea behăie astfel de mai multă vreme, poate de ieri, de alaltăieri… Unde i-a fost capul ? Dacă oaia e bolnavă se pot îmbolnăvi şi altele. Atunci să vezi nenorocire ! Behăitul ăsta e un semn rău ! Te pomeneşti că e vorba de ceva cumplit. Îngrijorarea Ciobănelului se transformă în panică. N-a fost atent şi iată… Din ce parte ar putea veni ameninţarea ? Aruncă în jur priviri circumspecte. Ar vrea să aibă pe cineva în preajmă, să se sfătuiască… Dar cei doi ortaci cu care a coborât din culme nu sunt de văzut, ei încă n-au sosit la pârâu. De ce întârzie, ce e cu ei ? Pe plai i-a văzut apropiindu-se unul de altul, şi-au făcut semne, au schimbat cuvinte de neînţeles. Nu cumva în locul ajutorului la care se aşteaptă de la ei, cei doi străini pun ceva la cale ? Te pomeneşti că vor să mă omoare, să-mi ia oile şi caii şi câinii ! Cine să-i ştie, prin pustietăţile astea ? !
Ciobănelul e un primitiv, un sensibil, el crede în superstiţii, în semne rele. Mioara a declanşat totul, cu behăitul ei insistent, inexplicabil, neliniştitor… Acel obsedant beee ! beeee ! Tinerelul caută să-şi ţină firea, să pună pedală panicii care l-a cuprins. Că aşa şi nu altcum s-au petrecut lucrurile în sufletul ciobanului o dovedeşte textul însuşi. Să urmărim îndeaproape modul cum un tânăr cuprins de panică încearcă să scape de teribila presiune lăuntrică : el se adresează mioarei ca unui partener de nădejde, de la care aşteaptă un răspuns liniştitor. Cu asta şi începe interogarea : „Ori iarba nu-ţi place ?” – atunci toată tevatura s-ar dovedi un simplu moft – deci şi spaima lui n-ar mai avea obiect ; abia apoi ciobănelul vine cu alternativa cea rea : „ori eşti bolnăvioară ?” Tinerelul s-a înduioşat deodată, copleşit de emoţia clipei. Şi încă nu are curaj să dea glas adevăratei sale temeri, care i-a deschis în faţă perspective catastrofice.
Un monolog dialogat. Din felul cum „răspunde” mioara, încercând să-l liniştească pe cioban : „dă-ţi oile-ncoace, la negru zăvoi, că-i iarbă de noi şi umbră de voi”, ne dăm seama că în fapt este vorba de o autoliniştire, fie ea şi de moment – căci avem aici a face cu un monolog dialogat : ciobanul doar pare că se sfătuieşte cu mioara, în fapt el ştie şi singur ce trebuie să facă – şi în rest e vorba despre strategii prin care el caută să reziste acelei presiuni teribile. Şi, tot aparent, el chiar reuşeşte acest lucru, cu ajutorul unor elemente securizante : turma, iarba, zăvoiul. Un singur cuvânt ar putea să ne dea „fiori”, anume negru (zăvoi), cuvânt „scăpat” într-adins de genialul autor anonim. Care a amânat cât se cuvine, iar acum consideră că a venit timpul să pună în scenă sentimentul său : un tânăr simte de-odată ameninţarea insidioasă a morţii : că la-apus de soare vreau să mi te-omoare… – aceasta ar fi neagra veste pe care i-o dă mioara. În ultimul vers citat, întâlnim de trei ori vocala e, corespondentă celei din behăitul oilor, fapt ce probează o dată în plus, dacă mai era nevoie, excelenţa autorului anonim.
Comentatorii Mioriţei, mulţi dintre ei veniţi din cercetarea folclorică, familiarizaţi cu lumea basmului, a personificărilor şi a naturii însufleţite, au găsit că este în ordinea lucrurilor ca mioara să-i răspundă, prevenindu-l asupra primejdiei ce-l ameninţă. Calul îl teleporta pe Făt frumos în locul dorit, cu viteza gândului, dar era şi sfătuitorul său în momente de cumpănă. (Înţelepciunea naturii, nu ?) S-a presupus că este vorba de un caz similar. În fapt, omul a interpretat behăitul sâcâitor al animalului drept un semn rău şi o neagră prevestire. Se întreabă şi o întreabă în gând/o chestionează pe mioară şi, pentru că totul se întâmplă în cugetul înspăimântat al tânărului păstor, răspunsul oiţei este o confirmare a primejdiei. Nu e lipsit de importanţă să arătăm acest fapt cel puţin curios : niciunul dintre exegeţi nu pare să observe că începutul dialogului este iniţiat de cioban. A observat cineva acest simplu aspect ? Pentru interpreţii baladei, oaia năzdrăvăană află de intenţiile criminale ale celor doi şi, devotată stăpânului său, îl previne asupra primejdiei, sfătuindu-l cum anume se poate apăra de agresori. La o privire avizată, lucrurile se prezintă altfel : omul este cel care observă comportarea neobişnuită, alarmantă a oii şi tot el iniţiază aşa-zisul dialog. În fond el se întreabă pe sine şi, de la o simplă nedumerire (iarba nu-i place ?), trece la îngrijorare (oaia este bolnavă ?), ca în clipa următoare să-i zboare gândul la propria moarte. Pentru un tinerel superstiţios, nutrit cu eresuri, behăitul fusese de rău augur. Într-o străfulgerare şi-a amintit de cei doi ortaci, de împrejurări enigmatice ori de-a dreptul dubioase : în acea străfulgerare îşi vede cu ochii sfârşitul violent. Apoi nu va face decât să şi-l regizeze conform gustului său, care este cel al tradiţiei.
A dat ochii cu moartea. Motivul Mioriţei este cel al tânărului care, cum se întâmplă, se preocupase de – ale vieţii, observându-i pe ceilalţi, încropind strategii de adaptare la cerinţele zilei, ale lumii şi care, printr-un declic, îşi vede brusc moartea cu ochii. Balada este punerea în pagină a acelei teribile spaime pe care o încearcă un adolescent care înţelege deodată că este vulnerabil şi că va muri, cândva – ilustrarea momentului de grea cumpănă pe care trebuie să-l treacă orice tânăr pentru a deveni om în toată firea. În rest, nu e vorba decât despre iscusita organizare a metaforei, de dozarea infinitesimală a mijloacelor întru obţinerea efectului artistic-emoţional maxim posibil în cazul dat.
Mioriţa consistă dintr-o multitudine de motive folclorice din sfera pastoralului e în afară de orice discuţie, cum de altfel şi faptul că abia asamblarea acestora a putut genera efecte artistice atât de puternice, ca la o rachetă în trepte. Incipitul Mioriţei este, cum spuneam, o viziune de mare acurateţe, la scară supra-omenească, o îndepărtare fizică riguros necesară pentru a obţine cadrul unei scene largi, pe fundalul căreia evoluţia celor „trei turme de miei cu trei ciobănei” să poată fi urmărită cu deplină claritate. Şi tocmai în aceste prime versuri vom identifica, la o lectură avizată, cheia a tot ce se va întâmpla. Anume sensul descendent al evenimentelor : „se cobor la vale” – de pe coama muntelui în fundul văii, de la un nivel orografic ce se învecinează cu cerul, într-un infundibul al reliefului, din plină lumină în umbra negrului zăvoi ; într-un moment al sfârşitului de zi, când trupul este amorţit de oboseală, iar sufletul este încărcat de rele presimţiri. Piciorul de plai fusese un loc deschis, cu toate detaliile la vedere, valea cu apă este strânsă între versanţi ostili, te simţi prins, n-ai unde te retrage, insecuritatea îţi dă o nelinişte iraţională. (În fundul văii cauţi apa, sursa primordială a vieţii, dar sursa vieţii se vădeşte a fi deopotrivă şi a morţii.) Într-un astfel de moment de sfârşeală te poate săgeta intuiţia că viaţa îţi este primejduită din toate părţile, că un final violent este posibil în orice clipă…
Marea milă de sine. Acele diminutive (mieii, ciobăneii), care nu sunt decât aparenţe, percepţii infidele, de la distanţă (iar în realitate turme de oi şi ciobani în toată firea…), ne ajutaseră să cuprindem dintr-o privire întreaga desfăşurare scenică, ele se dovedesc mai apoi o iscusită punere în pagină menită să sugereze trecerea pe marele ecran al lumii a unor fiinţe episodice, cu norocul şi nefericirea lor.
Prins în capcana naturală a văii, Ciobănelul simte aproape fizic ameninţarea morţii. Îşi imaginează scena asaltului celor doi. Tremură de spaimă şi de revoltă : Cum ? ! S-ar putea să moară aşa, pe nepregătite, pe negândite ? S-ar putea să dispară pe muteşte, de parcă nici n-ar fi fost ? ! Dar cu ce-a gresit el, om tânăr, neînsurat, care n-a făcut rău nimănui, un flăcău destoinic şi de nădejde pentru părinţii lui ? Asta să fie toată viaţa dată lui de la Dumnezeu ? Nici n-a început să trăiască de-adevăratelea, să se bucure, să ia seama la rosturile lumii… Ce cruzime, ce cumplită nedreptate ! Se vede prăbuşit în bălării, hăcuit, fără viaţă… Şi în înşfacă în gheare acea mare milă a omului de sine însuşi. Se solidarizează spontan cu fiinţa sa, cu propriul trup, pe care acum pentru prima dată îl simte vulnerabil, trecător şi preţios şi drag… Nimic nu se va alege din mine ! Îşi şopteşte, înspăimântat. În clipa următoare deja se dezmeticeşte, îşi dă seama că a fost o rea nălucire, fără bază reală. Dar cugetul său ultragiat simte nevoia acută a unui sentiment benefic, compensatoriu. Or acesta nu poate veni la Ciobănel decât sub forma tradiţională : când va fi să moară, hăt-cândva… îl vor îngropa în dosul stânii, în preajma elementelor de care a fost organic legat. În această privinţă G. Călinescu a văzut lucrurile foarte limpede : „ataşamentul ciobanului pentru viaţa pastorală, dorinţa lui ultimă fiind aceea de a-şi încheia ciclul în pământul de la stână, în preajma oilor care au fost preocuparea lui de căpetenie.”
În structura baladei trebuie sesizată o discontinuitate care nu a fost analizată cum se cuvine : după prezentarea turmelor în coborâre şi a păstorilor provenind din trei provincii diferite ale aceleiaşi matrici naţionale, ne este dezvăluit complotul urzit pentru momentul apusului de soare. Ceea ce urmează pare să fie o ruptură de sens : cei doi au pus la cale omorul pentru diseară, or mioriţa a presimţit omorul cu trei zile înainte de a se fi urzit planul. În realitate, cum am arătat deja, lucrurile se întâmplă doar în mintea surescitată a flăcăului, după o zi obositoare, în valea unde şi-a adus oile la adăpat. Pornind de la o „părere” (nălucire), iar nu de la o ameninţare efectivă, această revelaţie survenită în împrejurările date îi cutremură din temelii întreaga alcătuire sufletească, are deci loc o reaşezare radicală a tuturor reprezentărilor sale de viaţă. Din acest moment în sufletul junelui ceva chiar a murit pentru totdeauna şi anume sentimentul că „totul e bine”, că „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”. Acest sentiment de securitate, prelungit cât de mult, are o scadenţă, el va fi brusc înlocuit de un alt sentiment, pe cât de puternic şi acesta, pe atât de diferit de celălălt : că există pentru fiecare din noi, pentru el inclusiv, o scadenţă neiertătoare, de neevitat.
Dacă s-a putut accepta fără crâcnire eludarea scenei de luptă cu cei doi – şi avem libertatea deplină să ne croim propriul scenariu – nu văd de ce n-am admite ocultarea momentului de vis-revelaţie – momentul pierderii de sine a flăcăului întru găsirea de sine. O pierdere de sine este în fapt o moarte, anume moartea inocentului din om ; pe această dispariţie, insesizabilă din afară, se va edifica ieşirea la rampă a unui om „în toată puterea cuvântului”, care de acum încolo ştie că este pieritor ; până acum trăise suspendat în candoare, de acum încolo, ştiind preţul şi scadenţa, va încerca să trăiască din răsputeri, cu lăcomie şi fără rest segmentul de timp ce i-a rămas. Avem a face deci cu o metaforă, cum este şi cea a Învierii lui Hristos, numai că aici este vorba doar de obişnuita, necesara înviere la viaţa cea de toate zilele. Căci te logodeşti cu moartea nu numai când e să mori tânăr, nelumit, ci fiecare om se logodeşte cu moartea din prima clipă când o conştientizează, când se trezeşte din beatitudine. În acel moment, de „trezire”, nu doar că vezi moartea în faţă, dar într-o străfulgerare îţi vezi tot şirul vieţii, până la capăt. Ideea morţii nu este o idee cu care te alegi după ce treci prin toate ale vieţii, în preajma exitului, ci o „sperietură” grozavă, pe cât de scurtă tot pe atât de intensă, din care copacul înflorit se scutură, adolescenţa ia sfârşit, ca să lase loc vieţii celei adevărate, de uzură. Vei convieţui apoi clipă de clipă cu ideea morţii, vei evolua pe cât se poate de fericit, mereu la umbra acestei nefericiri mai largi, cuprinzătoare.
O paralelă. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest nou tip de abordare a baladei, cu atât mai puţin nu este indicat ca el să fie respins din capul locului, ca o erezie. Ne gândim şi la Legenda Mănăstirii Argeşului, unde despre motivul visului lui Manole, comentat doar în treacăt, nu se spune decât un sfert de adevăr ; or, faptul că în vis îi apare meşterului soluţia salvatoare, este mai mult decât o „inspiraţie”, este dovada implicării totale a lui Manole, fizice dar şi psihice, în lucrarea zidirii edificiului ; până într-atât îl urmăreşte obsesia muncii zadarnice, a zidului care se ruinează, încât ea „îl urmează adânc în vis” (vorba genialului Eminescu, genial în toate intuiţiile sale), aşa că subconştientul îi livrează soluţia unică de transformare a eşecului în izbândă. Singura salvatoare, la care n-ar fi putut ajunge pe cale logică. O rezolvare de acest fel, venită la propunerea altcuiva dintre „nouă meşteri mari, calfe şi zidari”, ar fi fost respinsă din prima clipă, ca aberantă. Pe când visul are, pentru omul sensibil, dar cu deosebire pentru creator, pentru artist, o pondere foarte mare (de cele mai multe ori nerecunoscută, nemărturisită ca atare), sugestiile de acest fel sunt privite de actant cu o atenţie specială, ele au o autoritate de necontestat, tocmai datorită modului enigmatic şi imperativ în care răzbesc în sfera conştientului. Şi asta nu este totul despre visul lui Manole, poate partea cea mai artistică, mai tulburătoare a baladei argeşene. Vom merge mai departe, atrăgând atenţia asupra faptului că sugestia zidirii/jertfirii la temelia clădirii preexistă în textul baladei : Încă din momentul contractării, Negru Vodă îi ameninţase pe meşteri că de nu vor ridica „mănăstire-naltă cum n-a mai fost altă”, „v-oi zidi de vii chiar la temelii !”; teribila ameninţare, rostită în termeni fără echivoc de un Domnitor ce nu admite replica, a fost percepută ca atare de Manole. Aşa încât visul/revelaţie nu a făcut decât să prelucreze creator sugestia zidirii la temelii. În plan artistic nu s-ar fi putut găsi ceva de mai mare efect decât înlocuirea sacrificării meşterilor ca act punitiv, de sancţionare a nereuşitei (act punitiv, discreţionar, absurd în fond pentru că inutil), cu un sacrificiu (al fiinţei iubite, Ana), de data asta cu asigurarea că lucrarea va izbândi.
Mă tot întreb : Sunt aceste aspecte din structura intimă a baladei lui Manole doar nişte lucruri colaterale, lipsite de relevanţă, sau dimpotrivă, chestiuni de esenţă, ce se cer decelate ? Sub un stat de înţelesuri se află altul, apoi încă unul, anume asta face ca textele capodoperelor populare să vorbească iar şi iar, prin geniul limbii române. Dar să fim bine înţeleşi : înainte de a o sacrifica pe soţia iubitoare la temelia zidului, ca să nu se mai năruiască noaptea, Manole a avut (în vis !) revelaţia că aceasta este singura soluţie valabilă, orice alt efort fiind zadarnic. Obiectul creaţiilor artistice, fie ele populare sau culte îl constituie aceste dezvăluiri din domeniul structurii fundamentale a spiritualului, al naturii umane, iar nu descrierea de fapte : un omor pentru jaf, ridicarea cutărei construcţii etc, etc.
Funcţia compensatorie. Punerea în scenă a morţii. În legenda Mănăstirii Argeş mobilul fusese visul lui Manole ; în Mioriţa, mobilul (ascuns) este spaima tânărului cioban în faţa ideei de moarte. Printr-o reacţie cu funcţie compensatorie (bine cunoscută în psihologie), Ciobănaşul îşi organizează mental un ceremonial impresionant, spectaculos, „total”, utilizând tot ce cunoaşte din tradiţia în domeniu. Trupul lui va fi redat pământului, dar nu oricum şi oriunde, ci „în dosul stânii”, în nedespărţire de mediul pastoral. Totul în acest ritual este stilizat la maximum, aşa ca rânduiala să se împlinească – nici nu mai are importanţă, în această reprezentare mentală, faptul că în mormânt îl vor aşeza chiar cei doi ciobani abominabili ; vrânceanul şi ungureanul, prezentaţi în debut ca tovarăşi de transumanţă, în strofa a doua ca odioşi complotişti, iar aici ca pioşi coparticipanţi la ceremonialul îngropăciunii. I-a iertat ciobanul, de la o strofă la alta, îi schimbă printr-un hocus-pocus ? Problema nici nu trebuie pusă în aceşti termeni, pentru simplul motiv că flăcăul nu este preocupat aici decât de punerea în scenă cât mai impresionantă a unei morţi pur virtuale.
(În Baltagul nici nu mai fusese vorba despre o înmormântare creştinească, ci de prăvălirea în prăpastie (prezentată tehnicist de Sadoveanu, la polul opus metafizicii, deci cum era şi firesc în acea împrejurare.) De acei oameni, pe care într-altfel îi ignoră, fusese nevoie la moment pentru coborârea în mormânt a trupului tânăr ; Mioriţei devotate îi este destinată (în această înscenare rituală) o însărcinare încă mai delicată, de suflet : să-i pună la cap (dar nu în mormânt, ci deasupra, atârnate afară : de cruce, ori de gardul stânii, de crengile vreunui copac din apropiere) cele trei fluiere, astfel ca „vântul când a bate prin ele-a răzbate…” etc.
Pomenirea. Însă în testamentul ciobănelului misiunea oiţei este şi mai complicată. S-a ocupat deja de trupul celui dus, apoi de alinarea lui sufletească ; îi revine acum misiunea să se ocupe de amintirea printre ceilalţi. Urmează un pasaj care trebuie descifrat corect : „Iar tu de omor să nu le spui lor.” Cui să nu spună despre omor ? Celor doi ciobani ? Nonsens ! Ciobanii sunt cei ce l-au îngropat, nu ? Oilor ? Nu se poate : oile ştiu că el a murit, l-au plâns „cu lacrimi de sânge”, în distihul precedent. Atunci cine sunt aceşti lor ? Sunt oamenii care l-au cunoscut pe ciobănel, consătenii, cei la care se raportează totdeauna omul tradiţional din arealul carpatic. Aceştia trebuie să afle că el a murit din cauze naturale, iar nu prin violenţă, aspect care ar întina solemnitatea ritualului. Se face apel nemijlocit la ritualul tradiţional al tinerilor nelumiţi (nu stăruim asupra conotaţiilor acestui termen). Imaginile sunt fără egal ca măiestrie artistică, dar pe de altă parte mesajul ciobanului este fără echivoc : „la nunta mea a căzut o stea.” În credinţa populară, căderea unei stele este semnul morţii cuiva. Or, din testamentul pastoral nu putea să lipsească tocmai problema perpetuării amintirii sale în conştiinţa celorlalţi – şi avem magistralul motiv al morţii-nuntă.
Cea mai mare durere din lume. Dar sufletul tânăr al Ciobănelului nu rămâne prea mult în contemplarea acestei imagini panteiste, pe cât de consolatoare, acreditând veşnicia. El recade în lume, încă nevindecat pe deplin, încă nemântuit de spaimă. Mila de sine nu s-a ogoit, ea îi încălzeşte încă pieptul. Şi imediat ajunge cu gândul la măicuţa cea dragă. Ea este singurul om pentru care moartea fiului, chiar presupusă, departe de a fi „în ordinea lucrurilor”, este o durere imposibil de suportat : biata femeie şi-ar ieşi din minţi ! Aici creatorul anonim se întrece pe sine, el are o intuiţie psihologică genială – căci, cu adevărat nu există pe lume durere mai mare şi nedreptate mai flagrantă decât ca un părinte să asiste la dispariţia propriului copil. În modul cel mai natural şi nu doar pentru efecte estetice, acest motiv este lăsat la urmă, anume pentru că implicarea afectivă este maximă. Mai mult chiar decât atunci când a fost potopit de mila de sine când şi-a văzut moartea cu ochii, cu asupra de măsură, dragul Ciobănel este copleşit de milă când şi-o imaginează pe biata femeie umblând prin lume să-i afle locul morţii şi căinându-se, nevenindu-i să creadă. Evocarea mamei este, trebuie subliniat, făcută ca din partea unui flăcăiandru : „măicuţă bătrână cu brâul de lână” (numai la adolescenţă, o diferenţă de vârstă de 20-30 ani faţă de persoanele mature este percepută ca ... bătrâneţe.) Sintagma „măicuţă bătrână” este de aceea edificatoare în ceea ce priveşte vârsta crudă a Ciobănelului. El o conjură pe Mioriţă să o cruţe pe maica lui, să nu-i spună adevărul în faţă, ci doar că s-a căsătorit „cu-o fată de crai”. Un gest de supremă delicateţe, înduioşător tocmai pentru că este zadarnic, măicuţa a aflat adevărul deja, de la alte persoane – dar pe de altă parte este tot ce putea face ciobănelul spre a-şi menaja mama. Mai mult chiar decât de propria dispariţie, se teme de durerea care ar zdrobi-o pe ea, cea iubitoare, cea iubită. Un alt adevăr psihologic fundamental.
Spaţiul mioritic. Viaţa păstorului nu este idilică, aşa după cum o estimare din afară ar considera-o, aşa cum debutul însuşi al baladei ne-ar îndemna să o facem – însă prea curând apare motivul complotului, ca aceasta să nu ne dea de gândit. Cadrul natural, cu largi desfăşurări de decor – munţii, pajiştile smălţuite, brazii sub razele soarelui - îţi abate gândul de la marile primejdii ale meseriei de oier : obstacole, râpi, fiare atacatoare înboldite de instinctul supravieţuirii, stihii, furtuni ; noaptea cu cumpenele şi spaimele ei, în izolarea depărtărilor – iată numai o parte din ameninţările cu care ciobanii se confruntă în orice moment. Ca să nu mai spunem că şi omul din apropiere, cel cu care, după împrejurări, împărtăşeşti aceeaşi soartă de privaţiuni acceptate şi de înfruntări ocazionale, îţi poate sări la gât, fără veste. Încă novice în viaţa de păstor, Ciobănelul a aflat de toate aceste capcane şi pericole, iar ce n-a aflat propriu-zis a completat cu imaginaţia, în singurătatea care amplifică şi distorsionează… Însă trebuie spus că există o primă clipă când el se va simţi direct ameninţat, când va conştientiza cât de gravă este primejdia ce-l încolţeşte. În cazul dat : o ameninţare potenţială, virtuală, de care tânărul a luat cunoştinţă. „Şi-a văzut moartea cu ochii” - este o metaforă anume pentru acest moment. Traseul insului arhetipal din zona carpatică şi din orice alt loc din lume este marcat de cele două borne : naşterea şi moartea. Ce alte momente hotărâtoare jalonează această trecere pe faţa pământului ? Dragostea, desigur, ocazie cu care insul poate accede la trăirea plenară ; şi, vom adăuga noi, experienţa morţii, care nu e altceva decât conştientizarea condiţiei umane : că ai apărut, că eşti pe moment beneficiarul acestui miracol ce se numeşte viaţă, dar că trecerea ta în lumină nu va continua la nesfârşit, ci va fi prea iute curmată, la un semn nevăzut, fără drept de apel şi pentru totdeauna. Şi că într-aceasta nimic nu depinde de tine.
Trebuie insistat asupra acestui aspect esenţial : Ciobănelul din baladă nu s-a resemnat să moară (fără luptă !), ci doar s-a împăcat cu gândul că este muritor – fie cât mai departe acea clipă !
Recuperarea capodoperei. Nu este deci vorba nicicum despre resemnare, despre fatalism, despre atitudinea necombativă, defetistă, laşă a românului în faţa vieţii şi nici măcar despre capacitatea lui de a se sacrifica ; Mioriţa nu este „un protest împotriva morţii premature, nedrepte” (vezi Manualul, clasa a IX-a, p. 120, editat în 1998 sub referinţa Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dim. Păcurariu, Gh. Mihăilă, Simion Mioc, Florin Manolescu…) - se poate spune că avem a face cu o interpretare oficială a capodoperei neamului românesc. Or, balada la care ne referim nu reprezintă o viziune tragică şi fatalistă, ci este, nici mai mult dar nici mai puţin, cea mai strălucită convertire lirică a spaimei de moarte – şi este totodată o mântuire prin frumos, prin metaforă, prin cântec-melodie, prin artă pură – ea este o vindecare de spaimă, este un descântec de alungat spaima morţii. Ca gen, această baladă stă foarte aproape de tehnica descântecului, în care ponderea cea mai importantă e preluată de vrăjirea cuvintelor, cu funcţie incantatorie, liniştitoare – un descântec de adormit spaima iscată de ivirea intempestivă a ideii de moarte.
Este diferenţa specifică dintre ceea ce apare la prima vedere : o înşiruire de momente, situaţii, motive ce au fost asamblate convenabil – şi ceea ce este în fond orice act de creaţie, care îşi respectă propriile rigori, pretextele, momentul de şoc, inspiraţia – declanşarea pornirii creative. În cazul dat, după opinia noastră, sugestia declanşatoare a creativităţii pare să fi venit de la behăitul oii, considerat ca semn rău-prevestitor. Ciobănelul se simte prins-încolţit de rele presimţiri, în această stare de spirit specială el va face primul pas în fabulos, în supranatural ; el este cel care i se adresează primul oiţei, pe care o consideră „năzdrăvană”. Un mecanism psihologic obscur, cu punct de pornire la nivelul subconştientului, ca abia apoi să erupă la suprafaţă, în înţelesuri clare.
În cele mai multe creaţii populare motivul inspiraţiei este numit încă din primul vers ; faptul că în cazul Mioriţei momentul acesta a fost ocultat, anume spre a da un efect şi mai puternic viziunii propuse, nu trebuie să deruteze într-atât încât să punem semnul de egalitate între scenariul imaginat de autorul anonim pentru a-şi pune în scenă sentientul său şi o întâmplare reală.
Răspunsul la întrebare. În legenda meşterului Manole este prezentată în detaliu zidirea Anei, în tot dramatismul ei, se scot efecte speciale din acest episod, ceea ce părea să fie o joacă de îndrăgostiţi capătă de la un vers la altul accente tragice, sfâşietoare ; nedumerirea tinerei neveste, chinul ei, rugăminţile, lacrimile ce par să răzbată prin tencuiala zidului, unindu-se cu ale meşterului, cu ale noastre, până la urmă… Atâtea alte producţii populare îşi fac din descrierea agresiunii, a omorului, tema lor principală. În Baltagul, cum ştim, Sadoveanu face din scena agresiunii însăşi cheia romanului său, toate presupunerile şi suspiciunile ar rămâne vorbă goală dacă Vitoria nu ar ajunge să regăsească leşul lui Nichifor, să constate în ce mod a fost agresat soţul ei şi să deducă cine şi în ce fel a comis crima. Or, în legătură cu omorul din Mioriţa, nimeni, dar absolut nimeni nu pare să dea vreo importanţă faptului bătător la ochi că scena cu pricina lipseşte cu desăvârşire din text. Mai simplu spus : fusese vorba despre o presimţire, despre o atenţionare cu privire la potenţiala primejdie, la un complot plănuit… Dar nimic mai mult. (Lucrurile care se întâmplă în lumea mare împânzesc suprafaţa pământului ; însă lucrurile care s-ar putea întâmpla dar nu se întâmplă ar învălui globul terestru până la înălţimi ameţitoare…) Niciunul dintre exegeţi nu pare să sesizeze faptul ca atare că scena omorului lipseşte cu desăvârşire din text. Pur şi simplu, furaţi de interpretări cât mai adânci, au uitat să şi-o pună, nu ? Dânşii discută despre oribila faptă ca despre ceva de la sine înţeles, în loc să încerce şi alte ipoteze de lucru.
Asumare – înălţare, mântuire. Departe de a fi o notă rea şi o pecete de înfierare a românilor copleşiţi de fatalism şi resemnare, defetişti prin gena lor, deci anistorici etc etc, testamentul Ciobănelului ilustrează accederea pe o treaptă superioară, din dulcea inocenţă juvenilă la cunoaşterea existenţială, de la prezumţie la faptă de viaţă, neechivocă. Realizând faptul că este el însuşi vulnerabil-muritor-supus trecerii şi petrecerii, eroul liric câştigă înţelepciunea necesară şi consolarea morală : când va fi să moară, el nu se va preface în pulbere şi atât, nu va fi şters pur şi simplu din amintirea concetăţenilor săi, ci dimpotrivă, sfârşitul său va însemna integrarea în ordinea mare a lumii, eternă, rotindu-se după legi cosmice, de aici şi până la marginile cerului – într-o lume cunoscută intuitiv şi îndrăgită organic, străjuită de munţi, brazi, de lună şi stele. Liniştitor şi întăritor pentru cei ce au ascultat în veac această baladă cântată trebuie că a fost însuşi faptul că eroul nu încearcă să se sustragă ordinii fireşti, ci îşi găseşte o alinare în chiar gândul că va rămâne aici, în mediul familiar lui, cu stâna şi oile şi poiana ca o presimţită gură de rai.
Nu s-a subliniat îndeajuns marele efect dat de simetria dintre prima şi ultima strofă a baladei, nici cele două mişcări fac nota distinctă a capodoperei : mişcarea coborâtoare, spre umbra de la baza versantului (înainte de momentul înţelegerii şi asumării) şi mişcarea finală, de înălţare a sufletului. Sensul ascensional. Această nevoie de asumare-înălţare-mântuire este proprie poporului care a dat capodopera Mioriţei. Iar problema atitudinii non-combat, a resemnării laşe (împotriva firii de mare vitalitate a românului şi contrară accentuat său instinct de conservare), nici nu-şi are un loc justificat în această ecuaţie pe care exegeza românească, dintr-o inexplicabilă „crampă” spirituală, ca într-o hipnoză, nu o lichidează odată şi pentru totdeauna, dintr-o singură mişcare, ca să purceadă la decodarea adecvată a textului.

ION LAZU

O reabilitare: „Miorița“ Un articol de C. STANESCU

O reabilitare: „Miorița“

Un articol de C. STANESCU

„Miorita – o ipostaza de lucru“ îsi intituleaza Ion Lazu, cu modestie dar si cu precautie, un studiu temeinic dedicat cunoscutei balade în versiunea prelucrata de Alecsandri. Avem de-a face cu o revizuire spectaculoasa si cu o reabilitare a „mitului mioritic“. De ce „reabilitare“? Pentru ca rareori o creatie de frumusetea si semnificatia acesteia s-a vazut mai rastalmacita, deformata si chiar demolata cu furie si denuntata ca purtatoare de microbii nocivi ai fatalismului, inertiei si resemnarii bovine în fata istoriei.
Nu cercetatorii, folcloristii – care si-au facut din plin datoria culegând variantele si documentând asupra straturilor si contaminarilor suferite de o straveche, indatabila creatie populara –, ci creatorii, gânditorii, filozofii, sociologii, jurnalistii, în genere intelectualii, sunt principalii responsabili ai desfigurarii „Mioritei“. Au investit în ea propriile si obscurele lor resentimente. Rastalmacirea baladei e psihanalizabila. De-a lungul timpului ea a devenit depozitul primitor al neputintelor,nevointelor, compromisurilor si vinovatiilor ce n-au de-a face nici cu biata oita nazdravana si nici cu temerile, presimtirile si tânguirile ciobanasului, dar cu situatia si mentalitatea comentatorilor scenariului mioritic. De aceea e de un rar bun-simt avertismentul formulat de Ion Lazu în studiul sau din „Saeculum“: „Nu voi angaja o discutie în contradictoriu cu niciunul dintre exegetii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv ca interpretarea personala porneste de la alte premise, total diferite de cele admise îndeobste, si care, oficializate în manualele scolare, au reusit sa faca din minunata balada nimic mai mult decât un decalog al resemnarii, fatalismului, defetismului etc. etc. Nu mai trebuie sa subliniez ca aceste interpretari distorsioneaza/tradeaza spiritul capodoperei, nici faptul ca ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generatii …“
Sa amintesc totusi, ca pe un punct culminant al frustrarilor ce si-au gasit salas si canal defulatoriu în „Miorita“, o ancheta din „Apostrof“ aparuta în august 1998. Întrebarea-capcana si provocatoare a acelei anchete era urmatoarea: „În România sunt tinute la mare cinste «Miorita» si «Mesterul Manole». Considerati ca aceste creatii sunt reprezentative pentru psihologia actuala a poporului român? Ce ati face daca ati fi în locul ciobanului din «Miorita»? Ce ati face daca ati fi în locul mesterului Manole? Ce ati face daca ati fi în locul Anei lui Manole?“ Primul lucru ce batea la ochi era numarul mare al Anelor care sareau pâna la gât în capcana revistei raspunzând tentantelor întrebari. Din raspunsurile suratelor Anei din balada reiesea cu claritate o singura concluzie, formulata ca atare: „Miorita“ si „Mesterul Manole“, rezuma o distinsa poeta, sunt „mituri carpato-dunarene crude, care au la baza o gândire primitiva“, ridica la rang de simbol reprezentativ un erou care, „desi fusese prevenit, nu lupta, nu actioneaza, lasa lucrurile sa mearga de la sine într-o totala pasivitate. Un popor care naste asemenea oameni, este un popor vulnerabil, lipsit de instinctul de aparare. Mesajul «Mioritei» s-a dovedit catastrofal pentru poporul român lasându-ne dezarmati în fata tuturor primejdiilor.“ Cu alte cuvinte, comentam atunci bizara concluzie din ancheta revistei, „De ce nu da cu bâta ciobanul mioritic?!“, notând ca sub aceasta „interpretare“ militanta si viziune catastrofica mesajul Mioritei n-are cum fi decât unul suicidar: potrivit lui ar trebui sa constatam la poporul român, statistic vorbind, un foarte ridicat procent de sinucigasi. Latura pernicioasa a acestor mituri consta, deci, în factura lor demobilizatoare, în „Miorita“, si în cultivarea unor instincte criminale, în „Mesterul Manole“. Din pacate, vrând probabil sa-si protejeze colaboratorii de ridicol, Marta Petreu n-a strâns între copertile unei carti raspunsurile edificatoare din aceasta ancheta: edificatoare pentru participanti, deveniti procurori într-un proces public de înfierare a unui ciobanas molâu si defetist si a unui arhitect cinic si criminal. Însa lucrurile nu se opresc la ridicol. Aceasta „viziune“ despre cele doua capodopere a fost, cum constata si Ion Lazu, oficializata, omologata si propagata de manualele scolare.
Nu trece zi de la Dumnezeu fara ca un ziar sau altul sa puna sub blam si ridicol „spatiul mioritic“ si „plaiul mioritic“ unde pasivitatea e suverana si totul trage sa moara. Au contribuit probabil la penibila vulgarizare si degradare a „mesajului“ celor doua capodopere si autoritatea spuselor unui Cioran despre „blestemul“ mioritic, dar si poeticul „boicot al istoriei“ descoperit de imaginatia lui Lucian Blaga, acel „boicot“ ce-a stârnit si iritata nedumerire a unui Marin Preda. Bazat pe o ideologie culpabilizanta si resentimentara, verdictul asupra „Mioritei“ ca mit al resemnarii si defetismului este obtuz, suprapus si paralel cu continutul baladei. Frumusetea capodoperei provine si din contrastul puternic dintre mediul din care vine, spatiul pastoresc, si mesajul ei lansat de eroul liric al capodoperei. Caci, pe de o parte, o sageata ucigasa vâjâie mereu prin aerul basmului românesc. Nici „Miorita“ n-a coborât dintre stele (ramâne edificatoare în aceasta privinta o carte uitata a lui Mihai Pelin: „Miorita nu s-a nascut lânga stele“) si n-a pascut prin pasunile Raiului: mediul pastoral românesc este brazdat de crime, omoruri, sânge. Unul din motoarele acestei agresivitati latente, difuze si activata în explozii sângeroase este prea omeneasca si inepuizabila invidie: deseori – daca nu totdeauna – în basmul povestea sau legenda româneasca doi se aduna ca sa-l omoare pe al treilea. De la „Miorita“ la „Prâslea cel voinic si merele de aur“, prietenii, asociatii, camarazii si fratii asociati într-o întreprindere comuna se omoara între ei…
Ce se „întâmpla“, pe de alta parte, în „Miorita“? Nu se „întâmpla“ nimic – ne spune într-o analiza plina de subtilitati neobservate de altii Ion Lazu. Continutul acestei creatii plasate într-un spatiu pastoresc atât de agitat si sângeros nu este scenariul unei crime cu urmarirea, prinderea si pedepsirea faptasilor (ca în „Baltagul“), ci „monologul dialogat“ al unui ins ce ajunge sa-si presimta moartea si conditia de muritor. La o lectura adecvata, e vadit ca „ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul ca naratorul extraordinarei experiente existentiale este însusi ciobanelul“, cu expresia memorabila a lui Ion Lazu, „un suflet neînceput“, care se trezeste si afla ca e vulnerabil. El preia pe cont propriu o neliniste a naturii naturale si o trece prin toate treptele acutizante ale propriei constiinte: de la seninatate la panica si de la spaima pâna la pierderea sentimentului securitatii. „Pornind de la o «parere» (nalucire), iar nu de la o amenintare efectiva – scrie Ion Lazu – aceasta revelatie îi cutremura din temelii întreaga alcatuire sufleteasca, are loc o reasezare radicala a tuturor reprezentarilor sale de viata. Din acest moment în sufletul junelui ceva a murit pentru totdeauna si anume sentimentul ca «totul e bine», ca «mie nu mi se poate întâmpla nimic rau». Acest sentiment de securitate, prelungit oricât de mult, are o scadenta, va fi brusc înlocuit de alt sentiment“, ajungând la o „pierdere de sine, anume moartea inocentului“ si la dizolvarea „sufletului neînceput“. E o moarte echivalenta cu o trezire. Miorita semnifica abolirea unui mit, mitul inocentei si o schimbare de statut ontologic: alungarea din Rai si caderea în lume, lucruri ce n-au nicio legatura cu pretinsa resemnare si cu închipuitul „defetism“, dar cu, potrivit lui Edgar Papu, o „dezalienare“ a mortii. Nunta în cer, stilizata pastoral, are o functie compensatorie. În concluzie, spune si Ion Lazu, „Miorita“ nu este „un protest împotriva mortii premature, nedrepte“, cum scrie în manual, ci un rit de trecere si „cea mai stralucita convertire a spaimei de moarte, un descântec de alungat spaima mortii.“
E însa putin probabil ca procurorii „Mioritei“ se vor lasa corupti de prea frumoasa analiza a lui Ion Lazu.

joi, 2 martie 2017

Ion Lazu. Despre ce vorbim?


Un comentariu pe marginea unui text de Mircea Eliade, scris de Magda Ursache, prilejuiește scriitorului Ion Lazu considerațiile interesante pe care le publicăm aici. D. C.


Foarte interesant și binevenit textul d-nei Magda Ursache comentând un pamflet din 1934 al lui Mircea Eliade. (Dl Dan Culcer îl inserează pe-al d-sale blog, tradus în franceză de Alain Parruit). Citisem textul la vremea când a fost retipărit în România, l-am recitit acum, cu viu interes. Se adeverește că ideile importante își păstrează pe deplin valabilitatea în timp.
Eliade se adresa ”tinerilor intelectuali și scriitori” care la începutul anilor treizeci cârteau împotriva poporului român, găsindu-i la rigoare toate defectele din lume - nu insist - și dorindu-și să devină orice altceva, numai nu români, conaționali pe care îi copleșeau, mefienți, cu puzderie de reproșuri. 
Ca surtucar zelos și ca (întârziat) admirator al lui Eliade, cunosc în ansamblu situația din cultura noastră în anii 30 - nu mai spun, căci se știe, de ce am ajuns atât de anevoie la cunoașterea acelor realități... - era vorba de tineri care, într-o țară întregită istoric și în plin avânt economic, practic racordată la exigențele istorice, trecând prin școli și deschizându-se ei înșiși către cultură, animați de aspirații dar și minați de orgolii personale, au perceput cu neplăcere decalajul destul de accentuat între starea de lucruri din cultura Europei de vest și cea de la noi, cultură cu greu/ca să nu zic: eroic edificată, în doar 100-150 de ani, dar aflată deja pe propriile picioare. 
Însă, de la dorința de a se racorda cu grăbire la marele flux occidental (fără să se fi pătruns îndeajuns de meritele înaintașilor direcți, și până la ”exagerațiuni” cu privire la concetățenii lor (ca să-l cităm pe marele junimist Titu Maiorescu, ctitor de cultură în specific național), nu e decât un pas, cel al imprudenței/nerăbdării juvenile, ca să nu spun direct: al superficialității; căci, la drept vorbind, nu e cine știe ce ispravă să găsești deficiențe națiunii din care te-ai ridicat, oricât ar fi ele de vădite și de numeroase, însă nu e mare lucru nici să observi că aceleași hibe sunt proprii și vecinilor, în forme uneori chiar mai grave/acute. E de-ajuns să cercetezi cu atenție și fără duhul părtinirii ce se întâmplă în ograda vecinului. 
Orbiți de luminile Parisului, acei juni grabnici în estimări n-au mai luat seama la faptul că mulți actanți de frunte din Orașul Lumină nu erau defel francezi (cu care francezii să se mândrească pe drept), ci tot alogeni, dragă Doamne - și că asta se tot întâmplă în lumea culturală, nu numai la noi, unde înaintemergătorii (observație corectă!) erau ori greci, ori aromâni, nemți, armeni ori de alte proveniențe; dar atunci ce hram purtau Apollinaire la Paris, Kafka la Praga, Pușkin la Moscova etc., dar și alți corifei de la Roma, Madrid, Londra... Dar până la urmă și Tristan Tzara la Geneva și la Paris. Dar și Ilarie Voronca, Benjamin Fondane… – aspecte pe care intelectualii dunăreni n-ar fi trebuit să le ignore, din proximitate. Să nu fi aflat ei o iotă despre mari români care au excelat dincolo de fruntarii? Să ne gândim doar la Dimitrie Cantemir, la Spătarul Milescu, la Antioh Cantemir, întemeietorul poeziei culte din Rusia… Deci avea dreptate Eliade să arunce batista pe țambalul unor tineri cărora tot ce era românesc le stârnea crampe stomacale/mintale, dacă nu și creative.
Adăugând un semn de întrebare la titlul din 1934 al lui Eliade: A nu mai fi român (?), doamna Magda Ursache repune în discuție problema de principiu, cu precizări salutare privind personalități românești ale vremii, precum Pârvan, Blaga, Nae Ionescu, Crainic, Iorga, care au edificat o cultură națională, fie că se trăgeau nemijlocit din străbuni geto-daci, ori antecesorii lor veniți care și de unde se integraseră, făcând corp comun cu sufletul românesc; M.U. pune accente dezaprobatoare pentru moda actuală de la noi, inițiată și susținută de ceva vreme de noii/vechii deja ”intelectuali tineri” (nu le mai spun și scriitori) gen Patapievici, Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu (să nu-l uit, pentru această ocazie, pe cel mai de pomină dintre ei: Lucian Boia, căruia tot ce e românesc îi... pute, aducându-l la exasperare.). 
Da, din păcate, absolut tot ce e românesc și pro-național îi nemulțumește profund pe acești internaționaliști-proletari de modă nouă – internaționaliști pentru că nicio rădăcină sufletească nu-i nutrește din fondul genetic al românilor și proletari pentru că nu au nimic de pierdut, ci totul de câștigat, cum stipulează versul Internaționalei comuniste; deveniți notorii anume prin prestațiile lor așa-zicând pro-europene, globalizante, multiculturale sau cum se vor mai fi numind, iar în fapt, din demersul lor ”constructiv” nu sunt de reținut decât atacurile denigratoare la blazonul românității. 
 
Bine le-o zice Magda Ursache acestor ”gazetari nervoși care au ce au cu identitatea”, dar și mai bine face autoarea reamintindu-le de holocaustul comunist, de deținuții politici, de Canal, de Sighet, de atâtea orori cominterniste, toate sub malefica pornire de a șterge de pe fața pământului amintirea și strădaniile elitelor românești din Interbelic, de a trage cu buretele peste istoria unei etnii ce s-a dezvoltat cu demnitate și cu încredere conținută în geniul ei istoric, deși răzlețită de arealul latinității, în mijlocul atâtor adversități din partea vecinilor abia coborâți din șa, apoi din partea imperiilor milenare, și în urmă din partea ideologiilor ce le-au luat locul, mai nocive decât tot ce perfectase înneguratul Ev Mediu...
Mă întreb și azi: ar trebui să ne rușinăm ca români pentru faptul că la noi, în spațiul carpato-dunărean, imediat după încheierea Primului Război Mondial nu s-a dezvoltat o mișcare comunistă de masă, precum în țări din vecinătate: Ungaria (vezi Republica Sovietică Ungară, din 1919, a lui Bela Kun), vezi ascensiunea fără egal a comuniștilor din Grecia, gata-gata să acceadă la putere, dar și a celor din Italia, din Germania, din Franța și Spania (războiul civil de câțiva ani dintre comuniști și regaliști) - să vin cu precizări? Sau dimpotrivă, față cu această realitate care ne singularizează în context, ar fi cazul să mă mândresc cu flerul guvernanților români, care au respins de plano ideologia comunismului primitiv-asiatic din Rusia, simțind că dinspre acea parte ne pândește: cotropirea, ștergerea identității naționale, neantul istoric (asuprire/mutilare de care apoi n-am mai scăpat preț de 4 decenii; iar consecințele nu s-au stins nici până astăzi...)

Deci, în Interbelic, ”a nu mai fi român” părea (și în bună măsură chiar era) pentru intelectualii de modă nouă(inclusiv avangarda autohtonă – să-i fi zis mai degrabă alogenă?) doar un subiect de cafenea, mai nesărat, ce-i drept: în loc să se întrebe ce pot da mai bun națiunii lor, ca juni plini de disponibilități și de generozitate, ei se văietau că nu au de la cine să ceară cât mai mult, pe nemuncite; ei se pretau la mofturi salonarde de tipul: românii nu au metafizică, ei nu găsesc o rezolvare în suicid etc., - ceea ce până la un punct e chiar adevărat pentru români, statistic vorbind, în vreme ce, lucru știut, vecinii din Câmpia Panonică dețin primul loc în domeniu.
Se lăbărțează în media noastră destule personalități în ebuliție, pe care hotarele țării ”nu puteau să-i mai încapă”. Au ales, cu neagră inspirație (ca să nu zic: pe recompense mănoase), meseria de ciocli ai națiunii – și o țin tot așa, încântați/amăgiți de cozile unor snobi la lansări pe la Romexpo. Despre sentimentul înălțător al iubirii de țară și neam să nu le vorbești; ei strâmbă din nas la atari idei vetuste, cică, ignorând faptul simplu că neapartenența de neam este în sine o nefericire fără leac, fără leac…

Apelul academicienilor este ridiculizat de aceștia, cu exprimări grosiere; se fac afirmații veninoase precum că moldoveni, munteni, ardeleni nu sunt decât formal împreună - ignorându-se lucrul cel mai important din istoria noastră, anume faptul că am fost de 2 milenii o singură etnie, iar despărțirea ne-a fost impusă dinafară, deci a rămas formală și fără consecințe asupra sufletului național; între moldoveni și munteni nu era decât firicelul de apă al Milcovului, lesne de ”secat dintr-o sorbire” -, ceea ce s-a și întâmplat la 1869, când destule alte națiuni europene nu cunoscuseră încă unirea...(Ce era Germania până la Bismark? Dar Italia până la Victor Emanuel?)

Acum, un fapt colateral, cum ar putea să pară: Marii scriitori români din exil au continuat să scrie în limba română, inclusiv Mircea Eliade, care numai lucrările științifice și le redacta în franceză/engleză, ca să poată apărea în revistele de profil, pe când scrierile literare erau mereu în românește. (Să mai notez că după Decembrie s-au întors la vatră scriitori importanți care aleseseră exilul: Breban, Nedelcovici, Astaloș, Vișniec, atâția alții). M-a impresionat ardoarea cu care Eliade se interesa de soarta textelor sale în țară, chiar pe vremea comunismului: scria pentru cititorii români și în modul cel mai firesc își dorea ca mesajul lui artistic să ajungă la sufletul lor. Este o bucurie de care cei mai sus vizați nu vor avea parte în veci de veci. (Ocupați până peste cap cu cârtelile…)

Iar până la urmă, o întrebare de bun simț: Există printre noi vreun om cu scaun la cap și cu un minim bun-simț care, iubindu-și țara și neamul, străduindu-se să-și aducă aportul la propășirea lor, să dorească izolarea ermetică a României -, ca insulă de neatins între țările europene, eventual separată de acestea prin garduri de sârmă inexpugnabile, de nu chiar cu ziduri ciclopice trumpiene? Există măcar un singur precedent întru această erezie? Și atunci, despre ce vorbim?

Mulțumiri dlui Dan Culcer pentru această postare. Felicitări entuziaste Magdei Ursache pentru puterea spirituală întru afirmarea și apărarea identității naționale, ce se degajă din eseul D-sale.
Devotat, Ion Lazu