sâmbătă, 20 mai 2017

La porţile ceriului - Grigore Leşe în Vadu Izei

Adrian Dinu Rachieru. RADU MAREŞ, UN PROZATOR „REINVENTAT”



RADU MAREŞ, UN PROZATOR „REINVENTAT”

Într-o Pomenire încredinţată revistei Bucovina literară, imediat după dispariţia prozatorului, Vasile Andru recunoştea că, în anii lor tineri, din aurita „hoardă suceveană” Radu Mareş (1941-2016) era cel mai bun. Chiar dacă „bădia” George Sidorovici, „patronul” locului, împărţind verdicte şi iscălind certificate de scriitor, ezitase în a-i înmâna coroniţa. Ce-i drept, pentru Radu Mareş, gloria a venit târziu, după pensionare; dar a venit! O victorie de maturitate, anunţa şi Liviu Antonesei. Şi, negreşit, Când ne vom întoarce (apărut la Limes, în 2010) rămâne marele său roman, întâmpinat elogios şi premiat de Uniunea Scriitorilor; un „roman periculos”, aprecia însuşi autorul (în perioada „facerii”), devenit „lovitura vieţii” în ochii admiratorilor, cerând vocal o urgentă repoziţionare a prozatorului în clasamentele noastre, vai, atât de fluctuante. Şi Mircea Iorgulescu făcuse cândva remarca (întrutotul îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la peste patru decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a examina o operă. Din păcate, încheiată.
Ultimul volum, pe care n-a mai apucat să-l vadă (A fi în Bucovina, Editura Charmides, 2016) este legatul său testamentar, adunând – recuperator – texte care orbitează în jurul unui referent sentimental: Bucovina noastră, ca provincie istorică. Tema, o „mică avere secretă”, i-a prilejuit, în repetate ocazii, o mobilizare intimă, îngrijorat fiind de administrarea memoriei. Împătimit de Bucovina, cu şederi estivale la Vama, făcând din Cernăuţi un topos magic (precum, altădată, favoritul său Gregor von Rezzori, inventând, în Hlamida maculată, Cernopol-ul), Radu Mareş a iubit această „ţară de margine” (cândva un substantiv propriu interzis) în termenii datoriei, găsind – pe suportul acestui „vis invaziv” – răgazul reflecţiei îmbogăţitoare. Volumul pare „cam încropit”, sesiza Daniel Cristea-Enache. Precizăm doar că aşa i-a fost încredinţat manuscrisul inimosului Aurel Podaru, acesta veghind la tipărirea lui.
De formaţie clujeană, totuşi, Radu Mareş, ţinând de o generaţie vitregită, a „copiilor războiului”, află în spaţiul bucovinean, veritabil mozaic etnic, o matrice formativă. Şi culege în arhiva sa sentimentală ecourile „marginii imperiale”, cum zice. Să observăm că, aşezat pe dealul Feleacului, Mareş, un cititor hârşit, cu senzorii „tociţi”, se lamentează; este un bucovinean frustrat şi, condamnând „provincialismul betonat”, vede Suceava ca loc de surghiun. „Lecţia Sucevei”, scria Radu Mareş, ar fi evadarea din acel fund de provincie; la care, spăşit, tulburat, risipind o tandră ideaţie personală, revine iubitor. Fiindcă trecutul, mărturisea, e „o raniţă grea”.
Cu alt prilej, vorbind despre romanul politic, făcea o remarcă de reţinut: „fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”. Or, Când ne vom întoarce trebuie citit şi în / prin această cheie, aparent estompată, provocând „revelaţia unei cărţi mari”, cum se entuziasma „un cititor fericit” (Doina Cernica). Mulţi dintre cei care îi preţuiesc scrisul s-au întrebat, îngrijoraţi, ce va urma după marele succes. Titlurile care au urmat, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012), respectiv Sindromul Robinson (2013, tot la Polirom) n-au trezit acelaşi entuziasm, dar respectau reţeta: titlu echivoc, o mână sigură, abilitate compoziţională, grija scriiturii, finaluri imprevizibile, deplasarea către fantastic, îndreptăţind „cortazarianismul” invocat de Carmen Muşat. Totuşi, ambele, sub cartea premiată, să notăm ca impresie imediată. Deplasarea spre roşu era un roman fracturat, de fapt, narând – într-o primă parte – tribulaţiile ticăitului profesor de franceză Romi (Romulus), cândva navetist, recapitulând „dimineţile infernale”, acum, în febrilitatea postdecembristă, ziarist, împins în misiune de gălăgiosul Alin Sârbu pentru a face un reportaj la un cămin de copii orfani. Unde sosesc, desigur, ajutoare, relatând pentru foaie / pagina-magazin „ce face Anglia”; mai exact, ce face, pe filieră catolică, atipica englezoaică Diana, cu un trecut deocheat (necredinţă, droguri, vagabondaj), urmărită de o întrebare neelucidată: ce caută în România? Pretextând această nevoie de a relata, prozatorul se destăinuie epistolar fiicei, disculpându-se, oferindu-ne – recunoaşte – reconstituiri, aproximaţii, sub „fatalitatea eliberării”. Fiindcă, în „al doilea roman”, găzduit sub cupola aceluiaşi titlu, aflăm poveştile Gretei, soţia cu dosar prost, deoarece fratele geamăn Hans (devenit Hanzi Tamasch) fugise. Comuniunea lor telepatică, „controversele de noapte” ale soţilor, preocupările domestice (de casă nouă), perioada confuză traversată, cu greve şi proteste (suntem în vara lui ’90), în fine, vizita în Germania şi „narcoza admirativă” încercată, în „zilele nemţeşti”, de cel evadat din ţarc, bântuit doar de vise mediocre, procură o lectură agreabilă, cu iz enigmatic. Comentariile vor specula pe seama ipotezelor de lectură propuse de romancier, întreţinând, cu efecte calculate, un halou ambiguu.
Să observăm, însă, că bucovineanul (născut la Frasin), fixat la Cluj, era un devot al romanului. Şi că într-o intervenţie se declara intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin succesive crize de adaptare. Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el suna, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul (Când ne vom întoarce) pe toate feţele. Romanul probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentarile, câte au fost, probează o lectură atentă, sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat de Andrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile anului 2010, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş era ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discuta despre fenomen.
Spuneam şi altădată, scriind despre Pe cont propriu (1986), că Radu Mareş oferă pagini remarcabile despre Bucovina. Evident, reîntoarcerile acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ, întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt cosmos geografic, deşi „mina personală” de acolo nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că, îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A. Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu Mareş – să fi fost garantul seriozităţii. Dar coarda moldavă a celui care se trage dintr-un neam de bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii literare, picanteria foşnetelor de culise. Era un bun conducător de idei, avea opinii personale, a fost un efervescent; dar nu-şi ascundea momentele de descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin, oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de lectură, încercând, în numele justiţiei literare, reparaţii care au intrigat (cazul George Sidorovici) sau provocând critica. Acel „monolog izbăvitor”, aparţinând unui ins cu „fire nestăpânită”, cu gust pentru experiment şi cu opinii apăsat personale, aruncate cumva imprudent în turbionul ideatic, îşi dezvăluia, de fapt, un fragmentarism rafinat, savant elaborat. O regie inteligentă prezidează mixtura acestui volum, abătându-se repetat de la linearitate. Sunt însemnări disparate, colorate subiectiv, luând temperatura actualităţii literare, vădind că, în „bulibăşeala terminologică” a acelor ani, Radu Mareş ia atitudine; şi ne invită, nota Mircea Iorgulescu, în atelierul său literar (amenajat însă). Prozatorul se desparte de „vagabondajele” din tinereţe, când se droga cu lecturi „la întâmplare”; îşi contemplă „păcatele tinereţilor” şi, plictisit „de extravaganţe”, constatând că gazetăria nu i-a folosit, nu mai crede că noul roman francez ar fi un traseu obligatoriu (cum se iluzionase Albérès). Sigur, îl recunoaşte pe Pan Solcan drept naş literar şi se orientează decis, în numele unui „interes privat”, spre Istorie. Asprimea firii nu prea se potriveşte cu scrisul mătăsos, interesat de concreteţe şi detaliu, vânând „claritatea dificilă a frazei”. Are „pasul” său, îşi vede de raţia de scris şi îşi apără singurătatea; dar recunoaşte inutilitatea literaturii. Scrisul, spunea, e ca „săpatul unei galerii în beznă”, deşi lucrează cu portrete arhivate.
Iată că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, exersat în varii direcţii: un straniero, un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversând nebunia anilor ’90, când România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v. Manual de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constatase Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise pe Radu MaRetz „cardinalul memorialisticii”. Depănând, ca jurnalist veteran, povestea Tribunei, posibil studiu de caz, lua probe din climatul clujean, răvăşit de „războaiele de succesiune”; intra plin de speranţe în noua eră, întrebându-se, printre „mafioţii de acasă”, ce trebuia să devină revista-fanion a Ardealului, deplângând un „blestem atavic”: atacul la valori!*)
Să ne reamintim că inclasabilul tom Caii sălbatici (1981) se înscria, negreşit, în lotul cărţilor „de formaţie”, fiind, ar fi zis M. Eliade, un roman indirect. Era o confesiune amânată, care îmbrăca haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde? Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei este încrederea totală, acordată în alb. Ucenicii firavi, lucrători la temelia marelui zid social, invocă poalele ocrotitoare ale Almei Mater şi povara atâtor melancolii, fiind în flagrant delict de meditaţie. Aceşti peripatetici diletanţi, puri, sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi de întrebări fosforescente vroiau să „se înţeleagă” şi să descifreze lumea, aşteptând o „epocă mai comprehensivă”. A sta la taclale „în micul Heidelberg” – era o şansă. Iar a povesti înseamnă a înţelege, a judeca: iată raţiunea (suficientă) a re(scrierii) „cailor sălbatici”. Povestirea oferea încă o şansă: aflarea sensului. Naratorul, mereu în stare de veghe, întretăindu-şi viaţa cu altele (întâlnindu-se într-o povestire) adună depoziţii, confruntări, lungi monologuri, introspecţii epuizante căutând adevărul simplu al existenţei. Memoria naratorului devine veritabilul protagonist, scrutând, prin ocheanul timpului, căutările unei generaţii care n-a fost „de eprubetă”. O generaţie febrilă, cu experienţele ei, dorindu-şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o întoarcere necesară, igienică, cu valoare simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. Iată de ce, observase I. Vlad, textul este aşezat sub protecţia povestirii. Document al unei epoci, Caii sălbatici defineşte căutările unei generaţii; un roman-reper care urma a-şi consolida, în viitorul doi al cărţii, locul fruntaş în lista titlurilor care nu iscă doar vâlve sezoniere. Era, negreşit, o confesiune, dar şi o reflecţie asupra ei. Viaţa eroilor poate fi luată drept ficţiune prin reconstituirea „de la distanţă”, fără voluptatea rememorării; scriitorul frânge, deseori, povestirea, atât prin invocarea unor eboşe nemetabolizate de text (aşa-zisele Hârtii, adică însemnări proaspete, contemporane evenimentelor), cât şi prin trimiterile la jurnal, romanul fiind de fapt un jurnal al scrierii sale.
Din turnul său de observaţie, Radu Mareş supraveghea, atent şi discret, câmpul literaturii, mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile cronofage şi presiunea comercializării, boarea balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi aventura căutării adevărului, lungul chin al literaturii, scepticismul secret, câtimea de „interioritate nedivulgată”, aerul cultural al Clujului etc. Fiind o inteligenţă în emisie, Radu Mareş sonda actualitatea, intersectând, inevitabil, problemele ce agitau clipa; intoxicaţia de subliteratură îl alarmase, demisiile morale (vai, atât de întâlnite) îl obligau să cocheteze cu gândul abandonului, renunţând la „articuluşurile” de altădată. Să nu uităm că scriitorul tribunist a fost „un soldat în bivuac”; aventurile gazetăreşti au lăsat urme. „Bătând coclaurii”, Radu Mareş şi-a fărâmiţat timpul scrisului; microbul gazetăriei, se ştie, oferă nu doar prilejul cheltuirii / risipirii de sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii mediilor, atât de profitabilă pentru un romancier. Avea dreptate Nicolae Bârna; bun observator, cu apetenţă artistă, mizând, la începuturi, pe conotativ, în deficit de epică, poate chiar acuzând „vidul anecdotic”, Radu Mareş s-a reinventat. Fiindcă facerea romanului „e o treabă grea”, reamintea.
Ocupaţia lui preferată a rămas, însă, lectura. Scriitorul era un insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, mânat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş se oprea – ori de câte ori timpul îi îngăduia – asupra clasicilor. Relecturile, prin această „cură de clasici”, îi modificau chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”.
Trebuie să observăm că despre cărţile lui Radu Mareş s-a scris, dar nu s-a prea revenit, deşi acest prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi chiar obligă la asemenea periodice reexaminări. Când ne vom întoarce, din fericire, s-a bucurat de o altă soartă, iscând comentarii bogate. Şi, desigur, controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite, oare, la Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de neastâmpăr, croind „planuri măreţe” este, deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”, „străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi, urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tânăr (cum îl percep sătenii) ori că frecventează medii legionare, intrând în „bucluc”, pendulând între smerenia creştină şi apetitul milităros (zice contabilul Onofrei Buliga), traversează un ritual de iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul, epicul e trenant, peste evenimente se aşterne echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea lumii, cu reguli vechi, apărând „adevărul nestricat al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă siguranţă tânărului venit acolo în 1935 (sau 1936, adaugă prozatorul), instalând voit imprecizia („peste trei ani sau mai mult”, completează); şi exemplele pot fi înmulţite.
Excelent creator de atmosferă, prozatorul urmăreşte comportamentist, prin ecou, întâmplările de la fermă, certurile tarokiştilor, avântul legionar într-o vreme tulbure. Sau dovedeşte precizie etnografică (vezi nunta Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic, personaje care se reţin: Tina-ţiganca, profesorul Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici (naratorul, până la un punct), părintele Posteucă, directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă, însă, relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e „săracă în evenimente”, cum reproşa cineva; nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă atacă viaţa „cu ochii strânşi” şi sfidează împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor „asupritori”, deloc încântat de băiatul de la fermă. Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria (fetişcana din sanie), torturat de exigenţele calendarului, cu muncile de la fermă, purtând în gând mândria secretă a livezii de piersici de la Valea Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în Lunca Nistrului, Gavril M. traversează, într-un mediu alogen,vremuri de cumpănă, inflamând visul legionar: „curăţirea” României, mântuirea neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor. Apare (şi dispare) un Iliuţă Teologul, „călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”, ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi, recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică şi scârba de politică, credincios unui proiect grandios: grădina cernăuţeană.
În totul, rezultă şi o posibilă monografie a Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o percepe copilul Gavril, trecător prin târgul Sucevei (populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocând trecutul imperial, rânduiala din „şcoala austriacă”. Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon), datoria faţă de neam, aspirând, după reîntregire, la o românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie – deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei, recompunând o epocă bântuită de turbulenţe şi elan constructiv, cu frământări, fervoare, vitalism şi cu un final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie existenţială, asortată unor vremuri tulburi: derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei. Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil, dozând efectele cu o controlată ştiinţă a acumulărilor, refuzând explicitul, strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi, ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit scris, atacând – sub coaja anecdoticului – o problemă gravă (relaţia individului cu Istoria), topind în ficţiune adevăruri care dor.
Exista riscul ca, după acest impresionant roman, Radu Mareş să piardă din „altitudine”. Din fericire, el ţine ştacheta la înălţime şi în Sindromul Robinson. Sub o aparentă autonomie a textelor (patru), hârşitul prozator dezvolta variaţiuni pe tema singurătăţii, militând chiar pentru „apărarea” ei. Un turist evadează (v. O bătaie în uşă) în plină stranietate, pe o insulă grecească, descoperind-o pe Eleni (în dublu exemplar); un scriitor retras la munte caută pustietatea, asaltat de un cârd de ţigani (în proza titulară); Linii şi cercuri narează despre singurătatea prieteniei, chiar dacă, prin vocea lui Iulian Oncică (arhitectul din Ecluza), suntem asiguraţi că „prietenia nu poate fi trucată”; în fine, Antimetafizica ne invită în bârlogul lui Al, o gazdă acomodată doar cu singurătatea, sub obsesia gestului suicidar, reconstituind o străveche prietenie, purtând un „parfum de irealitate necomunistă”; şi punctând – în dialogurile celor doi insomniaci – „chestiunile balzaciene” ale epocii: o fiică plecată din ţară, dezinteresată de o bibliotecă fabuloasă, refuzând, dincolo, „relicvele” de aici (total inutile).

*

Propunând, în chip introductiv, un interesant survol al peisajului nostru literar, cu deosebire al prozei postdecembriste, Adina Diniţoiu identifica, în Observator cultural (nr. 535/2015), liniile de ruptură şi cele de continuitate, observând, cu justeţe, că, după 1990, literatura română, în speţă proza, a devenit acut social-politică. Părăsind, astfel, azilul estetic, însăşi autonomia esteticului funcţionând, în intervalul comunizant, ca „soluţie politică”. Ceea ce nedumereşte în acel percutant tablou, urmând grila („regimul de istoricitate”) lui F. Hartog şi „prezentismul” noilor veniţi ar fi devălmăşia numelor. Aflăm, astfel, că Radu Mareş ar figura pe lista optzeciştilor clujeni! Reinventat, prozatorul, după o proprie categorisire, şi ea ciudată, ar ţine de al doilea val al realismului socialist (!) Oricum, dincolo de etichete, Radu Mareş urcă în tabloul literaturii contemporane.
Ne încerca bănuiala că sub impresia lecturilor din Radu Gyr, mai precis a poeziei Ne vom întoarce într-o zi, Radu Mareş îşi botezase romanul său de vârf, explorând interbelicul bucovinean, Când ne vom întoarce. Oricum, prozatorul, legat de Cluj „ca Ulise de catarg”, rememorând amuzat o idilă neconsumată (licean, corespondase cu Olga, rămasă o necunoscută), ştia prea bine că fără „dimensiunea politică”, romanul riscă să cadă în „frivolitate”. Avem toate motivele să credem că şi Odesa, un manuscris neîncheiat, încredinţat spre lectură prietenilor Dan Culcer şi Ioan Muşlea şi publicat în Vatra (nr. 11-12/2016) ar fi fost un alt „roman periculos”. Doar invocând titlul, memoria cheamă în sprijin tentative similare, sensibile, de la Gib Mihăescu la Radu Tudoran, încercuind un subiect fierbinte, aprig controversat, trezind sensibilităţi ideologice, obligând la o temeinică documentare. Evident, cele 13 capitole recuperate nu îngăduie o privire de ansamblu şi nici nu permit concluzii asupra întregului, o naraţiune amplă, multietajată, convocând varii instanţe narative: de la „fata în pantaloni”, o gustiană interesată de cercetări etno-sociologice în Basarabia, la directorul de orfelinat Obadă, fost militar, ciung acum, dar „neînstare de slăbiciuni” şi fatalistul „domn Ţicu”, marşând pe catastrofic, vituperând „eroismele de paradă” ale lui Carol, resemnat că teritoriile răpite nu vor fi recuperate nicicând. Probabil că o paralelă cu Delirul lui Preda, motivată tematic şi problematic, prin explorări de context geopolitic, ar fi convocat voci indignate şi, bănuim, replici dincolo de fruntarii. Ceea ce n-ar fi fost rău pentru cota lui Radu Mareş, conjugând astfel valoarea (indubitabilă) cu zgomotul publicitar, inevitabil într-o societate mediatică.
Ar fi vorba, bănuim, de un roman în doi timpi; pe de o parte, refugiul, cei de la orfelinat (golit) fiind expediaţi în Ţară, „în cap” cu domnişoara învăţătoare Halip. Învăţând cuvântul ultimatum, părăsind în pripă locurile, devenind refugiaţi „uitaţi de lume”, cum va nota Maricuţa / fosta Aliona în Caietul ei. Recuperând „bucăţi de realitate”, acoperind – ne previne prozatorul – „intervale voalate”, încercând să refacă întâmplările, povestind, repetat, variante. Aşa cum, chestionându-l pe „orfanul adevărat”, venit din hrubele Odesei, Colonelul vrea să afle adevărul de la cel venit de peste Nistru; adică Rusu de la Odesa (viitorul Vasilică), privind trecerea sa în România. Sunt episoade remarcabile, trenante, de farmec epic, precum rusul căzut din cer (paraşutat), dar şi soluţii nefericite, credem; apare un alt elev, Antonescu Ion (!), zis şi Mutu / „celălalt Vasilică”, într-un epic despletit, incoerent, cu însemnări disparate şi Anexe, de confruntat – recomandă cei doi editori (Dan Culcer şi Ioan Muşlea) – cu „multele note manuscrise legate de proiect”.
Pe de altă parte, însoţind „fata în pantaloni”, refacem drumul invers, revenind într-o Basarabie devastată, cu munţi de ruine, moloz, copaci arşi etc. Încercând să prindă „mecanica urii”, prozatorul descrie „planul drăcesc” al celor care se retrag, distrugând totul; plus populaţia ostilă, ovreii duplicitari, moralul trupei scăzut. Şi îngrijorarea Generalului, anunţând, în expoziţiunea sa, că administrarea oraşului creează probleme, lipsind personalul militar calificat. Iar clădirea comenduirii româneşti, anunţă sursele serviciilor de cercetare germane, e minată. Sunt şi pierderi de text (croşetat, inevitabil), „de natură informatică”, zic editorii, consultând „corpul romanului Odesa” în acel fişier Word.
Străbătând un deceniu de succes(e), ultimul Radu Mareş s-a reinventat; urmează să-l şi redescoperim, stăruind asupra cărţilor sale, dezvăluind un stilist de cursă lungă, interesat brusc, pe ultima sută, de politic, învăluit, însă, în faldurile unui epic trenant. Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor care rămâne; şi pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Fără a fi un nedreptăţit, cum pretind unii, deşi ignorat de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în Istoriile lor, el ne va obliga să-l „redescoperim”.

ADRIAN DINU RACHIERU
*) În pofida rezervelor lui Ovidiu Pecican (v. Succesul ca sinucidere, în Tribuna, nr. 35/2004, p. 6), trecând în revistă soarta unor tribunişti, ca personaje „preluate fără fard”, ajunşi în funcţii înalte, analizele nesuicidare ale lui Radu Mareş (el însuşi redactor-şef la revistă, apoi director la Dacia) indică o stare de spirit în turbulenţa acelor ani; şi regretul său că o mare şansă istorică („cotitura” din decembrie), fructificată de mulţi prin carierism, mai puţin prin „strălucire civică”, s-a însoţit vizibil cu o – nenumită – sinucidere artistică.

sâmbătă, 13 mai 2017

Armand Giurgea. Interviu cu scriitorul Dan Culcer (2010)

Pentru a înțelege contra-revoluția

Ca să încetăm de a vorbi și scrie după ureche, va trebui să începem prin a citi. Dan Culcer

200 livres essentiels

Liste des 200 livres essentiels à lire


AUTEURS PRINCIPAUX

ECOLE CATHOLIQUE ANTI-LIBERALE (principalement entre 1830 et 1914)
Liste des 30 noms les plus importants établie par Louis-Hubert Rémy (ACRF)
1 – Pie IX (Pape) / 2 – St Pie X (Pape) / 3 – Cardinal Louis-Edouard Pie / 4 – Mgr Henri Delassus / 5 – Mgr Jean-Joseph Gaume / 6 – Mgr Ernest Jouin / 7 – Dom Prosper Guéranger / 8 – Don Félix Sarda Y Salvani / 9 – Mgr Louis-Gaston de Ségur / 10 – Louis Veuillot / 11 – Abbés Joseph et Augustin Lehmann / 12 – Abbé Emmanuel Barbier / 13 – Abbé Pierre Clorivière / 14 – Abbé Augustin Barruel / 15 – Mgr Umberto Benigni / 16 – Abbé Darras / 17 – Abbé René-François Rohrbacher / 18 – Père Deschamps (avec Claudio Jannet) / 19 – Dom Paul Benoit / 20 – Mgr François Gay / 21 – Abbé Jean-Baptiste Ayroles / 22 – Jacques Crétineau Joly / 23 – Abbé Julio Meinvielle / 24 – Abbé Jean-Baptiste Aubry / 25 – Joseph Bizouard – Roger Gougenot des Mousseaux – Marquis Jules de Mirville / 26 – Cardinal Thomas Gousset / 27 – Abbé Théodore Combalot / 28 – Chanoine Gaudeau / 29 – Mgr Justin Fevre / 30 – Léon Gauthier
Autres noms contrerévolutionnaires importants (ecclésiastiques) :
Pape Léon XIII – Abbé Jules Morel – Abbé Marie-Léon Vial – Abbé Maistre – Abbé Charles Maignen – Abbé Augustin Berthe – Mgr Léon Meurin – Vénérable Libermann – Mgr Charles-Emile Freppel – Abbé Jacques Paul Migne – Mgr Henri Convert – Abbé Liberatore – Abbé Pelletier (Canada) – Abbé Rohling –Vénérable Barthéméli Holzhauser – Maurice Pinay (pseudo) – Abbé Arminjon – Mgr Fava – Mgr de Salinis – Abbé Jules-Paul Tardivel – Abbé Constant – Abbé Réginald Garrigou-Lagrange – Abbé Hippolythe Gayraud – Cardinal Billot – Abbé Drach (ancien rabbin) – Mgr Marcel Lefebvre
Autres noms contrerévolutionnaires importants (laïques) :
Louis de Bonald – Comte Joseph de Maistre – Jacques Balmès – Juan Donoso Cortès – Antoine Blanc de St-Bonnet – Edouard Drumont – Jean Guiraud – Jacques Ploncard d’Assac – Garcia Moreno – Paul Copin-Albancelli – Marquis de la Franquerie – Vicomte Léon de Poncins – François Réne de La Tour du Pin – Frédéric Le Play – Augustin Cochin – Etienne Couvert – Henry Coston – William Guy Carr – Louis Dasté – Jean Drault – Emmanuel Malinski – Pierre Virion – Nesta Webster – Jean Vaquié
Doctrine et spiritualité :
Saint Augustin – Saint Thomas d’Aquin – Père Emmanuel – R.P. Calmel – R.P. Pègues – Abbé Boulenger – Dom Guéranger – Saint Louis-Marie Grignion de Montfort – Sainte Thérèse de l’Enfant-Jésus – Guigues le Chartreux – Dom Marmion – Dom Bélorgey – Sainte Thérèse d’Avila – Saint Alphonse de Liguori – Saint François de Sales – Dom de Monléon
Crise de l’Eglise et erreurs modernes : L’incontournable Monseigneur Lefebvre
Autres auteurs cités par Jean Madiran : cliquez ici
 Pour les acheter sur Internet :
Editions Saint-Rémi
Editions de Chiré
Pour les acheter en boutique (sur Paris) :
Librairie Notre Dame de France – 21 rue Monge – 75005 Paris
Librairie Duquesne – 27 avenue Duquesne – 75007 Paris
Librairie française – 5 rue Auguste Bartholdi – 75015 PARIS
Librairie Facta – 4 rue de Clichy – 75009 Paris
Pour les lire GRATUITEMENT en pdf :
Liberius
ACRF
Catholicapedia


vineri, 12 mai 2017

Culcer Victor Alexandru. Biografia și activitatea științifică și publicistică


CULCER, Victor Alexandru, medic

Născut la 10 aprilie 1897, la Inău, jud. Sălaj, dar trăind mult în Maramureșul istoric, la Alexandru Victor Culcer (n. Lenghel) este fiul protopopului greco-catolic Sigismund Lenghel, din Baia Mare, și al Sofiei Colceriu. A preluat în 1935 numele Culcer, prin adoptarea oficială a numelui mamei sale, Sofia Colceriu/Culcer, asigurând continuitatea unei vechi familii de cărturari și medici ardeleni.
A făcut liceul la Dej.
A început Facultatea de medicină la Budapesta înainte de 1918, unde a făcut desen anatomic pentru profesorul său de anatomie.
Ca student a fost încorporat în armata austro-ungară cu serviciul pe frontul din Sârbia și apoi în Polonia. A participat ca medic ofițer la adunarea de la Alba Iulia,
Încurajat de profesorul său de desen de la liceul din Dej, A.C. a frecventat paralel cursurile universitare de belle-arte la Budapesta, precum și cursurile de vară ale Școlii libere de pictură din Baia Mare. Ulterior leagă prietenii cu pictorii băimăreni Katz Marton (care va realiza portretul medicului), Jandi David, Ziffer Sandor, Szolnay Sandor.

După terminarea războiului și Unire este demobilizat. I se recunoc anii de studiu de la Budapesta și se înscrie la Facultatea de medicină și farmacie din Cluj. A terminat facultatea la Cluj în 1925, apoi a realizat o teză de doctorat intitulată Istoricul ciumei din Cluj, publicată în 1930, fiind asistent onorific la catedra de istoria medicinei, sub conducerea francezului Jules Guiart.
Între 1925-1936, a fost medic la Apahida, la Dej, apoi a deschis un cabinet medical în Cluj, pe strada Memorandumului. A ocupat postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igienă din Cluj. În 1935 era medic la Dej, lucra pentru asigurările sociale și Căile Ferate Române și avea un cabinet privat. A urmat cursurile de specializare ale Institului de medicină tropicală de la Anvers/Antwerpen, în Belgia, cu intenția de a se angajat în Congo belgian. S-a căsătorit la București în 1935 cu bănățeanca Ersilia Gutu (n. 23 decembrie 1907), profesoară de limba română, și renunță la expatriere. Este obligat să părăsească Dejul, după cedarea Ardealului de Nord, noiembrie 1940, și este repartizat de serviciile pentru refugiați la Sulina, unde ocupă postul de medic șef al Laboratorului de Igienă, iar între 1941-1942 și pe acela de medic șef al Portului Sulina. În 15 iunie 1941 i se naște unicul fiu, Dan Constantin Culcer.
Este mobilizat după 22 iunie 1941 și trimis pe frontul din Ucraina, pe malul Niprului. În urma unui acccident este declarat întâi dezertor (și urmărit ca atare) apoi apt necombatant, fiind repartizat la spitalul de spate de front din Sighișoara. Din 1942 și pâna în 1949 a fost medic șef al Laboratorului regional de Igienă din Sighișoara, dar a ocupat prin cumul și funcțiile de director al Spitalului de Stat din Sighișoara (1945-1947) și de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949).
În perioda războiului găzduiește la domiciliu, pe strada Vlad Țepeș, nr. 25, și ocrotește de persecuții câțiva evrei, iar în perioada imediat postbelică, emite certificate medicale pentru a salva de deportare în Siberia cetățeni români de origine săsească (probele se află în arhiva fostului Institut de artă din Cluj și în arhivele naționale, filiala Târgu Mureș).
Primește medaliile Meritul Sanitar și Meritul Cultural în 1947.
Între 1945 și 1947 organizează, ajutat de publicistul N.D. Cocea, și conduce la Sighișoara, o Școală liberă de arte plastice, cu secții de pictură, sculptură, actorie. Printre cadrele didactice funcționează, la invitația lui Al. Culcer, sculptorul Ion Vlad, pictorița Mariana Petrașcu-Riegler, pictorul Sorin Ionescu, poetul Dimitrie Stelaru.
Participă la activitatea civică de depistare a talentelor la sate și în orașele de provincie, organizată de partidul comunist.
Se înscrie în 1945 în Partidul Social-Democrat și ocupă câteva responsabilități pe linie culturală. Devine membru al P.C.R., după unificarea din 1948.
Organizează la Sighișoara serbările legate de centenarul revoluției de la 1848, precum și, în vara lui 1956, săpături arheologice pentru depistarea mormântului poetului național și revoluționar maghiar, Petofi Sandor, pe câmpia bătăliei de la Albești.
Pentru finalizarea cercetărilor, este cooptat într-o comisie mixtă alcătuită din arheologi, istorici militari și istorici ai literaturii, sub egida Academiilor română și ungară.
La finele lui 1949 renunță la practica medicală, după naționalizarea cabinetului său medical, declarat de autorități și de colegi invidioși, adevărați proprietari de sanatorii, abuziv, sanatoriu. Se prezintă la concursul pentru ocupare unui post de conferențiar de anatomie artistică la Institutul de arte plastice «Ion Andreescu« din Cluj. Câștigă concursul și se mută cu familia la Cluj în primăvara lui 1948.
La Cluj, dincolo de activitatea universitară, frecventează cercurile de intelectuali din preajma lui Lucian Blaga, fiind urmărit ca și alții de Securitate, este membru al Cenaclului literar «Maxim Gorki», colaborează la periodicele culturale Almanahul literar, Tribuna, scrie articole de știință și istorie popularizată în cotidienele român și maghiar din Cluj, Făclia și Igazsag, colaborează la periodice științifice de istorie. Publică câteva cărți de popularizarea științei, cu aspecte și documente inedite.
Studenții săi sunt îndrumați să cunoască anatomia umană și cea animală, prin vizite sistematice în sala de disecții dar și la Muzeul de zoologie al Universității din Cluj.
Este membru al Societății de științe medicale, al celei de istoria medicinei și a Societății Numismatice. Continuă astfel activitatea de istoric al medicinei, bogată și novatoare, din anii 1925-1935, fiind autorul unor articole deschizătoare de drumuri care sunt citate, și după anul 2000, în bibliografia de specialitate, signacule, oculistică romană, despre pessarii, despre pandemii, despre vaccinarea antivariolică sau antirabică, despre medicina populară. Este autorul primei cercetări cu diagnostic medical prin radiografiere roentgen a unei mumii egipțiene aflată în colecția muzeului de istorie din Cluj, despre care publică o dare de seamă în presa clujeană. Face cercetări asupra sensiblității «nervoase» a plantelor carnivore, demonstrând efectul inhibant al cloroformulului asupra plantei drosera rotundifolia, identifică cultul oriental al Șarpelui Glykon în statuia descoperită la Constanța, face inovații pentru rezolvarea unor probleme de igienă în galeriile de mină, prin construirea unei closet portabil igienizat cu praf de turbă, pentru care depune un brevet etc.
Spirit plurivalent, posesor al unei biblioteci bogate, din care o parte a fost păstrată de fiul său, criticul literar Dan Culcer, donată apoi Bibliotecii Centrale Universitare «Lucian Blaga» din Cluj-Napoca, Alexandru Culcer a fost preocupat de domenii diverse. Arhiva sa, conținând documente personale, acte de familie, studii publicate sau inedite, traduceri inedite (Jokai Mor, Trandafirul alb), a fost depusă în 1987, ca fond personal, la Direcția Mureș a Arhivelor Naționale, unde poate fi consultată liber.
A decedat, după o lungă suferință, pe data de 10 octombrie 1979, urmat de soția sa, în mai 1981, ambii odihnindu-se la Târgu-Mures, în cimitirul de sub Platoul Cornești.
Muzicologul și publicistul George Zbârcea, unul din colaboratorii apropiați ai medicului, ca stilizator în perioada clujeană, spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscător al istoriei și literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei în farmacopeea moderna, mânuitor cu nerv gazetaresc al condeiului și nu în ultimul rând, bibliofil, colecționar de artă și cronicar plastic.”
Referințe. «Asistentul onorific, dr. Alex. Lenghel [Culcer], publică sistematic cercetări despre medicina protoistorică şi antică în Dacia şi asupra marilor epidemii în părțile noastre. Îndeosebi frumoasa sa lucrare, bine ilustrată, asupra epidemiei de ciumă în Cluj în 1738-39 merită să fie remarcată.» — scrie Valeriu Bologa, fondatorul Școlii de Istoria Medicinei din Cluj, într-o dare de seamă lungă publicată în excelenta și splendid ilustrata revistă «Boabe de grâu», an. III/6 (iunie)1930, p. 211.
Notă bio-bibliografică redactată de Dan Culcer

Bibliografie :
CĂRȚI
Culcer, Alexandru, Victor Babeș, Aspecte inedite, Editura Medicală.
Culcer, Alexandru, Capitolul Ilarie Mitrea, un medic român pe trei continente, în Călători români, autor Val. Tebeica, Editura Științifică.
Culcer, Alexandru, De la Paracelsus la Pavlov : Deschizători de drumuri noi, Editura Medicală, Buc., 1959, 132 p.
1. Lenghel Alexandru [Culcer], Istoricul ciumei în Cluj la 1738-1739. Teză de doctorat în medicină, Tipografia Corvin, Cluj, 1930.
THE HISTORY OF THE PLAGUE OF CLUJ IN 1738–39 [9]
The book we bring to light and further discuss is entitled “Istoricul ciumei in Cluj la 1738/39.” (“The History of the Plague at Cluj in 1738/39”).
This study was published under the auspices of the University of Cluj, the Institute for History of Medicine, Pharmacy and Medical Folklore, interim director Valeriu Bologa, MD, PhD (Figure 1).
Cover of the book: History of the plague in Cluj by Alexander Lenghel.
Author of the study is Dr. Alexandru Lenghel, at that time honorary assistant at the Institute for the History of Medicine and assistant bacteriologist at the Inspectorate for Hygiene of Cluj.
According to its introduction the book was finished on 1 September 1930. At that time, Valeriu Bologa was not yet full professor for history of medicine in Cluj; he was to succeed Jules Guiart as head of Chair for the History of Medicine. The book was printed by Tipografia Corvin publishers of Cluj in 1930.
In the foreword by the mentor of Dr. Lenghel, the future professor Valeriu Bologa, this work is included in the field of historical epidemiology, and was later considered as having played a significant role in the field between the two world wars. Bologa states that the book is a continuation of Guiart’s study on the pneumonic plague, subsequently followed by the studies of other investigators like Colhon, Prelipceanu and Bologa himself.
The book written by Alexandru Lenghel was multiplied in print on 160 pages of 230×150 mm format and included 19 figures, 18 tables and a number of annexes consisting of official deeds, private correspondence, official protocols and diaries. The book was structured into 7 chapters preceded by a preface and a foreword and included among the cited references the great names of Transylvanian medical history like Adam Chenout, Martin Lange or Lucian Bologa.
In the introduction Dr. Lenghel pays tribute to his mentors, Guiart and Bologa. He is also dedicating the work to Adam Chenot, a physician from Luxemburg, who had established modern measures to fight the plague, had a major contribution to the eradication of the plague in Transylvania and was in his own right the author of an important treaty on the history of plague, the “Historia pestis Transylvaniae ann. 1770, 1771”.
The chapters of the book are: The Plague in Transylvania; The Plague in 1738/39 (Figure 2): Statistics of the Casualties; Measures Taken by the Authorities to Contain the Epidemic (Figure 3); Evolution of the Epidemic According to the Protocol of the City Sanitary Council; The Morale During the Plague Epidemic in Cluj; The Place of the Cluj Epidemic within the Framework of the Plague Epidemic in Transylvania; References. As mentioned, the chapters are completed by four annexes: Official Deeds, Private Correspondence, Official Protocols; Diaries.
Map of the plague around Cluj in 1738; source: Alexander Lenghel, History of the plague in Cluj.
Disinfection instructions of the central government from Vienna (1738); source: Alexander Lenghel, History of the plague in Cluj.
The book closes with a summary in French, the scientific language of the time and a token of the French influence on Romanian culture in general and on the Romanian history of medicine in particular.
The original work also includes some ancient engravings and photographs.
The main contribution of Dr. Lenghel that needs to be highlighted is the presentation of the Protocol of the Sanitary Council, previously ignored. The protocol reveals that plague prevention and fighting were organized similarly to the measures taken in the Western countries at that time.
An entire chapter is dedicated to the measures put in place by the authorities of the time aimed at containing the epidemic, based on the rules set for the entire empire and coordinated by a specialist board called Aulica Sanitatis Commissio.
The main measures concerned the closing of borders, quarantine rules and even the role of a medical structure: the Sanitary Board of Sibiu. For the whole of Transylvania the measures should have been implemented even before the outbreak of the epidemic, but unfortunately the imperial clerks treated the issue superficially, which caused the first cases to go unidentified in due time.
The dispositions of the authorities of Cluj can be found in documents like the Protocol of the Sanitary Council of Cluj of 1738, or the diary of a Unitarian theologian (Figure 4).
The Protocol of the Health Council from Cluj source: Alexander Lenghel, History of the plague in Cluj.
As to the human resources involved in fighting the plague, mention should be made of surgeon Borbély Dániel, replaced upon falling ill by Fogarasi Ștefan, pharmacist Clemens Mihaiu specialized in plague patients, plague inspector Borbereki Ioan, patient commissar Szentgyőrgyi Boldizsár, the undertakers and their commander, the recorder of the dead and deaths and the reporter of news concerning the dead (Figure 5).
The Oath of the grave diggers; source: Alexander Lenghel, History of the plague in Cluj.
The epidemic broke out, even though the authorities had tried to create a framework for prevention and containing, including the establishing of a lazaretto in the tanners’ garden in Cluj.
According to the statistics completed by Dr. Lenghel and following the analysis of the documents made available by him, we agree with the author of this impressive monograph that, just like at present, at first the authorities had tried to conceal the outbreak and then proved not only incapable of containing it, but also keep accurate records of its evolution.
Considered the last severe plague epidemic in Transylvania, the description of the epidemic of Cluj in Lenghel’s book is based on documents made available in the annexes: official local government documents of 1738 (12), fragments from private letters (24), official protocols (6), excerpts from diaries of the time (2).
The book is little known, as confirmed by a recent work on the epidemics of North-Western Romania (Chiş, Florin Ioan: Epidemiile şi eradicarea lor în Nord-Vestul României (secolele XVIII–XIX) [Epidemics and Their Eradication in North-Western Romania in the 18th and 19th Centuries], Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012), which does not make any reference to Alexandru Lenghel’s monograph.
Alexandru Lenghel (10 April 1897–10 October 1979)
A novel contribution to pandemics in Transylvania is the PhD thesis in medicine and history of medicine of Dr. Alexandru Lenghel, son of Sofia Colceriu (CULCER) and Sighismund Lenghel, priest of the Romanian Church United with Rome, Greek-Catholic in Baia Mare, Maramureș, Romania (Figure 6). The author published articles on the history of medicine in the specialist journals of Cluj. He was honorary assistant at the Institute for the History of Medicine of Cluj led by well-known Romania specialist Valeriu Bologa. After 1935 Alexandru Lenghel took on his mother’s maiden surname in order to continue a family branch that was dying out. He had a son, Dan Constantin Culcer, who on his turn fathered three children, Ioana, Bogdana and Matei Culcer (the latter born in 1984)
Alexandru Lenghel; source: Dan Culcer collection.
Dr. Alexandru Culcer, MD is the author of studies on the Glykon snake, and it was he who identified its statue in Constanţa. He also published a number of novel brochures on the Romanian physician, biologist and bacteriologist Victor Babeș and the Romanian physician, naturalist and explorer Ilarie Mitrea. This text in the Romanian language was devised by Dan Culcer of Elancourt, France on 27 July 2013.
Conclusions
Although for a long period of time medicine proved incapable of treating this disease, hygienic and sanitary measure were taken from early on such as to reduce the impact of plague in the communities where it broke out.
The presence of plague in Transylvania made the local authorities implement measures such as disinfection and quarantine.
An eloquent example of the negative effects of plague and its impact on the social and economic life of a city is Alexandru Lenghel’s work on the plague of Cluj in 1738/1739, an epidemic of particular intensity and duration.
Nowadays plague has been replaced by other diseases, just as feared as the one caused by Yersinia pestis.
Acknowledgment
This paper emerged from a lecture given in the Spring Session of the Romanian Committee for the History and Philosophy of Science and Technique of the Romanian Academy, Cluj Branch, 2013.
References
1. Konstantinidou K, Mantadakis E, Falagas ME, Sardi T, Samonis G. Venetian rule and control of plague epidemics on the Ionian Islands during 17th and 18th centuries. Emerg Infect Dis. 2009;15(1):39–43. [PMC free article] [PubMed]
2. Drancourt M, Roux V, Dang LV, Tran-Hung L, Castex D, Chenal-Francisque V, et al. Genotyping, Orientalis-like Yersinia pestis, and plague pandemics. Emerg Infect Dis. 2004;10(9):1585–1592. [PMC free article] [PubMed]
3. Kousoulis AA, Economopoulos KP, Poulakou-Rebelakou E, Androutsos G, Tsiodras S. The plague of Thebes, a historical epidemic in Sophocles’ Oedipus Rex. Emerg Infect Dis. 2012;18(1):153–157. [PMC free article] [PubMed]
4. Azizi MH, Azizi F. A history of the human plague in Iran. Arch Iran Med. 2010;13(6):563–569. [PubMed]
5. Wheelis M. Biological warfare at the 1346 siege of Caffa. Emerg Infect Dis. 2002;8(9):971–975. [PMC free article] [PubMed]
6. Tognotti E. Lessons from the history of quarantine, from plague to influenza A. Emerg Infect Dis. 2013;19(2):254–259. [PMC free article] [PubMed]
7. Kausrud KL, Begon M, Ari TB, Viljugrein H, Esper J, Büntgen U, et al. Modeling the epidemiological history of plague in Central Asia: palaeoclimatic forcing on a disease system over the past millennium. BMC Biol. 2010;8:112. [PMC free article] [PubMed]
8. Rogozea L. Medicina braşoveană – un punct de reper în dezvoltarea medicinei româneşti. [Medicine of Brasov – a landmark in the development of Roamnian medicine]. Braşov: Ed. Universităţii Transilvania; 2010.
9. Lenghel A. Istoricul ciumei în Cluj la 1738–1739. [The History of the Plague at Cluj in 1738–1739]. Cluj: Tipografia Corvin; 1930.
————————————————————
2. Extras din DOCUMENTE PRIVIND POLITICA SANITARĂ ÎN ROMÂNIA (1948–1964)
368. Monitorul Oficial (Partea I B) nr. 32/8 februarie 1949, p. 1139.
Noi, ministrul sănătății,
În conformitate cu decretul prezidial nr. 302 din 1948, publicat în Monitorul
Oficial nr. 256 din 3 noiembrie 1948, decidem:
Art. 1. – Pe data prezentei deciziuni, fost Sanatoriul Dr. Culcer Alexandru,
strada Vlad Țepeș, Sighișoara, jud. Târnava Mare, care, în conformitate cu decre-
tul prezidențial nr. 302 din 1948, a fost trecut în patrimoniul Statului, în administrația
Ministerului Sănătății, va continua să funcționeze, conform destinației ce i se va da.
Art. 2. – D-nii directori ai Direcției Medicinei Curative, Personal, Contabilitate,
Înzestrare sunt însărcinați cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.

Memoriile dr. med Alexandru Culcer, dictate soției sale Ersilia.
Manuscris. Caietul unu, Fond Dan Culcer, BCU Cluj-Napoca, transcriere parțială consultabilă aici :
3. Lenghel, Alexandru, Date nouă pentru istoria variolei, variolizării şi vaccinării în Ardeal, în “Clujul Medical”, an XIV, 1933, Nr. 3, 1 martie, p. 155.
4. Lenghel, Alexandru, Un medic român din Nordul Ardealului. Doctorul Ioan Colceriu-Corăbianu, în “Clujul Medical”, an VIII, Nr. 3-4, martie-aprilie, 1927, pp. 107-111.
3. Ghiţan, Teodor; Simionescu, Constantin; Culcer, Alexandru, Un popularizator al Medicinei, Veterinariei şi Darwinismului în Transilvania: Simion Stoica (1846-1912), în “Clujul Medical”, anul XXXVI, 1964, Nr. 1, pp. 129-135.
Print. Language: Romanian.  Editor Cluj : Institut de arte grafice, editură şi librărie Cartea Românească, 1926.
by Valeriu Lucian Bologa; Alexandru Victor Lenghel
 Print book. Language: Romanian. Publisher: Cluj : Tipografia "Lumea şi Ţara", 1930. Database: WorldCat
by Alexandru Lenghel.  Article. Language: French. Publication: Bulletin de la société française d'histoire de la médecine, T. 22 (1928). Database: WorldCat
by Alexandru Lenghel. Article. Language: German. Publication: Sudhoffs Archiv für Geschichte der Medizin, Bd. 26 (1933), p. 202-204. Database: Museo Galileo
by Alexandru Lenghel. Article. Language: German. Publication: Sudhoffs Archiv für Geschichte der Medizin, v23 n1 (19300115): 98-100. Database: JSTOR Arts & Sciences X Collection
The Bibliography of Roman Religion in Dacia. Cluj - Napoca, Mega Publishing House, 2014.
Culcer, Alexandru, Cultul lui Glycon la Tomis şi la Apulum. In: Apulum 6, 1967, 611–617 = Der Kultus des Glycon in Tomis und Apulum. In: Congr.Hist.Med, 1972, 289–290.
Culcer, Alexandru, Winkler, Iudita, Vestigii romane de la Porolisum , în Acta Musei Napocensis, VII 1970, pag.537 ș.u. 
La Biblioteca centrală universitară din Cluj, fondul Dan Culcer, există un Memoriu de titluri și lucrări al lui Alexandru Culcer. Puteți solicita o copie pentru completarea bibliografiei de mai sus.