duminică, 25 martie 2018

Constantin Noica, SISTEMUL LUI LUCIAN BLAGA IN LUMINA VEACULUI XX

Constantin Noica, SISTEMUL LUI LUCIAN BLAGA IN LUMINA VEACULUI XX *

Voiam să încep altfel, dar pentru că a fost un recital de poezie şi pentru că vibrează în noi poemele lui Blaga, încep şi eu cu recitarea câtorva versuri :

„Ah, pentru cine sînt largele vremi ? 

Pentru cine catargele ?
O, aventura şi apele !
Inimă, strînge pleoapele l


Blaga nu şi-a strîns pleoapele. A văzut lumea, a străvăzut lumea şi ne-a dat miracolul acesta, care este sistemul său filosofic. Putem spune liniştiţi astăzi că secolul XIX culminează prin Eminescu, secolul XX prin Lucian Blaga. Dacă vibraţia patetică a lui Eminescu ne tulbură mai mult, în schimb Lucian Blaga are unicitatea unei desfăşurări în jerbă, pe care nici Eminescu şi nimeni din cultura noastră nu o au. Nu ştiu nici aiurea să fie cineva care să creeze filosofie, poezie şi teatru la ultimul nivel, cu această perfectă autonomie a fiecăreia dintre cele trei direcţii de creaţie. Aş vrea o clipă să mă opresc asupra teatrului, care mi se pare nedreptăţit. Nu îmi pare a avea infiltraţii filosofice sau onirice, nici măcar epice. Este teatru pur, cuvîntul rostit în faţa obştei. Este un teatru care nu are nevoie de regie, care nu are nevoie de înscenare. îmi imaginez pe Blaga jucat de recitatorii de astăzi, cu cartea în mînă, din care ar citi ca dintr-un text sacru (pentru că ei nu pot „recita" un tex sacru, ci trebuie să citească din el) şi ar trezi în noi acea emoţie care ne-ar face să spunem „pace ţie, cititorule !"

Oricum, teatrul trebuie reconsiderat, şi am avea atunci în faţă tridentul acesta al lui Blaga, prin care el a încercat să asalteze cerul : filosofie, poezie şi teatru. Sînt însă dator să-mi spun gîndul în ce priveşte filosofia.

Aş vrea de la început să cert pe organizatori — aşa stă bine unui om în vîrstă, să dojenească. Îi cert, pentru că au pus filosofia lui Blaga sub semnul filosofiei culturii. Nu filosofia culturii hotărăşte de sistemul lui Blaga, ci metafizica. Şi sistemul lui trebuie luat aşa cum ne-a fost dat şi aşa cum a culminat prin Diferenţialele divine, o carte care n-a fost încă îndeajuns valorificată de interpreţi şi care totuşi arată gîndul central al sistemului. Profesorul Mihu a vorbit de patru trilogii — e adevărat că Blaga a consimţit, în nota testamentară, că îi rămîn patru. În fapt totuşi sînt cinci trilogii şi trebuie să le gîndim aşa cum le-a conceput el. Sînt trilogiile care epuizează, pe o linie, miracolul filosofic : trilogia cosmologică, neîncheiată, totuşi hotărîtoare, şi trilogia pragmatic-istorică.

Cînd a apărut în public zvonul acestor cincisprezece lucrări pe care le anunţa şi, în parte numai, le realiza Lucian Blaga, am avut cu toţii, între cele două războaie — chiar şi cei care-l îndrăgeam pe Blaga şi făceam totul spre a-l impune unei lumi inerte şi încă rezistente în faţa miracolului filosofiei — am avut teama să nu fie ceva artificial. Cinci trilogiii, cincisprezece lucrări. Cum poţi să-ţi domini gîndul aşa de bine încît să-l punctezi dinainte şi să faci din el aproape o piesă arhitectonică, gîndită în atelier ? Ei bine, trebuie să subliniez că nu e de stăruit asupra caracterului de „trilogie" al celor cinci deschideri filosofice ale lui Blaga, pentru că numărul „trei" nu e sacru la Blaga, aşa cum era la Hegel. De altfel, aţi văzut că unele trilogii au şi depăşit numărul a trei opere. Numărul trei este începutul pluralităţii pur şi simplu. Unul e monadă, doi este diadă. Pluralitatea începe de la trei. Asta vrea să spună Blaga, prin cele cinci linii de filosofare pe care şi-a angajat sistemui : sînt cu putinţă multe alte opere, de la trei în sus, fiindcă la doi rămîi în blocarea dualităţii, care întotdeauna este nefastă şi gîndului, şi vieţii. Şi de ce cinci orientări ? Pentru că filosofia s-a epuizat, în concepţia lui Blaga, în aceste deschideri : către legile lumii, către plăsmuirile omului, către valori, către cosmologie şi către microcosmosul omului.

Aşadar nici măcar cinci nu este artificial. Ne-a trebuit timp şl nouă, celor care îl iubeam pe Blaga, ca să înţelegem cît de adevărată, cît de autentic filozofică este angajarea sa în sistem. Dar este filosofia sa cu adevărat una autonomă ? Nu este — cum s-a spus — încărcată de spirit poetic, de metaforism poetic, şi, pe undeva, de voinţă de creaţie ?

Ei bine, filosofia lui Blaga e una autentică, pentru că e raţională] Şi aş vrea să insist asupra cuvîntului „raţional” la capătul atîtor interpretări care au găsit misticism, religiozitate, prea multă intervenţie aj misterului, în filosofia lui Blaga, şi nu au perceput cîtă raţionalitate este. Există o deosebire a filosofiei care hotărăşte totul : deosebirea dintre intelect şi raţiune. Filosofia începe de la această regăsire. Şi în momentul în care ai acces la raţiune sau ai buna aşteptare în numele căreia poţi percepe ordinea raţiunii, eşti în situaţia filosofică.

Raţiunea înseamnă conştiinţa unei ordini. Conştiinţa unei ordini ; înseamnă, în acelaşi timp, înţelegerea situaţiei în care te afli, tu şi toată lumea, aceea de a nu fi în ordine. Şi atunci, în orice filosofie adevărată joacă un sentiment al căderii. îndrăznesc să spun că orice filosofie a plină de conştiinţa căderii —, fără teama de a fi acuzat de teologism. Există căderea biblică ; dar căderea care face din filosofic o instanţa superioară a culturii, căderea aceasta este cu totul străină de căderea din condiţia paradisiacă. Este căderea din ordinea pe care ai perceput-o şi în care nu eşti. Să nu uitaţi că la noi cuvîntul „cădere" înseamnă mal mult decît în alte limbi. „Au căzut la mare cinste" — spune cronicarul -l şi veţi vedea atunci că această „cădere", în viziunea lui Blaga, înseamnă şi o urcare, o deschidere către cer. Dar de pe acum vă spun : dacă vei înţelege să faci din metafizică centrul filosofiei lui Blaga, vei sfîrşi prina vedea că nu este o metafizică a cerului, ci una a pămîntului. Este una dintre cele mai cutezătoare şi cele mai frumoase filosofii ale pămîntuhţj care au apărut în epoca modernă.

Ca să vă tălmăcesc cum am ajuns, în ceasul tîrziu al vieţii, să-l înţeleg pe Blaga, v-aş da un exemplu din istoria naturală. Pe pămînt n-au existat totdeauna toate vietăţile. A apărut viaţa, în mările calde. Şi/91/pe urmă lumea vegetală. Dar lumea vegetală nu avea înfăţişarea de astăzi, n-avea verticalitate. Nici nu era nevoie să aibă, căci nu o ameninţa nimic. Pămîntul este închipuit de unii naturalişti ca acoperit la început de liane şi tot felul de vegetale. A apărut însă lumea animală, şi atunci lumea vegetală a trebuit să se apere. Lumea vegetală a trecut pe verticală : a apărut arborele, şi arborele este pentru toţi naturaliștii „o pădure suspendată”. Ei bine, deasupra lumii vegetale era altceva, sau stătea să vină altceva. într-un sens, lumea vegetală e căzută, şi cine nu înţelege că deasupra lumii, sau în ea, sau dincoace, în transcendentul, cum zic filosofii, este o altă lume, oare c face cu putinţă, acela trăieşte în ordinea vegetalităţii, şi atîta tot.

Filosofia exprimă tocmai această arborescență a spiritului, şi — o spun deschis — aproape toată filozofia veacului nostru îmi pare a fi rămas la botanică şi a nu fi ajuns la zoologie. Filosofia anglo-saxonă a propoziţiei, filosofia neo-pozitivistă, pragmatismul — toate acestea sînt în botanică ; ele nu cred că există în, deasupra sau înlăuntrul lucrărilor alte instanţe, care să le facă cu putinţă. Dar instanţele acestea sînt cele care întemeiază filosofia. Iar „căderea" din ele face cu putinţă conştiinţa filosofică.

Eminescu spunea : „Nu noi suntem stăpînii limbii, ci limba e stă-pîna noastră”. Platon spunea : Nu noi sîntem stăpînii Ideii, ci Ideea e stăpînul nostru : de aceea se şi scrie Ideea sa cu majusculă. Astăzi o spune si marxismul, cum că nu noi sîntem stăpînii relaţiilor de producţie, ci relaţiile de producţie sînt stăpînul nostru. Dar este ştiut că aşa a gândit Hegel şi că el a vorbit tot timpul de un spirit obiectiv : anume un spirit al epocii, un spirit al etniei respective, un spirit al culturii din care faci parte, reprezentînd, toate, o instanţă dincolo de ceea ce sînt indivizii. Fireşte, o filosofie nominalistă, care crede că numai indivizii contează, restul fiind simplu nume, rămîne în botanica ei şi nu ştie nimic de suflările, de dihăniile acestea — cu un termen românesc trecut, însă, fără conştiinţa acestor dihănii și fără conştiinţa noii dihănii care este Marele Anonim al lui Blaga, filosofia n-ar fi cu putinţă. De aceea vă voi interpreta în cîteva cuvinte întreg sistemul lui Blaga în perspectiva acestei conştiinţe a căderii.

Dar, dacă vă amintiţi principalele opere ale lui Blaga, veţi vedea cum se luminează totul în perspectiva conştiinţei căderii. Nu filosofia culturii hotărăşte de dimensiunea metafizică a lui Blaga, o dimensiune an ai- fi atunci determinată de o „matrice stilistică" ci metafizica e cea c. stabileşte matricea şi cultura. Iar, dacă începem cu teoria cunoaşte ri, ce este Eonul dogmatic decît urmarea surdă, încă nedecisă. pentru că teza apare abia în a treia operă, Cenzura transcendentă, decît urmarea ştiinţei metafizice a căderii ?

Voi spune că Eonul dogmatic, prima operă, a fost provocator intitulata aşa. Dacă Blaga n-ar fi voit să ofere provocator conştiinţei filosofice clin timpul său buchetulacesta de noutăţi ale gîndului, el nu ar fi 'Mitulat „Eonul dogmatic” ci eventual „axiomatic” prima lui operă ; Dar axiomele sînt simple propoziţii pe cînd dogmele sînt structuri. Este vorba de eonul construcţiei de gînduri, eonul postulatelor cu putinţă. Ştiţi că dogma nu reprezintă la Blag un corp de idei asigurate, ci reprezintă o metodă, una care ţine de faptul că am ajuns cu un ceas mai devreme — cum a spus un istoric al ştiinţelor — să nu mai vorbim despre cauzele lucrurilor, să nu ne mai întrebăm de ce, ci să ne întrebăm de ce nu ? — de ce un alt sistem de axiome, de ce nu dogma asta, de nu ideologia asta ?

Acest de ce nu îngăduie o libertate de joc celui care nu este în condiția paradisiacă, numai celui care este căzut. Și din prima operă a primei trilogii, Eonul dogmatic, apare ideea intelectului enstatic, rămas în logica obișnuită, care încearcă să iasă de-aici, să caute a regăsi ordinea de mai presus de-aici, așa cum apare ea în teoria plus-cunoașterii și a minus-cunoașterii.

Cu atât mai clar se ivește conștiința căderii în opera a doua, în Cunoașterea luciferică.

Ce este Lucifer decât îngerul căzut ? Dar așa cum nu trebuie să ne speriem de cuvântul dogmatic, nu trebuie să ne speriem nici de invocarea lui Lucifer, a îngerului căzut, ce să înțelegem că luciferismul acesta înseamnă condiția în care este cunoașterea noastră căzută, de a avea în față un obiect cu o parte deschisă și altă tăinuită, de a avea în față fanicul, ceea ce apare — cum spune Blaga — și cripticul. Cripticul nu este dat celei care se află în ordine, ce tocmai celui care nu e în ordine, și care a căzut din ea..

Și dacă această conștiință a căderii ar putea fi privită ca discutabilă în primele două opere, ce izbitor apare ea în Cenzura transcendentă ! De pe acum se anunță gândul, pe care abia Diferențiale divine îl vor valorifica : gîndul unui factor metafizic — aici apare și Marele anonim — care frânează pe om. Numai pe om, cum veți vedea ; frânează tot ce este făptură, în înțelesul menținerii centralității lui. Blaga aduce o metaforă și un crez. Am să confrunt lucrurile cu imaginația oamenilor de știință de astăzi și am să arăt că tocmai oamenii de știință sunt cei care lucrează cu mistere, teologisme, cu o falsă religiozitate, pe când Blaga lucrează cu rațiunea. Așadar : cenzura transcendentă. Dintr-o dată s-au despărțit apele. Sîntem aici într-o lume căzută și în periferialitate. Noi trebuie s-o cunoaștem și trebuie s-o cunoaștem cu ceea ce ne e dat, cu intelectul enstatic, dar și cu ceea ce trezim în noi, intelectul ecstatic. Veți vedea cum abia în trilogia cosmologică se valorifică ceea ce de pe acum blaga pusese înaintea conștiinței filosofice de astăzi – minus-cunoașterea.

Dar trilogia culturii care urmează abia așa își afle sensul. Evident, I-a fost pusă în centrul gândirii lui Blaga, întâi pentru că ne-a cucerit cel mai mult. Dar întreaga filosofie a culturii ține de faptul că există orizont și stil, Avem o matrice stilistică, adică suntem îngrădiți într-o matcă și că trebuie să găsim ceva care să ne scoată din limitația aceasta. Am spune astăzi : dintr-o imitație care limitează, se facem o imitație care nu limitează. Și aceasta este încercarea la care e supus omul, sau la care ieri suportă orice conștiință filosofică : limitația aceasta să o poată deschide către universal.

Ei bine, Orizont și stil ne dă elementele imitației noastre stilistice. Ce adânc este stilul în conștiința filozofică a lui Blaga ! Stilul trimite dincolo de zonele conștiente, la zonele inconștiente. Garniturii de categorii pe care le instaurează Kant pentru a înțelege lumea, blaga îi adaugă garnitura unor categorii ale inconștientului, care, la fel ca limitațiile kantiene, trebuie să fie limitații ce nu limitează. Orizont și stil muie the așadar elementele îngrădirii noastre stilistice. Dar Spațiul mioritic, a doua operă, ne arate câtă împlinire și cât pozitiv este în îngrădirea noastră. Spațiul mioritic este cartea căderii noastre românești — dar din ce am căzut ? « Am căzut în mare cinste », da, la mare cinste a căzut ființa aceasta românească, în viziunea lui Blaga din Spațiul mioritic.

Ultima operă din trilogie, Geneza metaforei și sensul culturii — ca și ultima operă din prima trilogie, Cenzura transcendentă regăsește din/93/plin metafizicul. Aici din nou este limpede că totul poartă asupra metafizicului. Stilul, matricea stilistică, categoriile abisale, toate îngrădirile noastre sînt în acelaşi timp o frînă şi o sursă de creaţie. Miracolul acesta al ambivalenţei îngrădirii — de a avea şi o parte negativă, şi una pozitivă — va apărea limpede la urmă, în Trilogia cosmologică. Dar de pe acum simţi că forţele anonime, că Marele Anonim — aş spune „Fondul Anonim", şi atunci nu mai este atît de gradilocvent — fondul acesta anonim, în acelaşi timp ne osîndeşte şi ne mîntuieşte.

în Trilogia cunoaşterii apăruse pentru prima oară aşezarea metafizică a omului ca „existenţă întru mister şi revelare".Îngăduiţi-mi să accentuez acest întru, în care cred, în care văd o cheie pentru o meta fizică şi chiar pentru logică ; îngăduiţi-mi să-mi exprim bucuria că Blaga îl foloseşte din plin, chiar dacă deseori spune : omul este existenţa în mister şi pentru revelare. Ei bine, ne-a speriat şi a speriat şi pe unii comentatori termenul de „mister". După '44, Blaga a spus „existenţa întru necunoscut" şi dintr-o dată lumea s-a liniştit. (Permiteţi-mi să spun : cuvintele, cînd nu luminează minţile, le întunecă). Aşadar, a doua Trilogie — Trilogia culturii — ţine şi ea întreagă de conştiinţa căderii, care face cu putinţă accesul la raţiune, sau aşezarea fiinţei gînditoare în ordinea raţiunii, pe cît îi este dat.

A treia trilogie are o tensiune speculativă mai redusă ; prezintă în Ştiinţă şi creaţie ştiinţele trecutului, din toate culturile, drept colorate stilistic. Este cu adevărat o explicaţie a celei de a doua trilcgii, şi poate de aceea a trebuit să se acrediteze ideea că în centrul sistemului ar sta Trilogia culturii. Valorile, ele însele, sînt colorate cultural.

în realitate, şi aici metafizicul e cel care hotărăşte. Pentru că, după ce în Trilogia valorilor este vorba de stilul ştiinţelor, cu prima lucrare, după ce în o doua lucrare, Gîndire magică şi Gîndire religioasă se adâncesc faptul misterului şi condiţiile magicului, mitul ca plăsmuire revelatorie şi magicul ca simili-revelaţie ; după ce se face ca şi o prezentare a două teme, care aveau să fie atît de actuale în a doua jumătate a veacului, simbolul şi mitul, printre altele prin compatriotul nostru şi marele admirator al lui Lucian Blaga, Mircea Eliade — după ce toate aceste momente ale ştiinţei, ale gîndirii religioase, iar în ultima lucrare, Arta şi valoare, ale esteticii, poartă pecetea stilisticii — ni se spune că ceea ce numim valori reprezintă o conversiune metafizică. Noi nu reuşim să prindem ordinea, sîntem căzuţi din ea, dar valorile noastre — în speţă adevărul, binele, frumosul — sînt substitutul ordinii pe care nu o obţinem, sînt ca şi răspunsul nostru, plăsmuirea noastră şi felul nostru de a face să intre în ordine, pe cît poate intra, spiritul căzut.

Şi acum vine marea operă, din care ar trebui comentatorii lui Blaga să facă miezul sistemului său, aşa cum a făcut-o el. V-aş îndemna să recitiţi prefaţa la Diferenţialele divine. Să vedeţi ce spune Blaga acolo : „Acum vine rîndul cupolei", abia acum se încheie, fără să sfîrşească — spune Blaga — sistemul. Şi spune un lucru încă mai tulburător pentru cei care îi interpretează doar prin primele trilogii. Pînă acum nu ne-am ocupat decît de aspecte fragmentare ale existenţei, declară el, ne-am ocupat de cunoaşterea în prima trilogie, de cultură şi de plăsmuirile ei în a doua, de valori în a treia. Abia acum ne ocupăm de existenţă în întregul ei. Şi abia acum gîndul metafizic schiţat în Cenzura transcendentă ajunge la maturitate. Ce este acest gînd ? Este — şi Blaga o spune deschis — metafizica minus-cunoaşterii, care fusese anunţaţă în Trilogia cunoaşterii, şi punerea în lumină a ambivalenţei îngrădirii. Cred că acestea două sînt momentele-cheie ale metafizicii iui Bla ga, minus-cunoaşterea, valorificată în sens pozitiv, şi ambivalenţa.

Să luăm minus-cunoaşterea : ea ne-ar putea trimite la teologia negativă, în care s-a spus : Dumnezeu nu e asta, nu e asta... nu ştim ce este. Sau, la Parmenide : fiinţa nu e asta, iar Parmenide nu poate spune decît — ..Ştiinţa este". Asta însă nu e minus-cunoaştere, spune Blaga, ci e cunoaştere negativă. Prima seamănă mai degrabă cu ce se întîmplă azi în paleontologie. Paleontologii au căzut pe o mandibulă sau, pe un oscior şi au conceput că e vorba de o făptură de acum trei milioane de ani. A devenit o realitate ; au refăcut-o dintr-un oscior, au descris ce nu este prezent. Cînd vezi un om doborît, poţi, totuşi spune cum s-a prăbuşit sub un pumn, sub o lance, sub un fulger. Poţi citi ceva în prăbuşirea unui om. Poţi citi ceva în prăbuşirea unei lumi. Şi nu poţi oare vedea în această prăbuşire, în această aruncare a noastră la periferie de către Marele Anonim, nu poţi vedea ce este Marele Anonim ?

Atunci, nu e vorba de teologie negativă şi de cunoaştere negativă, e vorba de minus=cunoaştere. Noi ştim ceva despre fiinţa sau forţa care ne repudiază, fiind undeva la periferie. Dar o spune cu toată ştiinţa noastră. Şi care este viziunea lumii de astăzi ? Comparaţi viziunea extra ordinară a lui Blaga din Diferenţialele divine (care puteau fi numite şi „Diferenţialele cosmice", fiindcă e vorba de fondul ultim al cosmosului), comparaţi viziunea lui cu cea a oamenilor de ştiinţă de azi. Sîntem la periferia lumii şi ni se spune că Terra e o biată planetă, într-un biet sistem planetar, dintr-o biată galaxie. Undeva, în centru, trebuie să fie. Marele Anonim, dar nu e pe la noi ci poate în Proxima Centauri, poate în altă constelaţie, dacă se găsesc acolo fiinţe raţionale, poate nicăieri. Şi sîntem toţi la periferia lumii. Dar ce spune omul de ştiinţă de astăzi despre periferiabilitatea noastră ? Vă reamintesc de cartea lui Moned, biologul, Hazard et necessite. El spune că viaţa s-a născut din întîmplare pe pămînt şi că umanitatea, la care a ajuns viaţa, este o „ceată de nomazi rătăcind în cosmos". Asta am fi — nişte nomazi rătăcitori. Şi dacă sînt în Proxima Centauri alte fiinţe raţionale, şi aceia sînt nomazi rătăci tori. Totul e periferie, trăim o lume în care nu există decît periferie ; sau periferia e poate tot, centrul nu e nicăieri. Asta e viziunea oame nilor de ştiinţă de azi.

Ce alta şi ce actuală este viziunea lui Blaga al nostru ! E adevărat, sîntem la periferie, dar nu sîntem total străini şi neînţelegători faţă de cel care ne-a repudiat. Că-l numeşte) Marele Anonim, că trece la for mularea „Fondul anonim", că-i spune forţele anonime, nu importă. Nu e oare viziunea aceasta un fel de adevăr intuit cu minus-cunoaşterea. un adevăr pe care ştiinţa de azi nu-1 deţine -— ştiinţa care face uneori religiozitate proastă, de superstiţie, sau alteori, se întreabă ce-i cu far furiile astea zburătoare — or fi, n-or fi ? Vedeţi, nesiguranţa aceasta nu e de ordinul ignoranţei, fiindcă ştiinţa ştie din plin ceva, şi ştie tot ce putem şti cu toţii. Dar nu e evident acum că nu e destul să cunoşti lumea — că trebuie să o şi înţelegi ? Iar dacă filosofia aduce ceva de dincolo de ştiinţă, este o lume a înţelegerii, faţă de extraordinara pre lucrare de simple cunoştinţe a ştiinţei.

Şi atunci, ce reprezintă minus-cunoaşterea, într-o filosofic de tă ria celei a lui Blaga ? Această minus-cunoaştere este instrumentul de investigaţie, acolo unde nu poţi citi decît raţiunea efectului, unde îi poţi/95/vedea doar urmele. După urmele ei citeşti totuşi ce este fiinţa anonimă, care ne-a repudiat pe toţi în periferia sa. în Diferenţialele divine apare clar tocmai ceea ce a făcut ca termenul de „divin" să supere pe teologi. Blaga spune deschis că Marele Anonim nu are toate perfecţiunile. Are „gelozie", nu vrea să fie primejduit de nimeni, vrea să-şi păstreze cen tralismul. Nici măcar nu este ca lehova, care era gelos pe poporul său dar iubea măcar un popor. Marele Anonim nu iubeşte pe nimeni, se te me de toţi. Iar în Fiinţa istorică, Blaga spune că Marele Anonim parcă se căieşte că ne-a aruncat pe toţi la periferie : ne-a îngăduit atunci să avem acces la istorie, sau să creem prin integrările clin Diferenţialele divine : să creem istoria, pentru a avea totuşi acces, pe cit îngăduie cen tralismul lui, la realitatea lui. Veţi spune —• metaforă. Sigur, şi Blaga ştia asta. Dar el spune un lucru splendid : în domeniul acesta, esenţialul este să nu fii contrazis de experienţă. Dacă poţi da construcţii care să ţină, dacă poţi, indiferent de felul cum numeşti lucrurile, să dai înţe lesuri, atunci ai toată îndreptăţirea să construieşti o viziune filosofică, pe care lumea de astăzi este departe de a o avea.

Cînd am recitit Diferenţialele divine am simţit ce păcat greu apasă asupra noastră că n-am ştiut să trecem lucrarea în centrul construcţiei. Vedeţi, construcţia aceasta, care ţine perfect şi care urma să se încheie printr-o a cincea trilogie, trilogia pragmatică, arată limpede că îngrădirile omului sînt cele care îi fac tăria sau capacitatea de creaţie. Trilogiile de faţă sînt un răspuns dat vremii de azi. Sînt de găsit de alt fel în Blaga cunoştinţe ştiinţifice neaşteptate, se află o punere la punct, la zi, cu tot ce este al veacului. Dar nu am ştiut să-l trecem lumii largi, traducîndu-l într-o limbă de mai mare răspîndire ; nu am ştiut să facem din el un răspuns dat neliniştilor lumii. Acest răspuns este : ambivalenţa îngrădirii.

Uitaţi-vă la situaţia de fiinţă îngrădită a omului în cultură, cum devine pozitiv ceva negativ. Orice artist, de pildă, trăieşte într-o limitaţio : un pictor vrea prin culoare să exprime totul, un muzician vrea în îngrădirea sunetului să exprime totul — să şi picteze, să şi povestească. În artele cuvintului, îngrădiţi fiind de cuvînt, vrem totuşi să cîntăm, vrem să pictăm. Artele reuşesc prin îngrădire. Cînd apare o artă paradisiaca, o artă care nu e îngrădită — cînd apare cinematografia, dispare arta. Ce ar rămîne din ea, dacă nu ar fi acolo genialitatea cîtorva regizori şi talentul cîtorva actori ? Ar fi o chestiune de panoramă. Cinematograful nu a intrat într-o matcă în care să poată curge, nu a intrat într-o I imi taţie. Condiţia aceasta post paradisiaca a cinematografiei ne poate ară ta înţelesul pozitivului în condiţiile noastre luciferice, îngrădite.

Îngrădirea noastră este tocmai cea care ne face creatori — şi, în viziunea lui Blaga, Marele Anonim nu ne-a repudiat numai pentru a-şi păstra centralitatea sa, ca să nu fie ameninţat în identitatea sa de factor metafizic ; ne-a aruncat în îngrădire şi pentru a ne face creatori. Îngerii nu sînt creatori, fiinţele care ar avea intelectul divin, archetypus, cum zice Kant, nu ar fi creatoare. Iar aici e o bună întîlnire între Blaga şi Kant, o întîlnire în care se vede bine tot ce e pozitiv în îngrădire. Kant spunea, episodic : este bine că sîntem fiinţe mărginite, pentru că, dacă am pricepe totul dintr-o dată, n-am avea ştiinţă. Este bine că nu avem o conştiinţă morală desăvîrşită, în sensul intuirii legilor comunităţii, tocmai fiindcă ne dăm legile noastre avem o etică. Îngrădirea devine ceva pozitiv, ca o afirmaţie umană ; ea aduce cunoaştere, comportare etică, creaţie. Totul ţine de îngrădire, şi atunci, iată cum, cu a doua/96/cheie, sistemul lui Blaga, din negativ, din aparent misticizant, din iraţionalist, devine expresia raţiunii înseşi, cu o raţionalitate extinsă pînă la minus-cunoaştere, pînă la integrarea negativului, pînă la conversiunea metafizică.

Dacă acesta este sistemul lui Blaga şi dacă el ţine de conştiinţa căderii, cu pozitivul ei, atunci m-am întrebat, recitindu-l, cum am pututi să mă înscriu pe altă linie decît pe cea a lui Blaga ? în speţă, de ce pentru unii autori dintre noi primează logica şi ontologia ?

Ontologia în deplinătatea ei, în afara cîtorva viziuni ontologice din alte trilogii apare în Trilogia cosmologică. Este una a cosmosului, adică a lumii reale — şi ne întrebăm dacă e cu adevărat ontologie, iar Blaga însuşi s-a întrebat — în timp ce o ontologie adevărată nu e numai a lumii reale, ci şi a lumilor posibile. Or, dacă vorbeşti de fiinţa reală fiinţele posibile, dintr-o dată ajungi la logică, — ontologia şi logica devenind suverane. Şi atunci ne-am întrebat : noi sîntem rătăciţi, noi care ne înscriem pe această linie, în sisteme de filosofie în care ontologia logica hotărăsc, sau Blaga era în rătăcire, Blaga artistul, Blaga poetul care ar filosofa cu alte mijloace decît cu cele ale speculaţiei ?

Ei bine, nu. Sînt două filosofii autentice, şi nu pot fi decît doua. Toate ţin de echivocul bun al particulei întru. Poți fi căzut dintr-o ori dine care se face. „întru” înseamnă și a fi ceva care este, iar conştiința lui Blaga este întru ordinea existentă, sau întru misterul Marelui Anonim ; dar poți fi căzut din ceva care se face, poți fi întru ceva care se împlinește și care se reface odată cu așezarea omului ca a fi întru ceva) As ilustra aceasta cu o imaginație înrudită cu cea spatiala a lui Blaga, cu imaginația potecii. O șosea, o cale ferată sînt o abstracțiune, o abstracțiune materializată ; o potecă e ceva concret, deși uneori nu este evidentă. Muntele pe care-l ai în față nu-ți arată calea de acces la vârf, dar calea ți-e prescrisă ; creând poteca, ești „întru” o situație prescrisă. Ca matematicianul care, rezolvând problema, crede că îi este dată, într-un fel ordinea demonstrației. Un artist vede că nu poate face decât ceea ce face, până la urmă. Pe linia acesta filosofică, ordinea se face prin așezarea cea bună întru ceea ce îți prescriu lucrurile.

Sînt așadar două filosofii. Una este ca aceea a lui Blaga, pentru care ordinea e dată, fie că era cunoscută sau nu ; alta, pentru care ordinea se dă tot timpul, prin procesul dialectic, care intră în propria sa limpezire prin conștiința filosofică. În realitate, însă, cum se ivesc ca opuse aceste două filosofii ? Cum pot să spun, în numele altei filosofii, că sistemul lui Blaga este una din cele mai cutezătoare viziuni filosofice ale lumii contemporane ? Cum pot să spun că mă rușinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume ?

Sînt două orientări filosofice, dar una este a pământului și nici filosofie nu-mi pare a fi așa de bine așezată în pământesc ca a lui Blaga: una este a pământului și alta este a noastră, a celor așezați undeva în văzduh. Gândiți-vă la aspectul acesta : filosofia lui Blaga, în perfecta ei autonomie, autoriză autonomia altor orientări — lăsând ca arta să fie ceea ce este, religia ce este, științele să fie ce sînt. Pe când filosofia dialecticului vrea să înțeleagă tot. Platon izgonește pe poet din cetate, dar dacă filosofează îl recheamă, iar Hegel cutează să spună că religia, arta și știința fac filosofie.

Ce deosebește cele două filosofii este faptul că pentru una cerul există încă — viziunea lui Blaga este un asalt împotriva cerului — pe când, într-a doua cerul se lipește de pământ. Tot ce este real e rațional /97/ — spune Hegel — ceea ce înseamnă că el nu mai are cer, nu mai are pământ. Tot ce e realitate trebuie să fie Idee — spunea Platon. Undeva s-a petrecut întâlnirea realului cu idealul, s-a petrecut în conștiința speculativă a filosofiei, în așa fel încât pământul nu mai e pământ și cerul nu mai e cer.

În cosmos, pe stațiuni cosmice, vor fi ființe care să nu mai aibă aproape nimic „pământesc” în ele. Mi-am pus cândva întrebarea : ce filosofie aș preda unor tineri născuți pe stațiuni cosmice ? Lor nu le mai poți preda filosofia în stilul grecilor (în afară de Platon), căci nu mai au natura în fața lor. Ei nu mai au îndărătul lor istoria, deci nu-l pot preda nici pe Hegel, cel puțin într-o bună parte a lui, în măsura în care „spiritul” se realizează în istorie. Nu s-ar putea preda marxismul, fiindcă nu sunt lupte de clasă ; sau, dacă ar fi și pe stațiuni cosmice lupte de clasă, ar însemna o extraordinară verificare a marxismului. Ce filosofie să predai unor ființe totuși raționale ? Şi m-am întrebat, în visul meu speculativ şi cu şocul filosofiei lui Blaga în mine : s-ar putea oare preda filosofia din perspectiva aceasta a pămîntului şi a plenitudinii pământului ? Cum s-o predai într-un văzduh unde nu mai e nici cer, nici pămînt ? N-am ştiut să răspund, dar mi-am spus că probabil acolo gîndirea și filosofia ar avea acea (iluzorie, sau poate reală) adecvaţie între Ceea este şi ceea ce trebuie să fie, trimiţînd la monotonie lumea pămîntului ca şi lumea cerului. Şi sînt sigur că cineva şi-ar aminti, atunci, de o filosofie ca a lui Lucian Blaga, şi ar exclama : Ce frumoasă era gândirea filosofică pe vremea când cerul nu era încununat cu pămîntul, încă !

CONSTANTIN NOICA

* Conferinţă ţinută în mai 1984 la Sebeş-Lancrăm. Cîteva din ideile ei au fost reluate în alte articole despre Blaga. Extras din revista Viața Românească, LXXXI (1986), nr. 3-4

joi, 22 martie 2018

Magda Ursache. Defending Identity

Magda Ursache
Defending Identity *

Uzez de titlul cărţii lui Natan Sharansky (apărută la New York Public Affairs, 2008) pentru că fizicianul născut în Ucraina şi deţinut politic în Gulagul sovietic circa 10 ani, susţinea decis: „cei cu identitate religioasă sau naţională puternică”, fie ei ortodocşi, ori penticostali, ori catolici, nu s-au lăsat spălaţi pe creieri de doctrina comunistă. Mai ales ei şi-au păstrat demnitatea. În Ucraina, ca şi la noi, în România.
Dimpotrivă, individul recent îşi doreşte să încheie cu încărcătura, povara, cocoaşa etnică; nu se mai vrea presat, strivit de dogma morală, de dogma religioasă, ca forme rigide, conservatoare ambele. Le abandonează sau le „fluidizează” ca pe graniţe.
Să păşim temerar spre necunoscut, spre o lume a inşilor dez-etnicizaţi pur şi simplu, oameni fără neam, aşa cum a direcţionat nobilul protestant, fost de religie mozaică, Sir Karl Raimund Popper. Să nu rămânem închişi într-o societate închisă, ci să ne deschidem spre o religie unică, umanist-universalistă, care o fi fiind aceea. O ştie popperianul Soros, altruistul care pune la bătaie miliardele de dolari pentru ca solidaritatea de neam să cedeze solidarizării de interes economic. Dar nu aduce societatea deschis internaţională (noul slogan: Libertate, egalitate, ospitalitate) a himeră comunistă ?
Mircea Platon nu se lasă descurajat de „implementarea” conceptului de globalizare. Lucid şi riguros, tânărul istoric nu ezită să abordeze subiecte-tabu, în ciuda etichetei de „minte închisă naţionalist”, de „legionaroid” şi alte scorneli.Vede realitatea nu din perspectiva lui Popper, ci a lui Motru. Minţile deschise întrezăresc alt viitor: comunităţile etnice trebuie destructurate, se acceptă doar cele minoritare. Nu o majoritate unită-n cuget şi simţire, ci una unită întru autonomie şi descentralizare. Ca minoritatea secuie, care organizează marşuri de martie pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, exact în anul Centenarului Întregirii.
Ce vrea Mircea Platon ? Să resusciteze etnicitatea românească? E pe ducă, e ca şi moartă, de vreme ce doamna Alina Mungiu Pippidi a dat stingere patriotismului, iar domnul Andrei Cornea susţine că identitatea naţională e „o preocupare toxică”. Unde am întâlnit epitetul toxic pentru fundamente existenţiale? A, la Bergson.Terminaţi cu Motru şi cu „ideea de românism. Nu mai e în tendinţe să o susţii, nici să rămâi înţepenit în valori, în repere absolute, ca Mircea Vulcănecu, Eliade, Stăniloae, Crainic, Ţutea...Şi aici intervine domnul Florian, să se interzică -tranc, capacul ! -cultul. Eu am propus să i se taie „salariuţul”, să i se dea salariu minimal. Guvernanţii, ba! Zice presa că salariile wieseliştilor se vor dubla cu 100%. „Ţi-am dat un mărţişor.... ”.
À rebours, Mircea Platon este, cum spuneam, de nedescurajat (vezi „Ce a mai rămas de apărat”, Eikon, 2016). Îi citează provocator pe „patriotarzi” ca Dinu C. Giurescu: Istoria, Româna, Geografia, materii vitale, sunt marginalizate, gata să fie eliminate din programa şcolară. Or, dacă eşti declarat neam fără istorie mare, trebuie să stai cu capul plecat.
S-a ajuns ca un realizator de emisiune şi formator de opinie, n`aşa?, să nu ştie când a fost Războiul de Independenţă. Avem, în Iaşi, o stradă Pan Halippa, ori măcar o alee Inculeţ? Nu ştiu, dar ştiu că strada paralelă Copoului se numeşte N. Istrate, cunoscut ca înfocat antiunionist. Şi ce satisfăcut este un istoric pe direcţia corect politică, că reformatorii mari n-au fost români, cel mai mare şi mai tare fiind neamţ. Eram în beznă până la Carol I, deşi neamţul a continuat cu înţelepciune reformele lui Cuza. Grecului fanariot Constantin Mavrocordat, slavă! Doar a domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova - total zece.
Istoric, eseist, scriitor liber şi sincer, Paton opinează că formula agitată de Frau Merkel, Arbeit macht Frei, e greşită. Nu munca, ci adevărul te face liber. Şi care e adevărul? Că Germania va ajuta periferia Eurozonei, recte România? Doar analişti ca Alexandru Coiţă cred asta. Frau Merkel are în grijă economia Germaniei, nu a noastră ori soarta sirienilor, care o apelează „Mama Merkel”. Un exemplu luat din cercetarea lui Gh. Buzatu, „O istorie a petrolului românesc”, citată de Mircea Platon: România a plătit U.R.S.S. 150 de miliarde de dolari în petrol din cele 300 de miliarde, 20 cuprinzând echipament petrolier, iar Germania, învinsă, a dat Rusiei acţiunile deţinute de nemţi în companiile noastre extractoare. Germania şi-a plătit aşadar datoriile pe spatele nostru. Platon are şi alte exemple din istorie, când marile puteri au şters-o englezeşte, ca Churchill. Ţelul postsocialist pare a fi fost „dărâmarea” (vocabula lui Platon) economiei. S-a luat măsura creării clasei de mijloc? Nu. Avem un uimitor decalaj între clasa îmbogăţiţilor de revoluţie şi clasa săracilor lipiţi. Au fost încurajaţi micii producători, ca să le zic aşa, domestici? Nu. Ar fi fost o încercare antieuropeană. Ca şi protejarea industriei proprii, stoparea privatizărilor frauduloase, a retrocedărilor pe bază de acte false...Mal-trataţi de mall-uri germano-franceze, le putem înghiţi toate gunoaiele, prin cadourile îndoielnice numite promoţii.
Am rămas din ce în ce mai puţini, dar se vrea să fim şi mai puţini. S-a spus că avem prea mulţi ţărani şi prea mulţi pensionari. S-a săpat groapa sistemului de sănătate . Vom atinge democraţia „originală”, adică fără popor? Oricum, piere, ca şi limba română, cum declara un latinist. „Şi dacă (guvernanţii, n. mea Magda U.) se supără pe noi, îşi pot alege oricând alt popor.” Ce riscă? La nevoie, pleacă în Malibu, Costa Rica...Noi rămânem cu şomajul, cu casele de amanet, cu escrocheriile piramidale tip Caritas, cu dealurile fracturate radioactiv sau bărbierite de păduri. Defrişăm terenul, dar şi pe locuitorii lui. Ni se trage pământul de sub picioare. Şi ce dacă? Terenurile oricum alunecă „natural”, cu case cu tot.
Suntem scoşi vinovaţi după alegeri, dar am avut de ales ? Între Verdeţ şi Iliescu, între Mizil şi Iliescu, între Brucan şi Iliescu, între Bârlădeanu şi Iliescu...Iar în „Raport final” (2006), sunt lăudaţi ca nimeni alţii cei şase nomenclaturişti: Apostol, Răceanu, Corneliu Mănescu, Pârvulescu, Brucan, Bârlădeanu, printre semnatari nefiind şi Iliescu. Brucan, durul scânteist al Anei Pauker, ajunsese să susţină „drepturile omului”, ca profesor fără facultate şi fără facultăţi . Dacă ar fi pledat pentru drepturile omului în stalinism, l-aş fi crezut, dar atunci ţinta era Iuliu Maniu şi condamnarea lui la moarte. Cât despre activul Iliescu, era mutat din brânza în smântâna aparatului, pentru „intelectualism” şi „liberalism”. Atât de liberal, încât a chemat minerii să dea cu târnăcopul în cap păturii intelectuale.
Mircea Platon tratează ca „imbecilitate patentă” soluţia lui Mihail Neamţu (istoric ?) de a euthanasia Mioriţa. Un „analfabet cultural”, un nerod sau un Irod, „care nu înţelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte” (lucr. cit p.216), că Mioriţa e „ martorul crimei”, după ce Păstorul cu câinii lui bărbaţi au fost omorâţi. Cât despre CAII TROI (E.U.) - pattern Platon, vizând European Union, cozile de topor indigene i-au lăsat înăuntru, cât să facă praf şi pulbere cetăţile toate. Mă tot întreb: de ce nu şi-ar proteja cetatea cetăţenii între zidurile ei? Nu poate fi democraţie între graniţele unei ţări? Trebuie neapărat „fluidizate” în numele unui sat global/unic ? Însă recunosc : euthanasierea oii ca fantastică salvare e mai ceva decât terapia de şoc liberală: tăierea cozii câinelui din scurt. Reformând, ripostând în numele spiritului civic universalist, Cătălin Avramescu ne îndeamnă „să părăsim cu toţii bisericile astea”, desigur ortodoxe, în favoarea „opţiunii protestante” soluţie avramică.
Cine îndrăzneşte să vorbească despre Biserica-pilon al identităţii etnice, al Unirii Mari. e declarat orb la dosarele preoţilor colaboratori cu Securitatea. Ca şi cum numai ortodocşii ar fi colaborat, ca şi cum ar fi umblat toţi ca popa Burducea „când cu steaua, când cu crucea”, ca şi cum preoţii ortodocşi nu ar fi umplut celulele lângă cei greco-catolici.
Numai că domnul Avramescu e convins (nu şi convingător) că: „din punct de vedere practic România este oricum o ţară ateistă”. E treaba lui, nu şi a României, care ar folosi niţică tămâie contra diavolului ateu şi nu-L declară pe Dumnezeu mort, ci numai aţipit, cu capul pe -o mânăstire. Ştie domnul Avramescu că românii au inventat biserica pe roate, s-o ia cu ei în bejenie? Ce vrea să ne spună? Că dracul nu-i atât de negru? Să-l îmbrăţişăm ca să ne treacă puntea spre capitalism (sălbatic, violent), aşa cum ne-a trecut şi spre iadul comunist, pavat cu intenţii bune, utopice? Intenţia sa mi-a amintit de comanda Elenei Ceauşescu, „Jos porcăria!”, când biserica Sfânta Vineri a căzut sub buldozere. Vrea domnul Avramescu s-o repună pe tapet la Catedrală?
Alt liant mai bun decât conştiinţa identitară (exemplul ebreu, german, englez) nu există, dar ea este atacată de elita europurtată, cum îi spune Platon. Suntem, după Vladimir Tismăneanu, în post-naţionalism, din naţionalismul etnic alegându-se doar naţionalismul civic. Teritoriul comun, istoria comună, religia comună, cultura comună sunt declarate de „robocopi ideologici” (Platon) . „forme de atavism” (tot Platon). Şi ce paradise ne aşteaptă : aculturaţia şi multiculturalismul! Gata, predicatorii societăţii deschise umanisto-internaţionaliste ne promit religie globală, cultură globală, ca massa globală sau pe cale de globalizare să nu mai suporte constrângeri morale rigide. Insul zăpăcit de altă utopie, la fel de inaccesibilă ca „egalitatea şanselor” trâmbiţată de aparatul de propagandă comunistă, responsabil cu munca de îndrumare, vrea să nu mai fie stânjenit de etnie, religie, familie, de repere fixe, ci de altele, flexibile.
Au dispărut oamenii cu principii şi cu dăruire pentru ţară ? Nu. Dar nu se mai aud de Coiţă şi Aligică, de Andreea Vass şi Sandra Pralong, de „TRUbadurul prezidenţial” (al lu` Băsescu) şi Sorin Ioniţă.
Luptă Ilie Şerbănescu şi Radu Golban pentru eliberarea economiei? Luptă-se! Sunt prea mulţi Codiţă - Ioniţă. Ultimul susţine fervent proiectele Chevron, ca şi alţi intelectuali mascotă Traian. Platon nu se sfieşte să-i numească neoconi, muhaiele globale, care „gândesc global şi prosperă individual”. Onoarea naţională e bună de casat, ca şi eroii reali. Gândeşti altfel, nu eşti în acord cu conceptul de nation-building („o naţiune poate fi literalmente construită, deconstruită şi reconstruită” , lucr. cit. p. 187), atunci eşti declarat „izolaţionalist”. Ne-am ars holdele, ne-am otrăvit fântânile întru apărare, acum avem „ajutor străin” : cianura de exploatare. Cel declarat „Tony Blair al României” , pe nume de premier Victor Ponta, zice Mircea Platon, a sprijinit exploatările de tip Chevron, Exxon Mobil, Roşia Montana Gold Corporation. Ţineţi minte bancul cinic cu japonezul care-l întreba pe Ceaşescu de ce nu încearcă exterminarea populaţiei cu un pic de cianură ? Gold Corporation, prin exploatarea aurului cu cianură, a pus în act sfatul japonezului şi nu mai e de glumit.
Herman Kahn, fondatorul Hudson Institute (1961), a susţinut că bătrânii ar trebui să consume mâncare rea (radioactivă), că tot mor: „cea mai mare parte a acestora oricum va muri de alte boli înainte de a face cancer”. Simţ moral? În secol XXI ? E-n mersul lumii deschise să nu te împiedici de aşa ceva, ba chiar e virtute să n-ai simţ moral în cadrul noului construct socio-politic, „societatea-deschisă”. Individul e mai presus de comunitate, aşa că destructurarea familiei tradiţionale e-n plan. Societatea popperiană propune alte tipuri de matrimoniu. Şi nu mai e mult până când familia tradiţională, normală, (pe ţăran l-am muzeificat), va fi considerată anormală. În Norvegia, Barnevernet îi confiscă pe copii de la părinţi, din custodia părinţilor, pentru „comportament inadecvat”. Pater familias e învechit, familia cu doi taţi e viitorul , numai că doi taţi nasc mai greu.
Acelaşi Mihail Neamţu, cu oaia, o mai face o dată de oaie: „Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult ca oricând în istorie” (Marxismul liric şi revolta mesianică) . Da, au plecat afară şi n-au mai venit, refuzând să se supună unui adevărat apartheid (dezvoltare separată) în Carpaţi, ducând, adică, la două categorii : supraoameni protejaţi şi suboameni săraci; mâncători de vacă bio Kobe şi cei care consumă ştevie la grătar.
Ni s-a spus că trăiam rău din cauza giganţilor industriali energofagi şi a datoriilor plătite, dar, după schimbarea de sistem, de ce am trăit rău? Şi suntem datori vânduţi. Iar analista procuroare, Monica Macovei, open mind cum este, îi suflă în telefon ambasadorului S.U.A., Mark Gittenstein, ce să spună public despre corupţie. Ei bine, vrea să ne convingă că naţionalul produce corupţia, nu globalul, că mediul neaoş românesc, amator de caltaboş gratis, e vinovat de corupţie, companiile străine fiind doar victimele etniei noastre. Aşadar corupţia este naţională, nicidecum globală.
Vorba că „e nevoie de doi pentru a valsa” a aplicat-o T. Baconschi, valsând pe Titanic cu Băsescu. În postura de ministru de Externe, Baconschi a declarat că „România nu are o poziţie proprie” (în problema palestiniană), ci aşteaptă consensul. Nu cel evocat de Iliescu, ci consensul U. European. Dar cei mai buni dansatori de polcă pe furate tot neoliberalii sunt.
Doamne, scapă-ne de miopie istorică şi politică. De cei care ne covârşesc, atacând independenţa naţională, interesul naţional şi conştiinţa naţională. „Oare de ce? oare până când?”, întreabă retoric Mircea PlatonAm spus retoric pentru că ştie şi ştim de ce.

N.B. Mircea Platon preferă să ortografieze Sunt şi Suntem, cu majusculă.

* În apărarea identității sau Apărând identitatea

miercuri, 21 martie 2018

Dedicația lui Ioan Radin Peianov, traducătorul lui Daniil Harms pentru Dan Culcer, prefațatorul traducerii de la Editura Junimea

În amintirea prietenului și colegului meu, prozatorul, traducătorul și singurul om pe care l-am văzut trântind de pământ o sticlă de vodcă din care eu refuzasem să beau, în ciuda invitației sale ultimative. Sticla s-a făcut țăndări și toți microbii de pe asfalt vor fin pierit înecați și cântând. Dedicația lui Ioan Radin Peianov, traducătorul lui Daniil Harms pentru Dan Culcer, prefațatorul traducerii de la Editura Junimea, 1983.
 Lui Daniil Culcer,
Care a promis că va scrie o prefață la Daniil Harms. Ba chiar a zis într-o zi că s-a apucat s-o scrie. Și a tot scris la ea.
Treaba asta dura însă deja de atâta timp încât am început să gândesc.
Că, adică, de ce n-o termină odată? Cred că până la urmă nici n-o s-o mai scrie! Deși, s-ar putea ca totuși s-o scrie. Dacă nu cumva s-o fi plictisit pe parcurs. Precis, așa o să fie: n-o s-o mai termine niciodată. În afară de cazul că până la urmă o s-o dea gata într-o bună zi. Da, dar parcă poți să știi?
De atunci a tot scris el la prefață și a tot scris și a scris, și poate că și acum încă mai tot scrie la ea. Dacă nu cumva cartea o fi apărut între timp!
Ioan Radin
ianuarie 1983

Prima zi de difuzare:  27 ianuarie 1983, ora 18, la Libăria Universală din Târgu Mureș.

joi, 15 martie 2018

Nicolas TRIFON. Un deceniu de traduceri din română în franceză

Regimul artelor şi muniţiilor

Un deceniu de traduceri din română în franceză

Multă vreme, cînd venea vorba în Franţa despre scriitorii români, erau spontan citate numele lui Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Totuşi, cu excepţia operelor de ficţiune ale celui din urmă, traduse de altfel după tratatele lui de istorie a religilor, toţi trei scriau în franceză, cel puţin de cînd s-au instalat în Occident. Greu de zis dacă acesta era motivul pentru care numele autorilor traduşi din română se bucurau de mai puţină notorietate. Un lucru este sigur, faptul că interesul publicului pentru cei trei autori citaţi mai sus a declinat în ultimul timp, ceea ce era cam inevitabil, nu a mărit simţitor impactul scriitorilor traduşi din română. Cu alte cuvinte, cărţile acestora ocupă un loc destul de modest în producţia literară de limbă franceză faţă de cele traduse din celelalte limbi din Europa Centrală şi de Sud-Est raportat la numărul de locuitori. O putem constata destul de uşor consultînd baza de date bibliografice „Electre“ (Livres-Hebdo) la care apelează în mod curent librarii, bibliotecarii, documentariştii, editorii și jurnaliştii din spaţiul francofon. Trebuie precizat însă de la bun început că informaţile pe care le putem extrage în acest fel prezintă un interes doar indicativ şi mai ales pe plan comparativ. Principalul avantaj este că pe această cale putem găsi criterii pentru a ne face o idee despre un domeniu unic în felul lui, avînd în vedere că, prin definiţie, fiecare carte e diferită de toate celelalte.
De la 1 ianuarie 2008 pînă la 15 martie 2018, deci în ajunul Salonului de Carte care are loc zilele acestea la Paris, au apărut 152 titluri noi sau noi ediţii, inclusiv reluări în format de buzunar, traduse din română, la editurile franceze, belgiene şi elveţiene. Nu sînt contabilizate formatele electronice, iar numărul titlurilor traduse din română disponibile pe piaţa franceză este mult mai ridicat decît acela care corespunde ultimului deceniu luat aici în considerare. Situaţia se prezintă oarecum bine, ceea ce era previzibil, la scară balcanică. 111 titluri au fost traduse în această perioadă din sîrbo-croată (adică din sîrbă, croată, muntenegreană, bosniacă, cum sînt ele adesea prezentate azi), 44 din albaneză, 32 (doar) din bulgară, în schimb 314 din greacă, număr care include monografiile privind lumea antică. Altfel stau lucrurile în comparaţie cu Europa Centrală, avînd în vedere, spre exemplu, că din maghiară au fost traduse 196 de titluri. Din cehă au fost traduse 117 monografii (9 din slovacă), din poloneză 336, ceea ce e mai puţin surprinzător. Premiul Nobel acordat în 2002 lui Imre Kertész şi mai ales succesul romanelor traduse recent ale lui Sándor Márai (1900-1989), autor care în exil a continuat să scrie în limba maternă, explică în parte situaţia favorabilă în care se găsesc traducerile din maghiară. Autorii români cei mai faimoși în spatiul francofon, și nu numai, au scris mai ales în franceză, dacă lăsăm la o parte cazul cu totul singular al Orei douăzeci și cinci de Virgil Gheorghiu, tradusă în franceză de Monique Sainte-Côme (alias Monica Lovinescu) în 1949, care a cunoscut nenumărate reeditări şi a marcat generaţii întregi.
În funcţie de numărul de titluri publicate de fiecare dintre autorii traduşi şi de numărul de titluri apărute la fiecare editură, putem stabili două clasificări care corespund ultimilor zece ani.
Au fost publicate în această perioadă 7 cărţi de Matei Vişniec, 5 de Flavia Cosma, 4 de Norman Manea, Doina Ioanid, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Mircea Cărtărescu, 3 de George Arion, Gabriela Adameşteanu, Lucian Teodorovici, Eugen Uricaru şi Gellu Naum etc. La Non Lieu au apărut 20 de titluri, la Harmattan 17, la Gallimard, J. Chambon, Ed. des Syrtes şi Caractères – 5, la Seuil şi Ed. du Cygne – 4, la P.O.L., Noir sur Blanc, -Ginkgo, Atelier de l’Agneau şi Genèse édition – 3 etc. (Urmează 65 de alte edituri care au publicat doar două sau o singură traducere.)
În sine, aceste date statistice au o semnificaţie mai mult decît relativă. O sumedenie de criterii privind domeniul acoperit de fiecare titlu, tirajul, calitatea traducerii, aparatul editorial, prestigiul editurii, difuzarea, sursele de finanţare, contribuţia efectivă a autorului etc. trebuie combinate pentru a evita interpretările precipitate. Cîteva observaţii în acest sens. Este greu să compari o culegere de poezii publicată într-un tiraj confidenţial, și cu participarea activă a autorului, cu un roman tradus de un profesionist, la un editor reputat care beneficiază de un serviciu de redactare şi corectură şi de o reţea de distribuţie întinsă. Flavia Cosma, spre exemplu, este autoarea a cinci plachete de poezii dintre care patru sînt publicate la un mic editor, Ed. du Cygne. Independent de interesul pe care opera ei îl poate prezenta şi de rolul pe care îl poate juca editura care o publică în difuzarea culturii româneşti, poziţia pe care o ocupă F. Cosma şi Ed. du Cygne în clasamentele de mai sus riscă să provoace o anumită confuzie. Cît despre Matei Vişniec, nu apar în această clasificare decît scrierile sale traduse din română. Dacă adăugăm piesele sale de teatru scrise direct în franceză, numărul total de titluri se ridică la 20.
Confruntînd clasificarea pe autori la cei traduşi din română şi aceia din celelalte limbi citate se constată un decalaj semnificativ. La maghiari primele locuri sînt ocupate de Sándor Márai cu 27 cărţi şi Imre Kertész cu 11, iar la polonezi, Witold Gombrowicz şi Ryszard Kapuscinski cu cîte 17 cărţi. Decalajul apare şi cînd ne gîndim la incidenţa reluării unor titluri în ediţii de buzunar pe piaţa cărţii. Numărul lor este de doar 8 în ultimii zece ani pentru traducerile din română, 67 pentru acelea din maghiară, 13 din cehă, 54 din polonă şi 13 din sîrbo-croată. Dintre aceşti opt autori români, unul singur este contemporan: Gabriela Adameşteanu (cu O dimineaţă pierdută / Une matinée perdue).
Din totalul titlurilor apărute la editura Non Lieu, domeniul românesc, adică nu numai traducerile, ci şi celelalte cărţi legate de România, reprezintă cam o cincime. Tot ei îi datorăm cele cîteva numere din revistele Lettres roumaines (dir. Petre Răileanu, 2013-2014) şi Seine et Danube (dir. Dumitru Țepeneag şi Virgil Tănase, 2015), a căror apariţie a încetat acum doi ani, ceea ce constituie o mare pierdere, revistele fiind un suport indispensabil pentru prezentarea dezbaterilor culturale şi promovarea tinerilor autori din România. Un efort deosebit a fost făcut pe plan pedagogic: Andreia Roman şi Cécile Folchweiller au întocmit, spre exemplu, o Antologie a istoriei literaturii române bilingvă româno-franceză în patru volume.
Mai curioasă este poziţia ocupată de L’Harmattan, o editură cu o producţie considerabilă, dar inegală, parţial în contul autorilor, deseori proaspeţi doctoranzi. Voluminosul studiu al fostului preşedinte al Academiei Române Eugen Simion despre „Tînărul Eugen Ionescu“ a apărut în traducerea lui Virgil Tănase în 2003 la această editură, care are o colecţie de calitate condusă de Ca-therine Durandin consacrată domeniului românesc.
J. Chambon – pentru Ștefan Baștovoi sau Dan Lungu, Gallimard – pentru Gabriela Adameşteanu, Seuil – pentru Norman Manea, Noir sur Blanc – pentru Eugen Uricaru, Ed. de Syrtes – pentru Varujan Vosganian sau Radu Aldulescu, Gaïa – pentru Lucian Dan Teodorovici rămîn, ca şi în perioada precedentă, principalele edituri unde apar romanele salutate de critică în Franţa, ca şi în România. Literele în general, şi romanul în particular, sînt domeniul în care sînt cel mai prezente traducerile în franceză. Pentru perioada analizată aici, în baza de date „Electre“ sînt înregistrate 70 de romane, 33 de volume de poezii, 10 volume de istorie şi critică literară, 8 eseuri literare, 4 piese de teatru, 2 cărţi pentru tineret. Celelalte domenii, uşor reperabile graţie clasamentului zecimal universal folosit de „Electre“, sînt foarte slab reprezentate: 4 cărţi de religie, dintre care două de Dumitru Stăniloae şi Andrei Scrima, la prestigioasa editură Cerf, una singură de antropologie, tratatul de imagologie al lui Oişteanu tradus la Non Lieu…
În materie de politică şi cultură, România nu a trecut chiar neobservată în Occident, s-a scris mult. Doar două cărţi pe această temă au fost însă traduse de-a lungul ultimului deceniu, şi anume Cronicile lui Radu Cosaşu şi acelea ale lui Mircea Vasilescu apărute iniţial în Dilema veche (MetisPress, 2010 şi 2011).
Recompensat prin nenumărate premii, filmul românesc pare să fi avut un impact mai mare decît cartea asupra publicului avizat în lumea francofonă în ultimul deceniu. Acesta nu este un motiv ca să nu încheiem cu un omagiu adus traducătorilor. Sînt -mulţi, aşa că ne vom mulţumi să cităm doar cîţiva dintre ei: Nicolas Cavaillès, -Jean Louis Courriol, Florica Courriol, Laure Hinckel, Dominique Ilea, Marily Le Mir, Odile Serre şi mai ales regretatul Alain Paruit. 
Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).
Foto: Dan Lungu, wiki

luni, 12 martie 2018

Autentice anunțuri vechi și noi

VARZĂ ACRĂ DE VÂNZARE LA DOAMNA POPESCU ÎN FUND !

NU PRIMIM BUTELIILE CLIENŢILOR CARE EXPLODEAZĂ

Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutãm pe gratis.

Vând câine: mãnânca orice şi îi plac foarte mult copiii.

Castron pe placul oricărei gospodine cu fund rotund pentru batere eficientă.

De vânzare: birou de epocã pentru o doamnã cu picioare subţiri si sertare largi.

Prăjitor de pâine: Un cadou apreciat de întreaga familie. Arde pâinea automat.

Maşini uzate: De ce să te duci în altă parte ca să fii păcălit? Vino aici.

Căutăm un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.

Vând pat pentru copil cu picioare de fier.

Tânãrã domnã, drãguţã, inteligentã, caracter, familie bunã, doreşte cãsãtorie cu domn bine situat care sã aibã şi autoturism. Ofertele se vor adresa subsemnatei, însoţite de fotografia autoturismului.

Asociaţie de locatari, angajează fochist de înaltă presiune.

Căutăm femeie la fetiţă în varstă şi nefumătoare.

Vând maşină de cusut mână şi picior.

Vând butelie de aragaz cu reşeu şi frigider.

Vând pãtuţ copil fãcut la comandã pentru pretenţioşi.

Închiriez cameră la doua fete încadrate cu un singur pat.

Cumpăr îmbrăcăminte de damă deosebită si puţin întrebuinţată.

Confecţionez şi încaputez cizme pentru bărbaţi cu înlocuitori de calitate..

Ofer loc de veci liberabil prin schimb.

La un concurs de animale, în cadrul unei sărbători agricole, s-a afişat programul:
- ora 10.00 - prezentarea inviţatilor.
- ora 12.00 - prezentarea animalelor..
- ora 14.00 - masa comună.

Într-o croitorie de damã: Fustele se ridicã zilnic între orele 10.00 şi 14.00. Vindem second hand.

În diverse localuri şi prăvălii: 
- Consumaţi cu încredere supa de pasăre vegetariană.
- Servim cu frişcă clientela bine bătută.
- Avem frişcă bătută toată ziua. 
-Nu servim minori sub 18 ani.
-Nu servim în stare de ebrietate. 

-Avem ciorapi de femei lungi. 

-Lenjeria de corp nu se schimbă! 

-Confecţionăm costume de damă la proba a doua. 

-Croim rochii pentru dame de lux! 

-Confecţionăm poşete şi genţi şi din pielea clientului. 

- Angajez vânzătoare răcoritoare 

- Avem ciorapi pentru bărbaţi supraelastici 

- Vindem scaune pentru copii cu trei picioare 

-Nu trimiteţi copiii la umplut cu sifoane.

duminică, 11 martie 2018

Spiritualitatea românească - eseu de Octavian Goga


Spiritualitatea românească - eseu de Octavian Goga
http://www.octaviangoga.ro/opere/eseu/spiritualitatea_romaneasca.html#.WqV78YIiHhx

Un trup imens, avand Carpatii coloana vertebrala si respirand la Marea Neagra, spre care se indruma fluviile toate ce strabat ambele flancuri, Romania ne arata o varietate de peisaj de-o bogatie cu totul particulara. Muntii, cu masivele impadurite si cu crestele de piatra vinetie, fara a avea inaltimea Alpilor, sunt de o severa maretie in aspectul lor. Fie in Bucovina, fie in Fagaras, pe fruntea Ceahlaului sau pe coamele de stanca ale Bucegilor, ca si in alte colturi de tara, acesti munti exprima salbatacia tragica a naturii, cu o vigoare neobisnuita, reamintind lantul prapastios deasupra fiordurilor norvegiene. Padurile care imbraca coastele piezise cu adancimile lor umede, neatinse de secure, desisurile de brazi rasturnati de trasnet, izvoarele care tasnesc de sub lespezile de piatra, toate aceste privelisti iti dau un sentiment de intimitate ancestrala a naturii, pe care Occidentul, intretaiat pretutindeni de urmele omulu, nu-l mai incearca de sute de ani. Acestei salbaticii de codru se atribuie si fauna Carpatilor, unde ursii, mistretii, lupii, caprele negre si cerbii roiesc prin cranguri si poiene, facand din Romania, in materie cinegetica, o tara unica pe Continent.
Coborand insa pe crestele muntilor spre poale, trecand peste valul rostogolit al acestor temelii de granit, care inchid in fibrele lor subterane aur, sare, carbuni, fier, o formidabila revarsare de bogatii minerale, peisajul se moaie, preschimbandu-se in coline ondulate, prelinse in departari cu o nuantare infinita de colori, de la verdele intunecat al padurilor de stejar pana la galbenul mat al miristilor arse. E o tara extraordinar de manoasa, care se inchide sub ochii nostri, cu o vegetattie luxurianta, risipita pe o stralucitoare imbinare de campii si ape, -desigur cel mai binecuvantat sol al Europei. La radacina muntilor, pe ambele versante, ca de niste misterioase si uriase uzine ale unor titani zavorati in rarunchii pamantului, clocotesc rauri de foc cu mugetul infricosat al zvarcolelilor vulcanice. Deoparte, in Ardeal, e gazul metan, care, pe o retea de sute de kilometri razbate din adancuri ca o mare de lava aprinsa, facand sa spintece vazduhul cate un stalp de flacaar - de alta parte sunt zacamintele de petrol din Valea Prahovei care in mii de sonde varsa zilnic acest fluid fierbinte al unei conformatii geologice fara pereche pe Continent. De amandoua partile, mergand inainte, se desface in fata privitorului campia vasta, limpede si generoasa, ca o carte deschisa. De pe inaltimile Postavarului, deauspra Brasovului, se vede Tara Barsei, tesatura admirabila de cultura agricola a vechilor colonisti sasi, aducand aminte de figurile geometrice din broderiile lor. Spre nord, in continuare, ca o nesfarsita trena de smarald, taiata de o fasie de argint, se iveste campia Muresului. Inapoi, iesind din defileul Prahovei, plaiul muntenesc, covor multicolor asternut spre infinit, rasare dintr-o data, uimindu0te cu tasnirea de energie a lutului negru, napadit de verdeata. Cu cat te duci mai departe de malul Argesului sau Ialomitei, cu atat orizontul se desface, conturele se pierd si ochii ratacesc in gol fara un punct de sprijin. Te gasesti in fata Baraganului, cu huma grasa care, ca si brazda campului din Banat, inseamna insasi abundenta fara masura si fara hotar. In zilele de vara, lanurile aurii de grau se indoaie sub razele de soare: porumbul isi falfaie frunzele metalice ca o padure de sabii sclipitoare, rapita galbena isi imprastie aroma adormitoare, din toate unghiurile palpita parca viata cu o seva neastamparata care fecundeaza la orice atingere. Cirezi de vite poposesc pe aceste livezi lenese, cai salbatici zburda in fata fantanii cu cumpana, carduri de dropii greoaie se starnesc de prin ascunzisuri si fug batucind tarina. Ceasuri, zile intregi poti rataci sub adierea aceluiasi vant cald in care, ca un fuior argintat, stralucesc in zare fire de funigei. Din cand in cand ziduri si turnuri de cetati calatoare isi plimba mirajul lor si dispar, imagini jucause din fata morgana care mangaie des singuratatile campiilor noastre.Intr-o asemenea ratacire, ca o surpriza neasteptata, gasesti in fata ta Dunarea, care incolacindu-si pe tacute spinarea cu luciri de otel, imbratiseaza intreaga intindere a Valahiei. Intrand in tara, Dunarea strabate Portile de Fier cu tulburari de ape rebele, care se lovesc de bolovani si de stanci; cu cat inainteaza in drum, culegand raurile si povestile noastre, isi incetineaza mersul, devine molatica si ganditoare, isi largeste alvia si tot mai domolse apropie de Mare. Inainte de a muri, isi desface bratele si miraculoasa Delta se naste astfel din aceasta uriasa gesticulare, jungla plina de culoare si de mister, ca un basm oriental. Daca n-ar avea alta minune decat Delta Dunarii si atunc ar putea revendica Romania de la toti indragostitii de natura un pelerinaj care sa le dezvaluie farmece necunoscute inca. Aceasta imparatie de apa, unde se oglindesc insule plutitoare de stufisuri de trestie si flori de nufar, nemarginit Eldorado al pestilor, peste care se rotesc in zboruri capricioase popoare de gaste salbatice, cocostarci, pelicani si egrete, e un colt ciudat si exotic, ceva din  aspectul vrajitului Gange, care a facut popas in mijlocul civilizatiei noastre. Asa moare Dunarea pierzandu-se in Marea Neagra: curgeri linistite de unde carunte. Din departare se ridica faldurile albastre ale Pontului Euxin, violente in neastamparul lor fara odihna. Intalnirea celor doua continente e prinsa parca in acest strigat din adancuri.
Pe acest pamant s-a depanat viata noastra, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sortii.
In rastimp de doua milenii, in care s-a plamadit romanismul, sufletul lui, ca un vast rezervoriu, a strans in el amintiri si sperante, bucurii si plangeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul vremilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima sfecificul nostru traditional? In lumea materiala insa se vad urmele trecutului ca niste sarcofage ale unei epoci apuse. Contactul cu popoare care s-au stins, inrudirea cu culturi ingropatem se poate descifra din atatea pietre care vorbesc limpede pe teritoriul nostru, Iata, in Hunedoara, bunaoara, zidurile cetatii Sarmizegetusa, care lamuresc in mod evident proportiile puterii alcatuitoare de stat a dacilor si temelia bine inchegata a batranului rege Burebista. Daca ar fi existat o savanta alchimie a sangelui, care sa analizeze provenienta minunatului lichid, globula cu globula, sunt convins ca multe ar afirma coborarea noastra din acesti vlajgani cu pieptul gol, care au muscat cu dintii in pamantul lui Decebal. Cat despre resturile domniei romane, ele apar pretutindeni, ca niste certificate ale unui vast sitem militar si administrativ cu care Roma impanzise provincia cucerita. Oasele stramosilor nostri sunt amestecate in toate colturile cu osemintele civilizatiei latine. La Turnu-Severin se vede inca pe malul nostru zidul podului lui Apolodor, peste care Traian, la 101 al erei noastre, a trecut ca sa implante dincolo de apa stralucirea vulturilor romani. Deasupra Dunarii se ridica ruinele castrelor care deslusesc in toate amanuntele indeletnicirile legionarilor concentrati aici ex toto orbe terrarum. Sunt intacte inca altarele zeilor, si iarba creste blanda imprejurul marmurii a carei inscriptie inseamna moartea unui centurion sau plange durerea celor doi copii dupa mama lor. In Dobrogea, la Valul lui Traian, la Alba-Iulia, in Transilvania, la Deva, unde cultul lui Mithras ne-a lasat o intreaga hecatomba de piatra, in toate partile ca niste diplome de nobleta pecetile acestei stapaniri ies la iveala. Mai mult: ramificarea intinsa a oranduirii de stat s-a cladit pe urmele acestor doua veacuri de activitate intensa, diriguita de pe malurile Tibrului. Drumurile de capetenie sunt arterele comunicatiei fixate de inginerii de acum o mie opt sute de ani, minele noastre de aur sau salinele exploatate de ei iti dau impresia ca au fost parasite numai de ieri-alaltaieri si ca in curand se vor intoarce iarasi. Cine atinge in treacat macar cu privirile acest urias tintirim de energie risipita aici, isi poate da seama cate din impulsurile si patimile acestor mandri carmuitori de tara dorm inchise la sufletul nostru, ca cenusa unor urne funerare.
Fireste ca si monumentele istorice medievale, din epocile mai recente, se gasesc in numar respectabil semanate in tara.
Astfel sunt fortaretele zidite intre veacurile XIV si XV de catre Domnii Moldovei. Reoglindind conceptia arhitecturala italiana, acese asezari ale apararii noastre sunt opera mesterilor genovezi coborati aici de pe corabiile iuti ale vestitei republici, care avea debuscuri comerciale pana in punctele departate ale Marii Negre.
In Ardeal, incepand cu secolul XIII, stilul gotic a injghebat lucrari considerabile, care au ramas pana azi ca niste pioni avansati ai Apusului pe pamantul romanesc. Intariturile de la Feldioara, Prejmer sau Harman croite de calugarii ioaniti sau templieri, s-au pastrat intacte, marturii venerabile ale crestinatatii primejduite. Sasii cu deosebire au instapanit in orasele lor, pe o scara intinsa, toate nuantele goticului, de la umerii greoi ai bastioanelor masive pana in linia indrazneata a turnurilor de biserici. Tot astfel castelul Bran, cu cei vreo sapte sute de ani ai lui, pare un cuib de ritteri hrapareti, smuls dintr-o culme de pe malurile Rinului si printr-o minune catarat pe stancile Carpatilor nostri.
Si-au sculptat atatia in piatra visul lor de stapanire a acestui pamant, din care intr-o clipa tasnind seva autohtona, s-a revarsat pe tot intinsul ca o mare cotropitoare. Eternul cantec al tuturor acumularilor de forta in natura.
Sub negura vremilor romanismul s-a pitit in scorburile din munti. Ca raurile, care in drumul lor isi fac albie subterana, si la o departare rasar din nou, asa ne-am retras din fata istoriei, ca peste cateva veacuri, cu o pornire impetuoasa, sa cerem cuvant. In aceasta tacere s-a elaborat un suflet si o constiinta.
Sub crestele brazilor sau pe iarba inrourata din poieni, in mijlocul turmelor de oi, stranepotii vechiului amalgam traco-romanic si-au depanat traiul lor. Pusi in contact direct cu toate tainele firii, ei si-au instrunat o impresionabilitate delicata si o viata interioara plina de intrebari; mostenirile vechi, imbinate cu panteismul roman, preceptele crestine, bordate pe fondul de lumina al paganismului de demult, zvonul codrilor si traznetele cazute pe piscuri, sopotul de izvoare si cantecul de greieri, toate aceste coarde dintr-o claviatura larga, fara inceput si fara sfarsit, au ascutit simturile si au adancit rezonanta lor launtrica.
In aceasta viata primitiva, patriarhala, valorile estetice s-au fixat cu preciziune, o armonie de culori a povatuit ochiul si mainile. Cine va cauta sa examineze cu competenta imensul tezaur al etnografiei romanesti, va constata neasemanata noastra superioritate fata de manifestarile similare ale altor popoare. Variatia porturilor de la regiune la regiune, adesea de la sat la sat, inventia si finetea acestor poeme cusute pe panza de in, gustul discret in tonuri si in motivele aplicate, toate dau o ampla simfonie vizuala, care nu se poate compara decat cu comoara folclorului literar si muzical, risipita in umbra satelor.
Un strain nu poate banui aceasta cascada de senzatii, care nu va avea niciodata putinta de a cobori pe hartie. Ca s-o verifice, va trebui sa se duca el insusi acolo, pe muchia unui deal, la poalele muntelui, intr-o duminica de vara, sa vada fetele la hora, sa desprinda din mladierile lor ritmul antic al miscarilor lor incremenite in desemnul vaselor grecesti, sa se uite in treacat la crestaturile unei maciuci de cioban de la Rucar sau sa ramana uimit de splendida eleganta a scoartelor oltenesti.
Un simt al formei si al proportiilor, impecabil, e salasluit aici, la tara si se furiseaza in toate creatiunile populare mari si mici, de la portile sculptate in lemn de stejar ale Gorjului pana la ultimul ciob care astampara setea unui calator.
Ce anume influente ancestrale au hranit particularismul acestei flore artistice din Carpati se va sabili, poate, de catre invatatii care, admirand vitrinele din Muzeul Britanic de la Londra, vor descoperi cu mirare frapante asemanari ale unor cusaturi din Egipt sau din Irak, cu unele produse ale etnografiei romanesti.
Pentru noi, din ele respira eternitatea.
Exista insa o civilizatie stralucita, ale carei forme si principii s-au repercutat pe solul nostru, au prins radacii aici si, incetatenindu-se au primit o semnificatie noua, gasindu-si a doua patrie. E o prelungire postuma a Bizantului. Legati bisericeste de Rasarit, am transplantat la noi, odata cu dogmele si ritul ortodoxiei, o conceptie de viata, cu toate consecintele ei. Acest import spiritual, facandu-si culcus in suflete, si-a atras botezul mostenirilor locale.
Arhitectura si pictura stilului bizantin, in penetratia lor spre nord, s-au oprit si la noi, si la adapostul asezamintelor ecleziastice, s-au nascut nepieritoare opere de arta.
Dupa caderea Constantinopolului, exodul unui complex patrimoniu s-a stramutat in cele doua principate dunarene. Au venit printi din vechile familii imperiale, calugari asceti, zugravi de iconostase si retori elenisti cu dialectica subtire. S-a suprapus o intreaga patura de elita sociala pe culcusul Moldo-Vlahiei. Acesti nou-veniti au dat domnite la cultura voievozilor, au dat sefi bisericesti si mari intriganti politici, au adus lumina si noroi, care, framantandu-se cu duhul bastinas, au facut sa pulseze un emporiu proaspat de civilizatie.
Neobizantinismul romanesc, cu manifestatie artistica, este o continuare complicata si adaptata a conceptiei initiale. Atat in arhitectura si pictura, cat si in sculptura ornamentala, creatiunile noastre duc mai departe si cizeleaza preceptele de baza ale stilului. Nota locala, insa, se exprima distonant la tot pasul. Cine ar putea spune ca frescele de la Biserica domneasca din Curtea de Arges nu realizeaza principiile generale in care se incadreaza mozaicurile de la Ravenna sau stralucirea grea a Pantocratului in Domul din Monreale; dar cine nu-si da seama ca din retina noastra s-au prins pe paleta tonuri mai blande si mai moi, severitatea ascetica a fost inlocuita cu o blandete umanizata si, monumentalitatea proportiilor gigantice a fost de-a dreptul sacrificata?
Romania se mandreste pe drept cuvant cu bisericile si manastirile ei. Se gasesc pretutindeni, dupa coline verzi sau dupa piepturi de padure, aceste monumente, care vorbesc de continuitatea nestirbita a unei doctrine religioase-culturale si de exceptionalele aptitudini ale unui popor incercat de groaznice mizerii.
Cinci sute de ani vorbesc de pe zidurile lor. O respectabila vetustate culturala se afirma aici, in pragul Orientului. In aceasta vreme, multe au fost rase de fanatismul islamului sau deteriorate in volbura navalirilor turcesti.
Sfintii zugraviti a manastirea Cozia, unde doarme mama lui Mihai Viteazul, pastrati si astazi cu ochii scosi de lancile spahiilor, sunt o impresionanta simbolica a straduintelor noastre.
Romania de azi, in plenitudinea drepturilor ei consfintite, isi traieste prima perioada istorica. Ca dezrobite de un zagaz unde intelenisera de mult, puteri nebanuite izbucnesc din adancime si cer cuvant.
E o viata tumultoasa, plina de zgomot si de culoare, e nevroza unui trup care-si trosneste incheieturile intepenite de veacuri, se freaca la ochi dibuind si se scutura de praful care l-a napadit pe drum. Sunt ezitari, desigur, semne de intrebare, strigoi ai zidurilor daramate, planuri pripite si sunt descarcari de energie, care uneori se rostogolesc in gol.
Nu-i nimic! Asteptati putin!
Luptatorul din arena are picioare bine infipte in pamant si ochii atintiti spre cer!
El a venit tarziu, abia acum incepe sa-si spuna cuvantul.

(1933)
 

Monumentul lui Mihai Eminescu

de Octavian Goga

3
Cuvantare rostita la San Nicolaul Mare

Cea mai curata sarbatoare se desfasoara astazi sub ochii nostri. Pentru intaia oara intr-un petec de pamant romanesc, dezrobit, cade valul de pe chipul de bronz al lui Eminescu. In zilele noastre de preocupari materiale, cand dupa sangele scurs in transee o sete de viata pagana alunga cugetele din sferele abstractiunii, d-voastra, un colt de popor din Banat, v-ati ridicat pe aripile poeziei. Cand altii alearga dupa zgomotul zarafilor, d-voastra va cereti tacerea unui templu, cand altii se lasa rapiti de valul bucuriilor deserte, d-voastra ziditi un altar.
Am cautat sa dezleg in mintea mea rostul tainei: de ce anume prima consacrare populara de acest fel o da lui Eminescu tocmai Banatul? De ce tocmai aici, la granita, in fata unei scoli rurale din San Nicolaul Mare rasare fruntea boltita a maestrului? De ce preoti si invatatori si cete de tarani invaliti in infiorare mistica v-ati adunat cu totii sa va plecati genunchii? Cred ca va inteleg si pot da raspunsul. Mai intai, Banatul e tara simtamantului artistic,  unde cantecul e la el acasa, si unde un suflet cald palpita la toate atingerile, ca o minunata harfa. Al doilea, constiinta voastra nationala, constiinta propriei valori si a diferentierii de alte neamuri tresare mai vie, cu zbucniri de fiecare clipa. S-al treilea, banateni, la praznicul libertatii, voi sunteti singurii care n-ati venit cu totii, in inima v-au ramas strigate care dor, chemari tulburatoare... Din acest valmasag de simtiri, din dragostea pentru cantec, din mandria de rasa si din protestarea unui drept stirbit, ati inaltat acest semn de proslavire. V-a trebuit un poet, care sa va zguduie si sa va alinte, un cantaret si un animator pentru ziua de maine.
L-ati ales pe Eminescu si ati fost priceputi in alegere. Omagiul pe care il aduceti va face cinste, fiindca dovediti o inalta intelegere a culmilor de pe care vorbeste gandirea noastra. Eminescu este si ramane cea mai stralucita incarnatie a geniului romanesc. Vremea de astazi, cu toate izbanzile ei, ii apartine. A biruit crezul ei. Tot viforul de daramare si tot avantul de recladire tasneste din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvantul ideea integralitatii nationale cu oate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul caminarului de la Botosani s-a indrumat spre acest ideal, caruia mai tarziu i-a dat o superioara justificare teoretica. Unitatea literara ca o formula pregatitoare a unitatii politice, iata lozinca catre care s-a indrumat el, careia de la inceput l-a jertfit ritmul maret al unei creatiuni fara precedent inca in analele noastre. Din primele zil, elevul lui Aron Pumnul, pornit in pribegie, a simtit chemarile intregului sol romanesc prins atunci sub atatea stapaniri vitrege. A plecat sa-l cunoasca si pretutindeni a pus urechea sa-l auda. Limba lui literara, intr-o vreme cand gramatici de tot soiul o dramuiau cu erezii savante, se adapta din mostenirea "veche si inteleapta" a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o gluma de pe Tarnava, o fraza curitmica din Gorj, toate isi dau intalnire in atelierul lui Eminescu , ca sa inchege patriominul unitatii. El a fixat mai intai si de un caracter definitiv tablele legii in graiul nostru. Nu este numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e parintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastra. E cel dintai roman al carui crestet primeste binecuvantarea din cer, dar ale carui picioare sunt infipte pana in glezne in pamantul stramosesc. Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam, l-a simtit in adancime, l-a inteles in misiunea lui istorica. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de "scripturile batrane", i s-a marturisit misterul traco-romanic al inceputului, ia stralucit epopeea de la o mie patru sute si l-au durut toate chinurile facerii de astazi. Cititi Doina lui, cantecul nazuintelor noastre eterne: e cea mai categorica evanghelie politica a romanismului. Pentru ca politica nationala, intemeiata pe puritatea de sange si pe incercuirea in traditiile noastre seculare ca si pe excluderea strainului exploatator, n-a avut un mai luminos doctrinar decat pe poetul Luceafarului. Oricat ar fi dispuse mintile simpliste sa creada ca jocul realitatilor scapa artistului si ca inregistrarea cu precizie a necesitatilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionisti, adevarul e altul. Emienscu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al Romaniei in crestere. Cititi articolele lui si veti vedea ca stati in fata unor axiome de valoare permanenta. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un indreptar de pedagogie nationala.
De aceea ati avut o intuitie fericita cand vi l-ati decretat ca paznic suprem al sufletelor voastre si l-ati turnat in bronz. In vremea asta de plamadeala, cand tara e inconjurata de framantari vulcanice, cand dusmanii vazute si nevazute se plimba sub ochii nostri, alaturi cu invalmaseala atator nepriceputi, cand piroane straine ni se bat in carne si multi venetici se impart inca pe camasa acestui biet popor, d-voastra adunati-va la poalele acestui monument si primiti sfatul din indrumarile lui.
Eminescu va va rasplati. Din el va veti impartasi cu acea dragoste de tara care e temelia tuturor caminurilor bine asezate. Veti avea de la el poruncile de toate zilele, veti sti cum sa afirmati existenta voastra de avangarda a romanismului. O granita se pazeste sau un corp de armata, sau cu statuia unui poet legate de inimile tuturora. Ati ales pe cea mai tare, ati ales pe poet, cum v-au povatuit impulsurile firii unui popor de artisti. Lasati-ma sa va multumesc, avand acest drept printr-un zbucium indelung pe urmele invatatorului. In ziua cand si la Nistru, acolo, in Basarabia, se va ridica din obolul multimii anonime un altar la fel, in ziua aceea statu romanesc a primit consacrarea eternitatii si a ajuns asa cum l-a visat el, puternic si nedespartit de-a pururi, - de la Nistru pana la Tisa.
Sursa http://www.octaviangoga.ro/opere/publicistica/monumentul_lui_mihai_eminescu.html#.WqV8dYIiHhz