duminică, 23 aprilie 2017

Cseke Péter Az emlékezet feltámasztása avagy a 75 éves Gálfalvi György létértelmező tényszemlélete


Cseke Péter

Az emlékezet feltámasztása

avagy a 75 éves Gálfalvi György létértelmező tényszemlélete

Mottó:
A jelent a múlt kétségbeesettjei viszik előre.
ILLYÉS GYULA

Ahogy szaporodtak Gálfalvi György emlékiratának részletei a Látó, a Korunk, a Székelyföld, a Bárka hasábjain, ahogy rendre elmerültünk a Kacagásaink „csobbanó szavainak” marosvásárhelyi, nagyváradi, budapesti, kolozsvári hullámveréseiben, nem lehetett kétségünk afelől, hogy közelmúltunk emlékezetének a feltámasztására kaptunk felszólítást. Illyés Gyula-i értelemben: „A múltat is teremteni kell. Egy korszak attól lesz múlt, hogy megírják, s valamire való múlt megteremtéséhez néha nagyobb erő kell, mint a jövendőéhez: mindent pontosan a helyére kell tenni. A rosszul elrendezett, a rosszul megírt múlt föltámad, visszajár, állandóan zavarja az embert. A megíratlan idő egyszerűen el se megy: ködszerűen üli meg a tájat és az elmét. Barbár, mint a teremtés előtti sötétség.”

Megíratlan (szöveg)idők

Pályakezdő korában igazságkereső, bátor kérdezőként, kockázatvállaló írástudóként, a második Forrás-nemzedék emblematikus egyéniségeként ismertük meg Gálfalvi Györgyöt; aki legtesthezállóbb műfaját, az írói szociográfiát a cselekvés költészeteként művelte; aki tényfeltáró újságíróként szavak és tettek azonosságáért küzdött; aki irodalmi lapszerkesztőként nemcsak a szociográfia létjogának a visszaperelése közben vitte vásárra a bőrét, hanem a cenzúra és öncenzúra által beszűkített erdélyi értékhorizontok tágításáért is; maga választotta terepszemléi során a kisebbségi létviszonyok keresztútjait járta; az csak „természetes” volt, hogy őszinte szókimondásával folyton „galibákba” keveredett, de személyiségének integritásáért körömszakadtáig ragaszkodott. A szekuritáté célkeresztjében is. Amire máris hatezer szövegoldal a bizonyság.
Miként e kötet tanúsítja, 2015 óta főként ezeknek a „tollatlan tollnokok” által feljegyzett „áldokumentumoknak” a feldolgozása és értelmezése foglalkoztatja; pontosabban csak az, ami az általuk termelt „salakkúpokból” emlékezet-villantó kovakőszikraként felhasználható a velünk történtek, az értünk és ellenünk folytatott küzdelmek során szerzett tapasztalatok átadásához. Különösen akkor, ha valaki úgy faggatja a megíratlan időt, mint Gálfalvi György, aki saját magának teszi fel a legkíméletlenebb kérdéseket. Meggyőződése ugyanis, hogy „mindenkinek, aki írással foglalkozott, kötelessége elszámolni az életével”, a cselekvéssel és/vagy cselekvésképtelenséggel kitöltött életvitelével. Maga a számvetés is cselekvés, persze, de ezt a ténykedést ez esetben belengi a mindent árnyalataiban láttató szkepszis jótékony emelkedettsége. Szerencséjére úgy sikerült e „lebírhatatlan” tényanyag fölé kerekednie, hogy írói küzdelmében melléje szegődött az illúzió és a szkepszis fogalmi párosa.
Gálfalvi már a hetvenes évek elején kezdett leszámolni illúzióival. Könyvében bevallja, hogy azok többet romboltak benne, „mint a kőkemény falak”, amelyekbe élete során rendre beleütközött. Így aztán azon sem csodálkozhatunk, hogy 1989. december 22-én délután hat órakor a marosvásárhelyi Securitate kapujában állva nem osztotta sokunk lelkesültségét, hogy attól fogva más világ lesz. Nem tudta feledni az 1964 óta vele történteket? Vagy annyira ismerte már a többségiek Trianon óta tartósan élő kisebbrendűségi komplexusát? Nem lepődöm meg, hogy a szerző létszemlélete összecseng a vele épp egy idős Gabriel Liiceanuéval. A nemzetközi rangú filozófus és esszéíró nemrég nyilvánosan is tiltakozott az ellen, hogy a saját hazájában olyan életet kelljen elszenvednie, „ami végtelenül lealacsonyító, annyira, hogy azt már szégyen leélni”. Ha visszaforgatjuk az időt, a fél századdal korábbi állapotokba csöppenünk. Amelyikről a Kacagásaink szerzője – terep-tapasztalatai és a szépirodalomból szerzett románság-ismeretei alapján – úgy tájékoztat, mint aki bensőséges (emberközeli) ismerője a többségi létezéstechnika lényegének.
Már első olvasáskor mellbevágóak Gálfalvi létigéinek alakváltozatai: élni, megélni, átélni, túlélni. Vajon hány életünknek kellene lennie ahhoz – sugallják behatárolatlan idejű főnévi igenevei –, hogy ama egyetlenegyet, a megismételhetetlent az emberi teljesség mértéke szerint élhessük le? A Kacagásaink szerzője bizonyára ezért nem tud „megbékélni” a teljességet mímelő mindenkori pótcselekvéssel, még kevésbé a súlytalan kalászú túléléssel. A kiteljesedések lehetséges magaslatait fürkészve teszi fel indulatos kérdéseit: „Mit fizettem, mit fizettünk azért, hogy másokkal ellentétben megúsztuk az életünket? Azt az egyetlen életet, amelyet inkább átélni kellett volna, nem pedig túlélni és megúszni.” Mintha a megélt múltból felizzó kétségbeesései tennék számára ólomsúlyúvá magát a fényírást is, miközben jövőbe igyekszik menekíteni hovatovább létveszélybe kerülő felismeréseit. Elveszített bajtársaira, idő előtt távozó eszmetársaira gondol? Vagy pedig arra, hogy a hatalmi korlátozásoknak nemcsak áldozatai voltunk (alkoholizmus, öngyilkosság, jövőapasztó megalkuvások) – a szabadsághiányos életvitel során magunk is minimumra tompítottuk létérzékelésünket.
Annak függvényében árnyalódik a kép, hogy kinek milyen létezéstechnikát sikerült kialakítania. A fogalom elválaszthatatlan a fentebb jelzett igehasználattól. Ha ezt megtalálta az ember – fejtette ki Elek Tibor kérdéseire válaszolva a kötet budapesti bemutatása alkalmával –, „akkor szerencsés volt, életben maradt, de akinek ez nem sikerült, az vagy halálra itta magát, vagy másképpen lett öngyilkos, vagy elmenekült”. Számomra az kínálkozott akkor modus vivendinek, hogy doktori értekezésem megírására készülődve s az Erdélyi Fiatalok dokumentum-gyűjteményének az összeállítása közepette „visszaáshattam” magam a két világháború közötti időkbe. Amikor is a kisebbségi társadalomépítés paradigmaváltásaival szembesülve megismerkedtem az 1937-es létparadoxon-vitával: a Nem lehetre adott Lehet, mert kell erkölcsi parancsával. Később pedig – mintegy a szerves belső építkezések folyományaként – azok között tudhattam magam, akik 1988/1989-ben vállalták a második erdélyi szamizdatlap szerkesztését; amikor már annyit mindenképpen előre lehetett látni: a diktatúra remélt összeomlása után is kisebbségi sorban fog találni bennünket a magát nehezen újragondoló történelem, amikor is jócskán meggyengült önvédelmi reflexekkel kell ellenállnunk a nacionalista erők nyílt agressziójának. Amit aztán az első szabad március 15. után meg is tapasztaltunk.

A múltidézés erkölcsi dilemmái
A nyolcvanas évek második felében elsősorban cenzurális okai voltak annak, hogy a közösségi önszerveződés modellértékű tapasztalatai közkinccsé válhassanak. A Kriterion műhelyében mintegy húszra szaporodott azoknak a műveknek a száma, amelyek aztán Tiltott könyvek – szabadon barna haskötővel láttak napvilágot 1990-et követően. Minek következtében úgy vágtunk neki a harmadik kisebbségi életkezdésnek, hogy eleve nem támaszkodhattunk a két világháború közötti életstratégiák tanulságaira. Már a kilencvenes évek végén jártunk, amikor Domokos Géza – a Magunk revíziója újrakiadása alkalmával – a Korunk hasábjain ezen töprengett: „hogyan lehetséges, hogy a hetven-hetvenöt évvel ezelőtt feltett kérdések ma is ismerősen csengenek, az akkor megfogalmazott ajánlatok, az abban az időben helyesnek vélt kivezető utak a tétlenségből, a Trianont követő bénultságból ma is járhatónak tűnnek?” Nem kétséges, hogy a diktatúra által előidézett történelmi amnézia feloldásához nagyobb időtávlat szükségeltetett, mint amit az 1990-es „időrobbanás” lehetővé tett számunkra. Emberöltőnél későbben pedig már az is nyomasztó mulasztásaink közé tartozott, hogy nem volt erőnlétünk a színét váltó diktatúra ellenünk dolgozó szereplőinek elszámoltatásához.
Ami önmagában is a múltidézés erkölcsi dilemmáival nehezítette Gálfalvi György történelmi számvetését. Ugyanakkor az 1990 után eszmélkedő nemzedékek létszemlélete, érték-relativizációja is jó ideig aggodalommal töltötte el. Töprengései közepette azonban kénytelen volt felismerni, hogy a történelmi tapasztalatok „átadhatatlanságának” elmélete nem nyújt számára (sem) kibúvót. Egyrészt azért, mert helyette mások amúgy sem tudnák feldolgozni ezt a szekus-dossziékba temetett „életanyagot”, másrészt pedig: korántsem úgy, ahogy ő ezt elvégezheti. A 2015 májusi szívvizsgálata után be kellett látnia: az ő dolga az, hogy elmondja a magáét, az olvasóké pedig az (lenne), hogy „legalább fele útig” elébe jöjjenek, „s törekedjenek a megértésre”.
A Kacagásaink nemcsak a szekus-dokumentumok fenomenológiáját és hermeneutikáját fókuszpontba állító kötetek számát gyarapítja: a több százados erdélyi emlékirat-irodalmat is egyedi színekkel gazdagítja. Épp azzal, hogy a szerző nem tagadja meg eredendően – Balázs Ferenc és Németh László értékszempontjai révén megizmosodott – szociográfusi alkatát: életinterjúkból, az elmeőrök „célkereszt”-jelentéseiből, esszéigényű reflexiókból építkezik. A szekus-dossziékat elemző fejezetek legfőbb hozadéka alighanem külső és belső nézőpont érvényesítése. Jól érzékeli ezt a Németh László-kutatásokban kiemelkedő Monostori Imre irodalomtörténész is, aki a Kortárs novemberi számában megjelent nagy ívű esszéjében kiemeli: „Hitelesség, pontosság, érzékletesség, őszinteség: akárcsak ha szociográfiát formálna másokról – miként tette ezt hosszú évtizedeken keresztül.”
Ennek a látás- és ábrázolásmódnak köszönhetően két történelmi törésvonal átvilágításához gyújt emlék-kavaró fénycsóvákat a Kacagásaink; kemény diktatúrában „szocializálódott” nemzedékünk számára mindenképpen. Pályakezdésünk időszakában a kételyek – már életkorunknál fogva is – jó ideig elkerültek, amihez hozzájárult, hogy akkoriban a „zsarnok liberalizálása” (Bodor Pál) valamelyest lazított a szókimondás gúzsán. Ha az „első kulturális forradalom” (1971) még nem is, a második (1974) már kezdte nyitogatni a szemünket. A diákkorunkban kezdődött szekuritátés zaklatások „csúcsra járatása” életünk derekára esett. Amikor, szerencsére, már többen ismertük a Hajszálgyökerek írójának hozzánk is szóló üzenetét: „A jelent a múlt kétségbeesettjei viszik előre.” Igaz, nem mindenkinek kellett elviselnie azokat a pofonokat, amelyeket a „drámaíró történelem” osztogatott nemzedékünknek (is) – de arról sem feledkezhetünk meg, hogy a nyolcvanas évek végén néhányan a bajtársi szolidaritásnak köszönhetően úsztuk meg a szabadságvesztést.
Hogy Gálfalvi 1990 utáni szkepticizmusa miből fakad? Megtudhatjuk a kötet Illúziók nélkül című fejezetéből. Ha úgy tetszik: vallomás ez is a második világháború utáni kisebbségi sorsról. Szerzője egy olyan értelmiségi magatartás-típusnak a megtestesítője, aki mind 1989 előtt, mind 1989 után ki akart törni a kisebbségi lét emberhez méltatlan kalodáiból. Nem akarta elviselni a vegetatív szintű létviszonyokat, amelyekről Liiceanu is beszél. Dokumentum-olvasatai és azok reflexiói többek között Balogh Edgár, Kányádi Sándor, Kincses Előd, Király Károly, Sütő András, Székely János, Szabó Gyula, Jánosházy György, Kántor Lajos, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Farkas Árpád, Markó Béla értelmiségi viszonyulásaira is fényt vetítenek. Nem mindig és nem mindenik esetben előnyöset. Minthogy a szerző a maga gyarlóságait sem rejti véka alá, így erkölcsi felhatalmazást szerez ahhoz is, hogy mások viselkedési reflexeit se hagyja kritikai észrevételek nélkül.

Életigenlő reflexeink hajszálgyökerei
Felzaklató, nyugtalanító könyv a Gálfalvié. De hozzásegíthet ahhoz, hogy a maga valós dimenzióiban – magasságában és mélységében (Haza a magasban, Haza a mélyben) – gondoljuk végig az 1990 utáni erdélyi változásokat és változatlanságokat. Ha 1989. december 22-én még azt hittük, hogy végérvényesen megszabadultunk például a félelemtől, mostanra kiderül: „a szembeszegüléssel, ellenéléssel alanyi jogon megszerzett személyes szabadságnak” nincs közösségi érvényű hatása. (Még nincs.) A Kacagásaink egyik kulcsmondata semmi jót nem ígér: „nem félek, hanem féltek”. Családot, közösséget, magyarságot. A népesedési létszámapadás okán? A szórványosodás, az asszimiláció térhódítása miatt? Tragikus történelmi illúzióink következtében? Gálfalvi szkepszise számol a „bármi megtörténhet”-tel, válaszait épp ezért tekinthetjük életigenlő reflexeink erősítőjének. „Még mindig reménykedem, hogy egyszer majd sikerül. […]Mndnyájan torzóban maradva megyünk el, csak nem mindegy, milyen alakú az a torzó. Nagyon remélem, hogy még alakíthatok ezen. Még rengeteg zörgő dióhéjam van, amelyet szeretnék kitölteni a történeteimmel, hogy ne zörögjenek. Ha csak néhányat sikerül még megírnom, és a dióhéjba gyömöszölnöm, akkor talán közelebb kerülök ahhoz, aki lehettem volna.”

vineri, 21 aprilie 2017

Traian Alexandru Filip. În Bursa Română de Artă


Alexandru Traian Filip. Desen în tuș. În jurul lui 1980. Unicat. Colecția Dan Culcer. France

Nota lui Dan Culcer. Datorită prieteniei lui Mircea Ciobanu, poet, eseist, romancier și editor român, am avut ocazia, privilegiul de a cunoaște opera de tinerețe a lui Alexandru Traian Filips, al cărui mentor spiritual a fost Mircea Ciobanu. În felul acesta, înaintea expatrierii graficianului, am intrat în posesia câtorva desene în encre de chine (tuș) și ulterior a câtorva gravuri (tiraje de artist), dintre care una dăruită de prietena mea, Sabina Ivașcu, opere pe care le păstrez cu pietate și cu sentimentul că moartea lui Alexandru Traian Filip a privat arta de o operă ce se putea înscrie cu adevărat în tradiția românească și putea intra în patrimoniul grafic universal, alături de cei mai iluștri gravori ai lumii, de la Albrecht Dürer încoace.

Bursa Română de Artă este un indice al pieței reale de artă contemporană.
Traian Alexandru Filip
{1955-1993)
Reprezentat de Carroll Turner Gallery
ArtXpert Gallery
Cota gravuri in licitații internaționale - 1500- 2500 USD
Se știe că lucrările din Statele Unite au o cota de piață  mai mare decât cele executate în România.
Mi se pare bizar că, în pofida tradiției în acest domeniu, «nu există diferență mare de preț între gravurile trase de autor si cele tipărite în Santa Fe, New Mexico după decesul acestuia», după cum ne informează blogul de unde am extras aceste date.
Cota lucrărilor ulei/ lemn ( în general uși)- 20,000-35,000 USD.
E vorba de «tranzacții înregistrate la casa de licitație Bonham și Christies».
Ilustrațiile de mai jos aparțin fondului Carroll Turner Gallery , Santa Fe.



miercuri, 19 aprilie 2017

Bibliotecă de scriitor – Bogdan-Alexandru Stănescu: „Vânez anticariatele așa cum alții caută cele mai bune cârciumi”


Bibliotecă de scriitor – Bogdan-Alexandru Stănescu: „Vânez anticariatele așa cum alții caută cele mai bune cârciumi”

Citești acest articol in aproximativ 12 minute
Despre Bogdan-Alexandru Stănescu, căruia mulți îi spun, simplu, BAS, știam că este un foarte bun editor, care, de unsprezece ani, are în grijă una dintre cele mai cunoscute și apreciate colecții de literatură universală din România, „Biblioteca Polirom”. Abia după ce am stat de vorbă pentru rubrica Bibliotecă de scriitor mi-am dat seama că am în față o adevărată enciclopedie în materie de literatură, căci Bogdan-Alexandru Stănescu cunoaște o mulțime de lucruri și ar putea să povestească la nesfârșit despre tot felul de cărți mai puțin cunoscute și mici ciudățenii ascunse pe zecile de rafturi răspândite prin casă.
Cu o bibliotecă pe măsura pasiunii sale pentru cărți, care cuprinde câteva mii de volume, multe vânate prin anticariatele din întreaga lume, Bogdan-Alexandru Stănescu este un bibliomaniac, așa cum spune chiar el. Păstrează ediții vechi, ferfenițite, pe care le-a obținut cu greu în facultate, chiar dacă între timp au apărut altele noi, și adeseori realizează că are aceeași carte în mai multe exemplare publicate de-a lungul timpului. Nu-l interesează vechimea sau autografele, ci conținutul și amintirile care se leagă de fiecare volum, iar biblioteca lui reprezintă, totodată, o hartă imaginară a locurilor prin care a umblat.
Întâmplarea a făcut să ne vedem cu puțin timp înainte de Festivalului Internațional de Literatură de la București, al cărui organizator este din 2008, alături de Oana Boca și Vasile Ernu (anul acesta, cea de-a IX-a ediție a FILB are loc pe 8 și 9 decembrie, la Clubul Țăranului).
Bogdan-Alexandru Stănescu
Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? 
Nu știu exact. Sunt câteva mii. Multe mii. Au fost și mai multe, până anul acesta, când am făcut o rocadă mentală și am început să mai dau din ele. Mi-am dorit enorm o bibliotecă în care cărțile să nu stea pe două, trei rânduri, ceea ce s-a dovedit imposibil, pentru că am cărți pe care le păstrez doar ca proprietate afectivă: sunt ediții după care am umblat prin liceu, prin facultate, pe care le-am găsit foarte greu sau pe care mi le-am permis atunci doar economisind cu săptămânile. De ele mi-a fost cel mai greu să mă despart, chiar dacă acum am ediții noi, de multe ori mai bine făcute, adăugite sau completate. Ca să nu mai vorbesc de cele trei laptopuri și cele două e-readere Kindle care gem de pdf-uri și ebook-uri.
Rafturi din bibliotecă
Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?
În mare, sunt ordonate pe genuri, dar există o suprastructură afectivă, legată de camere și de ceea ce-mi place să citesc acolo. În dormitor am numai ficțiune, probabil că o să mor îngropat în cărți la un cutremur. În fine, am rafturile mele de teorie, rafturile de poezie, rafturile de istorie, corpul de bibliotecă arondat artei (istorie, teorie, albume, memorii), rafturile de autobiografie, iar proza e răspândită peste tot, ca vița de vie sălbatică. Sau ca ciuma, cum vrei.
Care este cea mai veche carte din bibliotecă?
Dacă raportez la momentul achiziției, am câteva numere hărtănite din Jules Verne, după care alerga mama prin Bucureștiul lui Ceașcă. Ca vechime absolută, am niște volume de poezie franceză de pe la începutul secolului XX. O ediție Baudelaire, Les Fleurs du Mal, la care țin ca la ochii din cap. Țin foarte mult și la Dimineți în Florența, o ediție din 1894 cu eseuri de John Ruskin, pe care am luat-o cu o liră de la un anticariat din Norwich. Am și o ediție englezească din 1960 a Istoriilor lui Herodot, pe care am cumpărat-o dintr-un anticariat minuscul din Budapesta – afară ningea, era ianuarie și mirosea a ceai înăuntru.
Cărți vechi din bibliotecă
Mergi des în căutare de cărți prin anticariate?
Mergeam. Să fie clar: nu sunt bibliofil. Sunt bibliomaniac: trebuie să pun mâna pe cărți săptămânal, cumpăr cărți și dacă stau o singură zi într-un oraș nou. Vânez anticariatele așa cum alții caută cele mai bune cârciumi. Mai nou, stochez enorm de multe pdf-uri, caut pe anticariatele online sau comand ediții vechi de pe Amazon.
Am fost la un târg de carte în Malta și am găsit un anticariat – era singura chestie interesantă de acolo. Am cumpărat Virginibus Puerisque, un non-fiction foarte interesant al lui Robert Louis Stevenson, The Living Novel a lui V.S. Pritchett, un critic englez care mie-mi place foarte mult, și o carte de C. Day Lewis, un mare poet englez, tatăl lui Daniel Day-Lewis. Am multe ciudățenii în bibliotecă, cum ar fi Jurnalele lui Edmund Wilson, cumpărate din Rochester, sau cele două monografii luate din Praga, dintr-un anticariat de pe lângă Muzeul Kafka: cea a lui James Knowlson, Damned to fame. The life of Samuel Beckett, și cea a lui Brian Boyd – Vladimir Nabokov. The American Years.
Cărțile găsite într-un anticariat din Malta
Cărțile găsite într-un anticariat din Malta
jurnalele lui edmund wilson
Jurnalele lui Edmund Wilson, cumpărate din Rochester
Recent, am plimbat câțiva oameni nevinovați printr-o Londră ploioasă în căutarea unor tarabe cu cărți vechi despre care citisem că le-aș putea găsi undeva unde și-a înțărcat dracul iapa, sub un pod. Nu le-am mai găsit, pentru că ploua îngrozitor și probabil că erau strânse, așa că toată lumea m-a înjurat.
Am citit într-un alt interviu o poveste foarte amuzantă, despre cum ai vizitat un anticariat din București împreună cu Francois Weyergans și cum câștigătorul premiului Goncourt a fost pleznit peste mână de doamna care lucra acolo. 
Haha, da, e o poveste foarte simpatică. Era un anticariat foarte mic pe Academiei, chiar lângă CLB 88, unde lucra o doamnă care era tot timpul nervoasă și, când puneai mâna pe o carte să o răsfoiești, îți dădea peste mână. La fel a pățit și Francois Weyergans, dar era încântat că avea material de scris – anticarul care nu te lasă să cumperi. (râdem)
Mai am o poveste legată de anticariatul ăsta și de Heraldica lui Marcel Sturdza-Săucești, o carte rară, care costă foarte mult – pentru 200 și un pic de pagini, prețul sare de o sută și ceva de lei. O știam de la profesorul meu din facultate, Cornel Mihai Ionescu, care ne învăța să aplicăm metoda heraldică pe literatură. Ei, și am găsit cartea cu 70 de lei la anticariatul păzit de doamna cea rea, am vrut s-o iau, m-am certat cu ea fiindcă nu m-a lăsat s-o răsfoiesc (a zis că nu se deschide), am plecat nervos, acasă mi-am dat seama că mai bine tăceam din gură și-o luam, eram sigur că am pierdut cartea. M-am întors a doua zi, hotărât să strâng din dinți și s-o cumpăr. Nu mai era, se dăduse exact în seara aia. Până la urmă, mi-a găsit-o cineva într-un anticariat din Ploiești.
Heraldica si un desen de Tudor Jebeleanu
„Heraldica” alături de un desen al lui Tudor Jebeleanu pentru „50 de sonete” de Mircea Cărtărescu
Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?
Am câteva ediții excelente din proza lui Bruno Schulz, în diferite limbi. E un autor pe care orice viitor scriitor, ba chiar mulți dintre actualii scriitori aflați în plină efervescență creatoare ar trebui să-l citească. E un exercițiu de umilință util. Când am fost la Timișoara, la FILTM, m-am dus la niște buchiniști – nu există anticariate în Timișoara – și n-am plecat de acolo fără o carte. Am luat Manechinele lui Schulz, deși mai aveam acasă câteva ediții.
Trilogia gemenilor a fost o surpriză extraordinară, Ágota Kristof e practic o scriitoare necunoscută – și Simona Sora a mai vorbit despre ea. E cu totul altă lume acolo, o scriitură originală, nu mă așteptam să mă mai uimească ceva. Autorii se încadrează de regulă în școli de scriere, și cam recunoști stilurile: americanii scriu oarecum la fel în clipa de față, poate în Marea Britanie să fie un pic mai multă diversitate.
carti recomandate
Thomas Wolfe e un alt autor puțin cunoscut. La noi a apărut romanul Privește, înger, către casă și De la moarte până-n zori, o colecție de proză scurtă. Autorul în sine e un om interesant – a apărut anul ăsta un film, Genius, despre relația dintre Thomas Wolfe și editorul Max Perkins. Perkins și-a dat seama că Wolfe e un geniu, dar că are nevoie de el ca editor. Tăia pagini întregi, pentru că Wolfe scria foarte mult, mii de pagini axate doar pe experiența personală. E un autor despre care Faulkner, care nu era laudativ la adresa altora, a zis că a fost maestrul generației lui.
Am un roman de Martin Amis, The Zone of Interest, care n-a mai ajuns să fie publicat în România, dar l-am tipărit după PDF și l-am păstrat. Noi am încercat cu vreo trei romane de Amis, nu a mers niciunul și a trebuit să renunțăm. Se pare că nici alții nu îndrăznesc să-l publice, deși e un autor care ar merita citit.
Martin Amis
Tot ciclul Ferrara al lui Giorgio Bassani mi se pare absolut genial. E un scriitor care ar merita reeditat oricând, în special Ochelarii cu ramă de aur. Cel mai cunoscut roman e Grădinile Finzi-Contini, după care Vittorio de Sica a făcut un film și, dacă țin bine minte, se studia la liceu pe vremea mea. Și povestirile lui Kingsley Amis merită citite – autorul e mai cunoscut pentru romanul Jim cel norocos -, am o ediție cu o copertă foarte frumoasă.
Continui să recomand Lanark de Alasdair Gray, eu chiar am cartea cu autograful autorului. Oana mi-a făcut o surpriză de ziua mea, i-a trimis lui Gray ediția românească, l-a rugat să o semneze și să o trimită înapoi (îmi aduce cartea cu un autograf foarte fain, care la prima vedere pare tipărit – aflu că scriitorul este și un artist foarte talentat. Pentru edificare, BAS extrage din bibliotecă „A Life In Pictures”, o carte-album fabuloasă, în care povestea vieții lui Alasdair Gray este însoțită de picturile și ilustrațiile sale – n.r.).
Romanul „Lanark” cu o dedicație în stilul Alasdair Gray
Romanul „Lanark” cu o dedicație în stilul Alasdair Gray
Care sunt cele mai recente cărți care au intrat în bibliotecă?
Aici răspunsul se modifică săptămânal, pentru că-mi intră la raft cărțile pe care le scot în Biblioteca Polirom. Dat fiind că vorbim imediat după Gaudeamus, recente sunt cele, fără exagerare, 10 sacoșe de cărți pe care le-am cărat de acolo.
Cum reușești să citești atât de mult?
Toată viața mea se ordonează în jurul cititului. E o problemă de viață și de moarte: e meserie, e loisir, hobby, pasiune, mod de viață, boală. Din păcate, citesc repede. Înainte eram mai atent, era și mai multă plăcere în citit. Acum rar mi se întâmplă să mă opresc, să savurez o carte. Așa a fost cu Ágota Kristof și cu Elena Ferrante, dar și cu Tăcerea lui Shusaku Endo, pe care am recitit-o de curând. În general, ce e altfel te face să te oprești și să fii mult mai atent la ceea ce citești. Restul intră la capitolul muncă.
Bogdan-Alexandru Stănescu
(Îl întreb dacă există vreun secret pentru a citi mai mult și spun că eu nu mă uit la televizor, pentru că nu am așa ceva în casă – n.r.) Mă uit la televizor cam două ore pe zi, între șapte și opt urmăresc știrile, oricât de stupide ar fi, sau caut un film. Dar când mă uit la știri, de fapt nu mă uit, stau întins pe canapea cu o carte în față și aud despre crimele din Suceava. Nu pot să zic că mă concentrez la ce ascult, dar asta e o obișnuință din copilărie, bunica mea se uita la televizor foarte mult și eu stăteam mereu pe lângă ea.
Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?
Țin enorm la Sub vulcan, ediția Univers, pentru că m-a scos dintr-o situație care atunci părea apocaliptică. La fel, la ediția mea din Ubu Roi, de Alfred Jarry, pentru că-mi amintește de un prieten care acum e foarte departe. Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence, o ediție penibilă din anii ’90, prin care am descoperit deliciile (auto)erotismului. Prima mea ediție Baudelaire, din BPT, pe care o țineam tot timpul în buzunar în liceu și care m-a învățat poezie. Despre eroi și morminte, pentru că m-a învățat câte ceva despre curaj.
Bogdan-Alexandru Stănescu
Aș putea s-o țin așa toată ziua. (BAS e de neoprit, tot cotrobăie prin bibliotecă și scoate diverse volume, foarte curând apar maldăre de cărți pe covor și pe canapea – n.r.) Uite, mi-e dragă și The Religion of the Greeks and Romans de Károly Kerényi, născut la TimișoaraMai am o carte de Emil Botta cu dedicație (nu pentru mine, bineînțeles, că nu existam pe vremea aia) – eu mi-am făcut doctoratul despre Emil Botta. O ediție Poe, destul de veche, din ’43, pe care am găsit-o într-o tabără în America, părăsită într-un colț de laborator, unde predam fotografie în timpul verii – un summer job în facultate. Mai e și Moby Dick, ediția din 2007, o carte care oricum mi-e dragă, dar a fost prima cartonată din Biblioteca Polirom. Încă îmi place coperta făcută de Laurențiu Midvichi.
carti dragi
editie Poe
O ediție cu poemele lui Poe, găsită într-o tabără din America
Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești un proprietar posesiv sau te poți despărți de ele cu ușurință?
Extrem de posesiv. Nu împrumut cărți, și boala se agravează odată cu vârsta. Însă a trebuit să renunț la unele dintre ele. Până acum doi ani tot strângeam și ziceam că nu arunc nimic, dar, de când am început să lucrez mai mult de-acasă, mi-am dat seama că mă sufocă și că țin anumite cărți absolut inutil – aveam chiar și ediții atât de deteriorate, că deveniseră ilizibile. Am realizat că păstrez și cărți la care n-am de gând să revin, pe care n-o să le mai recitesc niciodată.
Dar tot rămân cărți pe care nu mă îndur să le arunc. (Îmi arată „Introducere în poezia americană modernă”, atât în ediția nouă, apărută recent la Tracus Arte, cât și în ediția veche, răscitită, pe care a lucrat mult timp – n.r.) Cred că am vreo zece ediții din Iliada și Odiseea, Dubliners am în toate edițiile posibile. Ah, uite, Limitele interpretării de Umberto Eco – mi-e milă să arunc ediția veche, când țin minte că, în timpul facultății, ori nu era la sala de lectură, ori trebuia să aștept cu săptămânile să se elibereze. Cum aș putea s-o arunc acum?
editii duble
Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?
Da, sunt aruncate undeva, sus, în spatele unui raft, ca să nu le văd. (Atât de bine erau ascunse, încât am uitat să le fotografiez și a trebuit să-l rog pe BAS să o facă în locul meu – n.r.)
cartile scrise de Bogdan-Alexandru Stănescu
Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?
Nu direct. Sunt un scriitor livresc, dar referințele îmi vin automat, biblioteca e mai mult un spațiu al verificării.
Ce citești în acest moment?
Citesc câteva cărți în paralel. Am reluat John Fowles, pentru că trăiam cu senzația că e un scriitor cam prost și vroiam să mă conving dacă e sau nu e. Sunt pe la pagina 500 din Daniel Martin, am găsit și chestii drăguțe, dar tot slab mi se pare. E un fel de bârfitor la gura sobei. Tocmai ce am terminat cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, am și scris despre ea, și am recitit Tăcerea lui Shusaku Endo. Pregătim o ediție nouă cu afișul filmului de Scorsese, în sfârșit l-a terminat, după 20 de ani. Mai am pe noptieră The Counter-Renaissance de Hiram Haydn, o carte care dărâmă conceptul de Renaștere așa cum îl știm, o carte rară pe care cu greu am găsit-o – am comandat-o din America. Plus Mircea Mihăieș cu al său Ulysses, 732, la care e de lucru.
carti la citit
Ai povești amuzante legate de bibliotecă?
Când m-am mutat în casa unde trăiesc acum, prin 2004, am cărat cărțile de la mama, împreună cu prietenul meu, Mihai, timp de două săptămâni. Ne puteai vedea pe ruta Brâncoveanu-Tineretului, cărând geamantane burdușite, ca niște contrabandiști. Într-o zi, una dintre genți s-a rupt în plină intersecție și toate cărțile s-au răspândit printre șinele de tramvai, cumva impudic: chiloțăraia intelectului. Acum pare amuzant, atunci eram fiert.
Bogdan-Alexandru Stănescu
O carte-unicat cu poeme lui lui BAS din tinerețe, pe care Oana Boca i-a făcut-o cadou la 30 de ani
3 comentarii
  1. Iordana Ferent
    Mare bucurie sa citesc acest articol. A fost ca o vizita acasa la domnul BAS…si eu o iubitoare a cartilor, posesoare a catorva exemplare rare, o pensionara care a si tradus cateva titluri si inca viseaza la o biblioteca in care volumele sa fie asezate pe un rand…Felicitari!
  2. Ema CojocaruEma Cojocaru Post author
    Ne bucurăm că ați citit cu plăcere acest articol! E neîncăpător pentru tot ce ar putea povesti Bogdan-Alexandru Stănescu despre cărți rare și autori mai puțin cunoscuți. 🙂
  3. Ava
    O intilnire literarà magicà, chiar inainte de Cràciun! Superb! Multumiri si sàrbàtori fericite!

Lasa un comentariu

Cronici