miercuri, 30 mai 2018

Ioan ROȘCA. Scrisoare larg deschisă pentru intelectuali




Scrisoare larg deschisă pentru intelectuali


DISTRIBUIȚI
CATRE Gabriela Adameşteanu, Erwin Albu, Alexandru Alexe, Sorin Alexandrescu, Dragos Paul Aligica, Victor Alistar, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Andreescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Vartan Arachelian, Brânduşa Armanca, Alexandru Arşinel, Radu Banciu, Daniel C. Barbu, Tudor Barbu, Petre Mihai Băcanu, Ilie Bădescu, Teodor Baconski, Mircea Badea, Cristian Bădiliţă, Andrei Bădin, Victor Bârsan, Traian Băsescu, Radu Beligan, Oscar Berger, Mihnea Berindei, Ana Blandiana, Alexandru Bogdan, Lucian Boia, Stefan Bosomitu, Doru Braia, Ilie Bratu, Nicolae Breban, Oleg Brega Emil Brumaru, Augustin Buzura, Cosmin Budeancă, Nicolae Caranfil, Ion Caramitru, Matei Calinescu, Mircea Cartarescu, Cristian Campeanu, Birianna Caradja, Matei Cazacu, Florin Călinescu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Remus Cernea, Ruxandra Cesereanu, Bogdan Chiriac, Dorin Chirtoacă, Dan Ciachir, Livius Ciocârlie, Daniel Ciobotea, Adrian Cioflâncă, Adrian Cioroianu, Alexandru Cistelecan, Mihai Ciubotaru, Victor Ciutacu, Mugur Ciuvică, Radu Câmpeanu, Andrei Codrescu, Emil Constantinescu, Constantin Corduneanu, Andrei Cornea, Doina Cornea, Dorana Cosoveanu, Mircea Coşea, Claudiu Crăciun, Mihai Creanga, Dan Cristea, Radu Calin Cristea, Ion Cristoiu, Vlad Cubreacov, Sorin Cucerai, Grigore L. Culian, Rodica Culcer, Nicolae Dabija, Nicuşor Dan, Mircea Daneliuc, Cristi Danileţ, Daniel Dăianu, Nicolae Dărămuş, Dennis Deletant, Mircea Diaconu, Mircea Dinescu, Dumitru Dincă, Neagu Djuvara, Dorin Dobrincu, Mircea Dogaru, Camelia Doru, Mircea Drug, Horaţius Dumbravă, Sorin Dumitrescu, Răzvan Dumitrescu, Smaranda Enache, George Epurescu, Vasile Ernu, Sabina Fati, Radu Filipescu, Gabriela Firea, Radu Gabrea, Tom Gallagher, Călin Georgescu, Ondine Gherguţ, Marius Ghilezan, Mihai Ghimpu, Dinu C. Giurescu, Mihai Gîdea, Vasile Gogea, Radu Golban, Sanda Golopenţia, Armand Goşu, Dana Grecu, Dan Grigore, Gh Grigurcu, Raluca Grosescu, Stere Gulea, Cosmin Guşă, Moise Guran, Ionel Haiduc, Dan Hăulica, Alexandru Herlea, Mihai I de Hohenzollern- Sigmaringen, Bogdan I Hossu, Ovidiu Hurduzeu, Ion Ianoşi, Florin Iaru, Ilie Ilaşcu, Ion Iliescu, Sorin Ilieşiu, Marie-France Ionesco, Cazimir Ionnescu, Sorin Ioniţă, Mugur C. Isărescu, Andrei Ivanţoc, Doina Jela, Marco M. Katz, Thomas Kleininger, Alexandru Lăzescu, Ion Bogdan Lefter, Nica Leon, Gabriel Liiceanu, Serban Madgearu, Adrian Majuru, Mircea Maliţa, Alexandru Mamina, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Aurel Sergiu Marinescu, Sorina Matei, Dumitru Mazilu, Ileana Mălăncioiu, Silviu Mănăstire, Doru Mărieş, Dan C. Mihailescu, Liviu Mihaiu, Florian Mihalcea, Ilie Mihalcea, Octavian Mihaescu, Mircea Mihaies, Mariana Mihuţ, Marius C. Mina, Marius Mioc, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Herta Muller, Alina Mungiu, Cristian Mungiu,  Lelia Munteanu, Marian Munteanu, Alin Mureşan, Stelian Neagoe, Adrian Neacşu, Mihail Neamţu, Bujor Nedelcovici, Virgil Nemoianu, Victor Neumann, Basarab Nicolescu, Cornel Nistorescu, Eric Nussbaum, Andrei Oişteanu, Stejarel Olaru, Gheorghe Onişoru, Leonard Oprea, Dan Oprescu, Train Orban, Sabin Orcan, Anca Oroveanu, Rodica Palade, Şerban Papacostea, Toader Paleologu, Horia-Roman Patapievici, Vitalia Pavlineco, Cristian Pătrasconiu, Dan Pavel, Ovidiu Pecican, Dan Perjovschi, Dragoş Petrescu, Horatiu Pepine, Zoe Petre, Alexandru Petria, Florin Piersic, Lucian Pintilie, Andrei Pippidi, Cristian Pîrvulescu, Mircea Platon, Andrei Pleşu, Antonie Popescu, Cristian Tudor Popescu, Silviu Octavian Popescu, Stela Popescu, Andreea Pora, Radu Portocală, Tudorel Postolache, Cristian Preda, Nicolae Prelipceanu, Dan Puric, Nestor Rates, Victor Rebengiuc, Victor Roncea, Cristina Roman, Petre Roman, Petre Romoşan, Marilena Rotaru, Liviu Rotman, Romulus Rusan, Adriana Saftoiu, Traian Severin, George Simion, Ovidiu Simonca, Adriana Săftoiu, Dinu Săraru, Willie Schuster, Claudiu Secaşiu, Eugen Simion, Sergiu Simion, Ovidiu Simonca, Cassian Maria Spiridon, Lavinia Stan, Oana Stancu, Ioan Stanomir, Sorin Roşca Stănescu, Valeriu Stoica, Alex Mihai Stoenescu, Valeriu Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Serban Sturdza, Lavinia Şandru, Ilie Şerbănescu, Tia Şerbănescu, Mihai Şora, Cristian Tabară, Mihai Tatulici, Stelian Tănase, Virgil Tănase, Dan Tapalaga, Vladimir Tismaneanu, Alin Teodorescu, Oreste Teodorescu, Răzvan Theodorescu, William Totok, Marius Tucă, Radu Tudor, Dorin Tudoran,  Robert Turcescu, Dan Turturică, Dumitru Ţepeneag, Cristian Ţopescu, Andrei Ujică, Mihai-Răzvan Ungureanu,  Traian Ungureanu, Doina Uricariu, Adrian Ursu, Lucian Vasile, Eugen Vasiliu, Ion Vianu, Sorin Vieru, Daniel Vighi, Matei Vişniec, Ştefan Vlaston, Eugenia Vodă, Dan Voinea, Sever Voinescu, Varujan Vosganian, Smaranda Vultur, Renate Weber, Dinu Zamfirescu, Vlad Zografi, Alexandru Zub – şi cei pe care i-am uitat…

Domnilor (doamnelor),
care aţi manifestat interes real pentru destinul României (implicîndu-vă în lupta pentru emanciparea ei),
sau care v-aţi complăcut în posturi civice convenabile (personalităţi, înţelepţi ai cetăţii, călăuze ale românilor, activişti  civici, luptători pentru drepturile omului, dizidenţi anticomunişti, lideri ai rezistenţei antifeseniste, semnatari ai unor apeluri sau proteste colective, monopolizatori ai spaţiului public, profitori ai afacerii anticomuniste etc.),
nu aţi semnat încă Petiţia propusă de mine pentru abrogarea legii 217/2015, ca neconstituţională, nedemocratică, antilibertară, antijustiţiară şi antinaţională:
www.petitieonline.com/legea_217_nu_este_constituionala

Dacă mai existaţi, de ce tăceţi acum, cînd noua formă a OUG 31/2002 (şi mai abuzivă şi inoportună decît cea dinainte), adoptată la comanda unor forţe lucrînd contra intereselor naţiunii şi adevărului, sugrumă libertatea de opinie, protejînd autorii genocidului comunist şi lovind din nou victimele lor? Sînteţi de acord cu legea pe care o contest? Vi se pare inutilă această formă de manifestare a revoltei? Vă e frică? Redevine periculoasă „disidenţa” faţă de puternicii zilei? Vă poate costa cine ştie ce cariere, sinecuri, burse, postamente, contracte, oportunităţi ? Sau v-aţi re-educat în spiritul corectitudinii politice, căreia i-aţi devenit „vector de opinie”? Sau- aţi renunţat între timp la implicarea publică, fără să o declaraţi explicit?

Poate că unii dintre dv. s-au pronunţat deja, în medii la care nu am avut acces, onorîndu-şi obligaţiile civice, sau o vor face în diverse contexte, de acum încolo. Nu sînteţi desigur obligaţi să răspundeţi provocării mele. Dar aţi da un exemplu tonifiant de unitate/solidaritate, combătînd intimidarea ce ne poate întoarce în 1989 (sau chiar în  1944)- dacă aţi semna şi dv. petiţia.
Dacă nu vă convine ceva din formularea ei sau nu consideraţi demersul ineficace, semnaţi ca să arătaţi că şi pentru dv. legea e nedreaptă şi neconstituţională. Sau, pronunţaţi-vă deschis în favoarea legii, ca să nu spuneţi mai tîrziu altceva, dacă raportul de forţe se răstoarnă. Sau dispăreţi discret de pe scena luptei pentru independenţa României şi demnităţii locuitorilor ei (de care depinde  sistemic şi bunăstarea lor).
Nu vă acoperiţi cu arabescuri juridice. Dacă Avocatul Poporului consideră că nu are ce face, dacă Parlamentul nu reacţionează şi Curtea Constituţională recidivează în a nu recunoaşte neconstituţionalitatea OUG 31/2002 (actualizată de legea 217/2015) atunci iese şi mai tare în evidenţă tirania camuflată cu aparenţe democratice în care rămîne captiv poporul român, parazitat de mafia internă care s-a pus la dispoziţia unui jaf colonial.

Nu puteţi pretinde că nu înţelegeţi miza, că nu observaţi sensul provocării- dacă doriţi să fiţi lăsaţi pe socluri de intelectual. Dacă nu aţi studiat serios istoria contemporană, făceţi-o măcar acum sau încredeţi-vă în cei care au făcut-o obiectiv şi nu în cursurile (eventual scurte) ale Rollerilor de serviciu. Ştiţi bine că aproape tot ce s-a spus despre „fascişti” în România, de 70 de ani, este propagandă comunistă, întru justificarea tiraniei devastatoare instalate de ocupant (URSS). Poate nu aţi înţeles însă că şi ceilalţi Aliaţi, care au girat genocidul cu care s-a încheiat al doilea război mondial, au interes să ne închidă gura şi întunece minţile, ca să nu scoatem la iveală adevăruri dureroase, care pot zgudui din temelii axiologia (ideologia) politică mondială. Dacă pînă acum nu aţi sesizat efectul aservirii civismului postcomunist faţă de agenda noilor noştri stăpîni, modul în care ne-a fost băgată pe gît legea 217 ar trebui să vă trezească. Stăpînirea străină nu produce lumină, nici dacă vine de la Vest.
    
Nu ştiaţi? E timpul să aflaţi. Nu dezertaţi simulînd că nu înţelegeţi ce se întîmplă. Nu nostalgia faţă de legionari sau Ceauşescu e în joc acum, de fapt. Ci descurajarea sau încurajarea rezistenţei faţă de o dominaţie neocolonială care va secătui ţara de resurse, ucide autonomia României, transforma populaţia într-o turmă docilă de sclavi inconştienţi, sau chiar în carne de tun.
Nu vă deranjează/priveşte sau nu vă convine să vă pronunţaţi? Aşteptaţi să vedeţi cum se termină noua rundă din ciocnirea dintre imperii? Credeţi că puteţi continua jocul la toate capetele, luneca decurcăreţ şi chiar pretinde lauri, fără riscuri? Că veţi mai avea credibilitate, dacă tăceţi acum? Chiar şi după ce veţi recepţiona această provocare/ somaţie directă, personală, explicită?  Veţi susţine că problema pe care v-am pus-o nu trebuie tranşată pentru că e ceva în neregulă cu mine?
 Sau veţi trata acest mesaj ca o invitaţie la limpezirea apelor, ieşind la timp de pe lista tăcerii/ruşinii, reacţionînd onest şi demn, ca români şi ca oameni liberi. Şi mă voi pomeni că regăsesc pe lista semnatarilor petiţiei, aproape toţi destinatarii acestei scrisori deschise… Ceea ce, avînd în vedere capitalul de imagine de care încă vă bucuraţi, ar putea conta.

Ioan Roşca, 22 august 2015    (pentru cei ce nu ştiu cine le scrie:
www.procesulcomunismului.com, www.piatauniversitatii.com, www.ioanrosca.com )

marți, 29 mai 2018

ION POP, Recitiri. POEZIA LUI GAVRIL ȘEDRAN


Fără să fi trecut prin presa literară înainte de debutul cu Strigi (1968), Gavril Şedran (Gheorghe Gabriel Pop, n. 1941) a atras atenţia printr-o poezie exigentă cu sine, de o anume dificultate, căci situată în linia, dacă nu a „ermetizanţilor” de descendenţă strict barbiană, în orice caz în tradiţia modernistă a lirismului intelectualizat, de concentrare verbală, tentat de reflexivitate şi supraveghindu-şi lucid propria construcţie: o ars combinatoria mai puţin dedată libertăţilor asociative, cât pornită spre constrângeri ale unei discipline austere, chiar atunci când – foarte adesea – mizează pe expresivitatea notaţiilor de peisaj, pe construcţia de decoruri chemate să înrămeze o gestică stilizată sau o confesiune avară. Sintaxa cu discontinuităţi studiate, fragmentară şi eliptică, dificilă cu voinţă, cu propoziţii lăsate în suspensie, sugerează de la prima vedere natura acestui lirism crispat, îndârjit în confruntarea subiectului cu o lume prea puţin ospitalieră, în permanentă tensiune, împinsă în pragul strigătului (cuvântul urlet nu lipseşte nici el din vocabular, chiar într-o formă intensificată, încă în primul poem: „acest urlet fără sfârşit”), dar căreia stilizarea imaginii îi refuză în genere expansiunile retorice, iar limitarea referinţelor la condiţia corporală, carnală, a fiinţei în tensiune o face mai puţin vibrantă în sensul empatiei faţă de drama eului „concret”, revoltat, dezamăgit, apăsat de melancolii fără termen. Intenţia de a desprinde poezia de concretul imediat, trecut cumva în emblemă, transpare la fiecare pagină, decorul are mai degrabă un aer generic, apt să înscrie mişcarea şi starea de spirit concentrate cvasistatuar; dascălul de materie „exactă” (Fizica) şi sculptorul abstractizant îşi spun, din subterane, cuvântul.
Verbul din titlu, citibil şi la indicativul prezent constatativ, şi la cel al imperativului, însă şi ca plural al cuvântului strigă (vrăjitoare, fiinţă magic-malefică) ar cere aşadar o interpretare ambiguă, rezumabilă, poate, într-o formulă precum „strigăt mut”, dacă admitem un oximoron, disperare refuzând lamentaţia spectaculoasă, sau, sub celălalt aspect, „nelinişte în faţa misterului”, a enigmaticului, a ascunsului din lucruri.
Modelul cel mai evident al acestei poezii e, în orice caz, expresionist într-o primă instanţă, cu posibile repere în Blaga-poetul „tristeţii metafizice”, din care revin câteva sintagme filtrate în propriul discurs: „Urmăriţi de coşmare cheia de taină-o pierdurăm, || Nicio scăpare, nicio destindere posibilă”, „Chemaţi străinii s-astupe cu pietre | rana lăsată”, „Dar să tac. | Lumini cresc împrejur. Şi slova tainei | cum ploaia o spală. | Dimineţile | mă întâmpină curate”; „Cu glas de-ntuneric cetatea | umbra vămilor clatină. Somnul. | Punţile-s trase”; „Zboruri au fost. | Şi umbra vicleană”...; „Creşte o lacrimă în calea minunii”... Regimul interogativ sau exclamativ al unor versuri sporeşte, odată cu unghiurile de vedere, nota de incertitudine, încât discursul liric câştigă spaţiul necesar unor ecouri prelungite: „Durerea înalţă pământul abătut. Ape mucede pupila căscată o înjosesc. | S-alerge ar vrea. | Îndoieli stau temei regretului să crească. | - Damnaţi, damnaţi! | Şi această furie urmărind absenţa fecundă. | Ochi roşi de noaptea grotei frâng, în efortul de-a supune anonimatul | lumina ce sângeră.” Poetul se mişcă de preferinţă în spaţii vaste, pustii, peisaje aride, printre făpturi şi lucruri devastate de catastrofe, ruine, rămăşiţe ale incendiilor distrugătoare, sub ceţuri şi umbre tainice. Un peisaj alcătuit mai mult din răsfrângeri şi jocuri ale luminii şi umbrei decât dintr-o materie mai palpabilă, un univers foarte vag aproximat, spaţiu cvasioniric, în care obiectele se disting doar prin câteva contururi sau culori, toate sub semnul declinului crepuscular, nu fără amintiri din „ora fântânilor” a lui Ion Vinea: „Sub aceste portaluri nenumite, câte suferinţe şi veselii! | Nimic în zadar. || Vântul de larg, steaua-n declin, sau sângerarea de aur. Dar turnul se năruie şi tulburarea numai, a clopotului, mai dăinuie.”
În acest spaţiu, poetul pare a oficia un rit, cu gesturi hieratice, conştient de greutatea fiecărui cuvânt rostit. Impresia de ezoteric e accentuată şi de acele „fiinţe abstracte” – un fel de sentimente obiectivate, alegorizate, precum „Călătorul”, „străinul melancolic putrezind pe roata răstignirii lui”, „magul”, „Orbul” („Orbul trase în legenda unde zeii pier sugrumaţi de noaptea perpetuă”). Sunt lucruri învăţate de la un Trakl, dar şi, pe un alt palier retoric, de la Saint-John Perse, în ciclul din secţiunea a treia a cărţii, destul de uşor de recunoscut în tonul de verset, rostirea solemn-sacerdotală, nu lipsită de preţiozităţi, iar în plan figurativ, deschiderea spre spaţii ample, de geografie arhetipală, de ecou biblic, spre care se înaintează (Anabasis!) în postură de întemeietor, legiuitor şi profet, convertind elemente ale imaginarului simbolist al evaziunii. Pot fi înregistrate chiar ecouri directe, altele trec în alambicuri mai individualizate: „Blândeţea ta e printre noi, o, Călătorule... suferinţa ta e printre noi”, „Flamuri verzi pe turnuri şi solia luminii în răsărit”, „Să ridicăm un templu pentru valuri şi să aducem jertfe!”, „Haa... veşnicia lua numele nopţii”, „Câte ctitorii neîmplinite în câmpiile zilei”, „amintirea marilor recolte şi marile călătorii ce puteau apropia fericirea”... Un fragment de poem pune în simbioză ecouri din aulicul poet francez, stilizări de ostenită faună veghind blagian şi „mâhniri” de siluetă trakliană. „La poala munţilor norii încă dormeau. Pe cer bale întinse de-un melc nevăzut în cochilia lumii, poveri de rouă şi atâţia muguri nedeschişi în grădinile somnului rămâneau semne pentru nopţile viitoare. La izvoare | sălbăticiuni istovite în veghe îşi spălau ochii în apa îngăduinţei. | În genunchi pe pragul zilei Călătorul ia aminte la cuviinţa miresmelor moarte şi înălţarea putreziciunii la marginile înfiorate ale altei împărăţii. Necuprinse. Şi naşterea altei fiinţe din amăgirea şi teama celui mâhnit.”
Poeziile cele mai reuşite ţin însă de registrul „descriptiv”, construite pe repere peisagistice. Un decor precum cel, exemplar, din Anotimpuri la Histria, convine perfect amintitei austerităţi a viziunii şi discursului lui Gavril Şedran „Se mistuie-n vânt scaiul mărunt | trist | în zbaterea lui prin alba pustietate. || Sub neştirbita lumină | pământul | lăcrimează. || Ochi de păianjen ard vlaga şi umbra | în praful fierbinte | pier | drumuri | odată cu marea. || Seara ne bântuie incendii. | Valuri | decad”. O înrudire cu „dobrogenele” lui Ion Vinea se ghiceşte şi aici: „...Şi cresc ape veştede, | ostenite incendii,
dezastre, | căderi - | pretutindeni. || Trec oglinda arsă | stingher, | lin, | odată cu murmurul. || Talger scris cu porunci necesare | cumpăna faptei apleacă. || Iar dincolo | acea chemare spre alb | cristalin“ (Doi). Aspiraţia spre o zare luminos-eliberatoare reapare din când în când ca „strigăt”: „Strig transfigurat alt pământ!... Intrai cu strigăt în casa luminii”; „Poarta Soarelui. | Pătrunzând-o, aspir puritatea unui gol vertical”. Dominantă rămâne, însă, tristeţea apăsătoare, cu sentimentul eşecului în faţa unor constrângeri şi obstacole de netrecut: „Păianjen scrie gol de lume în, spartă, pupila ochiului meu”, „Jertfa se face-n pustiu”. Rezumă toate aceste stări un vers precum: „Aşteptare oprită”, dinspre sfârşitul volumului.
Perspectiva deceptiv-crepusculară se menţine, de nu e chiar agravată, în cartea următoare, Lapidare (1981), a doua şi ultima până acum (dacă exceptăm antologia ce readună ambele volume sub titlul Strigi, în 2014, fără alte adaosuri). Cum se poate vedea, titlul ei este din nou ambiguu, trimiţând deopotrivă la substantivul derivat din verbul a lapida (a omorî cu pietre) şi la adjectivul calificând concentrarea versurilor, ca de inscripţii pe piatră. Cât despre „mesaj”, deşi versurile sunt puse sub un motto eminescian cumva optimist, „mândrului geniu şi nalt al luminei” (din poezia Într-o lume de neguri), acesta oferă mai curând un element de contrast, numind o aspiraţie prezentă fără succes şi în Strigi. Motivul strigătului (urletului) reapare, de altfel, încă în primele pagini, mărturisind zădărnicia aspiraţiei spre o ordine şi o lumină întrevăzute: „zbor nătâng, tăiat | prin ceţuri urlet – necurmat | diluviu de privelişti disparate | către care-n van încearcă | o uitat’ incandescenţă | să se alcătuie ca astru”. Zborul romantic al gândului luminos|revelator apare, reiterat drept componentă a acţiunii poetice de „înfruntare” a realului, e unul „pierdut | în meandrele pe care nu le cunoscu”, spaţiul absenţei (absenţa „Cuvântului de început”, întemeietor) despre care vorbesc câteva versuri schiţând şi un soi de definiţie a poeziei de factură concentrat-intelectuală propusă de poetul nostru: „reflexie – întoarcere |asupra | încrâncenată stelă – amânare | din stivuite veghile mele”. Ca poezie a poeziei, mai multe texte se străduiesc să evidenţieze tocmai acest efort de depăşire a „afaziei” (prea explicit, discursul e situat „între expresia afaziei şi efortul de a o anula | între promiscuitate şi arida însingurare”, cu precizarea-angajament că într-o atare situaţie „nu există clauza slăbiciunii”). „Stări, iluminări, bâjbâieli” erau numite în compoziţia acestor căutări ale expresiei, „conştiinţă – eres | exprimare sau tescuire”. În consecinţă, un poem poate fi pus sub semnul eresului, desfăşurându-se ca act de exorcizare („alfabetul căderilor afurisesc!”), prin rostirea|scrierea numelor (surprinzător de numeroase în limba română!) date spiritului malefic, încât poemul capătă culoare şi vivacitate prin chiar simpla derulare a numelor ori atributelor ce invocă sau ocolesc, din superstiţie, apelul direct al diavolului: „aghiuţă | anticrist | ăl cu şipcaţ roşie | ăl din baltă | ăl din pietre | ăl din scorbură | boală | bată-l sfântu | bazaconia | bălţatu | belzebut | benga | benghea | blestematu | codea | codilă” – şi tot aşa până la capătul alfabetului, încheiat cu „urgisitu | urâtu | vrăjmaşu | zbenghe” şi blestemat concluziv, ca în descântece: „ucigă-l crucea | ucigă-l mânia Domnului | ucigă-l pietrele | ucigă-l tămâia | ucigă-l toaca | ucigă-l vederea”...
Imaginile obstacolului se înmulţesc pe parcurs, – zidul înconjurat de „pâcla deasă” şi de o linişte ce nu poate fi învinsă nici de „urlet” („pipăi zidul. îi simt tencuiala | şi mirosul de mucigai”...), hotarul zilei, ce se încearcă „scrâşnind” a fi deplasat „cu încă un pas”, noaptea cu cărări „coborând” – şi peste toate, „prelungă o sete ca un ţipăt în vid” spre biblica „tufă de flăcări”... În ciclul Fanariote, vocabularul cu amprente turco-greceşti capătă iarăşi o expresivitate particulară, în poeme... lapidare, rezumând în efigie gesturi înscrise pe fundalul istoriei tragice („toate-au încremenit | sabia ridicată - a gâdelui | şi gestul judelui poruncitor opac |...| şi mâna înfiptă în părul celui care | va să fie | îngenuncheat în veşnicie”), ori atribute trimiţând la o epocă ce poate fi foarte bine cea a dictaturii opresive şi corupătoare: „timp de chiverniseli înăcrit dedat la pâră | în carnea-ţi dâlmoasă hălăduie strepezi | scârnave | ocări şi lătrat | prigoană prăpăd părăsire”!... O poezie din acest ciclu pare a avea o bătaie mai lungă, către timpul trăit în actualitatea stagnantă şi oprimantă, cu orizonturi blocate: „ceas al nimănui e | încleiat abătut | în noaptea prelungă | împrejmuită | obligatoriu | unic popas || privire | pe care | trezirea întârzie | o ceaţă nevăzută abureşte | şi-n cercuri concentrice | cuprinde trecut şi viitor”. Singura soluţie ce se poate contura e întoarcerea spre sine a privirii – „îndemn la preţuirea lăuntricului vad” - , într-o tăcere „pe un fundal de înceată mâhnire” pe care se proiectează, de pildă, „chipul şi blânda privire a mamei”.
Textul concentratelor compoziţii are dispuneri grafice expresive prin ele însele, cu fragmentări de propoziţii majoritar nominale, goluri între cuvinte, suspensii, într-un univers al „trăncănelii” ce amalgamează „profeţia” cu „procleţia”. Ipostaza finală a subiectului e a unui însingurat constrâns la tăcere, reprimându-şi urletul de revoltă şi disperare: „şi tăcerile obosesc | memoria – o mişcare neprevăzută şi simţi | sub piele miile de ace – sângele | dar amorţeşti iar | înapoi la izvoarele urletului | cu dinţii strânşi – imn || în îngustimea beznei şi aspra | surpare a minţii”. Poate că tocmai acest sentiment de neputinţă şi pierderea încrederii în scrisul ameninţat de falsificare („să crezi | înscrisul unei limbi irosite | în sulemeneli şi nesocotinţe”), conştiinţa că „putinţa schimbării e anulată | de goale sfruntate ambiţii”, că „întârzie mereu eretica lumină | şi ochiul plesneşte-n | orbită (şi) marea se umple de sânge” l-a şi determinat pe poetul ce urma să se autoexileze în Elveţia să nu mai scrie|publice nimic după aceste două plachete. Antologia din 2014 dă semn că decizia e ca şi definitivă. Recitite, după aproape cinci decenii, aceste versuri rămân semnificative deopotrivă pentru momentul de sinteză „neomodernistă” a unor voci din marea tradiţie lirică interbelică, românească şi europeană, şi starea de spirit tensionată, provocată de apăsările realităţii imediate. A rezultat un discurs poetic din care nu lipsesc propoziţiile programatice, însă îndeajuns de echilibrate de medierile simbolice multiple, într-o expresie vizând concizia reflecţiei şi plastica pregnantă a imaginii. Oricum, e de regretat că Gavril Şedran s-a oprit pe drum aşa de devreme. 

Ion POP

http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/110_via-a-romaneasca-7-2016/113_recitiri/2502_poezia-lui-gavril-edran.html

duminică, 27 mai 2018

Sabina IVAȘCU, Comunicat despre Homer

 
Sabina IVAȘCU
Comunicat despre Homer

Nu doar poetul, nu doar actorul, nu doar iniţiatul, ci mai întâi de toate intelectualul autentic, înzestrat cu luciditate, deţinător al armonioasei proporţii de raţiune si simţire, doar el îşi poate mărturisi des-prinderea şi prin aceasta acceptarea înţelegerii tuturor arhetipurilor supliciului.
Experiența descifrării sensului suferinţei oferă omului capacităţi şi însuşiri ce-i depăşesc condiţia. Iar când interpretul durerii timpului este cinstit slujbaş al cuvântului, spiritul dantesc îngăduie ridicarea deasupra lumii şi observarea ei după legile inflexibile ale adevărului.
Utopia este o mărturisire în care realitatea este transfigurată de către poezie. Cu întreg sufletul său poetul se destăinuie, răspunde întrebărilor, tuturor zbaterilor prin enunţuri ce duc la alte impasuri. Iluzii ale iubirii sau urii, amintiri ale falselor fericiri sau ale bucuriilor uitate, variatele situaţii impuse de vârste, cu fervoarea specifică fiecăreia, toate acestea îşi găsesc „temperarea” în năzuinţa spre intuiţia cumplitei limite a lui „ştiu că nu ştiu nimic”.
Nicicând atras de aparențele Prezentului Permanent, poetul se adresează semenilor anunţând pe rând – mila, tăcerea şi somnul, setea, speranța si refugiul, întoarcerea dar și fuga din cetatea salvării.
Confesiunea făcută în Ars Poetica, în răcoarea bisericii baroce, „bun refugiu pe timpul cel mai fierbinte al verii”, dezvăluie un alt tablou al resemnării și conştientizării limitei. În apropiere însă se află întoteauna semnele, literele alfabetului zilei. Din inventarierea severă apar alături de alte multifațetate simboluri – restul si rostul, ruga şi rugul.
In Homerid – poem ce încheie prin Ars Poetica porţile Utopiei, sub un pod, pe drumul de fier în gara Sfântului Gheorghe „În centrul Luminii, în centrul lumii, locomotiva năpustită se opreşte blând fornăind ca un balaur. Un descântec. Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier. Doar pasările fără cântec pier.” Încheierea este urmată de textul sec al unui comunicat : „Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.” Ziarele.
Homerul Utopiei lui Dan Culcer ne plimba prin aceasta lume, amintindu-ne de spaimele zilnice, îngânând cântece despre naştere şi moarte, amăgiri sau iubire, sau despre surâsul din zori apărut într-un vis al copilăriei.
Sabina Ivașcu

CSEKE Gabor sau despre prietenie. Prietena mea, plasticiana Sabina Ivașcu, mi-a trimis acum câțiva ani, după apariția Utopiei, un comentariu. Pentru a-i mulțumi pentru lectura simpatetică, neformalizată, atât de rară, reproduc aici, în paginile bibliotecii mele, rândurile atât de clare și profunde despre o carte care a devenit veche, între vremuri și timp. 
Sper să pot reveni asupra textelor din Utopia, ca să le editez în forma unei versiuni corectate, revăzute, românești. Nu fiindcă mi-ar fi jale sau rușine de versiunea bilingvă, pentru realizarea căreia a trudit prietenul meu, poetul și publicistul Cseke Gabor. Dimpotrivă, am fost onorat de calitatea traducerii și de atenția pe care poetul maghiar a acordat-o textelor mele, la a căror publicare a contribuit, debutându-mă ca poet în gazeta din București la care trudea, Ifjumunkas (Tânăruș muncitor), atunci când nici o revistă românească nu voia să mă publice, din varii motive, inclusiv din pricina nesatisfacerii criteriilor cenzoriale ale epocii.
Dar sunt obligat să constat că, din perspectiva ecoului acestui volum, care ar fi putut să se bucure de comentarii mai numeroase și mai spontane, tăcerea comentatorilor maghiari a fost, cum se zice, asurzitoare. Am impresia că nu e vorba de lipsa de calitate a traducerii (o pot aprecia singur, cunoscător al limbii maghiare, ca fiind nu doar «demnă de original», mai mult chiar, fiind demnă de a fi considerată operă colectivă autonomă, maghiaro=română) ci de un blocaj care a fost cauzat de un număr de atitudini publice ale lui Dan Culcer, publicistul, pe care unii comentatori maghiari, altfel productivi, nu par să le fi apreciat, deși au fost publicate de presa în limba maghiară și deși au încercat să fie gândite în spiritul dialogant și sincer pe care l-am cultivat mereu, în raporturile mele cu lumea spirituală maghiară din România sau din Ungaria.
O ediție monolinguală se va prezenta, nu singură ci însoțită de comentariile celor care au binevoit să scrie despre ediția bilingvă, deși binevoitorii români au ignorat din lipsa competenței lingvistice maghiare, valoarea comunicativă a cărții, caracterul de unicat (cel puțin sub aspect strict editorial) a obiectului-carte în cultura română și maghiară.  

Constrângerea profesională și extraprofesională la care a fost supus, în București, prietenul meu Cseke Gabor, obligat să traducă frecvent din română în maghiară texte politice sau de altă natură, obligat să existe în mediul lingvistic cotidian aproape exclusiv românesc, chiar dacă redacțiile maghiare, toate concentrate în Casa Scânteii, constituiau un fel de protectorat spiritual, cultural și lingvistic maghiar a fost baza unei cunoașteri extraordinare a limbii române, care s-a soldat cu o antologie de poezie selectată și tradusă de poet. Fiindcă Cseke Gabor este un poet de o originalitate încă insuficient subliniată de critica literară a domeniului maghiar, nu doar ardelean. Nu m-am învrednicit să-i traduc și eu poemele, într-un gest de prietenească reciprocitate. Dar va veni și ziua asta. Scriu poezie dar nu sunt un bun traducător de poezie, sau cel puțin așa am impresia, deși am tradus din franceză Ponge, prin intermediar francez din Ritsos, Jude Stephane. Mai degrabă mă încumet la traducerea prozei scurte sau eseului, din maghiară sau din franceză. Am publicat traduceri din Andre Peyre de Mandiargues, Thomas Owen, Kolozsvari Papp Laszlo, Meszoly Miklos, în colaborare cu Maria Mailat, am în portofoliu, pentru revizuire, eseistica lui Nemeth Laszlo etc.

luni, 21 mai 2018

Magda Ursache. Un cărţar din epoca maşinii de scris : Nicolae Gheran


Magda Ursache
Un cărţar din epoca maşinii de scris : Nicolae Gheran

Un prieten latinist îmi spune că vocabula premia ( premii, recompense) era folosită în latina vulgata cu sensul de scatoalce. În alte cuvinte: îţi dau un premiu putea însemna o să primeşti o scatoalcă. Niculae Gheran însuşi (o istoriseşte în Indiscreţii, din vol. Ex-temporale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj –Napoca,2018) n-a fost scutit de scatoalce : „Încâlcite mai sunt căile Domnului sub cupola artei.”
Pe scurt, Gheran a plecat din postul de director al Editurii Institutului Cultural Român numai ca să poată continua lucrul la monumentul Rebreanu. Câţi work–aholici de felul său ne-au mai rămas? Sunt editori de şcoală nouă care nu ştiu că se reproduce ultima ediţie antumă, nu prima. Dar ce mai contează? Nu vor mai fi editări postume, pentru că n-are cine plăti facturile.Urmaşii par a se vrea ieşiţi din Era Gutenberg. Rebreanologul a trecut la Muzeul Judeţean Bistriţa- Năsăud, pe un post modest, de 1601 lei fix, care s-a suprimatără.Aşa că a avut timp să scrie cartea mult dorită şi amânată, Târgul Moşilor, neintrată în librării, deci devenită carte rară. Bun şi-atât!
O redactoreasă (N. Gheran nu-i dă şi nu-i dau nici eu numele, cum nu dă nici numele editurii) i-a întocmit referat negativ. L-a prezentat nevrednic de a fi publicat , pentru că ar fi neprofesionist, stângaci stilistic, dubios în reflecţii. Dialog? Naiv! Expresivitate? Îndoielnică! Au interesat-o întrucâtva, în această ordine: „ paginile despre casele de toleranţă, despre legionari şi evrei sau despre mediul cazon, să zicem.” Gheran ar fi comis, după don’şoara fără nume , „paraliteratură biografică” ,ceea ce n-a convins-o defel. L-a trimis să facă istorie literară, nu altceva. Şi pe mine un cronicar m-a sfătuit să mă las de politică (literară ) şi să fac...descrieri de natură.
Las la o parte că „nemerituosul” Gheran a avut de parcurs vreo 30 de cronici, toate favorabile,despre cartea sa, cum o spune amuzant –sarcastic : „mi-a fost dat să-mi citesc necrologurile încă din timpul vieţii.” Eu sunt de părere că Arta de a fi păgubaş, spre osebire de memorialistica exersând programat amnezia, este o medicaţie necesară contra variilor propagande şi de stânga, şi de dreapta. Iar Niculae Gheran nu cunoaşte „ la petite histoire” din tratate, el a trăit-o. Matelot pe corabia Centralei Editoriale, a râs ca Zorba grecul când s-a surpat şandramaua.Tovbiografia şefilor,dar şi cea proprie sunt prezentate nud, convins fiind că adevărul are picioare lungi, pe care doar neisprăviţii încearcă să le ascundă, pentru a da la spălat, apretat, călcat reputaţia şifonată. Şi are toată îndreptăţirea, de vreme ce nu şi-a pus stalină gurii,în formularea lui André Glucksmann. N-a tăcut, n-a plecat confortabil capul. Era, în perioada dur stalinizantă (cînd istoria era sovietizată, lingvistica era sovietizată, pedagogia era sovietizată, sociologia şi psihologia erau sovietizate), angajat la Direcţia Generală a Editurilor. Naţionalizate toate şi devenite de stat. Funcţiile erau repartizate conform politicii de stat, „care a ucis criteriul competenţei”. De pildă, director general la Editura de Stat fusese pus un anume Pecker,care îi cerea lui Dumitru Trifu : „Tov Trifu,adumi să văd şi eu ce nea trimis reclamantul.” Ce să mai spui despre nea Pecker? Mă-sa n-avea cratimă!
La sfatul prietenului Trifu, Niculae Gheran n-a renunţat la „munca cu cartea”, cum cacofoniza în şedinţe un propagandist iaşiot venit în cultură (de) pe tractor.În pofida zbirilor partidnici, a învăţat meserie de la cei declaraţi „putrezi” sau „putrefacţi”, reacţionari ca Şerban Cioculescu (pentru a supravieţui, îşi vindea cărţi preţioase,manuscrise, colecţii de reviste, icoane; fiul său, Barbu,deţinea singura cartelă din casă) ori ca Alexandru Piru, „epurat” din Universitate odată cu profesorul său, mizantropul G. Călinescu, blamat acum că şi-a „optimizat” discursul. Dar cine l-a presat s-o facă? Mişa Novicov pronunţa cuvântul abuz (ideologic) obuz, cerând, într-o gazetă ieşeană, împuşcarea profesorilor nealiniaţi.În dreptul numelui Cioculescu scria , pe statul de funcţiuni : se comprimă postul şi persoana. Bacilul Croh (sobrichet pus de Ion Barbu) îi îmbolnăvise pe mulţi. Câţa, cum o alinta Balaci pe Constanţa Crăciun,soţia Generalului de Securitate Vincze Ianos, mare controlor de Partid, îşi permitea, ca ministră a Culturii,să refuze moştenirea Brâncuşi.
De la catedră, Al.Piru a fost trimis strungar la uzina „Timpuri Noi”. Oare amintindu-şi acest episod, la ceastălaltă înnoire a timpurilor, a urcat grăbit conu Pirache în barca ziarului iliescan „Dimineaţa”? Ca să nu mai pomenim faptul că a năşit doctori nişte „dobetoci”, iar pe Pavel Ţugui, vigilentul proletcultist care l-a înfundat pe Blaga, l-a ajutat să devină prof. univ. la Cluj. Ca şef al Secţiei Ştiinţă şi Cultură din PMR, Ţugui fusese mâna dreaptă sau stângă a lui Leonea Răutu, a cărui nevastă sovietică n-a vorbit niciodată româneşte. Răutu, inchizitor, parlagiu, gropar al elitei culturale,asasinată în serie neagră, a fost pensionat de Ceauşescu, în ’81. Fiica Lena şi ginerele Andrei Coler au emigrat în SUA, ca persecutaţi , pesemne, de „ socialismul naţioanal”, spre a-i spune ca Luca Piţu. Cât despre fiica lui Coler, Luminiţa, autoarea prozei scurte Nisip sub pleoape, tovărăşica a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor ( USR nu ştia cine a fost tata Coler, torţionarul şef peste temniţele politice, peste lagărele de muncă din toată ţara), ca apoi să plece legal în SUA şi să se mărite cu fiul guvernatorului Californiei.
La noi, cultul eroilor –martiri e-n pauză, ca şi al adevăraţilor disidenţi,ca Doina Cornea. Închid paranteza ,ca s-o deschid altădată.
À rebours cu directivele de Partid, Niculae Gheran l-a folosit pe doctul „strungar” Piru ca referent plătit al cărţilor pe care le re-introducea în circuitul editorial, acrobaţie destul de riscantă. Putea fi dat afară de peste tot. Dacă de-comunizarea ar fi însemnat aplicarea Legii Lustraţiei ( Cehia a făcut-o; România,nu), atunci Raportul final ar fi fost întocmit de experţii în orori şi erori,ca Paul Goma, Florin Constantin Pavlovici, Popa Ştefan (nume literar : Ştefan Augustin Doinaş) ori Gheorghe Grigurcu, Dorin Tudoran, Vasile Gogea, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu. Ei ar fi trebuit să scrie despre iadul ideologizării prin forţa ciocanului şi a secerii, nu fiii căuzaşilor stângişti, ca Alexandru Florian, care pretinde că ne dă lecţii de adevăr despre Mircea Vulcănescu,Vintilă Horia,Gyr, Crainic, Ţuţea, neţinând cont nici de reabilitarea legală a vreunuia dintre cei acuzaţi de fascism,legionarism etc.Şi nu ne-ar fi direcţionat Silviu Brucan (temut, zice presa, chiar de Ion Iliescu ) spre capitalism sălbatic, cândva combătut în „Scânteia”,unde, pe prima pagină, cerea condamnarea lui Iuliu Maniu ( a urmat sentinţa Tribunalului Poporului : 104 ani de închisoare şi muncă silnică de două ori pe viaţă). Se spune că scenariul teroriştilor tot Brucan l-ar fi compus.
Aşa, pe direcţie Brucan-Iliescu -Roman, s-a dat gaură nu numai drapelului, ci României întregi. Culegem muşeţel din curtea combinatelor, am dat flota pe gondole, am deschis Frizeria Verde a Pădurilor, poliţia taxează băbuţele care vând două legături de leuştean, veniturile scad pe măsură ce fustele primei doamne se scurtează...
Normalitatea nu şi-a arătat faţa după implozia decembristă. Legea Lustraţiei? Nu funcţionează. Funcţionează însă Legea Recunoştinţei pentru „revoluţionarii” cu misie de la Secu. Filele din care se pot afla numele colaboratorilor lipsesc.Or fi protejaţi din motive „umaniste”? Să nu li se tulbure intimitatea, ca drept al omului? Dar au fost oameni?
La toate astea, prostie, ignoranţă, incompetenţă, vulgaritate, răzbit promovate în Post –Moralia (o actriţă open mind urlă pe micul ecran : „Gata cu principiile!”), Niculae Gheran dă sfat prietenului Ion Vlad : „ nu uita să râzi. Fiindcă, Dumnezeu să mă ierte,nu ne putem plînge că n-avem de ce.” Asta pentru că râsul îi rămâne amic,mai puţin confraţii pe care îi supără opinia că vinovată e complicitatea lor laşă. Dar şi (adaug eu ) indiferenţa etnică şi etică : asistăm la dez-membrarea istoriei colective,cu miturile ei cu tot, la de-tabuizarea clasicilor (s-a dat semn de de-construcţie cam din 90 încoace, de la debutul Ioanei Bot (Eminescu şi lirica românească de azi), juriul premierilor avându-l în cap pe Ovid. S. Crohmălniceanu. Gheran îi spune ca Al. Piru, Ovid S. Papagal, după cârciuma din Galaţi a tătânelui Cohn,”La papagal”, plină cu cremă Gladis, Carmol,aţă, brice,nasturi şi multe lame de ras. Păţitul priceput, trudind peste 50 de ani(„treabă cinstită pe care am dus-o la capăt” ) la Seria de autor Rebreanu,nu-l iartă pe Croh, deoarece l-a găsit pe prozator, en detail şi en gros, „fascist.”Are şi dreptul s-o facă: din funcţia de director al Editurii ICR spune că a demisionat „liber şi neforţat de nimeni”. Greşit! Forţat de propriile idei şi principii.
Ştiam fără greş cine-s proştii şi lichelele pe vremea lui Ceauşescu. Acum îs mai greu de dibuit,fiind mult mai mulţi.Vorba actorului Gheorghe Dinică, după Gheran : „Lume multă şi oameni puţini”.
Transcriu un aforism al lui Gheorghe Grigurcu, din „Bucovina literară” de noiembrie –decembrie, 2017 : „Ovidiu Cotruş mi-a relatat o vorbă care circula cu privire la un personaj politic din interbelic : un păduche în dimensiuni de porc. Am impresia că aceasta nu şi-a pierdut actualitatea extremistă.” Tare-aş vrea să aflu cine-i „fata mică, frumuşică”, „aproape virgină”,spre a-i spune ca Arghezi, turnătoarea de la pag. 184. Asta ca să-i pot zice, în formularea altui umorist, Dumitru Hurubă :”Regret că ne-am cunoscut.” În atenţia lui Bogdan Creţu : Cine o fi dat Securităţii cheia casei lui Mihai Ursachi? Să căutăm femeia?
Ca să scrii memorialistică şi s-o publici în viaţă fiind, e semn că te preţuieşti pe tine însuţi. Ce am apreciat e onestitatea lui N. Gheran. O spune chiar autorele, la p. 339: „Nu degeaba Magda Ursache, deranjată de lipsa de obiectivitate a unor memorialişti contemporani, mi-a luat în considerare Arta de a fi păgubaş, între altele şi pentru că, în relatări, prezint şi situaţii deloc favorabile mie.” Da, Gheran nu-şi truchează, ca atâţia alţii, fotografiile, nu (auto)înşeală. În esenţă, memorialistica sa este exerciţiu de libertatea opiniei.
Dintr-o anume discreţie, rămâne nenumită, pe numele de familie, o anume Cornelie,iar pe Paul Cornea ,”ziditor de cultură” după V. Tismăneanu, îl lasă să pledeze nevinavat pentru urâta perioadă roş proletcult. P.Cornea s-a bucurat de încrederea forurilor, cu vârf şi îndesat. L-au promovat (subl.mea ) în funcţii de răspundere: director general al editurilor, cât l-a vrut Leonte Răutu, apoi, la Direcţia Generală a Teatrelor : „ober-şef la vreo 30 de ani şi ceva, peste teatre şi alte arte” (v. Doi paşi înainte, unul înapoi ). Probabil ca expert, ca tehnocrat în eliminări, a reapărut profesorul Cornea, după ’89, adjunct la Ministerul Învăţământului. De acolo a permis „decaparea” eminentului eminescolog Mihai Drăgan. Cabala mediocrilor din Universitatea „Al.I.Cuza” l-a despicat. Nedreptatea strigătoare la cer i-a adus cancer şi moarte. Paul Cornea nu l-a sprijinit pe M. Drăgan, când i-a cerut ajutor.
Gheran îl contrazice prieteneşte pe Cornea cînd îl acuză de „supralicitarea mareşalului Antonescu”.Criminal a zeci de mii de evrei? Părerile sunt împărţite, chiar între membrii aceleiaşi etnii.Îi aminteşte că oribilul însemn, steaua galbenă, „n-a existat în capitala noastră”; că paşaportul românesc a împiedicat trimiterea în lagărele morţii a evreilor din Ardealul de Nord, aflat sub horthişti („or actul acesta şi restricţia se datorau lui Antonescu”).
„ Să recapitulăm : la data când Antonescu preia frânele în stat, Basarabia zburase la ruşi, graţie pactului Molotov - Ribbentrop, ar în urma arbitrajului de la Viena Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei horthiste.
Să ne reamintim : la 14 septembrie 1940 România este proclamată „stat naţional legionar”,iar la 12 octombrie 1940 începe intrarea trupelor germane pe teritoriul lui, aşezându-se pe Valea Prahovei şi în preajma centrelor vitale. Mai târziu, la 23 noiembrie al aceluiaşi an, Antonescu semnează la Berlin adeziunea la Axă.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu n-ar fi aderat la Pactul tripartit?
Neîndoios,Horthy,aliat al lui Hitler, prelua întreaga Transilvanie, iar restul ţării repeta soarta Poloniei. Asta în cazul când Horia Sima nu devenea conducător suprem în România cu întreaga lui Mişcare legionară, pusă cu botul pe labe de Antonescu. Credeţi că ar fi fost mai bine pentru evrei?”
Niculae Gheran face parte din specia din ce în ce mai rară, aşa cum am mai spus-o, a cărţarilor de elită, numiţi astfel de cărţarul Gheorghe Pienescu,arghezolog. În tot ce pune pe hârtie, nu face nici roman,nici istorie,nici pamflet,nici foileton,nici eseu,nici glose pe marginea cărţilor, dar ceva din toate astea, aşadar texte de graniţă.A se citi Imposibila despărţire,subintitulată Cronică parodică.Altfel spus, ca Topîrceanu, parodie originală. Insomniacul păgubos visează. Cum ? ”Visez pe dos ce se petrece în realitate.De-a-ndoaselea.” Un poet controversat moare şi primeşte aplauze când sicriul, purtat pe umeri chiar de cei mai înverşunaţi opozanţi, e coborât în pământ. Aplauzele (la fel de stupide ca like-urile cînd se anunţă o moarte) vin dinspre „Tudorică Băsconcs, teolog răspopit în diplomaţie”, cu o slăbiciune blondă-n minte, Vladimir Ismană, filosoful Gogu Moftologul, Herpes Papion, scenariul aparţinând lui Dilemache. I-aş sugera păgubaşului, ca, exersându-şi arta, să pună un bemol nu ludicului, ci grotescului ludic. Însă se vede treaba că N. Gheran este scîrbit de „pârdalnicul caracter” al celor care fac iarăşi compromisul cu Puterea, scrisul său fiind „ o obişnuinţă fără profit”, aşa cum îl definea Gabriela Melinescu.
Ce-i interzic lui Niculae Gheran - şi-mi asum rolul de cenzor - e să nu spună „ nu mai apuc”, la pag. 138 şi la altele, şi la altele. Mai are multe de devoalat, pamfletat, comentat, din epoca maşinii de scris şi nu numai. Vorba lui Creangă : „Ca să iasă, trebuie mai întâi să intre.” În istoria literaturii, desigur.

Magda Ursache

joi, 10 mai 2018

Sorina & Ioan Bolovan. Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilà


128 • Transylvanian Review • VoL IV, No. 1 (Spring, 1995)
Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilà
Sorina & Ioan Bolovan
Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca
En 1946, Gheorghe I. Bratianu publiait une étude remarquable sur Marc Bloch intitulée „Un savant et un soldat"1 où il essayait de résumer en quelques mots les dimensions fondamentales de l'existence et de la création du grand historien français, assassiné avec bestialité par les nazis. Nous nous permettons d'employer ici le syntagme inspiré par le titre de l'étude de Gh. I. Bratianu pour caractériser aussi bien la vie et l'oeuvre de Sabin Manuilă en général que ses rapports avec la Transylvanie en particulier. Plus personne ne doute aujourd'hui de la valeur scientifique incontestable de l'oeuvre du savant Sabin Manuilă. Le second attribut, celui de soldat, s'est matérialisé pendant les années de la première guerre mondiale et en automne de l'année 1918, lors de l'Union de la Transylvanie à la Roumanie. Mais l'attribut de combattant a résulté surtout de l'implication de Sabin Manuilă comme homme de la cité, dans la vie publique, de la finalité politique de plusieurs de ses démarches scientifiques dans une période où le révisionnisme menaçait l'intégrité territoriale de l'état national roumain.
Comme on le sait, S. Manuilă a été, par sa naissance, un fils de la Transylvanie. Il est né le 7/19 février 1894 à Sîmbâteni, près d'Arad, d'une famille de militants pour les droits des Roumains vivant sur le territoire de l'état hongrois. Son oncle, Vasile Goldis, a été l'une des personnalités marquantes du Parti National Roumain de Transylvanie, celui qui, le 1 Décembre 1918, a lu la Résolution d'union. Son père, Fabriciu Manuilă, archiprêtre orthodoxe de Lipova, a dirigé l'enseignement confessionnel de son diocèse dans une période où la politique de magyarisation forcée du gouvernement hongrois de Budapest avait atteint son paroxysme2.
Il a commencé son éducation primaire à la maison, a fait le lycée à Arad et ensuite à Brasov où il a passé son examen de baccalauréat en 1912. Dans cette ville située au pied de Tîmpa et grâce à des professeurs compétents, son caractère d'exception a commencé à se

1 Gh. I Bratianu, „Un savant et un soldat", dans Revue Historique du Sud-Est Européen, XXIJJ, 1946.
2 L. Maior, Jrolitica scolara a guvernelor maghiare fa{a de romani 1900-1914", dans Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXX, 1990-1991, p. 123.
Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilă • 129
former au point de vue éducatif et moral ( le professeur Axente Banciu a eu une grande influence en ce sens, figure d'instituteur et d'historien peu connue de nos jours mais beaucoup appréciée par Sabin Manuilă)3.
Après le lycée, Sabin Manuilă a été obligé de s'inscrire à la Faculté de Médecine de Budapest car les Roumains transylvains ne bénéficiaient pas, avant 1918, d'une institution d'enseignement supérieur en roumain. De 1912 à 1919 il a suivi les cours de cette faculté étant l'un des membres actifs de la société estudiantine „Petru Maior" de Budapest et un des collaborateurs des journaux roumains de Transylvanie. Pendant la première guerre mondiale, Sabin Manuilă s'est trouvé, comme beaucoup d'autres Roumains, dans une situation dramatique, devant lutter, entre 1916-1918, dans l'armée austro-hongroise pour une cause étrangère à sa nation d'origine (dans le service médical du front russe).
La dissolution de l'Empire austro-hongrois en automne 1918 et le radicalisme pris par le mouvement national roumain de Transylvanie ont trouvé Sabin Manuilă impliqué dans la lutte pour la défense des intérêts nationaux. Il s'est enrôlé dans la garde nationale de Lipova, soutenant les efforts d'instauration de l'administration roumaine en Transylvanie, quand la population majoritaire a appliqué, le 1-er Décembre 1918, à Alba Iulia, le principe du droit à l'autodétermination nationale et s'est unie à la Roumanie. Longtemps après, lors de sa spécialisation aux Etas-Unis, Sabin Manuilă a reçu une lettre d'une connaissance roumaine établie à Détroit qui lui rappelait l'atmosphère pendant l'Union. Dans cette lettre datée du 16 octobre 1925, il affirmait: „Je me rappelle très bien qu'en 1918, à l'époque de la révolution, vous aviez la commande de la garde nationale de notre ville, Lipova, et que nous, les étudiants, vous aimions et vous estimions beaucoup"4. D'ailleurs Sabin Manuilă a participé à la Grande Assemblée d'Alba Iulia en qualité de représentant de la société estudiantine „Petru Maior". Fait significatif pour le militantisme de sa famille, à Alba-Iulia ont participé comme représentants de différentes organisations culturelles et religieuses, son père, Fabriciu Manuilă, et son frère, Camil Manuilă5.
Après l'union de la Transylvanie à la Roumanie, l'instauration d'une vie d'état et la généralisation de l'administration roumaine dans cette province ont rendu nécessaire la création de la première université roumaine, en 1919, à Cluj. Sabin Manuilă est devenu médecin de l'hôpital d'enfants de l'Université. Il a été inclu par la suite dans le corps des enseignants universitaires comme assistant et ensuite comme chef de travaux à la Faculté

La Bibliothèque Centrale Universitaire ..Lucian Blaga" de Chij-Napoca, Collections spéciales, Correspondance, les trois lettres de S. Manuilă adressées à A. Banciu.
4 Les Archives de l'Etat de Bucarest, Fond Sabin Manuilă, dossier V901, f. 9 (continué par ASB, FSM).
5 1918 la Romani. Documentele Unirii Transikaniei eu România. 1 Decembrie 1918, vol. X, Bucarest 1989, p. 118,120,186.
130 • Transylvanian Review • VoL IV, No. 1 (Spring, 1995)
de Médecine (dans le cadre des chaires d'anatomie pathologique et d'hygiène sociale dirigées par les professeurs Victor Babes et Iuliu Moldovan)6.
Son activité didactique a été doublée d'un riche travail de recherche scientifique. En 1921, il a rédigé l'ouvrage Epidemiile din Transilvania (Les épidémies de Transylvanie), présenté au cours du plus haut forum scientifique du pays par l'éminent savant Victor Babes, ouvrage qui a remporté aussi le prix de l'Académie Roumaine. En même temps, S. Manuilă a récolté des milliers d'échantillons de sang dans les villages de Transylvanie afin de faire l'analyse des groupes sanguins ABO. Il a intégré les données obtenues dans son étude sur la structure génétique de la population roumaine et les résultats de ses investigations sérologiques et immunologiques ont été publiés dans des revues de prestige du pays et de l'étranger (il devenait de la sorte un des «pionniers" d'une science en train de se constituer en Europe à cette époque)7.
En 1926, de retour des Etats-Unis où il avait obtenu une bourse de la part de la Fondation Rockefeller pour compléter sa spécialisation dans les domaines de la biométrie et de la santé publique, Sabin Manuilă a été nommé inspecteur général de la santé publique en Transylvanie et membre du Conseil sanitaire supérieur. Malgré sa jeunesse, ce poste venait confirmer sa ténacité, sa force de travail et son talent d'organisation qui l'ont caractérisé tout au long de sa vie.
La passion pour la recherche sur le terrain a déterminé Sabin Manuilă à s'impliquer dans l'organisation et la coordination des équipes estudiantines de monographie, actives durant la quatrième décennie, fait qui a eu pour conséquence une fructueuse collaboration avec D. Gusti. De 1934 à 1935, il a dirigé les équipes d'étudiants qui faisaient des enquêtes sociologiques et démo-sanitaires dans les villages de F ibis et Sîmbâteni de Banat. Le phénomène de la «dépopulation du Banat" a engendré un débat important dans la vie scientifique et politique roumaine de la période de l'entre-deux-guerres, suite aux conséquences biologiques, économico-sociales, démographiques et politico-nationales8. L'attention des équipes de travail coordonnées par S. Manuilă a surtout porté sur le problème de la réduction de la mortalité infantile en milieu rural et sur la création d'une stratégie optimale dans le domaine sanitaire qui puisse prévenir «le collapsus biologique". Ses observations pertinentes, à côté de celles de D. Gusti, P. Râmneanțu, P. Nemoianu, etc., ont constitué une source d'informations importante pour une meilleure compréhension

6 Anuarul Universitatii din Cluj, les années 1919-1920,p. 24; 1921-1922,p. 207.
7 Antologia asociafiUor si personalitafilor culturale românesti din exil 1940-1990, édition D, San Diego, 1991, p. 3S8.o
* P. Nemoianu, «Depopularea Banatului", dans Analele Banatului, BJ, 1930, nr. 3, p. 28-32; P. Râmneanțu, ..Studiu asupra depopulării Banatului. Cauzele depopulării. Rezultatele anchetei demografice din comuna Varadia, jud Caras", dans Buletin eugenic și biopolitic, VI, 1935, nr. 7-9, p. 193-269; D. Șandru, Populația rurală a României între cele doua războaie mondiale, lași, 1980, p. 34-36.
Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilă • 131
du phénomène par les facteurs responsables. Conformément à sa formation et à son esprit théorique et pratique, S. Manuilă a joint, pendant ces années-là, l'écrit à la parole, soutenant de nombreuses conférences, rédigeant des mémoires et publiant des articles sur le phénomène de la dépopulation du Banat9.
L'une des préoccupations constantes de Sabin Manuilă a été d'établir correctement la composition ethnique de la population de la Roumanie en général et de la Transylvanie en particulier. Après la formation de l'état national roumain unitaire en 1918, il était extrêmement important pour l'état roumain de connaître la situation réelle des rapports ethniques dans les provinces unies en 1918. L'étude Evolufia demograficâ a oraselor si minoritàfilor etnice din Transilvania (Evolution démographique des villes et des minorités ethniques de Transylvanie), élaborée et présentée lors des réunions de l'Académie de 1929 (institution qui a couronné l'auteur d'un autre prix), représente la première contribution majeure de S. Manuilă à la recherche de la structure ethnique des villes transylvaines10. Il inaugure de la sorte une direction de recherche particulièrement importante pour contrecarrer les thèses étrangères, tendancieuses qui affirmaient que dans la Transylvanie d'après 1918 avait lieu la „roumanisation" forcée des villes et que l'état roumain promouvait une politique brutale d'assimilation des minorités, etc.
Avec une méthode rigoureuse et dans l'esprit de l'objectivité qui a caractérisé toute son activité, S. Manuilă a démontré que les villes transylvaines avaient en 1918 un caractère ethnique à prépondérance hongroise, vu que l'établissement de l'élément ethnique roumain en milieu urbain avait été empêché, par différents moyens, pendant des siècles. Après la suppression des obstacles politiques, économico-sociaux et culturels par l'union de cette province à la Roumanie, suite à l'afflux naturel de la population rurale vers le milieu urbain en phase d'industrialisation, la structure ethnique des villes a subi des modifications essentielles. Puisque la population rurale de Transylvanie était roumaine dans sa majorité, il était normal que les Roumains acquièrent en quelques décennies, une majorité relative ou absolue en milieu urbain aussi, à voie naturelle, suite aux immigrations des villages transylvains. Ce même phénomène caractérisait à l'époque toutes les provinces unies à la Roumanie en 1918. S. Manuilă a présenté ses conclusions concernant l'évolution de la structure ethnique des villes de Transylvanie, de Bucovine et de Bessarabie lors d'une communication à Rome en 1931, à l'occasion du Congrès international d'études sur la population (les 7-10 septembre 1931)11.

9 Sabin Manuilă, Jtegresul biologie al satelor banatene", dans Luceaférul, Timisoara, décembre 1936; ASB, FSM, dossier 17499, f. 5; dossierXL7112.
10 Sabin Manuilă ..Evohrtja demograficâ a oraselor si minoritaplor etnice din Transilvania", dans Ârkiva pentrusUinM}ireformasocialâ, Vin, 1929,nr. 1-3,p. 91-212.
Sorina Bolovan, „S. Manuilă's Contribution to the Research of the Urban Population of Romania", dans Transylvanien Review, voL I, nr. 1, Summer 1992, p. 57.
132 • Transylvanian Review • Vol. IV, No. 1 (Spring, 1995)
Le problème de la composition ethnique de la population de Transylvanie, sa distribution en milieu rural et urbain, le déplacement naturel de la population, etc. ont fait l'objet de plusieurs conférences et études réalisées par S. Manuilă durant la quatrième décennie: „Les problèmes concernant la population de la Transylvanie", „Le développement des villes de Transylvanie", „La structure ethnique de la frontière de l'ouest", etc. n.
Les démarches scientifiques de S. Manuilă étaient doublées d'une finalité politique incontestable à cette époque-là, caractérisée par l'ascension du fascisme et l'intensification de la propagande révisionniste. Tant l'Union Soviétique que la Hongrie et la Bulgarie émettaient des prétentions territoriales à l'adresse de la Roumanie, ce qui imposait, sur le plan interne, une réplique scientifique, objective. S. Manuilă a été l'un de ceux qui se sont effectivement impliqués dans la lutte contre les thèses révisionnistes13. Par ses études statistiques et démographiques, il fournissait des données qui démontraient qu'en Transylvanie, Bucovine et Bessarabie la mise en pratique du droit à l'autodétermination nationale a été soutenue par une majorité ethnique roumaine dans toutes les provinces.
L'été de 1940 a été néfaste pour la Roumanie compte tenues des pertes territoriales qu'elle a subies. D'abord, suite à l'ultimatum du 26 juin, la Bessarabie, le nord de la Bucovine et la région de Herța ont été occupés par l'Union Soviétique. Grâce à la compétence de S. Manuilă, le Ministère de l'Extérieur de Roumanie lui a demandé de participer, et de fournir la documentation nécessaire aux négociations avec l'Union Soviétique qui ont eu lieu à Turnu-Severin les 16-24 août 1940. Pendant ces journées, Manuilă a essayé de sensibiliser les forums de décision sur la possibilité d'échange de la population, afin de réduire au minimum les pertes territoriales de la Roumanie'4. Malheureusement, les négociations ont été arrêtées à cause de la position rigide de la délégation hongroise. Suite aux pressions de l'Allemagne et de l'Italie, une délégation roumaine a été convoquée à Vienne pour le 30 août pour clarifier le différend roumano-hongrois. S. Manuilă a fait partie15 de la délégation roumaine, mais cette fois-ci c'est le droit de la force qui l'a emporté: on a imposé à la Roumanie de céder en faveur de la Hongrie, la partie du nord-ouest de la Transylvanie ayant une population en majorité roumaine. S. Manuilă a d'ailleurs publié par la suite un ouvrage où il met en évidence la

12 Sabin Manuilă, „Les problèmes démographiques en Transylvanie", dans Revue de Transylvanie, J, 1934, nr. 1, p. 45-60; „Le développement des centres urbains en Transylvanie", dans Revue de Transylvanie, nr. 4,
p. 445460; ASB, FSM.
13 Sabin Manuilă, România si revizionismul", dans Arhiva pentru stiință si reformă socială, XII, 1934, nr. 1-2.
14 Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, édition soignée par Sanda Pop et Nicolae C. Nicolescu, Bucarest, 1992, p. 85,140.
15 R. Bossy, Amintiri din viața diplomaticâ (1918-1940), voL. I-II, Bucarest, 1993, p. 279.
Considérations sur la vie et l'activité de Sabin Manuilă "133
prépondérance de l'élément ethnique roumain (49, 2%) dans les territoires occupés par la Hongrie, ainsi que les conséquences démographiques négatives ayant résulté de cet arbitrage pour la population roumaine16.
Dans ces conditions, la nécessité d'organiser en Roumanie un recensement général de la population s'imposait de force, afin d'évaluer correctement les pertes territoriales et démographiques de l'été 1940. En automne et en hiver 1940, S. Manuilă s'est préoccupé de la préparation et du déroulement de ce recensement. Dans un mémoire qu'il a adressé au dirigeant de l'état, Manuilă écrit: „Mon rôle, en qualité d'organisateur du recensement général de 1930 et de directeur de l'Institut Central de Statistique, et même en qualité d'homme de science et de Transylvain, est celui d'insister afin que le pays soit armé des meilleures armes, car nous en aurons besoin à la Conférence de paix afin de regagner nos frontières nationales. C'est le seul idéal qui me préoccupe en ce moment, c'est ma raison d'être. Je milite pour cette idée dans toutes les circonstances de ma vie. Je milite pour cette idée dans toutes les circonstances, par ce que je dis, ce que j'écris et ce que je fais. Et je suis convaincu que personne n'ait plus milité que moi pour cette idée..."'7.
Le problème de refaire les frontières naturelles du pays était évidemment devenu l'une des préoccupations majeures de ceux qui étaient responsables du sort de la Roumanie. Le 16 juin 1942, Mihai Antonescu a convoqué plus de 100 personnalités politiques et scientifiques (parmi lesquelles S. Manuilă) afin de préparer les documents pour la future Conférence de paix. Une des décisions prise à cette occasion a été celle concernant „l'amplification de l'activité de l'Office (de l'institut - n.a.) de statistique dirigé par S. Manuilă18.
Conscient du nombre réduit de personnel médical de spécialité existant en Roumanie, S. Manuilă a conçu en 1944-1945, un projet d'organisation d'une nouvelle faculté de médecine à Timisoara. Ce n'est pas par hasard qu'il a placé cette institution, conçue selon le système des institutions similaires qu'il avait connues aux Etats-Unis, lors de sa spécialisation à l'Université Johns Hopkins de Baltimore, dans la ville située au bord de la Bega. Elle devait préparer le corps médical qui aurait pour mission principale de résoudre le problème de la réduction de la population du Banat19. Malheureusement, la situation politique interne et celle du pays de la fin de la guerre ont empêché S. Manuilă de s'occuper de la mise en pratique immédiate de ce projet.
Après avoir quitté la Roumanie, au début de l'année 1948, pour échapper aux prisons communistes, S. Manuilă a continué son activité scientifique en exil, à New York où il

" Sabin Manuilă, The Vienna Award and its Demographical Conséquences, Bucarest, 1945.
17 ASB, FSM, dossier 1/199, f. 7.
18 Ion Ardeleanu,«Biroul Pacii: proiecte privind soluționarea problemei frontierelor României si realizarea
unor bune relatii în Balcani», dans Europa XXT, voL I-H71992-1993, p. 128-129.
19 Antologia asocialiilor si personalităților...,p. 389.
134 • Transylvanian Review VoL IV, No. 1 (Spring, 1995)
s'est établi. Un fait tout à fait significatif pour le syntagme proposé au début de notre présentation est que S. Manuilă a élaboré en 1957, en collaboration avec le Dr. W. Filderman (ancien président de la Fédération des communautés juives de Roumanie) une étude remarquable sur Evoluția numerică regională a populației evreiești din România (Evolution numérique régionale de la population juive de Roumanie). Cette étude a été également présentée au Congrès de l'Institut International de Statistique de Stockolm des 8-15 août 1957. On présentait ainsi dans un forum scientifique de prestige, des conclusions d'une grande importance pour la connaissance réelle des dimensions de l'holocauste en Roumanie. La forte réduction du nombre des Juifs de Roumanie après la guerre a été tout d'abord attribuée à la déportation en Allemagne des Juifs du nord-ouest de la Transylvanie, occupée par la Hongrie (environ 90.295 personnes). Les pertes dans les provinces de l'ancien Royaume, dans la Transylvanie d'aujourd'hui et dans la Bucovine du sud ont été estimées à environ 15.000 personnes. Il était donc normal que le Dr. W. Filderman affirme que dans aucun des pays se trouvant sous l'influence de l'Allemagne n'ait survécu une aussi grande proportion de Juifs qu'en Roumanie20.
Dans l'espace restreint de cette présentation, nous n'avons fait que schématiser quelques moments de la biographie et de l'oeuvre de Sabin Manuilă qui ont réussi, pensons-nous, à mettre en évidence les attributs de savant et de soldat d'une grande personnalité de la science roumaine contemporaine.

20 S. Manuilă, Dr. W. Filderman, Populajia evreiascâ din România în timpui celui de-al doilea rûzboi mondial/The Jewish Population in România during World War II, édition Kurt W. Treptow et Lany Watts, Iassy, 1994, p. 58. D'ailleuis S. Manuilă a usé de sa position entre 1942-1944 pour protéger la population juive de Bucarest. Sous le prétexte que l'Institut Central de Statistique qu'il dirigeait avait besoin de personnel auxiliaire qualifié pour ses opérations statistiques, S. Manuilă a sollicité au Grand Etat Major d'exempter de l'envoi dans les camps de travail de milliers et de milliers d'intellectuels juifs. Ceux-ci ont été embauchés, de manière fictive, à l'Institut, pouvant travailler même à domicile, et étant de ce fait protégés de travaux pénibles et humiliants. Cf. Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Bucarest, 1994.

duminică, 6 mai 2018

„A kaland az életem tartozéka” – beszélgetés a 75 éves Cseke Gábor költővel, íróval, szerkesztővel

„A kaland az életem tartozéka” – beszélgetés a 75 éves Cseke Gábor költővel, íróval, szerkesztővel



– Kolozsváron született, de gyökerei, édesapja, Cseke Vilmos matematikaprofesszor révén, a dél-erdélyi, hatványozottan szórványvidéknek számító Hátszegig nyúlnak.

– Gyökereink diszkréten hálózzák be egész Dél-Erdélyt, de Aradig is kinyúlnak. Apai nagyapám Erzsébetvárost hozta magával, nagyanyám Brassót. Hátszegen megismerkednek s egybekelnek – ekkor jön be apám a képbe, 1915-ben. Négy év múlva húga születik, de akkor már szabadkai lakosok – nagyapám fegyelmezett tanárember: megy, ahová a Monarchia küldi. Trianon már Kolozsváron találja. Anyám családja, némi sváb beütéssel, Arad vidékét, a jól termő alföldet rajzolja a családi térképre. Apámról sokszor megemlékeztem, többféle műfajban. Legutoljára a szüleim szerelmi levelezése nyomán írtam tényregényt, s benne sűrűsödnek a második világháborút megelőző néhány év erdélyi és magyarországi feszültségei is.

 

Fotó: Pusztai Péter
Fotó: Pusztai Péter


– 1957-ben érettségizett a Brassai Sámuel Líceumban, Kolozsváron. Milyen szelek fújtak akkoriban arrafelé?

– Nagyon ifjak voltunk és bohók – alig 16 évesek. Amit manapság tudok arról a korról, azt az olyanok visszaemlékezéseiből szűrtem ki, mint amilyen Bodor Pál volt akkoriban – alig 26 évesen. Egy pódiumbeszélgetésen elmondta, hogy 1956. szeptember 21–22-én Kolozsváron a bukaresti pártvezető, Miron Constantinescu találkozott magyar értelmiségiek színe-javával, akik őszintén kitálaltak előtte, meglehetősen kényes kérdéseikkel a központi magyar ifjúsági hetilappal, a kétnyelvű helységnévtáblákkal kapcsolatosan. A másnap folytatódó gyűlésre igyekezvén Bodorék valósággal csodát láttak: egyetlen éjszaka leforgása alatt megint megjelentek a kétnyelvű cégtáblák, Miron Constantinescu azzal fogadott bennünket, hogy őt súlyos mulasztás terheli, mert elfelejtette tegnap reggel átadni a vezetőség üzenetét. Eszerint az Ifjúmunkás című magyar ifjúsági lap újra megjelenik, a Korunk meg fog jelenni, magyar nyelvű gyermeklap indul (ez lett a Napsugár), az Agrártudományi Intézet magyar tagozatát helyreállítják. Egy hónap múlva aztán bekövetkezett a magyar ’56 – és minden megváltozott. Mi, kamaszok, inkább csak ’56 szelét érzékeltük. Annyira a saját köreinkben, köldöknézően éltünk, kolozsvári magyar diákok, hogy jóformán nem is érzékeltük a Bodorék által szóvá tett állapotokat. A mi kis diákvilágunkban még béke volt és barátság…

– A Babeş–Bolyai végeztével a bukaresti Ifjúmunkás belső munkatársa lett, közel két évtizedig. Mire emlékszik vissza szívesen, s mi az, ami máig keserű emlék?

– Sok kedves emlékem közül hirtelen most az Ifjúmunkás Matinékat emelném ki, kezdetben Matekovics János, később Tar Károly vezénylete alatt, a Túrázz velünk pályázatot, a fiatal költők első antológiája, a Vitorla-ének kapcsán rendezett országos vitánkat, az 1970-es árvíz idején összeállított tematikus lapszámunkat, amelyre Kántor Lajos reagált érzékenyen a Korunkban, az 1987-es úttörő szociográfiai riportunkat Tusnád községben, a Matekovics János szervezte Romantika-vitát. De persze ezek árnyékában ott húzódik az a találkozás, amelyre főszerkesztő-helyettesi kinevezésem előtt került sor az ifjúsági szervezet központi bizottságánál. 1966-ban a legendás Dali Sándor főszerkesztő mindenáron a helyettesének akart tudni engem, ehhez Bukarestbe kellett utaznom, ahol egy Alexandru I. Zăinescu nevezetű oltyán költő fogadott. A beszélgetésünk után, ami maga volt a pokol, azt üzente Dalinak, hogy csak érleljen tovább, mert nem sok önálló elképzelést fedezett föl nálam… Aztán mégis csak kineveztek. Helyettesnek. Dali ügyelt rám, türelmesen megmondta, mit kell tennem, és azt elvégeztem. Erre a feladatra tökéletes voltam. De a számomra ismeretlen mechanizmust, amilyen egy szerkesztőség, egy lap, meg se mertem érinteni…

– Huszonhét éves korában a lap főszerkesztője lett, ami rendhagyó volt azokban az időkben. Kik kerültek a laphoz, kik távoztak? Miért távozott 1979-ben?

– Egy évvel a kinevezésem után, 1968-ban, a megyésítéskor Dali váratlanul felcsapott Kovászna megye egyik alapítójának, s a megyével együtt egy új napilapot teremtett Megyei Tükör címmel, egy sereg, akkor végzett fiatallal együtt – Farkas Árpád, Magyari Lajos, Tömöry Péter, Csiki László, Czegő Zoltán –, akiknek az eredeti terv szerint akkoriban mind-mind az Ifjúmunkás riporterhadát kellett volna gyarapítaniuk. Persze rosszul érintett ez engem. Szerencsére nálunk dolgozott a munkabíró, kiváló Lazics – Lázár Laci –, Elekes Feri, Matekovics János, Kincses Jóska, Gálfalvi Gyurka, Fejér Laci, Bodor Tomi… Majd pár évig visszajött Hervay Gizella is, s hozzánk igazolt Aradi-Schrei­ner Jóska, Müller Ferenc, Kocsis István, Bodó Barna, Pusztai Péter, Tar Károly, Kovács Nemere, Szele Vera, Zsehránszky István, Molnár H. Lajos, Nits Árpád, Mirk László, Gergely Tamás… Sokan ifjúi éveik elmúltával rendre ki-kiléptek a szerkesztőségből: Matekovics a bukaresti Petőfi Ház igazgatója lett, később visszatért sepsiszentgyörgyi tudósítónak, Kocsis István az Utunkhoz került, Gálfalvi Gyuri az Igaz Szóhoz igazolt, Aradi Jóska a Korunknál állapodott meg egy ideig, Hervay kitelepedett, Fejér Laci az Előréhez került… 1979-ben magam sem voltam már KISZ-korú fiatal, s a frissítésre szükség volt. De nem bántam, hiszen végre nyugodtan dolgozhattam újságíróként.

– Az „aranykornak” nevezett években a sajtóban, könyvkiadásban sokan igyekeztek kijátszani a cenzúrát. Hogyan sikerült ez az Ifjúmunkásnál?

– Pontosan sose tudtuk a cenzúrával kapcsolatban, mitől kell tartanunk, a szüntelenül frissített tilalomgyűjtemény a cenzúra birtokában volt – az Ifjúmunkás esetében hetente, megjelenés előtt egy nappal derült ki, ha valamit nem lehetett publikálni. Sokban segített az, hogy sikerült kitanulnunk a cenzorlogikát: a sajtóellenőr ugyanis sohasem volt magányos farkas, ha engedékenynek bizonyult, annak letagadhatatlan nyoma maradt, és az ő utólagos ellenőrzésével megbízott szupercenzor könnyen a fejére olvashatta „árulását”, ami nem egyszer az állásába is kerülhetett. Egy-egy „győzelmünk” után viszont a cenzúra mindig szigorúbb lett.

– Nagy visszhangja volt Jelentések – magamról című önéletrajzi művének, amelyben életének ismert vagy kevésbé ismert részleteit tárja az olvasók elé. Van olyan személy, akitől úgy érzi, bocsánatot kellene kérnie?

– Többen vannak, egyesek már nem élnek… A 2009-ben megjelent Jelentések-könyvem megírásának apropója is ez volt: tévedéseimmel, ballépéseimmel, kisiklásaimmal próbáltam benne elszámolni. Egyfajta megkövetésnek is szántam, bár mindenekelőtt a magam bocsánatát kell elérnem mindazért, amit másokkal szemben netán elkövettem. Amíg magammal nem békülök meg, addig minden további kísérlet csak menekülésnek, mentegetőzésnek, mosakodásnak hat.

– Milyen volt „előrés”, majd – 1989 után – „RMSZ-es” újságírónak lenni? Hogyan élte meg a korszakváltást a hazai sajtóban?

– Azt hittem, az újságírás révén gazdag élettapasztalatra teszek majd szert, élményeimből pedig erős irodalmi művek sarjadnak. Ami nem valósult meg, az élményekhez élni is kell, lehetőleg teljes, sokszínű, hiteles, mozgalmas életet, megmártózni mindenféle helyzetben és konfliktusban, ahogy az Jack Londonnak megadatott. Az újságírói státus hozzásegít ugyan élményekhez, de ezek elmélyítéséhez át kell törni a szokványosság, a rutin, az elvárások falát. Az újságíró azonban gyorstüzelő fejvadász, s ráadásul a szocialista sajtóban ez is sajátosan elbürokratizálódott. Nem az igazságot, a valódi konfliktusokat kellett keresnünk az életben, hanem elveket kellett illusztrálnunk, nevelési célok felé terelni az olvasó tudatát. Az 1989 decembere utáni Romániai Magyar Szó maga volt a felszabadulás, de az akkor felvett iramot nem lehetett hosszú távon fenntartani. Ám rendszertől függetlenül lehangoló tapasztalat a sok közhely, amelyet újságíróként alkalmazni kellett, a közhelyek ugyanis olyanok, mint a bogáncs. Akkor is az emberre ragadnak, ha leseperjük őket. Megszabadulni tőlük egy másfajta élet kellene. Az pedig nincsen.

– Nyugdíjba vonulása után Csíkszeredát választotta lakhelyül. Miért épp Csíkszereda?

– Jó kérdés: ha 26 évet éltem Kolozsváron, majd 36 évet Bukarestben, akkor kolozsvári vagyok vagy bukaresti? Vagy csíkszeredai, ahol immár 12 éve élek? Igazságtalanság lenne bármelyik otthonomat is megtagadni. Mindegyiktől kaptam valami nagyon fontosat. Jót is, rosszat is. Kolozsváron, a gyermeki ragaszkodás mellett az állandó és egyre nyomasztóbb otthontalanságot éreztem, Bukarest kivételesen megadta azt, amire vágytam, de csak azon az áron, hogy eladtam a sorsomat – s talán a szeretteimét is – egy követelőző hatalomnak. Csíkszereda a menekülést és a megnyugvást jelenti. Szüleim sírja egy megállónyira fekszik a várostól. Az emberszabású léptékek, az, hogy minden elérhető közelségben van, számomra oázissá teszik az amúgy hideg, ködös, de tavasszal, nyáron és ősszel roppant barátságossá (is) váló várost az Olt völgyében. Innen már nem igazán vágyom sehova.

– Jó ideje szerkeszti a Káfé Főnix irodalmi portált a szintén „ifjúmunkásos” Gergely Tamással együtt…

Café Stockholm–Toronto néven indult, aztán a Toronto lekopott róla, jelenlegi nevével 2010 tavasza óta működik, a HHRF (Hungarian Human Rights Foundation) támogatásával, mely saját szerverén üzemelteti. Arculatát néhai Debreczeni Éva költő, szerkesztőtársam találta ki. Meghatározása: irodalmi és fotóművészeti „napilap”, mert általában naponta frissül, s ha minden jól megy, napi 10–11 közleménnyel gazdagodik az egyre tekintélyesebb archívum. Sajnálatos módon, a korábbi honlapok anyaga ma már szinte elérhetetlen, ezért olykor még „visszajátszunk” néhány archív anyagot is, amennyiben valahonnan előbukkannak. A műfajokban nincs megkötés, drámától kezdve pár mondatos gondolatfutamokig, rajztól plakáton át a fotóriportig mindent megbír, a szellemi nyitottságot vállaló, a más kultúrákra is szívesen kitekintő alkotók határokon átnyúló-nyújtózkodó szabad műhelye. Az Ifjúmunkás egykori munkatársai, felfedezettjei közül is publikálnak, s legutóbb idén április 11-ére, a Magyar Költészet Napjára állt össze izgalmas antológia a portál versíró szerzőinek jóvoltából, Első versem… címmel.

Arasznyi ösvény című versében olvasni: „Mondhatni rendben ment az életem e sziklán nőtt fűcsomóig”, majd lejjebb: „ereszkedj le szíved ösvényén”. Mikor és hol nőtt az a „fűcsomó”, milyen gyakori a „leereszkedés”?

– Több, hegymászómotívumokkal dolgozó versem közül valamiért ezt kedvelem a leginkább. Amikor A bozót című regényem alapját képező események rám találtak, megannyi nyilvánvaló analógiát véltem fölfedezni az ember életútja és egy magashegyi túra bonyodalmai között. Amit az elején nem tudtam a regény első változatában papírra vetni, azt megpróbáltam részletekben, apránként kiírni magamból, akár lírai megközelítésben is. Ekkor, egyfajta gondolatbeli hegymászás következtében, vettem észre a fűcsomót is, amelyet nem lehetett megkerülni, és akkor láttam be a gyakori leereszkedés szükségességét a lélek ösvényein, hogy jobban megértsem életem buktatóit.

– Több interjúban is elmondja, hogy egész életében élénken foglalkoztatták a kalandok. Milyen kalandozásokra gondol?
– A kaland szorosan az életem tartozéka. A jó könyv számomra kalandos, akár szellemi kaland értelemben is. Hogy ez mennyiben földrajztudós nagyapám érdeme és hatása, azt nem tudom.. Nagy utazó, világjáró is szerettem volna lenni… Az Ifjúmunkásnál lelkesen dolgoztuk ki dr. Sáska László (Xántus János tanár úr révén), Jakabos Ödön, Gálfalvi György, Barabás Endre, Aradi József, Szele Vera, Szilágyi N. Sándor segítségével az akkori romániai magyar útleírás alapjait. Amit aztán, 2003 januárjában Kalandozó című mellékletbe plántálva, az akkori Romániai Magyar Szó keretében, havonta próbáltam tovább éltetni, fejleszteni, ami egy darabig az Új Magyar Szó heti egyoldalas rovataként élt tovább. Ma Kalandozók cím alatt, a világhálón folytatom önerőből mindazt, amit valaha elkezdtem…

– Műfordítással is foglalkozott, mindenekelőtt román nyelvből. Osztja Kosztolányi megállapítását, hogy a műfordítói munka nem egyéb zseniális csalásnál?

– Kosztolányi nagyon is tudta, mit mond a műfordításról. A jó műfordítás hasonló a bűvész trükkjéhez: nem is vesszük észre, miként sikerül egy másik nyelven visszaadni azt a hatást, amit az írásmű eredetiben kiváltott. A teljesítmény azonban csak ritkán zseniális. Nálam a műfordítás pótcselekvés: amikor nem érzek elég erőt a saját alkotáshoz, akkor a más nyelven alkotókét veszem „kölcsön”, azáltal, hogy megpróbálom anyanyelvemre átültetni. Kölcsönsorok címmel összeállítottam két antológiát is jelenkori román költők műveiből, ugyanakkor kétnyelvű válogatásban sikerült közel hoznom az olvasóhoz Dan Culcer, Kocsis Francisko és Ion Dumbravă költői világát, amelyekben sok esetben, furcsa módon, a magaméra is ismerek.

– Min dolgozik jelenleg, mikor és mit ír?

– Leginkább olvasással, irományaim rendezésével, házimunkával, zenehallgatással, színházba járással telnek napjaim. Ritkábban ugyan, de még utazgatok. Nem túl messzire, de a gyermekeinkhez mindenképpen. Amúgy a rendszeres terepjáró „utazó” csöndesen kimúlt bennem. Nagyon szeretem a filmművészetet, a világhálón keresgélve próbálom megismerni vagy újra élni azokat az alkotásokat, amelyek a műfaj csúcsait jelentik. És egyre jobban csodálom a korábban számomra ismeretlen filmiskolákat, mint amilyen a török, az iráni, a svéd, az indiai, a kínai, az izlandi, a belga filmművészet… Írni pedig? Újabban olvasónaplókat írok, arra érdemes olvasmányaim mentén, elmélyítve azok tárgykörét, felkutatva keletkezési körülményeiket, a szerzők szándékait, a művek utóéletét. Egyfajta kalandozás ez is, miként az a szándék is, hogy végre tető alá hozzam a Jelentések… szellemi folytatását. Ugyanakkor megjelenésre vár Sorsok könyve című kötetem a Hargita Népe Lapkiadónál… És még nem is meséltem a blogjaimról, amelyek önmagukban is könyvbe kívánkozó önálló szellemi vállalkozások. De az egy külön történet…

 


Cseke Gábor író, költő, újságíró. 1941. július 29-én született Kolozsváron. Középiskolát szülővárosában, a Brassai Sámuel Líceumban végzett, 1957-ben érettségizett, magyar irodalom szakos tanári képesítést a Babeş–Bolyai Tudományegyetemen szerzett 1962-ben. Az egyetem elvégzése után az Ifjúmunkás belső munkatársa, 1968-tól 1979-ig főszerkesztője volt, később az Előre szerkesztőjeként működött, majd a Romániai Magyar Szó szerkesztője és szerkesztőségi főtitkára, 2003-as nyugdíjazásáig. 1967-ben jelentkezett verseskötettel a Forrás-sorozatban (Déli harang). Verseket, prózát egyaránt publikál. Jelentős műfordítói tevékenysége is a román irodalomból. Több évtizedes bukaresti tartózkodás után Csíkszeredában telepedett meg.