miercuri, 2 august 2017

Textes issus des publications liées au GRECE. Texte lizibile pe Intermet.

Source : http://grece-fr.com/?p=3531

Index des textes en ligne

Index des textes en ligne
 Autorii sunt colaboratori ai revistei Elements și, unii, membrii ai grupului GRECE. Ioan Petru Culianu a fost prin anii 80 apropiat acestui cerce de reflecție liberă. Recomand lectura care poate avea un efect terapeutic pentru a ne apăra de maladia corectitudinii politice, dogmatismul epocii noastre. Reflecții asymetrice.
Dan Culcer

Voici quelques textes issus des publications liées au GRECE. Les thèmes abordés couvrent des domaines aussi différents que la philosophie, la sociologie, la science politique, les arts, la géopolitique ou les sciences de la vie…


Alain de Benoist, « Promenade archéologique en Europe du nord », Éléments n°6, 1974
Lien
Alain de Benoist, « Contre tous les racismes », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Alain de Benoist, « La religion de l’Europe », Éléments n°36, 1980
Lien
Alain de Benoist, « L’Archange Gabriel », 1986, Éléments n° 60, 1986
Lien
Alain de Benoist, « Le modèle communautaire », 1993, Éléments n° 77, 1993
Lien
Alain de Benoist, « Relire Rousseau », 1996, Études et recherches n° 7, 1989
Lien
Alain de Benoist, « C’est le 11 septembre 2001 que le XXe siècle s’est terminé », Éléments n°103, 2001
Lien
Alain de Benoist, « L’ennemi américain », 2001, Le Lien n° 8, 2001
Lien
Alain de Benoist, « L’ère des virus », 2001, Le Lien, n° 66, 2001
Lien
Alain de Benoist, « Les iconoclastes », 2001, Le Lien n° 7, 2001
Lien
Alain de Benoist, « 10 réflexions personnelles sur l’élection présidentielle de 2002 », in C’est-à-dire, 2006
Lien
Alain de Benoist, « Analyse des résultats du premier tour de l’élection présidentielle de 2002 », 2002
Lien
Alain de Benoist, « La politique renaît sous d’autres formes », 2002, Éléments n° 105, 2002
Lien
Alain de Benoist, « Irak, les conséquences de la crise », 2003
Lien
Alain de Benoist, « Carl Schmitt et les sagouins », Éléments n°110, 2003
Lien
Alain de Benoist, « L’Amérique attaque », allocution prononcée le 16 janvier 2003 au 26e colloque du GRECE
Lien
Alain de Benoist, « L’hégémonisme américain », 2003
Lien
Alain de Benoist, « Qui était Christoph Steding ? », Éléments n°110, 2003
Lien
Alain de Benoist, « Le piège de l’élargissement », 2004
Lien
Alain de Benoist, « Actualité de Julien Freund », 2004
Lien
Alain de Benoist, « Angela Merkel à Paris », 2005
Lien
Alain de Benoist, « Les attentats de Londres », 2005
Lien
Alain de Benoist, « L’avenir du couple franco-allemand », Polémia, 2005
Lien
Alain de Benoist, « Le référendum du 29 mai 2005 », Novopress, 2005
Lien
Alain de Benoist, « Vers une troisième guerre du golfe », Vox-nr, 2005
Lien
Alain de Benoist, « La France brûle t-elle ? », Vox-nr, 2005
Lien
Alain de Benoist, « Le CPE et la peur », Vox-nr, 2006
Lien
Alain de Benoist, « Les caricatures de Mahomet », C’est-à-dire, Paris, Les amis d’Alain de Benoist, 2006
Lien
Alain de Benoist, « Knut Hamsun », Nouvelle École n°56, 2006
Lien
Alain de Benoist, « L’élection présidentielle de 2007 », Les Cahiers de l’indépendance, 2007
Lien
Alain de Benoist, « Les équivoques de l’“Obamania” », L’Esprit européen, 2008
Lien
Alain de Benoist, « La crise financière mondiale de l’automne 2008 », L’Esprit européen, 2008
Lien
Basile-Henri F., « Leçons de philosophie », 1989
Lien
Bernard Quesnay, « La grande leçon de politique de Julien Freund », Éléments n°111, 2004
Lien
Cercle Héraclite, « La civilisation du football », Éléments n°59, 1986
Lien
Charles Champetier, « L’affaire Carrel », 1993
Lien
Charles Champetier, « Les formes de la domination », 1998
Lien
Charles Champetier, « Avec les robots », 2000
Lien
Charles Champetier, « Baisons les tous », 2000
Lien
Charles Champetier, « Boycottons Londres », 2000
Lien
Charles Champetier, « Chevènement déraille », 2000
Lien
Charles Champetier, « Je vous cherche Jacques Julliard », 2000
Lien
Charles Champetier, « La privatisation du monde », 2000
Lien
Charles Champetier, « La religion médiatique », 2000
Lien
Charles Champetier, « Le cas Haider », 2000
Lien
Charles Champetier, « La vérité pour la mémoire », 2000
Lien
Charles Champetier, « Les Français et l’eugénisme », 2000
Lien
Charles Champetier, « Les jeudis de la vie », 2000
Lien
Charles Champetier, « Luttons contre la manipulation mentale », 2000
Lien
Charles Champetier, « Réflexions sur les droits de l’homme », 2000
Lien
Charles Champetier, « Sartre 20 ans après », 2000
Lien
Charles Champetier, « Voici l’ère néobiotique », Éléments n°97, 2000
Lien
Charles Champetier, « William Hamilton », 2000
Lien
Denys Magne, « Et si on relisait Genet ? », Éléments n°59, 1986
Lien
Dominique Venner, « Pas de défense sans esprit militaire », Éléments n°10, 1975
Lien
Eduardo Zarelli, « Le sens de la limite contre la mégamachine », Éléments n°100, 2001
Lien
Eduardo Zarelli, « Localisme et biorégionalisme », Éléments n°100, 2001
Lien
Entretien avec Bernard Plasait, « La boxe française », Éléments n°7, 1974
Lien
Entretien avec Pierre Debray-Ritzen, « Bruno Bettelheim est-il un charlatan ? », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Entretien entre Guillaume Faye et Olivier Carré, « Voici venir l’ère du portrait », 1996
Lien
Entretien avec Bogdan Radulescu, « La Roumanie à la croisée des chemins », Éléments n°90, 1997
Lien
Entretien avec Charles Champetier, « Pourquoi la Nouvelle Droite ? », 1999
Lien
Entretien avec Jürgen Hatzenbichler, « De l’Autriche et de la Nouvelle Droite », Éléments n°91, 1998
Lien
Entretien avec Marco Tarchi, « Italie, Europe et Nouvelle Droite », Éléments n°94, 1999
Lien
Entretien avec Peter Berg, « Aux sources du biorégionalisme », Éléments n°100, 2001
Lien
Entretien avec Jean-Pierre Deloux, « Le polar français a-t-il encore une âme ? », Éléments n°100, 2001
Lien
Entretien avec Jacques Marlaud, « Comprendre le bombardement de New-York », 2001
Lien
Entretien avec Paul Piccone, « Le point de vue d’un ami américain », Éléments n°100, 2001
Lien
Entretien avec Alain Soral, « Alain Soral répond à Alain de Benoist », Éléments n°113, 2004
Lien
Entretien avec Alain de Benoist, « Les émeutes dans les banlieues françaises », Magyar Nemzet, 12 novembre 2005
Lien
François Dirksen, « Arnold Gehlen », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Finnegan et Wake, « À l’ouest de l’Occident », Éléments n°6, 1974
Lien
Gennaro Malgieri, « Un autre moyen du politique », Éléments n°59, 1986
Lien
Gérard Zwang, « Histoire d’O, un conte de mauvaises fées », Éléments n°12, 1975
Lien
Grégory Pons, « La géographie secrète de l’œuvre sculptée d’Olivier Carré », 2000
Lien
Jacques Marlaud, « Les grandes vacances de la politique », L’Esprit Européen n°2006-5
Lien
Jean Cau, « La grande prostituée », Éléments n°3, 1973
Lien
Jean-Claude Valla, « Les théologiens du Parti », Éléments n°3, 1973
Lien
Jean-François Gautier, « Olivier Carré habitait la foudre », Éléments n°81, 1994
Lien
Jean-Louis Voisin, « Henry de Monfreid », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Jean Mabire, « Jean Raspail : “La hache des steppes” », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Jean Mabire, « Flaubert contestataire et “nietzschéen” », Éléments n°10, 1975
Lien
Jean Mabire, « Pauwels l’admirable », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Jean Varenne, « Contre les Charlatans », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Joël Lecrozet, « La condition féminine », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Laurence Terry, « Soyez terriblement phallocrates », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Louis Saurel, « “Neue definieren” », Res Publica Europaea n°6, 2001
Lien
Louis Saurel, « Repères », Res Publica Europaea n°6, 2001
Lien
Louis Saurel, « Le grand triangle », Res Publica Europaea n°7, 2001
Lien
Louis Saurel, « Repères », Res Publica Europaea n°7, 2001
Lien
Louis Saurel, « Global Governance », Res Publica Europaea n°8, 2001
Lien
Louis Saurel, « Repères », Res Publica Europaea n°8, 2001
Lien
Luc-Olivier d’Algange, « Le latin notre mère », Éléments n°102, 2001
Lien
Luisa Bonesio, « Paysage et sens du lieu », Éléments n°100, 2001
Lien
Michel Aubes, « Werner Heisenberg », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Michel Marmin, « “Les émigrants”, “Papillon”, “Nada”, “L’ombre d’une chance” », Éléments n°2, 1974
Lien
Michel Marmin, « Le sport et la fonction guerrière », Éléments n°7, 1974
Lien
Michel Marmin, « Charles Lindbergh », Éléments n°7, 1974
Lien
Michel Marmin, « Le terrorisme désenchanté », Éléments n°31, 1979
Lien
Michel Marmin, « Gérard Blain notre ami, notre camarade… », Éléments n°100, 2001
Lien
Pierre Bérard, « Muray le trouble fête », Éléments n°101, 2001
Lien
Pierre Bérard, « Conversation avec Julien Freund », 2004
Lien
Pierre Gripari, « Moïse, Marx and co. », Éléments n° 16, 1976
Lien
Pierre Le Vigan, « Le marché en accusation », Éléments n°77, 1993
Lien
Pierre Le Vigan, « 3 mois après le 11 septembre », 2001
Lien
Pierre Le Vigan, « La digue cède », 2002
Lien
Pierre Le Vigan, « Sait-on encore construire des villes habitables ? », Éléments n°105, 2002
Lien
Patrice de Plunkett, « L’agneau et la croix », Éléments n°7, 1974
Lien
Pierre Vial, « Apollon et Dionysos », Éléments n°36, 1980
Lien
Robert de Herte, « La nécessaire rupture », Éléments n° 119, 2005
Lien
Robert de Herte, « Crosse en l’air », Éléments n°1, 1973
Lien
Robert de Herte, « Le terrorisme intellectuel », Éléments n°3, 1974
Lien
Robert de Herte, « Du tabou à l’exhibition », Éléments n°4-5, 1974
Lien
Robert de Herte, « Du stade au cirque », Éléments n°7, 1974
Lien
Robert de Herte, « Avortement : les embryons de la discorde », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Robert de Herte, « L’anti-monde », Éléments n°8-9, 1974
Lien
Robert de Herte, « La bombe ou la mort », Éléments n°10, 1975
Lien
Robert de Herte, « Entre Jacobinisme et séparatisme », Éléments n°12, 1975
Lien
Robert de Herte, « Masculin/féminin », Éléments n°14-15, 1976
Lien
Robert de Herte, « Le règne de la quantité », Éléments n°28-29, 1979
Lien
Robert de Herte, « Et voici la “nouvelle droite” », Éléments n°31, 1979
Lien
Robert de Herte, « L’addition n’a pas été payée », Éléments n°36, 1980
Lien
Robert de Herte, « Pourquoi nous sommes anticommunistes », Éléments n°57-58, 1986
Lien
Robert de Herte, « La grande braderie de la télévision », Éléments n°59, 1986
Lien
Robert de Herte, « Banlieues, la barbarie à visage humain », 1997
Lien
Robert de Herte, « Le siècle de l’Asie ? », Éléments n°90, 1997
Lien
Robert de Herte, « La droite introuvable », Éléments n°94, 1999
Lien
Robert de Herte, « Oui à l’Europe fédérale », Éléments n°96, 1999
Lien
Robert de Herte, « Misère de l’humanisme », Éléments n°97, 2000
Lien
Robert de Herte, « L’heure de la micropolitique », Éléments n°100, 2001
Lien
Robert de Herte, « Court traité de la rébellion », Éléments n°101, 2001
Lien
Robert de Herte, « Cet infracassable noyau de nuit », Éléments n°102, 2001
Lien
Robert de Herte, « Les américains apprennent l’histoire », Éléments n°103, 2001
Lien
Robert de Herte, « Sur l’insécurité », Le Lien n° 5, 2001
Lien
Robert de Herte, « La machine à décerveler », Éléments n°104, 2002
Lien
Robert de Herte, « La politique retrouvée », Éléments n°105, 2002
Lien
Robert de Herte, « L’hystérie », Éléments n°108, 2003
Lien
Robert de Herte, « Pour une humanité plurielle », Éléments n°109, 2003
Lien
Robert de Herte, « L’ère de la calomnie », Éléments n°110, 2003
Lien
Robert de Herte, « L’“Altermonde” », Éléments n°111, 2003
Lien
Robert de Herte, « La cause du peuple », Éléments n°112, 2004
Lien
Robert de Herte, « Liberté, égalité, identité », Éléments n°113, 2004
Lien
Robert de Herte, « La société dépressive », Éléments n°114, 2004
Lien
Robert de Herte, « De Marx à Heidegger », Éléments n°115, 2004
Lien
Robert de Herte, « L’Amérique qu’on aime », Éléments n°116, 2005
Lien
Robert de Herte, « Peut-on vivre sans un au-delà de soi ? », Éléments n°117, 2005
Lien
Robert de Herte, « Le Panoptique », Éléments n°118, 2005
Lien
Robert de Herte, « Feu le cinématographe ? », Éléments n°120, 2006
Lien
Robert de Herte, « Le règne de Narcisse », Éléments n°121, 2006
Lien
Robert de Herte, « Vers un nouveau Nomos de la Terre », Éléments n°122, 2006
Lien
Robert de Herte, « L’ordre moral », Éléments n°130, 2009
Lien
Roger Lemoine, « La mort d’un Président », Éléments n°4-5, 1974
Lien
Vintilia Horia, « Un nouveau Moyen-Âge », Éléments n°4-5, 1974
Lien
Yves de Saint-Agnès, « Sexualité naturelle et ordre moral », Éléments n°4-5, 1974
Lien
Wulfgar, « Carré parmi nous », 1996
Lien
« Lovecraft l’hyperboréen », 1979
Lien
« Pour en finir avec l’occident », 1980
Lien
« L’Europe impérieuse », 1993
Lien
« La création d’une nouvelle culture », 1993
Lien
« La théorie du complot », Points de vue n°11, 1994
Lien
« Julien Freund », 1995
Lien
« Lettre ouverte à Régis Debray », 2000
Lien
« Notes sur un article du “Bulletin Charles Maurras” », 2001
Lien
« “La Nouvelle Droite allemande” de Gilbert Casasus », Le Lien n°8, 2001
Lien
« “Le retour de l’Ordre Nouveau” de Jean Jacob », Le Lien n°8, 2001
Lien
« Lettre ouverte aux mal votants », 2002
Lien
« Le nomos de la terre », 2002
Lien
« La religion de l’Europe n’est pas encore faite », 2003
Lien
« Manifeste contre la mort de l’esprit », 2003
Lien
« Merci Monsieur Bush », 2003
Lien
« Les mots et les actes », 2004
Lien
« Le tsunami et la virtualisation du monde », 2005
Lien
« Les Traditions de Noël »
Lien
« Les Traditions de Samhain »
Lien

Ion Nete. GAVRILOIU SE VISA IISUS


Ion Nete
GAVRILOIU SE VISA IISUS

Gavriloiu Tristu tremură, cutreierat de neastâmpăr. Cumva, trebuie să vadă ce se întâmplase. De trecuse prin viață anapoda. Luat, parcă, de-o apă tulbure. Mereu, lipsea câte puțin, să-i fie bine. Făcându-l să tot spere. Da, n-a fost să i se împlinească. Și cât îndurase. Ajungând să creadă că fusese condamnat, înainte de a se naște. Fulgerat de furia neputinței, îi vine să se-apuce de guler, certându-se, ca pe un străin: Îți place, mă, singur cuc? Stai numai cu frica în sân. De ce-o fi mâine! Faci față sau te dovedește? Și-atunci, ce-o să fie? S-alege praful și pulberea? Iacă, de ce te temeai, n-ai scăpat! Acum, te-a apucat grija zilei de azi! Ca să vezi, cum își vede de învârtit roata timpului! Nu se lasă impresionată de văicăreli! Trece pe lângă tine, fără să te vadă! Cum face cu tine, de te știe lumea mai mult după poreclă! Auzi, Gavriloiu Tristu, „Stagiarul”! De ce naiba stagiar o fi vorba? Cum te-ai pricopsit cu porecla? Ai habar ce-nseamnă? Poate neterminat deșisau neisprăvit? Știi ceva? Ambele îți vin de minune! Halal de numele pe care îl porți… De când ești singur, nu ți se mai aude glasul și lumea nu s-a oprit locului, cum credeai… Ca să vezi minune…
Deșirarea ghemului apostrofărilor îi întețește agitația. Se simte pe-aproape de pragul scadenței. Atunci se decide: albă ori neagră! Adică făcuse bine sau, ducând viața pe care a dus-o! Nimic nu se poate repara. Oricât l-ar ispiti zicala cu încercarea!
Mirat, fixează cartonul strâns între degete. Pentru ce-l scosese la vedere? Privirea îl străbate, de parcă n-ar întâlni nimic dinaintea ochilor. Oare, voise să afle misterul golului din suflet? Sigur, asta era! Are de limpezit bezmeticirea prin care înnoată. Întinde mâna, lungind-o, cât mai mult. Îndepărtat, cartonul își poate da la iveală tâlcurile. De care presupune că e înțesat. Numai că stau ascunse. Camuflate! Fiecare din întâmplările prin care trecuse își are o explicație. Așa, că, acum, sau niciodată! Gavriloiu Tristu e hotărât să le dea de capăt. În seara asta! Nu se lasă până nu brodește firul în care stau înnodate. Odată, dibuit, deșiră totul. Ca la croșetările, cu modelul pornit greșit. În închipuire, îi și apar tainele, grămadă. Parc-ar fi nucile, scuturate din pom. Corpul lui Gavriloiu Tristu se umple cu o căldură plăcută. Atent, cumpănește, să pornească cu dreptul. Asigurându-se că termină cu bine.
Adâncit în căutări, Gavriloiu Tristu scapă gândurile din frâu. Pentru o clipă se pierde, abătut, de parcă i-ar fi jucat o festă destinul care-l umilise viața întreagă. Când își revine, răbufnește: După, mai are vreun sens dacă știi ce înseamnă ce înseamnă? Crezi că există, pe lumea asta, un prost mai mare decât mine? Să se țină viața ca praful după el? Mare noroc că prostia nu se vede! Altfel, ar fugi toți, ca dracul de tămâie!
Valul de neliniște al însingurării îl pustiiește ca o părere de rău. De aaltfel, devenise o obișnuință să-l copleșească stări de adâncă mâhnire. Deodată, se pomenea alunecând în crâncene prăbușiri. Ultima dată, i se întâmplase din cauza unui fapt mărunt. Pur și simplu, își găsise vină în faptul că nu fusese vrednic să crească un pui de corb. Din-ăia, vorbitori. Bine i-ar fi mai prins. În loc să fie singur, i-ar croncăni, zilnic: Gavriloiu Tristu, feri, de-o iei pe-acolo, nu e bine!
L-ar fi uns la inimă, să se știe împreună fie și cu o pasăre. Înlătura singurătatea care îi înnegrea gândurile. Corbul i-ar fi purtat de grijă. Mai nepomenit, de-atâta, nici în vis nu se putea! Da, ce să facă! Nu suferise, în preajmă, animale de nici un fel.
Nu stăruie, ca altă dată, asupra ciudățeniei că i se hăituiseră gândurile. De-ar fi la prima lor rătutire! Adesea, i se întâmpla, ca și cum, pornind cu cineva la drum, în toiul discuției, se trezea vorbind singur. Presupusul însoțitor, dispărând pe cărări nebănuite. O pățise de atâtea ori, să-i zboare gândurile. De regulă, sfârșea, poticnit, în câte ceva neprevăzut, ca întrebarea stupidă„ După, mai are vreun sens să știi… ?
Printre genele stufoase, de sub fruntea încărcată de încrețituri, ochii îi scăpără scântei. Simte răsuflarea timpului în ceafă! Curând, l-ajunge să-i închidă gura pe veci. Probabilitatea zădărniciei îi dă frisoane. Nu și le poate stăpâni, împiedicat de nelămuririle adunate, cât cuprinde o viață de om! De pildă, arde de nerăbdare să știe în ce împrejurări fusese supus de umilința. Dându-i impresia că e un nimic. Ultimul om de pe lume. Născut condamnat, cuvântul lui nu valora nimic. Spus de gura unui om bun să îndure numai nopți de cumplite frământări. Asta, ar fi, numai, ața, o probă. Fiind că, ori cum s-ar uita înapoi, întâmplări de acest fel i se arată cu duiumul. Stângaci sau inabil, nu se mișcase ca toți oamenii. Mersese în virtutea inerției. Ca plăvanul, se mustră, disprețuitor, închipuindu-se înjugat, cum își văzuse de drum, ca adormit, cu povara apăsându-i ceafa. Folosit ca o punte, pe care întâmplările își făcuseră loc, călcându-l până îl lăsaseră buimac. Și, iac-așa, uitase c-avea de mers înainte… Abia, acum, se trezise, după ce a rămas singur. Târziu, s-o mai ia încotrova...
Gavriloiu Tristu, zis stagiarul, e obsedat că fusese vitregit de soartă. Altcum, scăpase clipa prielnică, dată fiecăruia? De nu se mai prinsese nimic de el. Orice lucru începea, nu se lega și pace. Simțindu-se încurcat, ca oaia în mărăcini. Numai bine să poată fi hărtănit de neliniște și suferință. Îi trecuse pe la ureche o spusă, în șagă, cum că suferința care nu te omoară, îți dă puteri, de poți trăi pe săturate! Dar, lui Gavriloiu Tristu nu i se păruse a fi vorbă de duh. Ca glumă, mai mergea. Oricum, frământările îl duseseră până acolo, încât, nu suporta lumina zilei. I se părea mereu că stă cineva cu ochii pe el, pândindu-l. Așa că, își impusese să nu mai iasă din casă cu zilele.
Aducerea aminte, a vieții petrecute, îi ațâță frământarea, de n-o mai poate stăvili. Se teme că i-o ia mintea la vale. De, n-o fi și făcut-o! Tresare, părându-i-se întemeiat ce-i trecuse prin gând. De atâtea ori avusese impresia că-i fuge pământul de sub picioare! Făcându-l să se simtă înlănțuit într-o horă a vedeniilor. Care îi întinseseră, dinadins, urzeala, drept cursă, să cadă în ea. Să nu descopere din ce motiv n-ajunsese în rând cu oamenii. Amețeala învârtiturii stăruia mult și bine. Lungit în pat, se abandona lâncezelii, ca după o beție. Viața îi devenea indiferentă. Aștepta să i se întâmple orice. În lumea în care trăia, nimic n-ar fi fost de mirare!
Ambiționat, e pus să scormonească până în pânzele albe. Cât mai are timp. Să afle ce-i ascunsese viața! De i se face o tot mai mare scârbă. N-o poate ierta, că-l dusese de râpă! Abandonându-l ca pe o epavă. Îi oblonise ochii, cu nori iluzorii, să-l poată da cu capul de toate pragurile! C-așa, viețuise, alegându-se numai cu cucuie! Prefăcut în ciuca bătăilor!
Gavriloiu Tristu iscodind chipurile crailor, încadrate în tablou, rămâne surprins cum se limpezesc. Parcă o mână tainică, ar fi șters umbra sub care se ascundeau. Furat de gânduri, se întreabă dacă făcuse bine scoțând cartonul scorojit, din raftul dosnic, unde îl păstra. Până acum o făcuse pentru a-și omorî timpul! Contemplându-l. În sinea lui, socoti că e bine ce are de gând. Venise sorocul să-l scruteze mai cu de-amănuntul. Și se apucă s-o facă. Până-i sare în ochi sticlirea suspectă din privirile crailor. Să fie semn de sperietură? Încearcă să ghicească ce se petrecuse în capul lor. Par stânjeniți, că-s laolaltă, se arată înstigat Gavriloiu Tristu, zis stagiarul. N-a fost împotriva voinței lor! Licărul, însă, așa, dă de înțeles. Are fulgerări ca la cei prinși făptuind ceva neîngăduit! Or, poza de familie, n-are a face cu păcătoșenii! Rostul ei e să fie bună de privit. Astâmpărând setea și dorul de cei dragi. Și, de ce nu, însuflețind bucurii. Da-n asta, oricum se uită, Gavriloiu Tristu, n-află strop din lumina legăturii tainice, dintr-o familie. Nici de bucuria regăsirii. Trei chipuri, zbârlite, ca aricii. Atât vede. Încăpățânate, nu vor să se dea ca mândria nimănui! Par picate din lună. Lui Gavriloiu Tristu, privirile îi devin străine. Ca și chipurile. În care nu se simte c-ar fi avut parte de îngrijiri, până se face mari, cât arată! Le fusese de-ajuns apa de ploaie! Da, înzestrate cu-n chef de harță, fără pereche! Pe Gavriloiu Tristu, la o altă întâlnire de familie, îl luase gura pe dinainte, văietându-se că-l doare, ba pe aici, ba pe dincolo. Obicei prost, întâlnit la orice bătrân. Păi, așa, și trebuie, de te doare ceva, ești sigur că n-ai murit, îi astupase gura băiatul ăl mare. Gavriloiu Tristu fusese cât p-aci să-l blagoslovească c-un cuvânt de ocară, dar socotise c-ar fi fără de folos. Mai ales că, același băiat mai mare, în altă ocazie, cântărindu-l lung din ochi, glumise amar: bă, da, ușor s-a mai făcut bătrânul! De încearcă să zboare, sigur îi izbutește! Și-așa, numai la de-astea visa! Pățaniile îl învățaseră minte pe Gavriloiu Tristu să nu mai scoată un cuvânt despre starea sănătății. Le asculta, cu nesaț, prefăcut, istorisirile și privea vederile de prin stațiunile pe unde se tratau, de câte ori puteau, vară de vară.
Din tablou, firești, acum, îi par doar vălătucii de praf, din adâncul zării, pe fundal. Stârniți, probabil, de vreun călăreț năbădăios, care-și galopa calul. Contrastul e izbitor cu privirile străine ale crailor. Pline de nerăbdare ca pozarul să termine ce are de făcut. Nervozitatea e vădită. Gavriloiu Tristu nu știe ce să mai creadă. Și se pomenește că i se înfiripă în minte cum ajunseseră la încropirea tabloului, menit să fie amintire de familie. Ideea fusese a lui și arvunise, din timp, un pozar ocazional. S-ar putea spune că, uneltise împotriva copiilor. Da, fără vreun gând rău. Doar, să facă poza. De care nu mai e încântat, cum își dorise…
Slăbind privirea de pe tablou, Gavriloiu Tristu ia seama pe afară. Negura se îngroșa, posomorând vremea. Sigur, furtuna nu era departe. Schimbarea îl tulbură. Nu lămurise mai nimic din ce-și pusese în gând. Dar nu se dă bătut.
Ispita îl face să mai întârzie, închipuindu-și înaintarea, ca un puhoi, a întunericului încărcat de mâlul nopții. E uimit de ușurință cu care alunecă printre pomi, garduri și case. O imensă apă tulbure, în revărsare. Umple tot spațiul, să-și arate putere de cotropire. Într-o clipită, preface totul în pustietate. În timp ce oamenii, nepăsători, își văd de ale lor, pregătindu-se de culcare. Într-o vreme, pe Gavriloiu Tristu îl bătuse gândul că, așezarea lor, aflată la răscrucea drumurilor, ar fi prima înghițită de pustiu. De când e singur, gândul stăruie tot mai mult, înfricoșându-l. În orice moment simte că-l poate paște nenorocirea. Și-amintește, de o întâmplare, ca piaza rea, prin care trecuse. Parcă, s-ar fi petrecut ieri. Era înspre seară, când mai putea umbla pe cărare, între camera în care zăcea și poarta de la drum. Avea, acolo, înjghebată, o bancă înaltă, pe care întârzia, furat de plăcerea de a-și legăna picioarele, care se îngreuiau într-una, că abia le târa. Le lăsase, ca de obicei, să se mişte, în voia lor. Legănându-le, îl cuprinsese o moleșeală plăcută, că nici nu băgase de seamă cum se pomenise alunecând în gol, printr-o urzeală de plăsmuiri care, după cât izbutea să-și dea seama, în iuțeala cu care le străbătea, aduceau cu un cimitir înţesat cu cruci proaspăt cioplite. Apoi, picase întâmplarea de pomină care i se întipărise în minte, ca imprimată cu fierul roșu. Crucile, înviate, întorceau capetele, arătându-și fețele, să le recunoască, după numele scrise. Din instinct, se pomenise căutând, insistent. Fiind mânat de o curiozitate stranie. Instinctul îi spunea că, pe undeva, pe acolo, se află și crucea în pieptul căreia, lemnul purta scris și numele lui. Nu după mult timp, îl descoperise. Speriat, sărise din somn. Mult timp își zburătăcise gândurile negre care i se oploșeau în cap, mai mult încurcându-l decât să-l lămurească cum ajunsese în pat, de pe banca de la poartă…
Avusese, apoi, de îndurat o perioadă grea. Covârșit de amăreală și deznădejde. Atât de tare îl durea că, drumul pe care-l purtau picioarele, nu era calea spre Poarta Împărăției cerești. Să fi putut da și el ochii cu Iisus. Încărcat de păcate, poate-L îmbuna, să-i spună pe unde trece cărarea pogorârii și înălțării la cer. Aflând-o, i-ar fi scăpărat picioarele, de-a lungul ei! Nu i-ar fi păsat de grămada anilor pe care îi purta în cârcă. Da, iarăși, n-a fost să fie. Întâmplându-i-se, ca de fiecare dată. Lăsându-se momit de o amăgire tainică, în loc să ajungă unde visa, nimerise în cimitir. Într-atât îl împovăra ciuda și singurătatea că, aproape, simțea cum se scufundă, de viu, în pământ. Noroc că gândurile neobosite, i-au sărit în ajutor, împrospătându-i iluziile plăsmuite la umbra paltinului din grădină. Acolo, obișnuia să zăbovească, frânt de oboseală. Culcat pe spate, cu mâinile în cruce și cu picioarele depărtate, într-un semn de la care trăgea nădejdi să-i schimbe viața. Curios, cât de înfrățit se simțea cu paltinul. Mai mult decât cu-n om! Compătimea copacul stingher, răsărit într-o grădină plină cu nuci, meri și alți pomi fructiferi. Adesea, refugiindu-se sub coviltirul lui crengos, acesta îl recompensa cu adăpostul dătător de încredere și siguranţă. Trăia o senzație neobișnuită, părându-i-se a fi trecut, ca de un vis, pe tărâmul potrivnic duhurilor rele. Până ce, într-una din seri, neavând somn, intrase, bâjbâind, în grădină. Oricât se învârtise, orbește, în toate părțile, nu fusese chip să dea de trunchiul copacului. Darămite, de umbra lui.
Nu cu mult înainte de acea plimbare nocturnă, băiatul cel mare, într-o voioșie deșucheată, le dăduse de veste că furtuna doborâse paltinul. Și Gavriloiu Tristu n-avusese altceva de făcut decât să-și caute adăpost în închipuire.
Gavriloiu Tristu, uită de tablou, retrăind întâmplarea de atunci. Înfrigurat, scosese capul din așternut, întrebând ce se întâmplase. Cu toate că se știe singur, un glas care i se pare destul de răutăcios, îi învie în auz: Rădăcinile nu l-au ţinut, așa vijelie mare a fost, mare de tot…
Lămurirea îi spintecă sufletul. Prin spărtura vie, pătrund cutremurări. Pe lângă care își fac loc și bănuieli. Gavriloiu Tristu, încă, se îndoiește de tăria vijeliei. Nu putea doborî ditamai copacul. Mai ales că-l văzuse în picioare. Cu nicio creangă atinsă de putregai. Lui Gavriloiu Tristu i se pare că percepe un șuier șerpesc, însoțind vocea: la a cui umbră te mai furișezi de-acum încolo…
Îngrijorată, că-i observă careva șuierul care o însoțea, vocea adăugase: Ei, și, a picat, a picat, n-o fi moarte de om. Păcat, de lemn, c-atât de căutat era pentru viori!
De ce mi s-o fi părând că vorba băiatului cel mare sună ca un verdict? Pare că pune punct unui anumit fel din viața familiei! Gavriloiu Tristu, ascultă, îndelung, glasul. Sigur, se înșela. Închipuirea îi juca feste. Adesea, pățește așa. Mai mult ca sigur, mintea îi pornise cu sorcova. Ia de bună orice plăsmuire a fanteziei. Simte nevoia unui vinovat de dezastrul în care se afundă. I-ar cădea bine să aibă de cine se plânge, că l-a prădat de dreptul cuvenit unui cap de familie. De aici se trage și invidia pe băiatul cel mare. Nu putea accepta că punctul lui de vedere căpătase putere și greutate, atârnând mai greu decât litera de lege. Conta în toate. În timp ce, Gavriloiu Tristu, era obligat să se dea de-o parte. Cu tot graiul lui blând, plin de sfaturi și povețe. Prin care să-i ferească de grija zilei de mâine. Visul său era să fie nepărtinitor. Da, plănuirea i se spulberase. Fiind, încă, în viață, încetase să existe. Cursul vieții de familie s-a tot abătut de la cursul pe care îl voia, în timp ce Gavriloiu Tristu da, ca racul, pas cu pas, înapoi. Ajungând străin, printre ai lui. Decăderea trebuia pusă pe seama cuiva. Bun de ispășit, ajunsese negriciosul . Chipul din tablou, pe care i se părea că încolțesc surâsuri provocatoare, îl făcea să regrete că n-are gheare la degete, să i le înfigă în ochi.
Și, dacă m-am înșelat? De fapt, unde i-aș fi dus, mânându-i ca pe-o turmă? Or fi simțit nisipurile mișcătoare pe care umblam și cârmiseră, la timp, după cum crezuseră de cuviință! Pot garanta că, ascultând de mine, ajungeau unde sunt acum? Nicidecum!
Gavriloiu Tristu își retrage, rușinat, privirea de pe chipul negriciosului. Cum de i se păruse că trădează tăinuiri viclene? Firul de zâmbet, firesc, înflorește în colțul buzelor. Gavriloiu Tristu se miră cum de ajunsese se asemene vestirea căderii paltinului cu pilda lui Iisus, privind soarta smochinului neroditor? Luând-o ca pe o atenționare că, după paltin, îi vine rândul…
Doamne, ușor mai poți să cazi în păcat, oftează Gavriloiu Tristu. Mai ales când ești cu mintea întunecată de singurătate și frica de necunoscutul din preajmă…
Te bucuri că s-a sfârșit viața paltinului?, îi stătuse pe limbă lui Gavriloiu Tristu, să-l înfrunte pe adoptiv. Acum, îi pare bine că n-o făcuse. Firul tainic, îl ajutase să pătrundă la adevărata fire a băiatului cel mare. Care, la chip, era leit ca el! Adică, nebuniile din cap să fi fost din invidie că adoptivul izbutea ce lui nu-i reușise?
Trage, cu putere de fir, să deșire taina până la capăt.
În mijlocul destrămărilor, apare chipul lui Gavriloiu Tristu!
Marcat de nedumerire, că i se păruseră nefirești niște cuvinte spuse la întâmplare. De-și închipuise c-ascund, ceva în spatele lor! Oricine, se putea mirat, în felul lui, auzind că-l doare pe cineva sufletul după un copac!
În capul lui Gavriloiu Tristu, se luminează, ca ziua. Surâde, dezamăgit. Carevasăzică, ce e sortit să se întâmple, se întâmplă. Fie că-ți convine sau nu!
Gavriloiu Tristu, în pofida amărăciunii, se acceptă, în noua ipostază, cu strângere de inimă. Murmurând, întristat: Așa-i, când n-ai de lucru. Te apuci și interpretezi fiecare vorbă și gest în fel și chip, cu gândul să tragi dreptatea de partea ta! Numai că, adevărul, e unul, chiar dacă nu poate fi recunoscut, pe loc!
Oftează, deplângându-se pentru că-și putuse privi cu atâta ură copilul. Căința îl împinge până acolo, încât, imploră îndurarea Proniei: Iartă-mă, singurătatea mi-a întunecat mințile, orbindu-mă, de n-am mai știut ce fac. Căutând un vinovat, m-am năpustit asupra celui care mi-a vorbit despre căderea paltinului. Posibil să fi fost, la mijloc, și legătura mea cu copacul, de-a lungul crengilor căruia, îmi închipuiam că pot merge, ca pe cărare, până mă pomenesc întâmpinat de Iisus. Țineam să-L asigur că sunt încredințat de existența Domnului. Gândindu-mă că numai El îmi deschisese ochii să pot vedea că firea negriciosului era la fel cu a lui Iuda. De-aia mă simțeam îmboldit să-i spun adoptivul! Presimțeam că are să mă vândă! Amarnică înșelare mi-a mai fost dat să trăiesc. Domnul nu duce în ispită, și eu, ca un neisprăvit de bătrân, să nu știu atâta lucru? Bine că m-am trezit la timp. Craii, chiar și-acolo, departe, sunt ai mei. Darul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Să-mi fie de mândrie în viață. Și nu de rușine! N-au să știe niciodată ce-am putut să cred despre ei!
Soarta a voit să fiu singur, se arată împăcat Gavriloiu Tristu. E cineva de pe lume asta care poate ști ce îl așteaptă? Soarta dă cu zarurile. La început și la sfârșit.
În sfârșit, Gavriloiu Tristu se lasă despovărat de ce-are să i se mai întâmple.
Umilit, că-l putuseră munci gândurile atât de urâte, ridică mâinile. Predându-se! Cu cât o face mai repede, cu atât i se pare că are să fie mai bine! În biruitor, Gavriloiu Tristu îi întruchipează pe cei trei crai, ai săi! Așa-i, că sunteți ai mei?, îi vine să urle de bucurie. O iluzie optică îl face să creadă că, din dosul unei draperii, i se întoarce ecoul strigării: Așa-i, că sunteți ai mei?
Gavriloiu Tristu, pus pe fapte mari, socotește că, de aici înainte, nimic nu-i poate fi de folos. Nici, măcar, puținele clipele care îi mai sunt date. N-au cum l-ajuta să îndrepte păcătuirea gândurilor. Ce greșise, rămânea bun greșit! Prelungindu-i remușcările! Pe mai departe, rămânea singur și de izbeliște! De nu cumva, îl ispitește o amăgire, își poate așterne frământările pe hârtie. Să fie spre învățare de minte a naivilor care se îndoiesc de copii lor! Mărturisiri sincere, lăsate posterității! O să țină cineva seama de ele? Mai mult ca sigur că nu! Și-atunci, se întreabă Gavriloiu Tristu, n-ar fi păcat de timpul irosit cu așternerea lor pe hârtie? Mai potrivit i se pare c-ar fi să folosească răgazul pentru a se îmbăia, rade și primeni. Intrând într-un ritual de pregătire, pentru marea trecere! Doar stă scris la scriptură că, nu se știe când are să vină vremea de pe urmă!
Și, dacă, dincolo, n-o fi având însemnătate cum arăți? Odihnit sau istovit sufletește!
Evadează în imaginar, Gavriloiu Tristu cum se obișnuise să facă, încă, demult, căutând lecuiri pentru dezamăgirile pe care i le provoca realitate înșelătoare. Adevărul e că se simțise ca un străin printre oameni. Oricât de bine i-ar fi cunoscut. Instinctul îl făcea să nu se încreadă în nimeni. De aceea o pățise și cu copii săi.
Uitându-se înapoi, găsește, totuși, un lucru care îi bucură sufletul. Nu din vina lui aparţine unui neam asupra căruia dăinuie blestemul. I-a fost dat să se trezească la viață aici, unde fericirea e o iminență veșnic amânată. În schimb, nu poți fi sigur de nimic.
Gavriloiu Tristu, într-o zvâcnire, nelalocul ei, îndepărtează și mai mult poza, pe care o uitase, strânsă, între buricele amorțite ale degetelor. Dar, își dă seama că e o nebunie ce vrea. Mai mult de cât e, n-are cum lungi mâna. Scrutează, tabloul. Ca și cum ar vrea s-audă cum și hârtia scorojită îi adeverește că se înșelase. Spre disperarea lui, cartonul rămâne mut.
Ca să vezi, oftează Gavriloiu Tristu, cât de ciudat e jocul sorții. Sunt lucruri pe care le ai, în pofida faptului că nu le-ai ales. De care nu scapi de ele. N-ai decât să le iei cum sunt! Asta-i ursita. Oricât s-ar preface omul că n-o bagă în seamă, tot la mâna ei stă!
Obosit, Gavriloiu Tristu închide ochii. N-are cum observa că i se scurge cartonul printre degete și pică dincolo de tăblia de la capătul patului. Pe sub pleoapele împreunate, Gavriloiu Tristu continuă să se vadă. Merge în pas alergător. Ceea ce nu-l împiedică, de câte ori vede un cunoscut, să-i dea binețe. Apoi, plin de bucurie, l- anunță că-i sosesc craii acasă. Cu-n chef de vorbă nemaipomenit, adaugă: e mult de când n-am mai fost laolaltă. O să întindem o masă de pomină. Asta fac, alerg după cumpărături. De ai ceva de zis, spune-mi, că-ncetinesc pasul. Singur pregătesc mâncărurile. Mă pricep. Aștept să-i văd înfulecând, că sunt mâncăcioși fără pereche. Mă satur, uitându-mă la ei. Mie, nu-mi trebuie nimic. Așa mă pricep în ale bucătărie. Le prepar cele mai ales bucate.
Voios, își continua drumul. Poartă, agățate de mâini, sacoșe de toate mărimile.
Să am în ce pune cumpărăturile, răspunde, neîntrebat, unui călător care se uita mirat după el. Nu te-am văzut de mult umblând, s miră acesta, cântărindu-l din ochi pe Gavriloiu Tristu. Odată, se zvonise c-ai fi…
N-aveai cum mă vedea, îi taie vorba Gavriloiu Tristu, nu umblăm pe același drum. Întâmplarea făcu să ne întâlnim și acu. Da, nu durează mult timp. Uite, colo, la răspântie, ni se despart drumurile. Să gat cu aprovizionarea și m-apuc de gătit. După masă, adio. Mă-ngrop în casă de n-ai să mă vezi cu zilele. De-o să te-apuce iar miratul. Pregătesc o masă pe cinste. Îmi sosesc craii acasă. Merită să-i întâmpin cu o cină de pomină. Să aibă ce ține minte, cât or trăi! Până acum, nici nu mi-a trecut prin cap. O fi prea târziu, ce părere ai? Nici eu nu cred, odată ce m-au anunțat că sosesc.
Și Gavriloiu Tristu își continuă mersul, în pas săltat spre un loc, dar unde, anume, n-ar putea spune. A, uite-l și pe Codin, se bucură ca un copil. Acesta e burlac înrăit. Neapărat, trebuie să-i spun de crai. Să crape, că el a fost sterp. De-aia, a tot amânat cu însurătoarea. Și-a îmbătrânit burlac. Na, că trecu și n-apucai să-l întristez. Alerg, poate, îl prind pe Fulgescu. O să iuțesc pasul, și-n loc de bună ziua, îi zic: familia e lucru mare! Praf îl fac, c-o duce numai prin tribunale cu neamurile…
Cum, necum, Gavriloiu Tristu se vede făcând drumul invers. Îndreptându-se spre casă. Sacoșele sunt doldora dar i se par mai ușoare decât la pornire. Iar dau față în față cu Codin, tresare Nu-l scap, îi spun bucuria. Să-l văd înnegrind. C-ai lui s-au risipit prin lume, de nu le mai știe nici de urmă.
Craii s-au așezat în jurul mesei. Gavriloiu Tristu privește, mândru de ei. Înfulecatul lor grăbit i-aduce aminte de foșnetul viermilor de mătase.
Luați, mâncați, acesta e Trupul Meu…
Îi îndemnă Gavriloiu Tristu, visându-se, fericit, ca Iisus…